Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Nu am si nici nu am avut familia mea , copii sau nevasta, amanta,casa cu gradina,apartament,bicicleta, motoreta, motocicleta,masina, afacere cu sau fara angajati,cabana, barca,caine,un telefon bunNu stiu engleza,sa dansez, sa schiez,sa cant, sa rad, sa inot,sa jo. c sah, . Nu am mers cu avionul,elicopterul, nu am fost la sauna, nu merg la fotbal, la disco, la spectacole, nu am castigat la loto ,la pariuri. Nu am vizitat China,Kotea Mongolia,Japonia,Insula Pastelui,Mexic,Peru si sudul Argentinei. Nu am iubit si urat niciodata pe cineva. Nu am crezut niciodata in nimic. Am 42 de ani . Sunt obez 172 cm si 106 kg. Sunt bolnqv. Nu am haine si incaltamintede calitate. Nu am prieteni. Nu am cont bancar. Am… datorii mari in 3 tari. Am studii medii. De cateva zile ma gadesc la sinucidere . Cineva mi-a spus acum mult timp in urma sa ma spunzur. M-am enervat atunci . Altcineva mi-a spus sa-mi fie rusineca sunt asa cum sunt. Cred ca nu trebuia sa va scriu.

Aţi început să vă prezentaţi folosind cuvântul "Nu". Acest lucru denotă că primul adversar al dvs sunteţi chiar dvs! Nimeni din exterior nu ne poate iubi îndeajuns dacă noi înşine ne auto-anihilam.Începeţi o terapie, eventual chiar online la început. Aveţi nevoie să descoperiţi un sens al vieţii,care să vă fie izvor de forţă interioară şi să vă motiveze în ceea ce vreţi să faceti. Bucuria de a fi chiar există! Mulţi oameni o resimt şi îşi trăiesc viaţa conectaţi la ea. E nevoie de un proces de evoluţie interioară prin care să vă deschideţi accesul la ea. Lucrurile pe care aţi menţionat la începutul mesajului că nu le aveţi, poate nici nu reprezintă o valoare pt dvs, ci sunt clişee valorizate de alţii, şi cumva vă simtiti obligat să le valorizaţi şi dvs, doar pt a fi în rândul celorlalti, pentru a fi acceptat de ei. Sunt multe lucruri la care puteţi cugeta într-o terapie. Mult succes!

Nu esti chiar asa de obez… eu cred ca ar fi bine sa incepi sa alergi zilnic si pe urma sa incerci sa faci si tu ceva din ceea ce fac cei de pe pamant. Oricum se poate trai si fara ; avion, barca, cabana ect.

In momentul de fata, sunteti focalizat doar asupra aspectelor negative din viata dvs., iar noi oamenii suntem in asa fel construiti incat acestea cantaresc mai mult decat aspectele pozitive. Incercati sa apelati la sprijin pentru a da la o parte valul negru care va incetoseaza privirea in prezent si a descoperi si lucrurile pozitive din viata dvs. Daca aveti ganduri legate de moarte, recomandarea mea este sa apelati la specialisti cat mai repede. In situatii de criza, puteti apela Alianta Romana Antisuicid – apelurile sunt gratuite.

Nici eu nu am aproape jumate din ce ați scris Dvs acolo . Ba chiar imi lipsește ceva, ce Dvs aveți si mie imi lipsește de ceva ani ! Atâta timp cât va bucurați de sclipirea soarelui , de culorile cerului , de albul zăpezii si alte imagini , pentru mine astea fiind doar niste sunete frumoase , zic că merita sa trăiți si sa va doriți sa schimbați ceva !

Sunt aproximativ in aceeas situatie ,si totusi mai sper la ceva ,m-am luptat ani intregi cu gandurile sinucigase ,crezand ca sunt cea mai oribila persoana de pe pamant ,merg in paralel si la psihiatru si la psiholog ,merita sa ceri ajutorul ,incearca sa fii mai responsabil ,si apeleaza la ajutor de specialitate ,acordati o sansa

Nu aveti lucruri lumesti, dar aveti cel mai valoros dar: viata insasi. Este valoarea suprema. Dumnezeu v-a facut acest dar cu un temei. Pentru simplul fapt ca El a considerat ca meritati acest dar, inseamna ca sunteti valoros.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua.Numele meu este Laura si am 25 de ani.La varsta de 19 ani tatal meu s-a sinucis,era alcoolic si ne teroriza pe mine si restul familiei cu scandaluri.Framantarea mea este urmatoarea: iubitul meu imi stie situatia si ma intelege,el nu este un bautor inrait dar mai bea la ocazii si cateodata se mai imbata.chiar daca nu face scandal eu urasc ca iubitul meu sa fie in stare de ebrietate.in concluzie urasc ca viitorul meu sot sa se imbete.nu i-am cerut sa nu bea ci doar sa stie cand sa se opreasca ca sa nu se imbete.el spune ca nu intelege de ce sunt asa de incapatanata cu treaba asta,si spune ca am o problema . Intrebarea mea este,am eu o problema daca nu sunt de acord si daca ii impun logodnicului meu ca daca vrea sa ramanem impreuna ,sa nu se mai imbete?

Dvs. puteti impune orice, oricui. Asta nu inseamna ca va avea si efect. Probabil, ca la nivel inconstient incercati sa va salvati tatal. De ce nu va alegeti un partener care sa nu bea, ci vreti sa-l schimbati pe cel care o face? Intelegeti? Ca sa va raspund la intrebare. Nu incercati sa-i impuneti nimic. Ori il acceptati asa cum este, ori cautati alt partener. Succes!

Uneori, ne punem în aceleași situații mereu și mereu, în care ne activam temerile. Poate e și cazul tău. Puteti găsi o varianta de mijloc dacă și el vrea, dar poate ca ar merita sa investighezi situația mai în amănunt cu un psihoterapeut.

inainte de a lua o decizie… incearca sa mergi cu el la cateva sedinte de consiliere ‘premaritala’ (adica de cuplu) unde sa lamuriti lucrurile. Curaj!

Daca-i impui, s-ar putea sa obtii exact efectul invers…

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua sunt vasilica am 51 ani din onesti .nu stiu cum sa procedez .poveste .eu acada la parinti am trait cam greu .am zis atunci daca o sa ma casatoresc o sa am un baiat si o sa-i pun numele marian sa am si casa mea servici sot bun masina etc .acum le am pe toate.baiatul are 35 ani am vrut sa nu fuca lipsa de nimic si nici sa nu munceasca am zis eu greu .mofturi facute ce a vrut si ce nu a vrut liceul seminarul teologic dorohoi a terminat in 2000 noi am facut o mica afacete din 2000 cand a terminat a lucrat cu mine mama la magazin pana in 2009 cand i-am zis ca trebuie sa-si faca si el un rost sa se casatoreasca sa termine o facultate care o vrea el .pana la urma in 2013 a terminat teologia la constanta dar nici atunci nu casatorie nu nimic .mia dat de inteles ca ar vrea magazinul care de prin 2013 pana acum nu mai merge .i-am zis ca nu e de el pt ca deja incepuse cu comanda la mine si la tatallui.un sot deosebit s-a suparat a plecat in anglia nu mai fa telef nu stiu de el .l’am divinizat .nu ma impac cu ideea ca suntem suparati nu e un copil rau nu are vicii e influentabil nu mai vrea pe nimeni din familie nici pe noi parintii nici bunica nici celelalte rude nimic nimic cum as putea sa ma linistesc nu ma pot concentra gandul tot la el nu’mi iese nimic dunt trista aproape nu mai vreau nimic el a plecat in 2014 si acum tot acolo ii scriu pe mes rar sa nu il plictisesc fara sa aduc aminte de trecut doar buna ce faci etc dar nimic ce sa fac exista vreun medicament de linistire e totusi mult de cand a plecat .multumesc

Undeva, pe drum, s-a produs o ruptură intre dvs. și fiu, cu mult înaintea plecării sale. Din ceea ce ați descris a existat o anumita presiune din partea dvs. pentru a face anumite lucruri (facultate, căsătorie), iar acum observam di nou aceasta tendința de a controla. Îmi imaginez ca trebuie sa va fie greu fiind departe și ca v-a fost greu văzând de-a lungul timpului ca fiul, în ciuda eforturilor dvs. nu se ridica la așteptări. Însă nu aceste lucruri, ci maniera în care le interpretați va cauzează durerea din suflet. Recomandarea mea este mai jntai sa schimbați perspectiva, fiind mai flexibilă, iar mai apoi sa încercați sa schimbați problema practic. Puteti sa faceți asta alături de un terapeut.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua, am si eu o problema si cred ca este una pe baza psihologica . Deci cunosc o fata de 1 an si 2 luni prima dat am fost mintit de ea pierzandu-mi increderea total in ea . Dupa 6 luni de zile mi-am capatat increderea dar am devenit o fire foarte geloasa in sensul : vreau sa vorbesc non stop cu ea cand nu este cu mine, cred ca ma minte cand imi spune ca este la scoala . Tin sa mentionez ca de 8 luni stau in permanenta cu ea deoarece sa mutat la mine si nu o suna nimeni , nu primeste mesaje pe facebook , refuza sa vorbeasca cu anumiti baieti care iau fost prieteni din cauza interzicerii mele si multe fapte. prin care mia dovedit ca ma iubeste plus ca ii cunosc si parinti si nu pleaca pr afara cand este acasa fara mine. Pe langa toate acestea in capul meu apare o forma de gelozie imaginara din cate am citit pe net , de exemplu : daca imi zice ca este la scoala si este prea liniste deja in capul meu ma gandesc ca nu este la scoala si umbla branbula , imediat dupa ce imi
inchide sun pe cineva si imi spune ca , chiar este la scoaala si sta numai in banca si nu iese pe holurile scolii . deci un sfat pentru a nu mai fi asa gelos ca am citit multe documente pe net si miam dat seama ca totul e in capul meu

Dacă îți dai seama ca aceasta gelozie este excesiva și nocivă, fiind cauzată de gândurile tale, de ce nu încerci sa le schimbi? E într-adevăr de așteptat ca după ce încrederea a fost trădată o perioada sa existe o nevoie de confirmare a ei, însă dacă acea perioada a trecut și gelozia și neîncrederea continuă, consideri ca aveți o relație sănătoasă? În alte relații ai observat acest tipar de gelozie? Recomandarea mea e sa discuți cu un terapeut și sa începeți un demers individual, poate și de cuplu ulterior.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua. Vreau sa va spun ca sunt intr-o situatie disperata. La vasta de 14 ani am cunoscut un baiat cu care am inceput o relatie,la 16 ani am plecat cu el in italia timp de 2 ani jumate am trait cu el da intr-o situatie dificila mereu scandaluri si batai da am mers inainte dupa care ne-am casatorit. Dupa casatorie la un an jumate ne-am despartit in 2012. Acuma am o relatie noua dar sunt in divort cu fostul care ma termina psihic si ma duc doar la ganduri rele va rog ajutatima

cu ce te putem ajuta? Eu inteleg ca ai nevoie de protectie impotriva ‘fostului’. Mergi si discuta cu un psihoterapeut… te poate sustine in aceasta perioada dificila. Curaj!

Înțeleg ca situația pare disperata, dar nu e lipsita de speranță. Incearca sa o abordezi alături de un terapeut pentru a-i face fata mai bine.

Fostul te termina psihic, asa cum spui evaziv, datorita faptului ca te lasi. nu conteaza ce fac cei din jur, conteaza cum ne raportam noi la ceea ce fac ei.

http://www.elefant.ro/carti/lecturi-motivationale/psihologie-consiliere/traieste-razi-iubeste-din-nou-calauza-femeilor-tinere-pentru-a-supravietui-divortului-55263.html?#utm_source=2parale alaturat este link-ul catre o carte care s-ar putea sa va ajute. Incercati totusi sa apelati la serviciile unui consilier psihologica sau psihoterapeut macar pentru cateva sedinte, pentru a a va clarifica putin situatia dvs emotionala in raport cu fostul sot. Numai bine!

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua ,am o fetita de 10 ani care aproape zilnic in ultima perioada varsa dimineata cand trebuie sa mearga la scoala (varsatura nu este alimentara,este o spuma alba sau licHid alb)nu mananca nimic dimineata I-am facut analize si ecograf dr.mi-a spus ca are o gastro duodenita a urmat tratament dar dupa vacanta chiar luni cand sa plece la scoala varsatura a aparut iar.Mentionez ca in timpul zilei mananca normal si nu vomita. Am inceput sa cred ca este vorba de un stres care il are in momentul cand stie ca trebuie sa mearga la scoala.

da, poate sa fie o somatizare a anxietatii pe care o simte cand trebuie sa mearga la scoala. Ma gandesc ca se intampla ceva la scoala care sa o afecteze in acest mod. Discutati cu profesorii… psihologul scolar. Succes!

Dacă ați investigat și ați primit un diagnostic – care are ca factori și stresul – puteți încerca să abordați problema alături de un terapeut.

Ceva s-a intamplat la scoala daca are astfel de reactii vis-a-vis de ea, asa ca incearca sa afli de la fata sau din alte surse ce anume se intampla acolo, care anume este evenimentul declansator.

Cel mai pbbil este vb de anxietate care se manifesta somatic prin varsaturi. Acest comporta!ent poate fi stopat cu ajutorul uunui terapeut comportamental care sa ii aplice o desensibilizare in legatura cu stresul pe care il resimte copilul in legatura cu gradi. Mult succes!

Intaresc ideea commenturilor de mai sus, spunandu-va ca ar trebui sa discutati cu fetita dvs si sa incercati sa aflati care este factorul stresor fie de la scoala, fie legat de mersul catre scoala. De asemenea, ar fi util sa consultati un psiholog pentru a depista si a evalua starea psihica a fetitei. Sursele de anxietate si stres repetate si care determina manifestari somatice, pot duce atat la slabirea capacitatilor de concentrare la ore, cat si aparitia unei fobii legate de mediul respectiv. Totodata, nu neglijati si diagnosticul pus de medic si continuati tratamentul pentru aspectul acesta fiziologic. Mult succes!

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua! Sunt casatorita de aproape 10 ani si inca 3 ani inainte de casatorie, avem un copil de 10 ani. Ceea ce vreau sa va intreb are mai mult legatura cu mine si sotul meu. Sotul meu are o obsesie de a stii despre relatiile mele anterioare. Din cauza faptului ca mie nu-mi place sa vorbesc despre fosti am ajuns sa ne certam. Cu o seara inainte stand in pat el tot incerca sa-mi puna tot felul de intrebari legate de fostele relatii, dupa un timp n-am mai suportat intrebarile lui si i-am spus sa ma lase in pace cu intrebarile lui.Ceea ce m-a surprins a fost attitudinea lui. In loc sa-si ceara scuze pentru insistentele lui a preferat sa plece de langa mine. Ce ma sfatuiti sa fac ? Va multumes!

consiliere de cuplu sau macar una individuala pt sot… asta in cazul in care recunoaste ca are o problema. Acest gen de lucruri este bine sa fie lamurite cat mai clar posibil. Succes!

Ar trebui sa-l intrebati, intr-o discutie condusa cu calm si iubire, de ce, dupa atatia ani impreuna este interesat de fostele relatii? Este vorba cumva de o neincredere produsa de un eveniment in urma caruia a capatat un strop de neincredere sau e vorba de o gelozie bine ascunsa? Intr-o casnicie trebuie sa existe comunicare chiar si pe subiecte mai putin convenabile.

Dacă problema de comunicare și gelozia persista, ar fi util sa le explorați împreună în terapie, pentru a vedea ce anume a determinat aceasta neîncredere.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua,Am si eu o problema, de multi ani sufar de atacuri de panica, mai ales cand ma aflu in apropierea oamenilor necunoscutii, in spatii restranse, numai gandul ca trebuie sa ma asez si sa stau de vorba cu cineva imi provoaca groaza.
Cand am aceste atacuri simt ca ma sufoc, mi se face rau si de cele mai multe ori am diaree.
Din aceasta cauza, de cate ori trebuie sa merg undeva , iau foarte multe pastile pt stomac, este o povara pt mine.
Am avut si un episod mai puternic la munca , m-am sufocat si a trebuit sa merg la spital unde mi-au pus perfuzii.
Acum calatoresc cu iubitul meu si ma simt din ce in ce mai rau.
Va rog sa ma ajutati!

dar la un consult psihiatric v-ati gandit? Poate este timpul! Curaj!

Subscriu. Abordarea ar fi recomandat sa fie alta. Încercați sa urmați indicațiile colegului și de ce nu, încercați și psihoterapia. Exista chiar programe gratuite în acest sens.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Am 20 de ani si de curand m-am impacat cu fostul meu prieten. Suntem impreuna de 3 ani si pana de curand lucrurile intre noi nu au fost tocmai roz. Dupa 2 ani si 10 luni de relatie am decis sa ii pun capat, datorita faptului ca nu mi-a prezentat parintii si ca nu reuseste sa isi mentina deciziile in fata alor lui. Acest lucru mi se parea inacceptabil la 23 de ani. Bineinteles ca nu a fost nevoie decat de cativa “prieteni binevoitori” si de presiunile parintilor mei de a incerca sa imi traiesc viata de studenta pentru ca am cunoscut un singur baiat si mai am multe de aflat. Asta am si facut, iar dupa foarte scurt timp mi-am facut un prieten care dupa ce si-a atins scopul, mi-a spus ca ar fi mai bine sa ne despartim. Vazandu-ma singura, mi-am dat seama ca am facut o geseala imensa si m-am intors la fostul meu prieten sa imi cer iertare si sa il rog sa ne impacam, lucru care el ma rugase mai bine de o luna in timpul in care noi eram despartiti. Pentru ca ma iubea, m-a primit inapoi. Am inteles, in final, ca parintii lui sunt foarte dificili si ca important e felul in care noi ne intelegem, nu relatia mea cu ai lui. Problema este acum faptul ca toata lumea ma judeca pentru ceea ce am facut, inclusiv eu, inclusiv prietenii comuni care acum nu mai sunt decat prietenii lui. Nu reusesc sa accept greseala pe care am facut-o si nici sa ma bucur pe deplin de relatia mea. Simt ca nu pot sa fac fata presiunii din jurul meu si am ajuns sa ma interiorizez si sa ma condamn zinic, din ce in ce mai mult. El incearca sa ma ajute, spunandu-mi sa nu ma mai gandesc si sa uit…dar nu pot. Ce as putea sa fac?

Problema nu este ca te judeca ceilalti, nu ai probleme cu ei, ceilalti pot sa gandeasca ce vor, problema este ca tu nu te ierti! De ce? Ce atata vinovatie pe tine, erai despartita de el cand ai incercat o noua relatie, lucru normal la varsta ta, in plus adu-ti aminte care au fost motivele pentru care te-ai despartit pentru ca au fost unele intemeiate, ceva clar te-a facut sa pui capat relatiei. Ceea ce nu inteleg este de ce te-ai intors la aceasi dilema? Nu vrei sa-ti fie bine, te autosabotezi? Asuma-ti faptele, tu ai vrut sa te intorci la el! Daca-ti pui paie in cap (ceea ce el nu ar fi facut daca era in cazul tau), inseamna altceva, inseamna ca ceva din tine trebuie lamurit, ceva din istoricul tau de viata. Pentru asta ar trebui sa mergi la psiholog si impreuna cu el sa vezi de ce ai facut ce ai facut si cum sa faci mai departe. Daca-mi perimiti o remarca: esti tanra, ai viata inainte, poate ca ar trebui sa NU te intorci din drum si sa cunosti alta lume, in care sa fii acceptata complet.

După o relație, întotdeauna, există o perioadă în care avem îndoieli, în care ne dorim să ne-ntoarcem din punctul din care am plecat, reducând motivele care ne-au făcut să plecăm de-acolo în primă instanță. Tindem să ne amintim lucrurile care au fost bune, uitându-le pe cele care au stat la baza deciziei de a pune capăt. De multe ori, această tendință, ne împinge într-un cerc vicios al despărțirilor și împăcărilor repetate, în care, în general, deznodământul e același – problemele care au întemeiat decizia despărțirii continuă să revină – unele pot fi rezolvate, altele nu. Vestea bună e că, în ciuda acestui fapt, chiar și atunci când există probleme care nu pot fi rezolvate, cuplul poate învăța să trăiască cu ele. Specific, în cazul tău, ai decis să te desparți de prietenul tău, pentru că, probabil ai constatat că nu tu și el formați o echipă, ci el și familia sa. Ai decis ulterior să vă împăcați, după ce ai încercat o nouă relație care nu s-a ridicat la așteptările tale. Atunci când ai decis să vă împăcați, ai avut motive să crezi că s-a produs o schimbare privitoare la statutul tău în relația cu el vs. statutul părinților săi? Pe de altă parte, culpa pe care o resimți vis-a-vis de ceea ce s-a întâmplat atunci când erați despărțiți, realizezi că este excesivă? Pentru că nu poți schimba ceea ce s-a întâmplat, poți alege să schimbi felul în care privești situația. Ai făcut ceea ce credeai că e bine pentru tine la momentul respectiv și chiar dacă nu a fost să fie, nu înseamnă că ești nedemnă, ci doar că ai luat o decizie omenească. Cred că ți-ar fi util să explorezi, împreună cu un terapeut, să te cunoști mai bine și să iei decizii, iar mai apoi să te adaptezi mai bine la acestea.

Mie mi se pare extraordinar faptul că el, cel care ar fi îndreptaţit să se simtă rănit şi oarecum trădat, este cel care te încurajează să nu te mai gândeşti la greşeală făcută. Iubirea nu este neapărat un drum lin, în care cei doi ştiu de la bun început ce simt şi cum să acţioneze. Iubirea ne dezvolta interior şi ne poartă pe cărări întortochiate uneori. Poate a fost nevoie să fi cu acel alt bărbat, ca să înţelegi la un nivel mai profund relaţia cu iubitul tău.Nu te mai autoblama, căci omul uneori trebuie să se rătăcească pentru a afla care e drumul bun, important este să foloseşti “greşeala” ca pe un prilej de înteleptire şi să nu o repeţi.

eu am inteles ca tu ai pus capat relatiei si te-ai ‘cuplat’ cu un alt tip cu care reiese ca te-ai culcat dupa care el ‘a trecut mai departe’. Nu cred ca este nimic gresit in ceea ce ai facut. Ai spus foarte clar ce nu iti convenea la prima relatie si de ce ai iesit din ea. Nu stiu de ce spre finalul mesajului tau reiese ca l-ai inselat pe fostul/actualul prieten cand tu ai spus ca relatia nu mai exista? Poate am inteles eu gresit. Daca am inteles corect, ma intreb cum de au reusit altii sa te faca sa te simti vinovata pt ceva ce nu ai facut? Mai reflecteaza asupra ceea ce este al tau… si ceea ce vine de la altii…. separa-le. Daca tu nu vrei in aceasta relatie… nu sta si gata… daca vrei sa iti traiesti viata, ai tot dreptul sa o faci. Succes!

Inteleg ca tu traesti “cu lumea in casa”. Cei care nu au avut nimic de pierdut sunt cei care fac acum presiuni ? ti se pare normal ? tu cum ai proceda ? Ce apreciau la tine de fapt ca prieteni ca esti ascultatoare ? Continua tot asa pana prietenu-l va incepe sa creada ca de fapt inca il mai regreti pe celalalt dar nu ai curaj sa recunosti…. Alegerea iti apartine. Ce este mai important, relata ta cu el sau ceace credeai despre ceilalti ?

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Salut! Am 21 de ani si din decembrie anul trecut am avut numai intamplari nu foarte fericite peste care cred ca inca nu am trecut si simt o coplesire continua. Culmea este ca termin anul asta psihologia, deci practic, simt ca ar trebui sa stiu ce e cu mine…

De la inceputul lui decembrie au inceput toate. Sunt intr-o relatie de 8 luni cu o persoana minunata, primul barbat pe care am ajuns sa il iubesc (pana sa il cunosc pe el am avut niste relatii de adolescenta, maxim 3 luni, nimic cu adevarat serios). De la inceput a fost o problema cu fosta lui partenera cu care el a fost timp de 4-5 ani, amandoi din acelasi oras veniti impreuna in Bucuresti. Relatia lor nu mai mergea cam de 2 ani dar pentru ca ea nu avea pe nimeni aici el a hotarat sa stea langa ea pentru ca simtea ca ii este dator ei pentru ca a fost langa el in momente in care nu avea pe nimeni.
Noi am devenit un cuplu cat ei inca erau "impreuna". Dupa o luna el decis sa ii spuna adevarul, ca a incercat sa faca lucrurile sa mearga intre ei dar ca nu mai are niciun rost pentru ca nu se mai simte bine in acea relatie. Ea nu a primit foarte bine informatia, a mai stat ceva timp la el pentru ca nu avea unde sa se duca si au trecut in jur de 2 luni pana sa se produca mutarea ei, timp in care evident incerca sa faca tot posibilul sa salveze relatia. Din cate mi-a spus el, in trecut a mai avut o tentativa de sinucidere, tot din cauza ca el voia sa puna capat relatiei, s-a urcat pe pervaz si voia sa se arunce. Din aceasta cauza nici el nu o repezea mai tare.

In fine, ea s-a mutat, totul bine si frumos doar ca imi urmarea profilul de facebook si blogul pe care il detin, iar pe 30 noiembrie am scris o postare pe blog in care vorbeam despre relatia noastra, in acea zi facand 6 luni impreuna. Evident ca ea a vazut. Ziua respectiva am petrecut-o impreuna dar la un moment dat ea a aparut la el la usa, a stat efectiv 2 ore jumate sa bata in usa. El nu a vrut sa ii deschida, chiar daca eu ii spuneam asta, pentru ca voiam sa avem o discutie normala si civilizata toti 3 sa lamurim lucrurile. L-a si sunat, am auzit cum ii plangea in telefon si ii spunea sa iasa din casa ca ii e rau (asta se intampla frecvent cand el nu facea ce ii spunea ea). In final eu am plecat si i-am spus sa isi rezolve problemele cu ea.
Dupa toata treaba asta, lucrurile intre noi au inceput sa scratie. Mi-a spus ca are nevoie de o pauza sa isi puna oridine in ganduri, ca se simte vinovat ca ma pune pe mine in asemenea situatii. I-am spus ca ii respect decizia, dar cu toate astea ar trebui sa ia atitudine in fata fostei si sa ii explice clar ca nu pot sta lucrurile in felul asta. Am acceptat pauza. Colac peste pupaza, fix in aceeasi periaoda mi-a intarziat menstruatia 9 zile si am intrat amandoi in alerta.
Am facut un test de sarcina care a iesit negativ dar apoi am avut o discutie in care ne-am intrebat reciproc ce am fi facut in cazul in care era pozitiv. Niciunul dintre noi nu ar fi fost de acord cu avortul. El a spus ca ar fi fost fericit, chiar daca la inceput nu prea concepea lucrurl asta, ar fi fost la varsta potrivita pentru el (are 27 de ani), ar fi fost cu fata potrivita si ca in final urma sa fie bine, ca nu m-ar fi lasat balta.

Pauza aceea nu a fost tocmai pauza. Cand am vrut si eu sa lamuresc intr-o zi lucrurile, l-am intrebat unde ne situam. Da, ne tineam de mana, ocazional ne sarutam, dar unde duc toate astea? Moment in care mi-a spus ca mai bine ramanem prieteni. Atunci a fost o perioada foarte dura pentru mine care a durat aproximativ 2 saptamani. In primele 3 zile nu ma puteam opri din plans, efectiv nu puteam. Dormeam doar ca sa nu am ochii deschisi, sa nu fiu constienta. Am fost la o prietena buna si comuna de-a noastra. Am stat cu ea, m-a ajutat foarte tare pentru ca nu mi-a dat vreun sfat si nici nu a aruncat cu noroi in el, nu de asta aveam nevoie. Pur si simplu m-a tinut in brate cat am plans si m-a ascultat. Daca nu vorbeam, nu vorbea nici ea. Atunci am simtit ca vreau sa fac o schimbare, mi-am tuns parul (decizie luata si executata in maxim 40 de minute). Cred ca am facut asta pentru ca simteam ca nu pot sa schimb cu nimic situatia in care eram, dar cu toate astea voiam o schimbare, in orice forma.

Am continuat sa vorbim. Lucrurile reveneau la normal. Dar nu puteam sa ne spunem iar pe nume ca atunci cand ne-am intalnit prima oara ci foloseam tot apelativele din timpul relatiei. Pana la urma inainte de sarbatori ne-am impacat, ca sa zic asa, mi-a facut o surpriza si a venit in fata casei mele si atunci am realizat ca ne-a fost dor unul de celalalt. Atunci speram ca poate si-a rezolvat orice problema cu care se confrunta.

Urmatoarea intamplare fix dupa toata drama cu despartirea a avut legatura cu 2 bune prietene din liceu, surori gemene. Una din ele m-a sunat intr-o zi plangand ca sa imi spuna ca tatal lor a fost internat in spital ca sufera de ciroza si ca nu mai are mult timp de trait si ca el stia asta dar nu le-a spus lor ca sa nu le ingrijoreze. Timpt de o saptamana am stat aproape in fiecare zi cu ele si cu mama lor, am incercat sa fiu suport moral pentru ele. A fost o saptamana groaznica in care ele trebuiau sa astepte ca tatal lor sa moara. M-am identificat foarte mult cu asta pentru ca nici tatal meu nu este in cea mai grozava stare medicala posibila si asta m-a facut sa ma gandesc la cum ar fi daca as fi fost eu in locul lor. Cum as face fata unui asemenea lucru. Intr-un final tatal lor nu s-a mai chinuit. A urmat inmormantarea pe care o planificasem timp de o saptamana intreaga. Mentionez ca nu am plans deloc in timpul asta pentru ca incercam sa fiu puternica pentru ele, dar dupa inmormantare, cand am ajuns acasa m-am dus direct la dus si cred ca am plans acolo o buna bucata de vreme.

Dupa episodul asta au urmat vreo 2 saptamani mai linistite. Dar dupa au inceput sa apara probleme cu parintii mei. Nu ma mai inteleg foarte bine cu ei. M-au facut si la o varsta inaintata si cred ca aici este si o diferenta de mentalitate, o bariera care pare ca se intareste pe zi ce trece, mai ales in cazul tatalui meu cu care cred ca nu exista zi in care sa nu ma cert. Aici situatia nu este niciodata constanta, o zi poate sa fie foarte ok intre noi, iar alta zi poate ca suntem la cutite.

De 3 saptamani am aflat ca am virusul hpv, am trecut si inca trec printr-un tratament foarte dureros avand foarte multe condiloame in zona intima. Am facut o genotipare si marti am aflat ca mi-a afectat 4 tulpini dintre care 3 sunt cu risc crescut oncogenic (erau sanse de 10% sa se intample asta). Sunt foarte speriata din cauza asta mai ales ca mama mea s-a operat acum 4 ani de cancer edometrial si si-a scos tot.
Evident ca nu am mai facut sex de prin decembrie si simt ca incepe sa ma afecteze si chestia asta.

Cu prietenul meu nu este nimic concret. Imi spune ca sa nu catalogam relatia noastra. Sa fim doar doi oameni care se bucura unul de celalalt. Fapt cu care sunt total de acord, dar nu stiu, simt ca in acelasi timp vreau sa ii spun ca ori isi ia angajament si responsabilitate pentru relatia asta ori incheiem definitiv. Dar sunt genul de persoana care nu pune presiune pe alte persoane si cred ca daca as face asta mi-e frica sa nu se retraga si ca o sa il pierd pe bune atunci. Chiar daca ne-am spus ca indifernt ce se intampla intre noi, relatia de prietenie nu o sa dispara, nu stiu daca mai pot sa il bag in acea categorie avand in vedere ca am ajuns sa il iubesc extraordinar de mult.

Mi-am dezactivat si contul de facebook pentru ca fosta lui prietena iar a inceput sa faca probleme facand niste postari care ma vizau strict pe mine si chiar daca voiam sa o ignor ajungeam tot pe profilul ei sa vad daca mai posta ceva. Si am constatat ca imi fac singura rau.

Nu stiu ce sa fac. Am mereu shimbari de dispozitie. Cand sunt in colectiv cu prietenii sunt foarte ok dar cand ajung acasa imi vine sa ma izolez complet, daca se poate sa dorm si atat. Fapt care imi afecteaza si viata de acasa pentru ca parintii imi reproseaza ca nu ii mai bag in seama si ca parca suntem ca strainii in casa. Dar pur si simplu simt o dorinta continua de singuratate, sa nu ma intrebe nimeni nimic, sa ma deconectez complet.

Vreau sa ma pun pe picioare dar nu stiu cum, mai ales ca este un an important pentru mine. Am examene de dat, am o licenta pe care trebuie sa ma concentrez.
Cred ca daca nu fac ceva in curand o sa clachez. Si nu stiu cum va fi in acea situatie. Mi-e frica si ca acel comportament de irascibilitate pe care il am acasa cu parintii sa nu se extinda si in colectivul meu de prieteni.

Am scris extraordinar de mult, acum mi-am dat seama. Aparent am avut cate ceva de spus. Apreciez daca a avut cineva rabdare sa citeasca tot.
Numai bine tuturor!

Hei, imi pare rau de situatiile neplacute prin care ai trecut. Acestea, din pacate, fac parte din viata. Presupun ca deja te-ai racorit scriind toata povestea ta, aici. Probabil ca unul dintre mecanismele tale de aparare este sublimarea . Imi place foarte mult cum ai "recadrat" situatiile, desi probabil esti destul de tanara si cu relativ putina experienta de viata. Ce bine mi-ar fi prins sa am si eu "mintea" ta la varsta ta. Revenind la situatia ta: care este subiectul lucrarii de diploma? Probabil ca acesta este un indiciu despre ceea ce se intampla cu tine acum, in afara de cantitatea enorma de stres careia esti supusa. Faptul ca ai petrecut o saptamana in spital cu tatal prietenei tale este foarte consumator de energie, eu una m-as fi ferit de o asemenea situatie. Cred ca esti avida de cunoastere, vrei sa afli, sa intelegi cat mai mult. Dar, ia-o pe bucati. Ai grija de sanatatea ta. Prioritizeaza-ti obiectivele (licenta?, relatie?, copil?). Incearca sa te bucuri de viata. Si, inca un sfat: nu-i mai "salva" pe altii. Desi e greu. Desi avem impresia ca se poate. Si asta este un mare factor consumator de energie. Si de multe ori, nu ne da satisfactia pe care credem ca ne-ar da-o. Iti tin pumnii!

Subscriu la ideea de a avea grija de tine si sa renunti la a mai salva pe altii. Prioritizeaza si ia lucrurile pe rand: sanatatea ta, examene , licenta. Din cate descrii s-au strans prea multe si asta duce la o stare de confuzie.

Uneori, chiar simplul fapt de a spune ce ne apasa ne face sa ne simtim mai bine. Cu toate astea, fiindca s-au adunat multe, cred ca ar trebui, asa cum s-a sugerat, sa prioritizezi lucrurile si sa lucrezi, pe rand, spre rezolvarea lor (a celor care au o rezolvare, in cazul celorlalte o schimbare de perspectiva ar prinde bine).