Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Am un baietel de 3ani si 2 luni care se teme de oameni, chiar si de cunoscuti. In ultima perioada are cosmaruri in somn si se trezeste plangand si nu ma lasa sa stau in camera cu el. De ceva timp eu si sotul meu nu ne mai intelegeam, dar acum pentru faptul ca cel mic a avut reactiile acestea am decis sa schimbam ceva ca sa nu il afecteze pe el. Intrebarea mea este cum pot sa-l ajut pe cel mic, dar si pe mine, deoarece am senzatia ca tot timpul o sa se intample ceva cu el , sa trecem peste . Multumesc!

Bună ziua. Vorbiți cu copilul, întrebați-l ce înseamnă pentru el oamenii străini, cu ce îi asociază. Poate că această frică a fost plantată de dumneavoastră, nu excludeți nici posibilitatea aceasta (prin amenințări de genul: te dau la țigani dacă….) . Ce coșmaruri are? Este foarte important să îi cunoaștem visele lui pentru a putea crea un tablou complet. Pe de altă parte, ați spus că aveți senzația că tot timpul o să se întâmple ceva cu el….copiii au nevoie, pe lângă protecție și de independență. Este foarte important să îl lăsați să se descurce și singur pentru indiferent de faptul că ar putea să cadă și să se lovească, el o să învețe mult mai multe lucruri din acea căzătură decât din teama de a nu cădea și din protecția constantă.
Cu stimă,
psih. Tiberiu Seeberger

o alta idee ar fi sa discuati direct cu un psihoterapeut specializat pe aceasta categorie de varsta sau de familie. "Cum sa va ajutati pe Dvs. si pe cel mic" nu este usor de sfatuit, in primul rand pt ca nu va cunoastem situatia (cu toate detaliile) si nici nu ati avea cum sa o relatati in acest mediu virtual. Incepeti un demers terapeutic. Succes!

Doar cu ajutorul unui psihoterapeut, va puteți ajuta pe dv și pe copil!!! Nu este o situație de neluat în seama și nici de amânat!

Am inteles ca ati avut neintelegeri in cuplu, acestea se pot rasfrange asupra copilului, mai ales ca el nu are capacitatea sa inteleaga ce se intampla intre mama si tata.Va puteti rezolva aceste neintelegeri intr-o terapie de cuplu.Ajutandu-va pe d-voastra , ajutati si copilul.Succes !

Atentie la momentul in care au inceput aceste manifestari si la persoana in grija careia lasati copilul atunci cand sunteti la serviciu, fie ea si mama dumneavoastra. Oricum tot un terapeut este cel mai indicat pentru rezolvarea problemei.

Neintelegerile in cuplu…inainte sau dupa ce a aparut teama copilului? Uneori copiii percep ca in familie sunt schimbări si dezvolta un comportament care abate atentia parintior de la discutiile in contradictoriu…enurezis, agresivitate la scoala, anxietate fata de ceva..
Cand părintii observa, certurile intre ei încetează si ei se concentrează pe problema copilului. Oricum, doar sedinte de psihoterapie "pe viu" va pot lamuri.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Sunt o mămica a unui baietel de 2 ani si 2 luni am fost la neuropshiatru si la pshilog si mi-a spus ca are intarziere de limbaj si dificultate de exprimare are o inatarziere de 3-4 luni.Mi-a dat ca tratament BioCebral si Encephabol de 5 luni avem tratamentul acesta si nu sunt mari schimbari spune mama,aia,mamaia ii place sa răsfoiască carti/reviste i-am luat carticele cu animale domestice si culori se vrea sa stiu daca are autism

Mergeti la un logoped. Copilul are nevoie de exercitii pentru stimularea limbajului. In plus veti afla si ce puteti face dvs. acasa cu el pentru a-l ajuta sa progreseze. Daca va temeti ca are autism, atunci mergeti la un ONG care se ocupa de aceste probleme si solicitati o evaluare.

Buna ziua! Urmati indrumarile doamnei Doina Zamfirescu, pentru limbaj nu sunt suficiente doar medicamentele, aveti nevoie de un logoped pentru stimulare, iar in legatura cu autismul, sunt prea putine informatii pentru a va putea oferi un raspuns. Copilul face contact vizual?Raspunde la nume? Are miscari repetitive? Pare ca prefera doar anumite jucatii/obiecte? Acestea sunt doar cateva intrebari, dar cel mai indicat este sa apelati la un psiholog pentru o evaluare. Succes!

Pentru confirmare/infirmare diagnostic autism, Spitalul Obregia Bucuresti, psihiatru Iuliana Dobrescu sau Clinica Napocensis psihiatru Radu Naghiu care este si homeopat. Diagnosticul de autism il pune doar un psihiatru. O evaluare poate face si un psiholog clinician. Succes!

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua! Anul acesta facem patru ani de casatorie si i-am propus sotului sa mergem trei zile impreuna cu copilul nostru sa vizitam un oras in apropiere pe care l-am dorit de mult sa-l vad. A fost deacord. El are si un copil din prima casatorie care locuieste in tara. major cu studii terminate, cu iubit. A propus sa-i aducem si pe ei, noi locuim in strainatate. Recunosc ca nu prea mi-a picat bine, as fi vrut sa fim doar noi, fiind aniversarea noastra. si-a dat seama pana la urma ca nici nu ne permitem financiar, bilete de avion pt ambii copii care trebuiau adusi, si multe alte cheltuieli pe langa pt trei zile intr-un oras. Dar i-am propus sa nu le spunem de mini-vacanta noastra, oricum nu au de unde sa afle si plus ca nu mergem pe nu stiu ce insula exotica. Vroiam 3 zile la o distanta de 3 ore. nu a fost deacord.ca trebuie sa le spuna. Problema este ca daca ar sti, stiu ce urmeaza: reprosuri din partea lor, sotul o sa se simta vinovat si pana la urma totul se sparge in capul
meu,asa s-a intamplat mereu, asa ca prefer sa raman acasa desi tot anul am stat. Nu stiu cum sa gestionez situatia? poate gresesc eu undeva si nu stiu unde?

Poaate ca exista o solutie in care fiecare dintre parti sa fie multumita. Mergeti dvs. in excursia dorita iar “copiii” alta data.

Din câte înțeleg, nu ați fi fost doar voi 2, așa cum afirmați ca v – ați dorit, ci 3, și cu copilul pe care îl aveți împreună. Soțul având și alt copil, este normal sa se gândească și la el, deoarece nu este vorba de o ieșire doar în doi.

Daca baiatul lui este deja adult, l-ati putea intreba daca el doreste sa mearga cu dvs., copilul si sotul in excursie. Parerea mea e ca s-ar simti aiurea. Ii puteti propune sotului sa ii platiti baiatului lui drept cadou o excursie separata sau sa mergeti cu totii impreuna undeva alta data sau sa mergeti sa fiti doar dvs., sotul si copilul mic cu alta ocazie daca acum chiar de aniversare se pare ca nu se poate.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua! Sunt mamaica unui baietel de 1 an si 3 luni, care de cand i- au iesit dintisorii permanent musca. Prima data nu imi amintesc cand a fost ,insa am luat-o mai mult in gluma, acum a devenit obsesiv. Nu mai stiu cum sa-l dezvat. Am observat ca musca mai mult seara cand incerc sa il pun la somn si in timpul zilei spre exemplu cand incerc sa spal vase, se catara pe mine si ma musca de picioare. Apoi daca il cert si zic nu e voie , el rade si repeta faza cu muscatul. Nu sta fara mine o clipa, iar cand il iau in brate ma trage de par. Nu mai stiu ce sa fac.

Bună ziua. Întrebați l ce înseamnă pentru el această activitate și de ce o face în acele momente. Veți afla lucruri valoroase discutând cu el.
Cu stimă,
Psih Tiberiu Seeberger

sunt in aceeasi situatie personal (aceeasi varsta) si isi musca si el mama (pe mine mai putin); noi il certam, probabil ca o sa dureze diferit pt fiecare copil legatura dintre ‘ce fac’ si ‘nu e bine’. Incercati sa il faceti sa inteleaga in primul rand ca va doare, sa ii declansati o intelegere empatica, oricat de mica; cu siguranta s-a lovit pana acum si a cunoscut si reactionat la durere. In timp o sa inteleaga ce va provoaca si ca nu este ok. Succes si rabdare.

cred ca cel mai bine va invata prin a experimenta ce inseamna sa fii muscat Binenteles , cu blandete .

Cred ca ar trebui sa va adresați unui terapeut de copii. Lucrurile pe care le fac ei sunt încărcate de înțelesuri pe care noi nu le putem descifra.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Bună ziua. Am și eu o problema cu fetița cea mica de 4ani.Începând din această toamnă merge la grădiniță și întâmpinăm probleme cu plecarea spre grădiniță, plânge în fiecare dimineață ca nu vrea sa meargă .Ajunsă acolo despărțirea este un pic grea dar după numai are nimic se joaca participa la activități si-a făcut prieteni. Ea a stat numai cu mine, sora și tatăl .Am încercat numeroase metode sa o fac sa se obișnuiască dar fără nici un rezultat.O problema mare pentru ea a fost sa nu doarmă acolo deoarece în prima zi am lasat-o sa doarmă fiindcă pana sa înceapă grădinița își dorea sa rămână sa doarmă acolo. ÎN prima zi când am lasat-o am luat-o cu ochii roșii de plâns,dar apoi nu a mai dormit acolo.Ce mă sfătuiți Cum sa procedez cu ea?Doamnele sunt foarte drăguțe ea îmi spune ca le iubește dar as vrea sa depășească problema dimineața. CUM pot rezolva aceasta problema? Va mulțumesc

Bună ziua. Ați vorbit cu fata? Întrebați -o ce înseamnă pentru ea mersul la grădiniță și plecatul de acasă. Pe de altă parte poate fi și vina dumneavoastră în cazul în care nu i-ati acordat destulă independență dorind să o feriți de dificultăți. În ultima variantă, vă recomand să mergeți împreună la psiholog.
Cu stimă,
psih Tiberiu Seeberger

eu cred ca mai are nevoie de timp sa se obisnuiasca cu aceasta rutina. Daca relatia cu doamnele de acolo este buna, mergeti pe experienta lor, cooperati si in timp lucrurile se aseaza. Succes!

Buna ziua! Toti trecem printr-o perioada de adaptare la situatiile noi, indiferent de varsta. E foarte important ca ea se simte bine acolo si ca le iubeste pe doamnele educatoare. Incercati sa puneti accent pe aceste lucruri in fiecare dimineata. Discutati inca de acasa despre cum crede ca va fi ziua ei la gradi, cu cine crede ca se va juca, daca o sa invete poezii/cantecele. Acelasi lucru va sugerez sa faceti si cand o luati de la gradi, la fel sa puneti accent pe lucrurile pozitive.

Buna ziua! Nu va faceti probleme ca o sa se obisnuiasca. La fel am patit si noi, plangeam pana la gradinita de ne auzea tot cartierul, nu a mancat absolut nimic acolo timp de o luna, dar apoi s-a obisnuit. Eu ii tot spuneam ca acolo e servciul lui, ca trebuie sa invete multe lucruri sa ajunga ca tati si mami..

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua.
Am o problema legata de relatia cu mama mea. Nu ne intelegem absolut deloc. Pe scurt, parerile mele contravin alor ei si daca indraznesc sa die diferite, ne certam. Nu accepta o parere diferita de a ei, inconstient probabil sau din nevoia de control si de aici ies reprosurile. Pentru a intelege cat mai bine problema, incerc sa fac o imagine de ansamblu. Suntem doi frati, frate si sora si ne iubim enorm. Fiecare cu familia lui. El doi copii, eu, un copil. El, 41 de ani, eu, 36. Relatia dintre noi a fost buna dintotdeauna. L am idolatrizat dintotdeauna si inca o fac. Este acel frate pe care si l ar dori oricine. Cu bune si rele, il iubesc pana la dzeu si inapoi. Bun. Aici intervine mama. Sau problema care cred eu ca exista si nu doar cred. Chiar exista. Mama face diferente. Vizibile. Ea nu recunoaste. Si poAte nu constientizeaza. De comportament, verbale, de atitudine, de orice natura. Mentionez ca fratele meu, si o sa spuneti ca doar eu il vad asa, dar chiar este: peste media de
inteligenta, se descurca in aproape orice situatie, este autodidactul perfect, in ale manipularii(si nu neaparat cea negativa, in ceea ce ma priveste pe mine, el o vrea pozitiva), ale convingerii, e un “lider” inascut. Eu, de mica, am fost mai lenta, in sensul ca nu am Avut convingeri proprii, daca aveam, imi era teama sa le expun. Cand am crescut, si din dorinta de a le Demonstra si lor ca pot, am Devenit puternica, am invAtat din umbra multe de la frate miu. Au fost duri cu noi, in sensul ca, in teorie, ne au crescut ca la carte. Invatat, scoli, facultate, etc. nu tu petreceri, nu tu abateri adolescentine, erau crunt sanctionate. Ok, nu i am judecat si nici acum nu o fac. Doar ca le mai zic uneori ca nu au procedat tocmai bine, ca un copil mai are nevoie sa fie si copil. Ei o tin pe a lor, cum ca”daca nu eram noi, nu ajungeati unde sunteti”. Ok…..imi dau seama ca degeaba bat apa n piua ca nu ma pricep Sa le schimb parerea. Am plecat amandoi la facultate. Cam de aici constientizez eu lucrurile. Fratele meu facea bine orice facea, eu….mereu imi atrageam reprosuri. Raspunsul lor, al Mamei mai exact: el E baiat, de la tine am pretentii. Bun….am acceptat o si pe asta, mecanic. Ca trebuie:). Ajunsi la varsta maturitatii, in prezent, eu-36 de ani, fratele-41, diferentele s au accentuat. Fratele meu a trecut prontr un divort, acum e recasatorit. El a avut mereu neintelegeri si diferente de opinie cu mama, dar a procedat altfel. Nu mai vorbea cu ea. A trecut si un an fara sa vorbeasca cu mama. Eu, pe de alta parte, nu pot sa nu vorbesc, eu verbalizez. Si ii spun mereu ce ma deranjeaza. De aici, problema. I o spun exact in felul in care ma deranjeaza, fara sa mi caut cuvintele. Mama le ia ca pe niste jigniri. Si toata disputa se incheie cu plansete din partea ei, cu stari de rau( pe care eu le consider de cele mai multe ori santaje emotionale, dar, cu toate astea, in momentul ala cedez si imi cer scuze intr o zi, doua, trei sau fara a mi cere scuze, verbal, o “cer” la vorba pentru ca in adancul meu ma gandesc ca poate ceArta ii poate face totusi rau. Si sunt vorbe de genul: “ma omori, ma bagi in mormant, asta e rasplata pe care mi o dai dupa cate am facut pt tine”. Mentionez ca mama e f saritoare, te ajuta cu orice ii ceri, material vorbind sau orice alt sprijin. Dar are prostul obicei de a reprosa lucrul acesta, dupa o vreme, intr o disputa. “Ai uitat cate am facut pt tine? Asa ma rasplaesti ti? Nu ti e rusine? Te trezesti ca vorbesti cu prietenele tale?” La Orice lucru pe care i l spun ca ma deranjeaza, urmeaza replicile
De mai sus. Revenind la frate miu, el aplicand tehnica cu nevorbitul un an de zile, vine f rar acasa. Ai mei sunt din provincie, eu cu frate miu stam
Separat, in bucuresti. Vine o data la doi ani acasa, 3. Nici nu e o regula. Pot trece si zece si daca e vine sau nu vine. Motivele pt care nu vine sunt discutiilw avute cu nevasta lui acasa si care la randul lui e manipulat si efectiv nu vine sau are propriile motive. Si nu le stiu. Ideea este. Cand vine el acasa, se insenineaza cerul. Mese intinse, totul la picioarele lui. Adica nu mai conteaza acel an in care nu si au vorbit. Cand vin eu, totul normal. Copilul meu creste la ai Mei si merg o data pe luna acasa. Deci, des. Raspunsul Mamei: pe tine mama, te vad, mereu, frate tu vine ai el o data si….dar cand vine, nu trebuie sa existe ceva care sa l
Deranjeze. Trebuie sa stam aliniati toti ca nu cumva sa fie deranjat fratele Meu. Mie, cand vin, mama:), mereu: nu faci aia, nu ma asculti, nu faci ca mine, esti dezordonata, nu mai sta pe telefon, nu ai antiraj bun, nu inveti nimic bun, etc…. Mama, fratelui meu, cand il suna: “ce faci, unde esti?”. Frate miu: “cu treaba”. Mama:”ok”. Cand ma suna pe Mine: “ce faci, unde esti?” Eu:” cu treaba”. Mama: ” da ce, e asa secret incat nu poti sa mi spui?”. Eu: “dar pe frate miu il intrebi asa? Daca e secret?”. Mama: “ce tot mi l bagi pe frate tu?”. Eu: “pt ca vreau sa fii corecta. Daca nu ti raspunde el, sa ma lasi sa nu ti raspund nici eu. Fii egala. Simt ca faci diferente. Cand vin acasa, abia scoti doua vorbe, cand vine el….covor rosu. ” mama: ” da, pt ca mereu esti suparata, nu ti convine nimic”. Eu: “pai bine, daca el e suparat, te dai peste cap
Sa i fie bine…la mine…doar ma lasi in pace”. Mama:” nu stii decat sa jignesti, neaimtito”. Eu:” pe el l ai facut vreodata nesimtit??”. Mama:” nu, pt ca el nu ma jigneste”. Eu: eu cu ce te jignesc?”. Mama:” sunt doar scuze, esti o nerecunoscatoare”. Si imi inchide telefonul. Aici iar imi da cu virgula. Eu o jognesc pt ca ii spun ce ma doare, trairile mele, dar el, ca nu o suna un an de zile, nu o jigneste. Mentionez ca nu este o competitie intre mine si crate miu, il iubesc si nu i atribui lui nicio vina. Cred ca mama iubeste mai mult un copil si chiar cred ca se poate asta. Nici nu vreau s o recunoasca, vreau doar sa nu mai fie atata de dura cu mine. Simt ca mi da doar sfaturi, pe cAre si vrea sa le pun in aplicate. Nu iubeste si atat, ea da sfaturi. Pe care trebuie sa le urmez. Mi am luat inima in dinti si i am spus ca nu cred ca ma iubeste. Ca face diferente. A inceput sa planga si sa mi spuna ca ii este rau. Din nou. Eu nu stiu cum sa o fac sa inteleaga ca e ceea ce simt, nu
vreau sa o jignesc. Ea cu tatal meu, nu se inteleg. Il face in toate felurile. Tata e si el un om mai aspru, obtuz, nu vede decat in fata. Are si el partea lui de vina. E slobod de gura si o jigneste cand nu ii convine ceva. Dar nu e om rau, e doar un tip nervos care isi iese repede din fire. Din cate Am inteles de la mama, nu a a lovit o niciodata, dar nu pot sa stiu sigur aceat lucru. Tata e un tip mai static, masa e masa, patul e pat, treaba e treaba. O ajuta enron de mult si ea stie asta dar nu poate fi scos din ritmul lui. E mai lent. Le face pe toate, dar in ritmul lui. Iar pe mama o scoate din sarite:” mai repede, ca da, tu trebuie sa le faci usor, te respecti”, etc. si de aici, jigniri reciproce. Eu sunt convinsa ca mama nu l mai suport, efectiv. Fapt confirmat si de mama, cu alte cuvinte. Cand ma cert eu cu mama, imi spune:” esti taica tu in picioare”. Aici, eu ma gandesc: daca l uraste pe tata si seman. U el, inseamna ca ma uraste si pe mine. Inca doua intamplari si
conchis. Cand am nascut, am fost internata la primele ore ale diminetii si am fost operata abia la 8 seara. Am avut usoare complicatii. Mama, cu mine la spital. Pe la orele dupa amiezii imi da sms(eu eram in salon, ea pe hol): “ma duc pana la fratele tau, repede, m a chemAt la masa. Si n am putit sa l refuz.” A picat cerul pe mine: adica eu, cu complicatiile mele si tu nici acum nu poti sa l refuzi???. Asta in conditiile in care cand mama e la frate miu, in bucuresti, nu ma poate suna nici macar pe mine, pt ca frate miu ii spune: numai pe telefon stai. Sau daca ma suna, frate miu imi da mesaj: da las o pe mama sa stea in banca ei, ce tot va sunati atat…? Ok…am trecut si peate asta. Dar nu am “iertat” si nu pot uita niciodata. A doua intamplare: dupa ce s a nascut cel mic,( mama mereu ofera ajutor, si daca nu l vrei ea ti l ofera). Frate miu zice ca e bagacioasa. Si eu zic la fel, dar in plus, cred ca e nevoia de control. Si cu el Era la fel, dar de cand i a interzis franc, nu se mai baga. O sa ma intrebati de ce nu ii spun si eu franc? Am incercat, dar plange, ii e rausi las de la Mine. Chiar daca ii spun cuvinte jignitoare, cum spune ea, in cele din urma cedez. Deci, dupa ce a a nascut cel mic, mama a stat la mine tot timpul. La inceput ca nu ma simteam bine, apoi, ca sa ma ajute. Imi doream sa mai raman si singura cu sotul meu dar imi spunea ca am nevoie de ajutor si o “credeam”. Ok. Ajutor insemna: (si inainte de toate, subliniez inca o data ca mama chiar ajuta, da totul din ea, vrea sa faca numai bine si ii si iese. Este cea mai muncitoAre femeie pe care o cunosc, intelegineta si descurcareata. Si frate miu, rupt din ea, dar la Nivel evoluat. ). Doar ca de cele mai multe ori, binele vazut de ea nu este si al meu. Adica vreau sa mi redea controlul asupra vietii mele. Chiar daca fac rau ce fac, vreau sa l fac, ca vreau eu. Vreau sa ma simt independenta in fata ei. Si nu ma lasa. Am deviat. Ajutor insemna: imbraca copilul mai gros, eu ziceam ca nu consider ca trebuie mai groa, ea se punea pe plans pana il imbracam mai gros. Una din certurile noastre foarte grave a fost cand copilului meu i se facuse rau dar nu era viz il. Treaarea intr un fel si nimeni nu ma credea. Le ziceam sa l ducem la do tor. Mama: “unde l duci pt toate prostiile? Ca n are nimic copul.”. Ei, eu simteam ca are cevA. Nimeni nu ma credea. Nici sotul, nici mama. Eram disperata ca nu ma crede, simteam ca era ceva grav cu copilul Meu. Moment in care am tipat la mama si i am zis. Pleaca, lasa ma si gura cu copilul meu!!! Este copilul
Meu!!!! Ea si a facut bagajul si a plecat. L am dus la doctor. Avea temperatura si intrase in usoare convulsii. Avea 41 temperatura. A suferit o bronsiolita. Deci am avut dreptate! Dar, ca aici vine “dar ul”. Si in ziua de azi imi spune ca am lasat o sa plece pe strazi si nico macar un telefon nu i am dat. Imi spune ca am dat o afara din casa. I am zis intr adevar, pleaca, lasa ma, du te. Niciodata n am pronuntat cuvintele:” iesi afara din casa”. Si chiar daca i as fi zis asta, nici in ziua de azi nu intelege dusperarea prin care am trecut aici. Adica eu simteam ca are ceva copilul meu si ea efecriv nu ma lasa sa plec la Medic. Acum imi spune:” dar trebuia sa l iei si sa l duci la medic!!”. Ea nu i telege ca starea ei de calm, de atunci, ma facea sa cred, piate , ca mi se pare mie. Deci ea nu vede disperarea din mine, strigatul de ajutor pe care i l adresez:” mama, te implor, iubeste ma si pe mine, ai incredere in mine, pasa ma
Sa fac cum consider”. Cuvintele acestea le ia drept jigniri. Concluzionez: nu are incredere in mine, ma desconsidera, nu ma iubeste(dar chiar nu este neceAr). Si toate astea, cred eu, din esecul pe care il are in relatia cu frate miu. In sensul ca: nu m a lasat unul dintre ei sa i fiu aproape, dar cu fata mea, trebuie s o fac sa zica si sa faca ca mine. Si e totul incostient la ea. Si daca si da seama, nu vrea sa recunoasca. Cred ca are o grea suferinta ca frate miu nu o mai lasa sa stie nimic de el si se “razbuna” pe mine. Ceea ce ne a indepartat. Nici nu stiu ce sfat sa va cer, ca am incercat toAte variantele. Nereusite. Se termina cu “ori fac ca ea”, ori plange si ii este rau. Mi as dori sa consultam un paiholog, ea zice ca e de acord. Dar pun pariu ca se va ridica in mijlocul sedintei, va Ice ca o jignescsi va pleca. Eu cred ca ma iubeste la modul ca traieste prin mine, cumva, vrea sa fie ea modelul meu, sa se simta utila. Astept un sfat de la dva, as incerca orice pt un loc in inima ei. Chiar daca zic eu ca nu e absolut necesar sa ma iubeasca. As dori macar sa stiu care e motivul pt care nu o face. Va multumeac.

Se pare ca metoda folosita de frate Dvs, functioneaza in relatia cu mama. Multi oameni intalnesc astfel de probleme in relatia cu parintii, indiferent de varsta. Chiar eu am avut o situatie asemenatoare cu mama mea, insa, pe care am rezolvat-o dupa cateva sedinte de terapie. In aceste sedinte am discutat punctual cum sa ma raportez la relatia cu mama.
Asadar, recomand cateva sedinte de terapie, si lucrurile se pot regla inspre avantajul Dvs. Multa bafta si rabdare.

Si daca tot are aceste stari de rau, incercati sa chemati o ambulanta in acele momente .

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua!Am si eu o intrebare sau poate chiar o problema…sunt eleva(clasa 10),si am venit,pentru studii, in oras,iar parintii mei locuiesc in sat….nu vreau sa ii spur si de aceea nu fumez(la varsta mea,16 ani,multi fumeaza),nu beau,nu plec nicaieri fara sa le spun…si incerc sa nu ii spuar,mai ales pe tatal meu,se enerveaza mai repede,si nu suport sa se tipe la mine(in undele situatii imi vine sa plang).Intradevar sunt o fire mai retrasa,si inca nu m.am integrat foarte bine in clasa,eu chiar ma gandesc cum sa.mi abordez colegii,ca sa iesim la un suc…dar nu reusesc….in seara acesta am fost invitata sa iesim intr.un local,care este foarte aproape de unde locuiesc eu,dar mama nu m.a lasat,pentru ca zice ca i prea tarziu,si ce sa caut noaptea pe drumuri….tatei nici nu i.am spus(mi.a fost putin frica)…si nu m.am dus….dar ssunt iritata din cauza faptului ca multi copii,care sunt veniti la liceu in oras,nici nu si anunta parintii cand ies,si la ce ora…eu daca nu i spuneam mamei ca vreau sa ies la ora 7 seara din casa,nu ma simteam bine toata seara,si incepea sa mi bata inima tare….si am inceput sa plang,nu pentru ca nu m a lasat,ci pentru ca nu are incredere in mine…fac tot ce vor ei,ii ascult,iar ei nu au incredere in mine,sa ma lase seara la un suc,,nu mergeam alt undeva,prin cluburi.,nu sunt genul….si plus ca de cand am venit in oras,a fost perioada cand am plans cel mai mult….chiar si acum plang,,…recent am pierdut si niste persoane dragi mie,si m.am demoralizat si mai mult….intrebarea mea este:cum as putea sa ma adaptez mai usor,sa nu mai plang,sa mi cntrolez sentimentele?
va multumesc pentru ajutor!

Treci prin criza specifica adolescenței. Cred ca ar fi benefic sa porți o discutie sincera si deschisa cu parintii tai, cu calm si rabdare, si sa le explici si lor exact asa cum ai scris si aici: ca iti e greu, adaptarea la viata de liceu departe de casa e dificila, ca ti-at fi mai usor daca te-ai integra in grupul colegilor tai. Spune-le ca nu dorești sa ii superi, ca stii sa faci diferenta intre bine si rau dar ca, trebuie si ei sa aiba încredere in tine si ca preferi sa le spui adevarul atunci cand vrei sa iesi cu colegii tai decât sa ajungi sa ii minți. Cat despre adaptare…aici depinde de tine cat de deschisa esti. Poate pt inceput ai putea sa iti faci 1-2 prietene in clasa, colege pe care le simti apropiate ca mentalitate si fel de a fi cu tine…si sa construiesti usor usor o relatie de prietenie cu ele. Eventual tot din colegele care sunt si ele in situatia ta, venite de la sat la liceu. Punctul acesta comun poate fi un punct de plecare. Daca stai retrasă intr-un colt, sunt mici sansele sa vina colegii sa te roage sa te integrezi. Trebuie sa te maturizezi pt a te pregăti de viata, iar asta înseamnă sa rupi un pic cordonul ombilical fata de parinti. Mergi cu colegii tăi si spune-le alor tai dupa aceea ca ai mers si te-ai simtit bine…punctand ca ai venit acasă la o ora potrivită si nu ai facut lucruri rele.

Ma gandesc ca parintii iti vor de fapt binele, vor sa te stie in siguranta. E normal sa-ti doresti sa faci parte dintr-un grup. Dar pentru asta exista si alte tipuri de activitati nu numai cluburi. Care sunt periculoase la orice varsta. Daca vrei sa socializezi de ce nu te inscrii la cursuri, workshop-uri unde participa elevi de varsta ta, sporturi, orice altceva si care sa se desfasoare ziua?

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua! Sunt împreuna cu soțul meu, de 4 ani jumate, iar el tocmai acuma s-a trezit ca de ce eu am foști iubiți la prieteni, pe un site de socializare. Mentionez ca si el are foste iubite la prieteni, iar eu nu i-am băgat de vina niciodată, pentru ca nu mi se pare normal ca după ce ai avut o relație de prietenie cu o persoana, după ce închei relația, sa il/o ignori complet. Plus ca mai este si genul autoritar/gelos si îmi spune: "Pe cine alegi, pe mine sau pe ei?", asta in condițiile in care nu am discutat cu persoanele respective, nu a găsit mesaje "suspecte", a fost doar un schimb de Like-URI. Îmi puteți da un sfat, sau ce ar trebuii sa fac? Sa îmi șterg contul de pe site-ul de socializare? Sa îmi șterg toți prietenii si sa il las doar pe el?
Va mulțumesc anticipat!
O zi buna!

problema inteleg ca este la sot, nu la Dvs., situatie in care ar fi de dorit sa si-o recunoasca (gelozia, etc.) si sa lucreze la ea cu un specialist, daca nu reuseste singur. Incercati sa mai discutati cu el despre aceste atitudine radicale pe care le are, incercati sa il intelegeti empatic mai mult. Ar fi multe de discutat insa corect ar fi sa se intample intr-o consiliere de cuplu. Succes!