Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:

Buna ziua.Am 39 ani sunt casatorita si am 2 copii.Am renuntat definitiv la un tratament antidepresiv si ma simt foarte rau.Nu stiu incotro sa o apuc.In urma cu 2 ani a existat un eveniment neplacut sa zic asa.Am asistat la bataia sotului cu niste hoti iar apoi sotul a facut uz de arma-este politist.De atunci a inceput calvarul .Au urmat si alte evenimente ca-boala tatalui,accident vascular la mama soacra,operatia sotului si apoi decesul tatalui.

daca a fost nevoie de tratament antidepresiv poate ar fi de dorit sa reluati aceasta optiune insa din ce inteleg Dvs. traiti cu o incarcatura emotionala foarte mare, incarcatura pe care va sugerez sa o explorati impreuna cu un psihoterapeut. Se poate, succes!

Stimata doamna ar trebui sa mergeti la medic sa va prescrie un tratament antidepresiv usor si ar trebui sa ganditi pozitiv , toate problemele au o rezolvare toti trecem prin incercari dificile dar trebuie sa depasim momentele cu optimism incredere si sjutorul celor dragi,daca motivatia exista reusim! va doresc tot binele sa fiti puternica sa reusiti sa trceti cu bine peste greutati !

Cred ca atat in cazul sotului cat si a dvs. suferiti de stresul posttraumatic. Este necesara consultarea atat a unui psihiatru cat si a unui psihoterapeut.

Referitor la stresul posttraumatic va atasez cateva informatii (vedeti daca va incadrati in aceasta tiplogie: "TSPT-ul este o tulburare cu un trecut lung dar o istorie scurtă, ea fiind cunoscută de-a lungul timpului sub diferite etichete.
Elementul esenţial al stresului posttraumatic îl constituie apariţia unor simptome caracteristice datorate expunerii la un stresor traumatic extrem, precum:
- trăirea unui eveniment negativ major care implică ameninţarea cu moartea sau vătămare corporală gravă;
- a fi martor la un eveniment care implică moartea, vătămarea sau ameninţarea integrităţii corporale a altor persoane;
- a afla despre moartea violentă sau neaşteptată, despre vătămarea serioasă, ori despre ameninţarea cu moartea ori vătămarea suferită de un membru al familiei sau de un alt apropiat.
De asemenea reacţia persoanei la eveniment trebuie să presupună frica intensă, neputinţă sau oroare."

O schimbare de mediu cred ca ar fi cel mai potrivit remediu pentru dvs. in situatia prezentata. Si nu ma refer la o vacanta de cateva zile undeva ci sa incercati sa vedeti lucrurile care va plac, peisajele care va plac, sa cautati oamenii si locurile care va aduc bucurie in suflet. Stiu ca vi se pare imposibil in acest moment, dar orice schimbare cere sacrificii inainte de a fi mai bine, trebuie doar sa va gasiti vointa de a merge mai departe si de a nu renunta sa cautati locuri si oameni placuti sufletului dvs. Incepeti sa practicati un sport, cum ar fi alergatul, sau mersul pe jos pe distante lungi, nici nu aveti idee cate schimbari hormonale se petrec dupa un drum lung pe jos sau dupa un sprint si pe langa faptul ca va prelungiti viata, va schimbati si modul de viata si astfel veti incepe sa nu mai aveti astfel de probleme (desigur, nu va asteptati sa se intample peste noapte, trebuie doar sa perseverati timp de cateva luni minim si sa depuneti ceva efort mai ales la inceput). O cura zilnica de omega 3/6/9 timp de 1 luna de asemenea va poate ajuta (dar fara a implementa si celelalte recomandari e doar jumatate de tratament si e ineficient)

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:

Buna am 20 de ani, ne casatorita. Am o relatie de un an si ceva. Totul a fost perfect pana au inveput anumite certuri legate de comportamentul meu. Uneori eram prea retrasa, stresata cu facultatea si pe el il neglijeam..de multe ori am fost oarba si nu am vazut ca in spatele zambetelor pe care mi le oferea se afla si o tristete. E o persoana care nu prea arata cand e ranit si atunci cand se umple paharul spune tot ce are de spus. De multe ori mia zis printre cuvinte dar eu ca deobicei am fost oarba si l-am indepartat de mine. Tin foarte mult la el si vreau sa ii demontrez ca pot sa ii ofer fericire insa el nu mai crede in mine zice ca l-am indepartat destul si nu mai e acceasi iubire ca la inceput si imi va fi greu sa o mai readuc. Ce ar trebui sa fac sa revina totul ? Nu vreau sa il pierd, stiu ca sunt in stare si de bine nu doar de rau, insa acum e rece fata de mine si ma doare. Spune ca nu sunt in stare sa il fac fericit daca il ranesc mereu.

toti facem greseli in viata insa este de dorit sa invat din ele si sa incercam sa nu le repetam in viitor . Daca el nu isi mai doreste aceasta relatie (din orice motiv) atunci nu il putem forta. Spui ca esti ‘in stare de bine’ si te cred si iti doresc succes cu acest baiat… sau cu urmatorul! Nu are rost sa te atasezi de cineva care te respinge.

Puteti apela la terapie de cuplu pentru ca inteleg ca mai aveti sentimente unul fata de celalalt. Ati putea foarte bine discuta impreuna cu el , dar de multe ori reluarea acelorasi subiecte care au generat discutii nu face decat ca persoanele sa intre in acelasi tipar comportamental. De aceea cred ca aveti nevoie de cineva obiectiv pentru a vedea solutiile.

Eu cred ca "iubirea de la inceput" n-are cum sa mai fie, pentru simplul fapt ca la inceputul oricarei relatii partenerii se privesc unul pe altul prin acea "lentila" pe care ti-o da starea de om indragostit, cand vezi doar partile care-ti plac din partener. Iubirea vine mai tarziu, cand incepi sa vezi si sa accepti si partile care nu-ti plac. Mai cred ca doi oameni maturi pot comunica inainte de a se "umple paharul". Si, nu cred ca e responsabilitatea ta sa il faci fericit. Relatiile functioneaza atunci cand ambii parteneri contribuie la acest lucru. Intreaba-l daca mai este dispus sa continuati relatia, si daca raspunsul este DA , stabiliti niste reguli pentru a nu mai ajunge la certuri si dezamagiri (de exemplu, sa te "traga de maneca" atunci cand ceva din comportamentul tau il deranjeaza, in loc sa zambeasca trist asteptand ca tu sa observi ca el e suparat, sa te sustina in perioadele de stres de la facultate in loc sa se supere ca nu e el principala ta preocupare etc). Daca el doreste totusi "iubirea de la inceput" , e posibil sa nu fie pregatit pentru o relatie pe termen lung si-ti cauta tie defecte pentru a scuza frica lui de implicare (probabil nu constientizeaza ca face asta). Terapia v-ar putea ajuta pe amandoi sa va ajustati comportamentele pentru viata de cuplu, ar fi ca o "scurtatura" pentru a invata mai usor niste lectii de viata.

Deja el si-a format o parere despre tine pe baza comportamentului fata de el din ultimul an. Va fi destul de greu sa ii schimbi parerea formata (dar nu imposibil). Incearca sa ai o discutie sincera cu el, sa vezi daca il poti recucerii, sa ii trezesti pasiunile si fiorul de la inceputul relatiei facand anumite schimbari in relatia voastra de cuplu (pe baza a ceea ce stii despre el si a ceea ce stii ca ii place la tine). O sa ai ceva de lucru dar daca el inca te mai iubeste iar tu o sa te schimbi cu adevarat si nu il mai pui pe locul 2, relatia are inca sanse de succes. Tine insa minte un lucru, pentru a exista o relatie adevarata e nevoie de implicarea ambelor persoane, iar tu din ce zici ai cam neglijat aspectul asta. Orice relatie are urcusuri si coborasuri, important este ca fiecare sa il trateze pe partener ca egal si sa contribuie fiecare la starea de bine a celuilalt.

In primul rand cred ca trebuie sa afli daca acesta este singurul motiv pentru care se comporta asa. Din cauza deficitului de comunicare dintre voi, e foarte posibil ca acesta sa fie cumva o scuza pt alte lucruri pe care voi poate nu reusiti sa vi le impartasiti. Cred ca o discutie sincera si deschisa din partea amandurora, poate sa clarifice putin situatia. Puteti apela la terapie de cuplu. P.S. Eu si prietenul meu de la inceputul relatiei am stabilit o "regula"- de fiecare data cand ne deranjeaza ceva cu privire la celalalt discutam deschis si cu calm despre asta exact in acel moment, fara a mai permite sa "se adune mai multe" frustrari, nervi, reprosuri etc. La noi functioneaza Succes!

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:

Am o mare frica de tot ce implica ideea de morti si imi este foarte urat in momentul cand aud ca a murit cineva ,chiar daca nu sunt asa apropiati de mine.De fapt am o frica de intuneric ,noaptea imi este accentuata frica de morti.
Lucrez ca invatatoare,in rest sunt optimista ,deschisa, nu am depresii.Familia mea este in regula,
am un sot ,nu am copii,ceilalti membrii ai familiei nu au aceasta temere.
Mentionez ca am hipotiroida,alte afectiuni nu am.
Am 38 de ani.
Astept un raspuns.Multumesc!

va puteti aduce aminte de prima oara cand a aparut aceasta teama… a existat un context? Frica de moarte in general este ceva natural insa ne poate lua foarte mult timp (poate toata viata) sa ne ‘impacam’ cu ideea ca o sa murim… ca cei din jurul nostru mor, etc. Ce ati putea face este sa va dedicati o vreme unei dezvoltari personale in care sa explorati existential ‘moartea’ si ma mai gandesc ca ar fi bine sa monitorizati si hipotiroidia mai bine (daca este cazul). Se poate, succes!

Teama de moarte cred ca este cea mai proeminenta preocupare a omului aflat in diferite etape ale vietii, si apare in diferite contexte ale vietii (zile de nastere, reuniuni familiale, etc) si e firesc ca fiecare dintre noi sa ne "trezim" gandindu-ne la asta. Poate ar fi util sa identificati intai contextele in care apare aceasta teama, la ce va ganditi astfel incat sa simtiti aceasta frica si pornind de aici sa explorati mai profund ideea de anxietate in fata mortii si sa vedeti in ce masura va afecteaza calitatea vietii.Stiti…viata nu merita sa treaca neexaminata.

Vorbiti cu medicul dvs. despre aceste stari care pot fi asociate (sau determinate) de hipotiroidie. Apoi puteti explora evenimentele importante dein viata dvs. pentru a realiza daca aceasta teama se conecteaza cu vreunul din acestea. Daca simpla realizare si identificare a evenimentului nu diminueaza firca, atunci va sugerez sa apelati la cateva sedinte de dezvoltare personala, in care impreuna cu terapeutul sa explorati problema. Succes, se poate!

Gandeste-te ca moartea e un nou inceput…

Incearca sa iti faci o autoanaliza sa vezi de la ce porneste sentimentul pe care il ai, noaptea, stand in pat cu lumina stinsa. Incearca apoi sa iti aduci aminte cand ai simtit prima oara aceasta stare, candva cand erai mai tanara, poate in copilarie. Lasa-te purtata de imaginatie si intoarce-te in timp in momentul cand ai inceput sa ai astfel de probleme si analizeaza lucrurile din exterior (ca si cand te uiti la cinema) fara sa te lasi afectata de ceea ce vezi in imaginatia ta (e doar imaginatia, nu e nimic real, nu te poate afecta in nici un fel). Odata ce ai ajuns la originea problemei vine si solutia si dispare teama. Daca nu reusesti sa faci asta singura (eventual in compania unei persoane de incredere), cauta un hipnoterapeut (regresie hipnotica) care te poate ajuta.

Mesaj:
Buna ziua. Ma numesc Dan si as vrea sa va cer o parere referitoare la o problema cu care ma confrunt in familia mea, mai precis cu sotia. Inainte de toate, vreau sa va spun ca sunt o persoana care iubeste animalele de companie si am crescut in preajma acestora de mic. Avem un catel Bishon Maltez de 4 ani, foarte dragut si dragastos insa mi se pare ca sotia mea o iubeste intr-un mod obsesiv fapt care ne afecteaza in mod negativ relatia de cuplu si mai dureros relatia cu copilul nostru de 3 ani ( nu stiu daca conteaza insa copilul este adoptat si il avem de la varsta de 1 an). In mod concret, sotia este extrem de legata de catel, sta in permanenta cu el in brate in orice fel de circumstanta, il pupa incontinuu, foloseste excesiv diminutive, are o grija aproape excesiva sa nu cada nimic de mancare pe jos, nici macar o firmitura ( cainele avand mici probleme digestive ), daca se intampla sa stea putin departe de el spune ca moare de dorul lui etc. Problema este ca fata de copil are un comportament afectiv destul de retinut fata de cel pe care il are fata de caine, si de asemenea fata de copil are o atitudine destul de dura si un model de a-l educa destul de impunator prin tipete ( cea mai mare gresala pe care o poate face copilul este sa ii scape de la masa ceva pe jos de mancare). Incercand sa ridic aceste probleme, imi spune incontinuu sa divortez daca nu imi convine, insa eu nu vreau acest lucru fiind la mijloc si acest copil absolut superb, caruia nu as vrea sa ii provoc o alta trauma ( un alt abandon). In mod repetat mi-a spus ca intre caine si relatia noastra ( familie cu copil) alege cainele si eu pot sa plec. Mentionez ca sotia mea de cand o cunosc (6 ani) este o fire mai nervoasa, impulsiva si conflictuala ( in relatia cu copilul, cu mine si cu cei din jur). In urma acestor discutii pe care incerc sa le port in mod pasnic si rational, ea ramane suparata perioade mai lungi de timp, ceea ce creeaza o atmosfera tensionata in casa, implicit si pentru copil. Ma mira acest fapt deoarece impreuna ne-am dorit foarte mult acest copil. Am incercat sa va prezint situatia cat mai succint si concentrat, insa situatia devine exploziva, si ar fi minunat daca ati putea sa ma ajutati cu un sfat, pentru a o ajuta sa o scap.pe sotia mea de aceasta obsesie fata de caine si a o face sa inteleaga ca prioritar dpdv al meu intr-o familie sunt membrii umani ai acesteia. Va multumesc anticipat!

parerea mea este ca nu obsesia fata de catel este prima problema ci mai degraba dificultatea sotiei de a empatiza/relationa emotional cu familia sa, cu copilul (chiar daca este infiat). Daca dansa nu realizeaza ca are o problema, atunci nimeni nu o poate forta sa caute ajutor (poate doar in cazuri extreme cand ar fi internata cu forta pt ca prezinta un pericol pt sine si/sau cei din jur). Daca suporta ideea de a lucra la aceasta problema atunci va sugerez sa incepeti cu terapie de cuplu/familie… amandoi sa mergeti si sa discutati cu un terapeut care v-a putea modera mult mai eficient situatia. Succes!

A avut loc vreun eveniment important dupa aparitia copilului in familia dvs.? Pare ca sotia a substituit grija fata de copil cu cea pentru catel. Din cele scrise de dvs. reiese ca in discutii ea se raporteaza la relatia cu dvs. (cand va spune sa divortati daca nu va convine situatia) dar nu pomeneste nimic de copil. Dvs. nu o puteti schimba pe ea, trebuie sa doreasca ea acest lucru.Puteti apela la terapie de familie (intrucat inteleg ca ea nu sesizeza ca ar fi nevoie sa isi schimbe atitudinea) sau sa mergeti dv. sa discutati cu un terapeut pentru a vedea situatia mai clar si a realiza care sunt variantele care tin de dvs.

RASPUNS pentru d-na Doina Zamfirescu : “Nu a avut niciun fel de eveniment important de la aparitia copilului. Aparitia copilului, a fost “the event” si cel mai important si frumos lucru care mi s-a intamplat in viata. Poate m-am facut inteles gresit, sotia are grija si de copil. Intr-adevar ceea ce este atat de deranjant consta in faptul ca se raporteaza la relatia cu mine cand in spune ca pot sa divortez, si nu ia in calcul si copilul; sau daca il ia spune ca se descurca ea sa nu imi fac probleme. Insa mai ales in cazul nostru particular, cu un copil infiat (si nu o sa intru prea mult in amanunte deoarece sunt sigur ca suntem pe aceeasi lungime de unda), conteaza enorm o atmosfera echilibrata, calma si de intelegere. Poate ca dotorita faptului ca provine dintr-o familie cu parinti divortati de cand era mica, trateaza asa de usor problema. In trecut a facut sedinte de terapie pshihologica, de unde a concluzionat printre altele ca felul ei de a fi (nervozitate, impusivitate, temeri multe, firea conflictuala) vin din copilarie. Eu incerc sa nu aduc aceste argumente in discutiile cu ea deoarece sustine ca o atac unde o doare si ca sunt un nenorocit ca ma folosesc de arme de genul acesta. Multumesc”

in acest caz, pare sa fie nevoie de o aprofundare a problemei din copilarie pe care clar nu a depasit-o. Poate reuseste totusi sa inceapa o psihoterapie pe termen lung.

RASPUNS pentru d-nul Botezat-Antonescu Radu Andrei: “Intr-adevar cred ca sotia mea are o problema de empatizare/relationare cu familia, desi sunt absolut convins sa este capabila de astfel de sentiment, deoarece in trecut a aut relatii din punctul meu de vedere, la limita obsesivitatii cu alte persoane din familia extinsa (mama, bunici). Sa nu ma intelegeti gresit, ca sunt impotriva relatiei dintre sotie cu mama spre exemplu, insa in trecut in timp ce acasa ne confruntam cu probleme in care aveam nevoie de implicarea ei, toata atentia si sentimentele ei pareau intreptate in alte directii. Sotia mea nu accepta nici macar o sugestie ca ar avea o problema din acest punct de vedere al atasamentului excesiv fata de caine, motiv pentru care m-am adresat aici, neexistand in acest moment posibilitatea de a porni direct discutiile cu un terapeut. Mi-am dat seama ca de fapt nu cainele este esenta problemei, insa momentan pentru a “mai trage de timp” ma gandesc cumva sa scapam de aceasta problema (nefacandu-i niciun rau cainelui ), poate un gen de manipulare pozitiva prin care sa o fac sa se indeparteze cat de cat de el. Mai mentionez ca totusi copilul are un atasament fata de ea si in multe circumstante ea ii raspunde potrivit, mai putin cand intervine cainele la mijloc”

problema este ca daca are o tendinta naturala de a ‘face obsesii’ pt relatii atunci obiectul relatiei, fie mama/cainele/copilul/etc., nu conteaza pt ca va avea tendinta sa isi repete acest patern nerezolvat. Ma gandesc ca i-ati putea sugera sa reia terpia de unde a ramas… poat sa mai discute despre ce inseamna pt ea a fi mama tanara… greutati si bucurii… sa mai invete cum sa se poarte in relatie cu copilul… sotul. Puteti sa o ‘luati si pe partea asta’.

Inteleg ca stie de unde vin aceste manifestari. Divortul parintilor poate fi o trauma pentru copil. Una care sa ii spulbere increderea in relatii. Si asta se manifesta apoi in relatia de cuplu. Abandonul experimentat este uneori atat de dureros incat persoana nici nu are rabdare sa vada daca situatia duce acolo si de multe ori submineaza ea insasi relatia (pentru ca nu suporta presiunea emotionala).Pe de alta parte face eforturi de a avea o viata normala de cuplu. Dar aici se creaza un conflict care poate avea o forma ca cea descrisa de dvs.Daca a oprit terapia dupa ce a concluzionat dar nu a apucat sa lucreze la depasirea problemei o solutie ar fi sa reia sedintele. Cred ca si dvs. ati putea-o ajuta dar pentru asta ar trebui sa apelati la un terapeut pentru a intelege cum.

Pana una alta, pana constientizeaza ea ca ar avea nevoie de ajutor (numai in acest caz ea si-ar modifica comportamentul!), nu ar strica sa incercati sa faceti activitati impreuna cu ea si cu copilul, eventual iesti in locatii toti trei unde nu are voie cu cainele, in felul acesta poate intariti atasamentul ei fata de copil si o ajutati sa constientizeze situatia. La fiecare iesire reusita, gratulati-o prin atentie, dovezi de dragoste, laude si recompense pentru disponibilitatea ei si pentru faptul ca a rezistat sa stea departe de catel. Intrebarea ar fi: daca nu ar mai exista cainele, cu ce ar incerca ea sa-si substituie nevoia de atentie si dragoste neconditioanta?

Căutați un psihoterapeut care lucrează cu hipnoza! Hipnoza o va ajuta să găsească cauza și sâ depășească aceste probleme.

Parerea mea e ca nu poti face mare lucru din pacate. Solutia optima mi se pare sa nu mai deamatizezi comportamentul acesta. Este vorba de atasament si acesta e mult mai puternic decat noi si trebuie sa depunem un efort mult prea mare pentru a-l schimba. Bucura-te de momentele petrecute impreuna!

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:

Buna ziua.
Exista cumva un termen psihologic sau vreo cauza mai frecventa pentru negarea vinovatiei? Pur si simplu chiar si in cazuri evidente cineva sa nege vinovatia pe care o poarta pentru anumite intamplari de care se face direct respinsabil?

In rare cazuri cand chiar isi constientizeaza greseala si vina ce o poarta sa minimizeze totul neconstientizand faptul ca e anormal sa reactionezi negand ca ar fi o problema asta?

In general daca e intrebata asupra actelor ei devine nervoasa, se simte amenintata si in general discutiile ajung in derizoriu fara a oferi insa un raspuns direct asupra temei de discutie.

Persoana in cauza este sotia mea iar acest comportament se repeta in forma continuata de cativa ani.

Multumesc anticipat pentru raspuns.

nu stiu daca numirea acestui gen de compartament este mai importanta decat cauza… iar din ce descrieti lucrurile pare sa fie complexe si v-as sugera sa mergeti cu dansa la o evaluare psihologica amanuntita. Este posibil sa fie o tulburare de personalitate… insa este posibil sa fie si vorba despre ceva reprimat care sa o opreasca din a-si asuma vinovatia. Succes!

Conteaza foarte mult modul in care ii atrageti atentia ca a gresit. Noi avem diferite mecanisme de aparare si atunci cand cineva este invinovatit se poate apara negand sau nimimizand efectele greselii. Desigur suntem cu totii supusi greselii. Si asta inseamna mai ales in cuplu ca poate fi vorba despre lucruri care nu au fost discutate, stabilite de comun acord ceea ce face ca ele sa se repete (eventual). Incercati sa aveti o discutie calma cu sotia dvs. spunandu-i ce anume simtiti cand procedeaza intr-un anumit fel (vorbiti de dvs. nu de ea). Este posbilil ca astfel mesajul dvs. sa ajunga la ea si sa puteti avea o discutie constructiva. Nu in ultumul rand, poate fi vorba despre o reactie invatata de ea pe parcursul istoriei sale de viata.

vinovatia, a fi vinovat de ceva este dureros de acceptat pentru psihic si iti trebuie mult curaj sa poti sa iti asumi asta. cu cat o veti obliga sa recunoasca cu atat se va blinda mai mult si va nega. eu insa v-as intreba altceva. de ce este atat de important si esential pentru dumneavoastra sa stabiliti vinovatul intr-o situatie sau alta. cu ce schimba situatia daca se gaseste vinovatul? v-as ruga sa va uitati si la dvs cu atentie si sa vedeti daca nu cumva insistenta dvs. de a gasi vinovatul si convingerea ca aveti dreptate o determina pe ea sa intre in acest cerc vicios de a nu recunoaste nimic. numai bine!

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:buna seara . sunt dependent de jocuri de noroc (pacanele)
m-am decis sa apelez la ajutorul dumneavoastra pentru ca situatia se inrautateste . daca pana acum ceva timp pirdeam doar bani mei , de la o vreme am inceput sa iau bani din incasariile de la locul de munca . situatia e periculoasa deorece conform unor acte pe care le-am semnat orice lipsa devine automat frauda si sunt pasibil de a fi incarcerat … sunt tanar am 28 ani si de aproape 5 ani am piedut cam toti bani pe care i-am castigat prin munca. mi-am mintit prieteni cu diverse pretexte pentru a imprumnuta bani de la ei , acum din fericire au aflat si nu imi mai dau sub nici o forma , ma cert cu familia , sunt parca nebun … ma privesc singur in oglinda dupa ce joc si pierd bani si sunt desfigurat (figurativ)…. imi place sa scriu poezie si am talent dar din cauza viciului meu si a lipsei ambitiei nu voi realiza nimic …. visul meu era sa scot o carte …. va rog ajutati-ma cu un sfat , o metoda sa ma abtin . va multumesc

exista psihoterapie pt adictii, de orice fel. Cauta un psihoterapeut specializat pe adictii cu care sa te simti si confortabil si tine-te de procesul tau de remediere. Se poate, succes!

Subscriu la parerea colegului meu: apelati la un terapeut specializat in adictii. Este important ca ati constientizat problema si doriti sa o rezolvati. Este un mare pas catre starea de bine. Curaj, se poate!

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:4:49 Am.Suna bine avand in vedere ca ma asteapta o zi de munca.Dar am hotarat in acest moment ca nu trebuie sa imi mai adresez singura aceeasi intrebare ca eu tot in acelasi punct ajung.
Un vechi’El’ ,cu care nu a fost nimic clar dar ne-am vorbit mult timp,ne si intalneam,mi-a spus in aceasta seara ca ‘ma faceai complet,ma simteam Eu langa tine dar sa fii fost cu tine ma facea nefericit.Nu vedeam o relatie cu tine”.Ei bine,in acel moment neuronii mei au facut scurt circuit.Cum vine asta bre,te fac intreg dar nu ma vrei?!Pro’lema vine ca subsemnata a avut un moment de luminare si s-a prins cumva ca de fapt,cam asa s-a intamplat cu totii reprezentantii regnului opus.
Si-ntrebarea e.De ce pot fi -citez-”ceea ce imi doresc,ceea ce caut ,ce imi da putere si ma face sa cred ca pot muta muntii,dar nu ma vad cu tine”..Mie imi da cu eroare rau teoria asta a barbatului ’15.
Multumesc frumos!

eu nu cred ca este vorba despre teoria barbatului cat este mai mult vorba despre teoria acelui barbat. Sugestia mea ar fi sa confruntati persoana, nu regnul . Succes!

Pare ca ati “atras” un gen de barbat care nu se poate responsabiliza intr-o relatie. S-ar putea sa nu fie vorba de dvs. cand spune ca nu vedea o relatie. Ci de el (ei). Dincolo de asta in ceea ce va priveste ati putea apela la un terapeut pentru niste ore de dezvoltare personala pentru a intelege ce anume din comportamentul dvs. “atrage” acest gen de parteneri.Apoi veti putea decide ce schimbari doriti sa faceti. Succes!

Eu va sfatui sa cautati si exceptia (exceptiile) de la situatia mentionata. Adica….a existat macar o situatie in care “el” a vrut si dvs ati respins? Dvs va vedeti intr-o relatie “forever”?