Mesaj:
Eu am o problema cu mine .Ma simt singura ,sunt o adolescenta de 16 ani.Din cauza ca sunt plinuta vad asta un defect gandesc ca nimeni nu ma poate accepta si stau izolata .Acasa mi-e bine ,iubesc sa stau singura .Dar ma simt singura,pana acum nu am avut nici un iubit ,nu am putut vorbi cu nimeni deschis,nu stiu ce sa fac ,cum .Pur si simplu ma simt singura, fara nici un scop.

Parintii te-ar lasa sa consulti un terapeut?

In perioada adolescentei aceste stari sunt frecvente datorita faptului ca apar multe schimbari atat la nivelul corpului, cat si la nivelul mintii. Este foarte probabil sa simti ca nimeni nu te poate intelege, nimeni nu te poate ajuta insa este esential sa realizezi ca si noi adultii am trecut prin aceste stari. Consider ca ar fi util sa iti propui sa te descoperi, sa vezi cine esti, ce iti place la tine, ce poti schimba la tine, ce planuri de viitor ai, ce apreciezi la ceilalti. Descopera pasiuni comune cu alte persoane si experiementeaza ca sa vezi ce anume iti place si ce nu.

Esti minunata, oricum, oricând si cu oricine ai încrederea sa te deschizi emotional si sa Vorbești despre orice ! Nu uita ca noi suntem suma tuturor Dorințelor , Preferințelor si Nevoilor noastre cele mai profunde ! Spui ca te simti singura, insa, cu buna știință te izolezi adesea . Chiar daca iti face plăcere acest lucru, probabil, ca o forma personală de păstrare a energiei ( afla de la mama daca ai stat cumva la incubator dupa nastere, sau, oricum cere detalii despre venirea ta pe lume pentru a înțelege de ce folosești izolarea ca pe o forma de protecție fizica si emotionala) , nu uita ca prin contactul cu ceilalți , ne oglindim adevăratul eu si ne promovam personalitatea, fiind ființe sociale din nastere ! Cat despre aspectul fizic , kilogramele in plus, sunt tot o forma de protecție venită din inconștient , împotriva exteriorului . Care este relația ta cu mama, tatăl tau si alți membri semnificativi ? Cine din familie te-a facut sa vezi lumea ca pe o mare necunoscuta, primejdioasa ? Poate nu prin cuvinte, dar, anxietatea si temerile legate de viata ale acelei persoane s-au transmis la tine . Esti unica si minunata, asa ca, ieși din ascunzatoare si caută in jur suflete cu personalități asemănătoare , doar ai avea si timpul si contextul : mediul școlar , social, familial ! Succes si mult bine !

Pe de o parte "ma simt bine singura" poate fi un mecanism de aparare ce te menajeaza de interactiunea cu ceilalti, amanand confruntarea cu viata si menajandu-ti sensiblitatile pe aceasta tema. Pe de alta te face sa pierzi timp pretios greu de recuperat mai tarziu pentru evolutia ta personala si cu costuri mai mari. Asadar tine cont de sfaturile primite de la cei ce ti-au raspuns inaintea mea si ACTIONEAZA. NU exista alta cale.

Discuta cu parintii despre asta si despre faptul ca ai putea apela la un terapeut (cu acordul lor).

Mesaj:
Buna ziua! Nu stiu daca ma puteti ajuta, dar cel putin incerc. De pe la varsta 5 ani mi-am piedut auzul din cauza unei injectii nepotrivite cu canamicina sau gentamicina.. nu mai retin exact. De atunci port aparat auditiv. Acum am 31 de ani. Problema cu auzul mi-a facut probleme pe tot parcursul acestei perioade. La scoala, nu intelegeam ce dicteaza profesorii si copiam totul de la colegi. Am fost mai retras tot din cauza ca nu intelegeam tot ce vorbeau cei de pe langa mine. A urmat apoi perioada liceului, perioada in care mai eram abordat de cate o fata, vorbeam cat vorbeam cu ea (ma straduiam sa fiu atent la tot ce spune), iar cand imi dadea semne ca ma place cu adevarat, dadeam inapoi… imi era teama sa merg mai departe.. teama de esec as zice eu.. Am terminat liceul, am incercat sa ma angajez, la inceput nu am gasit de lucru. In perioada asta am lucrat prin sat prin constructii alaturi de cativa meserias si am invatat si eu meserie. Asta fac si in prezent, pe cont
propriu acum. Ma descurc binisor, am castigat simpatia a majoritatea oamenilor din comuna, dar tot imi doresc sa gasesc un serviciu stabil. Multi mi-au sugerat asta, iar eu am incepur sa ma intreb: daca nu ma primesc? daca nu ma descurc? daca nu ma place de mine? Chestii din astea care ma fac sa dau inapoi si nu am tupeu sa abordez o firma serioasa. La fel se intampla si in ceea ce priveste relatiile cu femeile.
Stiu ca as putea reusi pe ambele planuri, nu cred ca problema cu auzul le face pe femei sa fuga de mine sau ca de asta nu ma pot angaja. Problema este, cred eu, ca sunt prea timid, imi e teama de esec…
In familie nu am avut probleme, parintii nu m-au facut nicioadata sa ma simt inutil, dar nici nu au incercat sa ma ambitioneze sa fac ceva special in viata. Ce-i drept, nici nu le-am spus ce am pe suflet, deoarece nu cred ca m-ar fi inteles, sau daca ar fi inteles nu stiu daca m-ar fi putut ajuta.
As vrea sa scap de timiditatea asta si de teama de esec, dar nu stiu cum. Simt cum trece viata pe langa mine si ma intristez ca nu reusec sa schimb ceva.

in primul rand iti doresc curaj… asa cum ai reusit sa faci cu succes altele… asa o sa reusesti si cu orice iti propui. Se poate intampla sa mai si esuezi insa asta este normal. In al doilea rand iti recomand cu caldura sa incerci sa discuti cu cei in care ai incredere despre tot ce se intampla cu tine.. exprima ceea ce simti nevoia sa exprimi… cine o sa te inteleaga o sa aprecieze… cine nu… oricum nu ai ce face. Se poate, succes!

"Sunt timid dar ma tratez"…esti un baiat minunat !!

In general vorbind asa se intampla frecvent copiilor si mai tarziu adultilor cu diferite deficiente. Este important sa se lucreze la recuperarea deficientei respective dar si mai important este sa se ajute copilul la construirea unei imagini de sine, increderi in sine si stima de sine foarte bune. Toate acestea reprezinta fundatia viitoarei personalitatii a copilului. In cazul dvs exista o carenta la aceasta temelie. Vestea buna este ca temelia se poate ajusta chiar si la perioada adulta. In concluzie, contactea-za un psihoterapeut si impreuna cu el te vei ocupa te constructia/reconstructia personalitatii tale. Ai calitati de constructor. =)))))) Mult succes!

Lucrurile pe care le-ai realizat pana acum sunt o dovada a posibilitatilor tale. Pentru timiditate si teama de esec poti alege sa mergi la cateva sedinte de dezvoltare personala.

Mesaj:
Buna ziua,
Ma numesc Dana, si am frumoasa varsta de 18 ani… ma confrunt cu o problema destul de serioasa…care ma apasa psihic , ceea ce m-a determinat sa apelez la sfatul dumneavoastra. Sa incepem cu inceputul..
Am o relatie de un an cu un baiat mai mare decat mine cu 10 ani..el avand 28 de ani… am inceput relatia cu el "impinsa" de mama care isi dorea neaparat sa am un prieten cu stare materiala buna..insa eu nu aveam nici un fel de atractie pentru el. Primele 5 luni de relatie eram nepasatoare pana ajunsesem sa ma obisnuiesc cu el si sa ma indragostesc… ceea ce m-a impins sa fac dragoste cu el…pentru prima data. fapt care m-a atras si mai tare de el. Ajunsesem sa fiu innebunita dupa el, chiar stresanta..iar comportamentul sau se schimbase radical fata de mine. Cand mergeam la o petrecere sau oriunde era multa lume ma favea sa plang, imi vorbea urat, se imbata..iar eu taceam si sufeream in tacere…fiindu-i credincioasa crezand ca se va schimba. Insa, in decembrie eu am plecat in Germania la parintii mei…el spunandu-mi ca vrea sa ne despartim in seara de Craciun, respectiv in seara de Revelion..iar eu ma rugam de el sa nu o faca pentru ca il iubesc. Dupa toate astea avusesem o discutie cu mama care imi spuse ca regreta faptul ca m-a impins in bratele lui si mi-a bagat in cap ideea ca mai sunt si alti baieti, ca nu e singurul. Dupa vacanta in Germania ajunsesem sa fiu nepasatoare si indiferenta cu el… Cand am ajuns in tara ne-am intalnit, mi-a reprosat o gramada de lucruri, ajungand iar sa ne certam. In seara aceea dupa ce am ajuns acasa am intrat pe facebook…si observ ca o tipa care avea prieten ii daduse foarte like-uri pe facebook iubitului meu. Fapt care m-a determinat sa ii dau si eu like-uri prietenului sau. Acesta dandu-mi like-uri inapoi…si in final scriindu-mi. Ajunsesem sa ma descarc in fata lui..gasisem in el un fel de consolare..era singurul care intelegea ce simt in acel moment. Ajunsesem sa ma intalnesc pe ascuns cu acest baiat, care era de varsta mea…totul ducand la o noapte adolescentina… plimbari in oras pana la 3 dimineata, facand tot felul de nebunii… insa, faptul a fost ca am ramas la o pensiune peste noapte unde am facut dragoste. El avand iubita si eu iubit. Dupa o saptamana dupa cele intamplate, celalalt a plecat in Germania, iar eu am ajuns din nou in patul iubitului meu… in timp ce celalalt imi scria mesaje ca ma iubeste si ca se simte dezamagit fiindca presimte ca eu am sa ma vad cu actualul. ma simt total murdara, nu ma mai pot concentra la nimic… actualul se comporta cu mine ca si cu o printesa…iar celalalt imi spune ca ma iubeste si ca ar fi dispus sa o lase pe prietena lui pentru mine…fiind de 3 ani cu ea.ce sa fac? Va rog, ajutati-ma!

tu ce simti nevoia sa faci? Ai mentionat ca te simti ‘murdara’… in consecinta pot deduce o nevoie de a te ‘spala’. In asemenea situatii ma gandesc ca cel mai simplu si eficient ar fi sa va lamuriti toti nevoile individuale si sa dati semn de maturiate si corectitudine reciproca… mai exact daca nu iti doresti sa continui relatia cu ‘actualul’ atunci spune stop (tinand cont si de faptul ca el te-a tot umilit pe parcursul timpului)… nu te poate nimeni obliga sa ramai aici! Simplificati si clarificati lucrurile si restul vine de la sine. Succes!

Sincer, diferenta psihologica fata de primul prieten este mult prea mare in avantajul lui, fata de al doilea in avantajul si/sau dezavantajul tau, depinde cat de matur vrei sa fie prietenul tau. Daca primul prieten are cunostinta de al doilea, s-ar putea sa se foloseasca de avantajul psihologic avut pentru a te recastiga si o data amorul propriu satisfacut sa-i vezi adevarata fata. La varsta lui este de mult format ca personalitate si ar trebui ca intelepciunea sa fie principala lui caracteristica pentru o schimbare adevarata in biine. Vezi pe de alta parte "in tine’ care relatie te-a facut sa te simti mai "murdara" si asuma-ti responsbilitatea unei alegeri. Nu de conjunctura momentului ci de asumarea continua a propriilor alegeri depinde viata ta pe intregul ei parcurs. .De multe ori "iertarile" de acum devin regretele varstei a treia si vezi conflictele ce izbucnesc in vietile celor varsnici ba chiar de varsta inaintata si care par absurde, ei ne putandu-si trai prezentul din cauza puterii amintirilor trecute. Nu-ti lua suplimentar in carca responsabilitatea moralitatii relatiei avute cu cel de al doilea prieten. este responabilitatea sa, caci nu poti sti care este adevarul acelei relatii, insa poti discuta si cu el pt a vedea ce considera ca nu este ok fata ce vechea sa relatie si ce-i convine la cea cu tine. astfel vei putea trage o concluzie, (atentie la sinceritatea sa), in acelasi mod s-ar putea sa abordeze relatia cu tine, la aparitia unei a treia persoane de sex feminin ce s-ar putea sa-i placa. In concluzie, indecizia in care te afli poate avea ca final sigur nevroza si de aici in genere alegerea gresita. Mai bine iti ei o pauza pentru ati limpezi dorintele si stabili prioritatile in viata vis a vis de partenerul dorit luand in considerare si propria demnitate. ,Linsitindu-te s-ar putea sa ajungi la concluzia ca nici una nu este cea mai fericita alegere. Esti insa destul de tanara pentru ca avand mintea lipezita si folosidu-te de experienta capatata sa mergi mai departe cautand o relatie care sa-ti convina cu adevarat. In toate situatiile din prezent si viitor va trebui sa-ti asumi responsabilitatea deciziilor cu sinceritate pt ca daca vei lasa sa decida altii, acestia vor decide in primul rand in avantajul lor (uneori conjunctural doar) si daca se poate si al tau.

Este important sa intelegi ce anume doresti pentru a putea sa te hotarasti. Inteleg ca esti confuza acum. Poate ti-ar folosi sa vorbesti cu un terapeut pentru a privi situatia si din alte unghiuri. Succes se poate!

Mesaj:
buna seara.am fost rapit la varsta de 4 ani si de atunci am inceput sa ma balbai.acum am 24 de ani si tot nu am reusit sa scap de balabaiala.am terminat in 2014 facultatea de asistenta medicala,am o relatie de 4 ani,deocamdata muncesc ca barman la restaurant.vreau sa cunoscut un terapeut cu care sa iau legatura si poate sa ma ajute.am incercat la 2 psihologi,dar fara o anumita imbunatatire,pentru ca odata ce ma obisnuiam cu ei balbaiala nu mai era asa accentuata.am inteles o o terapie prin hipnoza ar putea ajuta dar deocamdata nu am gasit pe nimeni care sa practice.astept ajutorul dumneavoastra.va multumesc

daca locuiti in Iasi putem discuta mai multe despre o interventie care utilizeaza si hipnoza. Ar fi bine sa mentionati si locatia in care va aflati, ca sa va putem face recomandari.

Da, am vazut in filme, am citit ca terapia prin hipnoza ajuta. Cauta un astfel de terapeut. Cazuri concrete nu cunosc. Poate posteaza cineva care cunoaste un astfel de caz.

https://www.facebook.com/bardasu.nicoleta tetha healing

Buna ziua! Sunt psihoterapeut cu formare in hipnoza si psihoterpie cognitiv-comportamentala. Aveti datele mele de contact pe pagina de facebook a cabinetului meu: https://www.facebook.com/cazaceanuanca

Cateva sedinte de eliberare somatoemotionala si terapie craniosacrala.

Puteti cauta pe google psihologi care practică hipnoza sau hipnoterapeuti in zona dvs de interes.

BALBAIALA ESTE O PROBLEMA CARE O REZOLVA LOGOPEDUL! NU MAI PIERDETI TIMPUL SI CAUTATI UN LOGOPED CU EXPERIENTA CARE VA POATE AJUTA!

Mesaj:
Pentru început, mă numesc Narcis și am 20 de ani. Mama și câțiva prieteni foarte apropiați mi-au sugerat să apelez la un psiholog pentru că sufăr de depresie și am încercat să mă sinucid, chiar aș face-o din nou în orice moment. Nu mă simt tocmai în largul meu să spun toate astea unui psiholog, pentru că prefer să țin totul pentru mine și să nu știe nimeni nimic. Doar doi prieteni știu, iar mama abia a aflat acum câteva zile și mi-a sugerat asta. Am hotărât să apelez la un psiholog online, unde mă pot simți ca și cum aș scrie în word și îmi este mai ușor. Lăsând asta la o parte… Ar trebui să încep cu începutul.
În familie, tata a fost singurul care m-a iubit. Mama a fost căsătorită anterior și a divorțat. Are 2 copii din acea căsnicie, 2 băieți, care sunt frații mei mai mari. Sorin are 28 de ani și Cosmin 25. După ce s-a recăsătorit cu tata, a rămas însărcinată cu mine și a vrut să facă avort, însă tata nu a lăsat-o. Dacă nu era el, nici nu aș fi fost aici. Deși, poate că ar fi fost mai bine.
De mic, Sorin mă teroriza în diferite feluri. Mă bătea, mă obliga să mă uit la filme de groază cu zombie și mă speria. Din cauza asta încă am traume cu filmele de genul și nu mă pot uita. Într-o noapte când eram singuri acasă și dormeam, m-a dezbrăcat fără să-mi dau seama și mi-a pus fierul de călcat încins pe spate. Încă mai am cicatricea. Îmi zicea mereu că le-am distrus familia, că nu trebuia să mă nasc și că mai bine mor. Mama era la fel de rea. Mă bătea din orice, îmi zicea aproape aceleași chestii ca fratele meu și faptul că trebuia să fi făcut avort atunci. Mă simțeam vinovat, nu știam ce le-am făcut. Nu aveam nici cea mai vagă idee de ce mă urau așa mult. Încercam să fac cât mai multe lucruri ca să îi mulțumesc. Învățam cât puteam de bine, eram un copil foarte cuminte și ascultător. Totuși, mama nu era niciodată mulțumită. Îmi zicea că nu-s bun de nimic, că fac umbră pământului degeaba. Mă întrebam de ce lui Sorin nu-i zicea nimic, pentru că, spre deosebire de Cosmin care avea note foarte mari, avea note mai mici decât mine. Eram confuz și credeam că locul meu nu era acolo. M-am gândit să fug de acasă, dar nu puteam. Tata era acolo, singura persoană care mă înțelegea și făcea tot ce putea să mă ajute și să-mi fie cât mai bine. Nu puteam să plec și să-l las, mă simțeam egoist. De pe la 9 ani, am început să cred că merit tot ce-i mai rău pentru că am făcut ceva ce mi-a supărat familia, dar nu știam ce. Am ajuns la automutilare cu ace de siguranță, mă zgâriam cu ele sau mă înțepam și le ascundeam în buzunar. Odată m-a văzut tata, când aveam 11 ani, și mi-a sugerat să mergem să mă vadă un psiholog. Am acceptat, știind că el era acolo lângă mine și am putut să spun ce simt, am putut să mă deschid față de acea persoană. Mi-a spus că aveam un început de depresie sau ceva de genul, nu mai știu exact cuvintele folosite. A spus că pastilele nu mă vor ajuta, că am nevoie de cineva care să-mi ofere sprijin. Mergeam la ședințe des, mă simțeam bine, deși nu în mod complet. Îi eram recunoscător tatei pentru că m-a dus la psiholog. Totul părea să meargă bine, până ce el a murit. La 13 ani, am rămas fără tata din cauza unui accident de muncă. Tot ce realizase acel psiholog a fost distrus. La înmormântare mă simțeam oribil, aveam sentimentul că o să vărs, deși nu aveam vreo durere fizică. Mă lăsau picioarele și simțeam că o să leșin în orice moment. După ce m-am întors acasă, m-am pus în pat și mă uitam la tavan. Mă gândeam, dar nu știam la ce. Pur și simplu fixam cu privirea acel tavan și îmi doream să se termine tot. M-am ridicat și m-am furișat în bucătărie, de unde am luat cuțitul, apoi m-am închis în baie. Le-am spus tuturor că vreau să fac un duș și am pornit apa să pară real. M-am așezat pe gresie și mi-am crestat încheietura, apoi am tăiat vertical. Mi-am perdut cunoștința de la sângele pierdut și speram să n-o mai recapăt, dar cel mai bun prieten al meu a început să-și facă griji și m-a găsit, a spart ușa. Mă cunoștea prea bine… Am fost dus la spital și de atunci încă plănuiesc momentul cu mare precizie. Nu vreau să eșuez din nou. Singurul lucru care mă oprește acum este teama de un alt eșec. M-am apucat de fumat, de băut și am cumpărat lame. Stăteam singur în camera mea și îmi doream să nu mai văd pe nimeni. În capul meu răsuna o voce care îmi zicea că trebuie doar să mor. Doi ani n-am ieșit din camera mea decât la baie. De fiecare dată când cineva încerca să intre, țipam și loveam pereții. Nu vroiam pe nimeni în preajma mea. Apoi, pe la 15 ani, am ieșit într-o noapte și am decis să intru în clubul de noapte. M-am îmbătat, mi-am pierdut și virginitatea și am continuat să îmi pierd nopțile acolo. Lipseam de la școală, nu
vroiam să merg nicăieri. Singurul loc unde puteam fi văzut era clubul de noapte. Am trecut de examenele din clasa a 8-a, iar când am început liceul, am început să merg la școală. Lipseam cu săptămânile, dar cel puțin nu mai stăteam închis în cameră mereu. Colegii mei au aflat tot, împreună cu dirigintele, și credeam că o să-și bată joc de mine. Mă așteptam la ce era mai rău, dar au fost înțelegători și au încercat să mă ajute. Am început să fac progrese vizibile, mergeam la școală, mă înțelegeam cu colegii, zâmbeam, chiar râdeam, dar luasem o atitudine de delicvent. Am devenit o persoană foarte orgolioasă și care spune lucrurilor pe nume. Fiind ateu, mă certam mereu cu profesorul de religie, dar nu consideram asta un lucru rău. Eram mândru de mine pentru prima dată pentru că nu mă mai temeam de cine sunt. Nu îmi mai era frică să arăt lumii ce fel de persoană sunt și asta mă făcea fericit într-un fel. Dar gândurile legate de moarte, automutilare și desconsiderare încă erau acolo, încă mă chinuiau noaptea. Nu puteam dormi, nu știam ce pot face să scap de tot. Ajungeam din nou la sinucidere, dar mă oprea teama de eșec. Un prieten mi-a făcut cunoștință cu niște persoane cunoscute online, pe un forum. Erau toți de treabă, erau persoane cu care râdeai non-stop. Mi-a atras atenția o fată, de care în cele din urmă am început să mă îndrăgostesc. A apărut din nou nesiguranța. „Nu-i interesată de mine, cine ar putea fi?”, „Place deja pe altcineva cu siguranță, încerc degeaba.”. Mii de astfel de gânduri îmi treceau prin minte și durea. Prietenul meu cel mai bun mă încuraja mereu să-i spun ce simt, dar nici nu vroiam să aud. Apoi, i-a spus el. Pe moment m-am supărat pe el, i-am spus că nu mai vreau să sufăr și din dragoste, însă mi-am înghițit cuvintele când a spus că mă place și ea. Am stat împreună un an jumate, până acum o lună.
A fost o relație la distanță, dar plănuiam să fac facultatea în orașul ei. A fost frumos, mă simțeam iubit, m-am deschis complet față de ea. I-am spus fiecare gând al meu. A încercat să mă ajute cât mai mult, dar am realizat că nu ținea la mine așa mult. M-a înșelat și se purta oribil. Apoi m-a lăsat, iar acum place pe altcineva. Am crezut că pot trece peste, că mă descurc, că voi fi bine singur, dar nu-i așa. Nu pot. Nu pot face nimic. Nu știu ce pot face, am redevenit persoana care vrea să se sinucidă, care se gândește la tot ce e mai rau și care plânge din orice. M-am închis în casă din nou, nu ies decât la muncă, iar acolo îmi pun masca. Toată lumea trebuie să cread că eu sunt bine, că nu am nicio problemă și că sunt sigur pe mine. Am încercat să scriu, să desenez, să cânt, să fac orice m-ar putea ajuta să mă descarc, dar ajung tot la vicii și automutilare. Vreau să fiu ca restul lumii, fericit. Încerc să caut asta, dar nu o găsesc nicăieri.

ce am inteles eu este ca simti multa suferinta si ca iti doresti, totusi, sa fii fericit, insa ceva din tine te face sa ai acele ganduri/sentimente/dorinte de a muri/automutila. Am observat insa ca dorinta ta de a fi fericit este suficient de puternica incat sa te motiveze sa duci o viata ‘normala’. Chiar daca ai avut un esec cu acea fata, asta nu inseamna ca ea reprezinta idealul tau (care sunt sigur ca exista) si te incurajez sa continui sa cauti partenera ideala pt tine si pt care poti sa fi si tu un partener pe masura! In ultimul rand ma gandesc ca procesul tau terapeutic s-a oprit in momentul in care ti-ai pierdut tatal (fundatia ta) – asa cum ai spus si tu: toata munca acelui psiholog s-a dus… si ti-as sugera sa il cauti pe acel psiholog si sa incerci sa reiei relatia cu el (avand in vedere ca te-ai simtit bine in acea relatie). Lupta in continuare, se poate! Succes!

Tatal tau pe care pun pariu ca-l apreciezi si-l iubesti, cred cu tarie ca in tine si-a pus toata baza lui si daca ar mai trai in continuare pe tine te-ar favoriza, deoarece ceilalti copii ai lui au sustinere din alte parti.Spui ca mama ta nu te-a vrut, asta insemnand ca tatal tau a luptat mult pentru venirea ta pe lume.Eu consider ca este necesar sa faci in asa fel incat moartea lui sa nu fie in zadar.Substituie vocile ce le auzi spunandu-ti sa te sinucizi, cu vocea celui care a luptat pentru tine soptindu-ti sa-l faci mandru si sa lupti si tu pentru fericirea ta.E greu, dar iati-l ca reper pentru construirea unei noi vieti… du-i amintirea mai departe, fa-l sa existe prin tine.Inteleg ca esti ateu, este in regula, ingerii nu-s in ceruri, cel putin nu se poate dovedi, insa actiunile tatalui tau sunt dovedite, ceea ce pentru tine, ar trebui sa-l faca un inger pazitor iar credinta in el, sa te faca sa crezi in tine ,in inspiratia. si-n fortele tale.Daca te-ai sinucide, ai face ca viata si moartea lui sa fie derizoriu, ca si cum nici n-ar fi existat , si nu cred ca si-ar fi dorit asta, si nici tu nu vrei asta.Fii exact fiul ce vrei tu sa-l ai, pentru ca asa intelegi ceea ce ar fi vrut parintele tau de la tine.Continua-i numele si poarta-l cu mandrie!

Ma bucur mult ca ai avut curajul sa ne impartasesti povestea ta.Psihologii sunt oameni care se simt fericiti ajutandu-i pe ceilalti,care si-ar dori sa vindece mintile si sufletele tuturor deci , sa nu iti fie teama sa apelezi din nou la un psihoterapeut.Cauta cu incredere unul si mergi la el/ea.Iti urez succes si NU UITA: NU RENUNTA NICIODATA LA DARUL PRIMIT DE LA TATAL TAU SI ANUME VIATA!

Mesaj:
Buna ziua am si eu o piatra pe inima,sunt cu sotul meu de 8 ani si avem un baietel de 7ani respectiv o fetita de aproape 2 luni la inceput totul a fost frumos dar de cativa ani a dispărut dragostea lui pentru mine nu mai imi da atentie nu comunica cu mine imi ascunde lucruri si aflu pe urma nici nu ma i—a in brate sa ma pupe sau sa imi spuna ca ma iubeste pur si simplu ma ignora si ma face sa cred ca nu ma iubeste m—a si înșelat nu l—am prins in fapt dar am vazut mesaje de dragoste pentru femei si mai are si prostul obicei sa ma injure si sa imi vorbeasca urat dv ce credeti despre aceste lucruri credeti ca ma iubeste?

Consider ca raspunsul la aceasta intrebare nu vi-l poate da o persoana din exterior. Noi judecam aceste comportamente prezentate de dvs in functie de credintele si principiile noastre si este clar ca nu suntem de acord cu ele. Insa cred ca este indicat sa actionati cu blandete, sa-i comunicati toate aceste ganduri si frici ale dvs si sa observati reactia sotului. Poate ar fi bine sa vedeti care sunt nevoile sotului dvs, ce lipseste la aceasta relatie din punctul sau de vedere si ce puteti face pentru a o imbunatati.

ma gandesc ca treceti printr-o perioada dificila acum din mai multe puncte de vedere (primul fiind proaspata nastere) si ca poate v-ar fi de folos sa ii propuneti sotului sa va sustina in a merge (preferabil impreuna) la un psihoterapeut care sa clarifice situatia dintr-un punct obiectiv. Succes!

Mesaj:
Ma numesc Iulian, fac 26 de ani in martie si de la sfarsitul anului am inceput sa sufar de insomnie. Dorm doar daca sta cineva cu mine noaptea si asa tot ma trezesc peate noapte de cateva ori.
Totul a inceput cand am constatat ca nu am prieteni, sunt fara amici, prieteni, cunostinte, doar cu mama. Am avut o situatie foarte dificila financiar de sarbatori si am facut un soc din aceasta cauza. M-am enervat asa tare ca orice cuvant scoteam pe gura era urmat de plans. In prezent imi caut de munca si incerc sa depasesc perioada asta cu ajutorul mamei.
In trecut am suferit o alta depresie care a lasat urme adanci, adica m-am ingrasat vreo 50 kg.
Dupa acea depresie am trait mai mult in lumea virtuala, fara amici cu care sa vorbesc, sa joc fotbal, etc si acum imi doresc sa intru in normalitate.
Vreau sa va spun ca ma apuca disperarea numai gandidu-ma ca am 26 de ani, nu am prietena, amici, prieteni si sunt doar cu mama.
Va spun sincer ca nu mai rezist sa stau in casa, cand raman singur, ies, ma plimb, dar mereu singur…
Ma intereseaza ce este de facut in cazul insomniilor si a singuratatii. Multumesc!

Cauta un lucru care-ti face placere sa-l practici, studiaza-l bine, apoi schimba experiente in acel domeniu cu ceilalti, si vei vedea ca se vor aduna prietenii.Daca stai acasa in lumea ta ‘virtuala’ si cu mama ta, atunci doar acestia iti vor fi prieteni, prin urmare fa o schimbare si ofera lumii ce ai de oferit, pentru ca nici ea nu-ti va ramane datoare.Prietenii vin atunci cand tu le ceri ajutorul, lumea nu e rea, lumea nu e ignoranta, asa cum chiar ignorantii ne fac sa credem.Sunt multe persoane ca tine, care au nevoie de tine, asa cum si tu ai nevoie de ei, gasteste un punct comun cu ei, si schimba-ti viata, se poate daca vrei cu adevarat si-ti parasesti spatiul de confort.

in cazul insomniilor exista tratament ‘cu pastile’ insa pt singuratate singura solutie este sa cunosti alti oameni… sa construiesti relatii cu ei, etc. Esti suficient de tanar… daca tu consideri ca iti doresti sa slabesti, sau sa ai un anume aspect fizic, atunci tine numai de tine. Daca spui ca traiesti mai mult in lumea virtuala atunci incepe de acolo: daca exista persoane ok si care sunt dispuse sa va intalniti in grup la un suc/bere/cico undeva in oras… e un inceput foarte bun… mai ales ca s-ar putea ca si ei sa sufere de aceeasi singuratate ca si tine. Ia incearca . Succes!

Încearcă un tratament prin acupunctură. După 10 ședințe vei fi ca un nou născut. Sănătate!

ai incercat terapia craniosacrala?

Mesaj:
Buna ziua,

am 30 de ani, lucrez, am fost mai bine de cinci ani plecata de acasa, pentru un loc de munca. Insa acum am gasit ceva bun in orasul meu natal si m-am intors acasa. Locuiesc cu parintii mei inca.

Insa nu ne intelegem foarte bine. Ei sunt foarte dificili ca personalitate, iar eu cu timpul in loc sa ma calmez, am ajuns sa fiu extrem de iritabila si sensibila la orice fel de observatie a lor.

Am ajuns sa va scriu deoarece nu reusesc sa gasesc o solutie ( stiu ca as putea sa ma mut si sa locuiesc cu chirie) dar stiu ca daca fac lucrul asta este sfarsitul relatiei mele cu ei, pentru ca nu m-as mai uita inapoi si as incheia orice fel de comunicare.

decizia am luat-o in urma unei doscutii de aseara cu ei, discutie care este extrem de obisnuita. Urmeaza acelasi model indiferent de subiect, este doar un exemplu:

week-endul trecut am fost cu tatal meu la tara sa o mai ajutam pe bunica. Intre timp m-a sunat un prieten cu care nu mai vorbisem de foarte mult timp, nu am avut atunci timp sa vorbesc.

Cand ne-am intors in oras, luni eu am plecat la birou, dar din graba, mi-am uitat telefonul acasa. Printre alte apeluri pierdute, am avut 2 apeluri si de la prietenul care ma sunase in week-end.

Findca era destul de tarziu cand am ajuns acasa, am sunat inapoi persoane care stiam ca ma sunasera cu probleme urgente si pe acest prieten am hotarat sa il sun a doua zi seara cnd stateam linistita si aveam timp sa vorbesc si sa povestim.

Seara m-a sunat el, din nou, am raspuns, mi-am cerut scuze pentru ca nu am reusit sa vorbim, i-am explicat ce s-a intamplat si care era intentia mea. Stit cum fac tinerii din ziua de azi, mai in gluma mai in serios ca de fapt nu am vrut sa ii raspund. eu in timp ce ii explicam, i-am spus ca atunci cand mai trece prin oras sa ma sune ca am sa ii raspund si ne vedem.

Intre timp tatal meu a auzit conversatia si s-a enervat foarte tare a inceput sa tipe ca ce are de ce nu ma crede, ce trebuie sa ii dau atatea explicatii, ca ala e un prost. M-a deranjat ca a facut lucrurile astea in timp ce vorbeam la telefon, iar eu a trebuit sa mai imi petrec timp pentru alte explicatii de ce tipa tatal meu. Cand am inchis telefonul, am incercat sa vorbesc cu tatal meu sa ii explic sa nu mai vorbeasca sau sa tipe in timp ce vorbesc la telefon, si mai ales sa nu-mi jigneasca prietenii, indiferent cum ar fi ei, prosti sau nu.

(tin sa precizez ca pentru tatal meu toti prietenii mei si toti prietenii lui sunt prosti, dar este extraordinar de dragut cu ei prietenii lui si le vorbeste cu "dragul meu"inchide telefonul si ii injura)

m-a facut tampita iar eu i-am spus ca este prost el. si de aici au degenrat mai mute discutii.

Un alt exemplu, pentru a va face o idee mai clara:

in alta zi, tatal meu a venit de la serviciu, eu luasem paine de dimineata inainte sa plec la birou, pentru ca am timp, am programul destul de relaxat, si el trebuie sa aiba paine mereu proaspata si daca se poate si calda. i-am luat paine de la magazinul care ii place lui, paine pe vatra cum ii place lui. Cand a vazut-o a pus mana pe ea si intreaba: de ce nu e proaspata painea? eu ia-m raspuns calm: pentru ca am luat-o de dimineata, este posibil sa fi fost inainte de a aduce paine de azi, dar daca vrei ma duc sa iti iau alta paine acum. ( asta a fost un exemplu simplu, in care am facut toate eforturile posibile sa nu ma enervez, dar de la intrarea in casa pana seara tarziu, nu face altceva decats a intrebe: de ce asta e galbena si nu e rosie, de ce ati gatit toar un fel de mancare azi, sau de ce nu gatim in foecare zi, etc. lucrurile astea sunt extraordinar de enervante pentru a suna a acuzatii.

Nici cu mama relatia nu este mai buna, dar macar ea este mai rationala si nu se ia de toate nimicurile posibile. dar si ei intre ei se cearta ca maria ciobanu are 78 de ani sau 79. Sufera de mania persecutiei, nu suporta sa ii contrazici. Daca nu ai fost intru totul de acord cu ei, asta inseamna ca ii consideri prosti si nu ii respecti si ca nu ar trebui sa ii contrazici. Chiar daca adaugi un comentariu la ce zice, chiar si aprobare, cinsidera ca de fapt i-ai contrazis, tot ce trebuie sa spui este: ai perfecta dreptate, absoluta. Nu suporta polemica. Problema este ca de cand ma stiu in aceatsa familie au fost certuri pentru lucruri de nimic si pentru altii. Pentru ca noi nu am avut probleme grave, cu exceptia mortii fratelui meu mai mare in 1989, daar exista o incrancenare impotriva tuturor si a tot.

Nu sunt extrem de incordati, nu reusesc sa mentina niste sentimente pozitive si nici eu nu mai pot asta cand sunt aproape de ei, cu toate ca imi spun emreu aformatii pozitive ca sa ajure, dar cand sunt in preajma lor nu ma simt bine, simt furie, nervozitate, sunt ca un vampir energetic pentru mine.

Pot sa plec, dar nu stiu ce s-ar alege de relatia noatsra.

mai este si conflcitul dintre genratii, si faptul ca lucrez intr-un loc unde pot cunoaste multi oameni deschisi si care au anumite functii, si de multe ori mai icnerc sa le explic cum fucntioneaza lucrurile, sau daca incerc sa ii explic ceva, spune ca tu nu imi dai mie explicatii ca nu sunt prost. Daca le spun ca este bine, sa nu mai vorbeasca as atare sau sa se comporte intr-un anumit fel, se simt jigniti.

Eu am ajuns sa cred ca este iremediabila aceasta situatie, dar fac o incercare la dumneaviastra, daca ma puteti indruma si ghida intr-o anume directie.

Sunt mult mai multe de spus. dar ma rezum la aceste cateva idei generale.

va multumesc!

Toate cele bune!

ce am inteles eu este ca tie iti este destuld e clara situatia, ce se intampla cu tine… ce se intampla cu parintii tai… s.a.m.d. In aceeasi idee sunt sigur ca ai si solutia insa pare ca esti in cumpana in ceea ce priveste aplicarea ei. Din pacate nu ne putem intelege cu toata lumea, inclusiv parintii si copiii nostri. Uneori ne ajuta si sa nu ne mai opunem acestor oameni incapatanati si inflexibili, indiferent de motiv. Personal nu am cum sa iti recomand sa iei o decizie sau alta pt ca totul tine de hotararea ta… dar vraeu sa scot in evidenta faptul ca pare sa fie nevoie sa iei o decizie in curand! Daca iti doresti sa intelegi mai bine ce se intampla in aceasta triada poti merge sa discuti cu un psihoterapeut (in ideea de dezvoltare personala) si sigur se vor clarifica niste lucruri. Se poate, succes!

O sa fii uimita ca, plecarea ta de acasa va va apropia mai mult decat pana acum. Bafta!

In cazul tau este chiar indicata plecarea de acasa, indicata pentru sanatatea ta psihica si emotionala. Persoanele dominatoare, tiranice pot sa iti aduca prejudicii psihice si emotionale. Indraznesc totusi sa iti atrag atentia asupra motivatiei tale de a ramane acasa, suna putin a scuza. =)))))) Nu sunt rautacioasa, mai gandeste-te putin ce avantaje ai tu stand cu ei, pentru ca sunt. Ideal ar fi sa locuiesti separat ca o adevarata FEMEIE MATURA ce esti. Fa o incercare stai la o prietena vreo luna de zile si vezi ce se intampla.

Incearcă să te impui in fata lor. Pune-l pe tatăl tău să aleagă între plecarea ta fără întoarcere de acasă și respectarea vârstei tale.Învață-i că ai viața ta și că ei trebuie să te înțeleagă și să te accepte așa cum ești.

Mesaj:
Buna ,nu demult mi-am inceput viata sexuala cu citeva zile in urma …am 16 ani…il iubesc foare tare pe acel baiat si el la fel ma iubeste …dar nu inteleg de ce nu ma simt normal..oare de ce..si cum sa fac sa trec peste acest stres

Prima oara asa se intampla.Este posibil sa nu te simti bine din cauza faptului ca-n mintea ta se poarta un conflict intre niste idei: ba ca esti prea mica pentru asta, ori ca poate baiatul asta nu te va mai respecta , ba ca acel baiat poate nu merita,ori ca daca va afla lumea si te va judeca apoi, ori cine stie ce-ti mai izvoraste tie din minte,Acum nu mai ai ce face, ai facut-o, ai facut-o, faptul e consumat.Foloseste toata treaba ca o lectie care sa te intareasca si incearca sa consolidezi relatia cu baiatul ala si pe plan spiritual.Nu esti singura in postura asta, si n-are nimeni dreptul sa te judece.Deci experimenteaza anxietatea asta linistita, pentru ca va fi ok dupa ceva timp dupa ce te vei obisnui cu ideea.

ma gandesc ca ti-ar fi de folos si sa discuti cu femei care au o experienta sexuala mai mare (femei echilibrate din acest punct de vedere) care sa iti explice cum a fost pt ele… cum se intempla de obicei… etc. Ma gandesc ca, daca te intelegi bine cu mama ta, sa ii spui si ei si sa discutati (asta daca nu ai facut-o deja). Totul o sa fie ok! Ai grija de tine si succes!

Ce inseamna sa te simti "normal"?

Este minunat ca iubesti cu inima si esti iubita. Dar sti sa iubesti cu trupul? Ai educatia sexuala la zi? Daca nu……dai un update imediat, o sa descoperi raspunsul la multe dintre intrebarile care se afla acum in mintea ta. =))))) Mult succes in IUBIRE!!!!

”….nu ma simt normal…”. …poate sa insemne faptul ca esti de sex masculin si intretii relatii cu un partener de acelasi sex??….Daca-i asa , probabil se duce o lupta in interiorul tau ptr. descoperirea identitatii sexuale,si-n caz ca te clarifici ca-ti place sa faci’ amor cu persoane de acelasi sex afla ca este normal atata timp cat cauza nu este o trauma ci faptul ca te-ai nascut asa. O discutie fata-n fata cu un specialist te poate clarifica,succes!

Pentru d-na Grigoras Nitica: adresa de e-mail a persoanei care ne-a trimis acest mesaj indica o persoana de sex feminin. "Normal" s-a referit la starea avuta.

Scuze….

Nu este nicio problema.

Corpul ,mintea ta au parte de modificari prin noua experienta,este normal sa nu te mai simti normal ca-nainte,ai intrat intr-o alta etapa a vietii tale,intr-o alta normalitate…Sfatul dat de domnu Botezat si Daniela te pot ajuta sa te adaptezi mai bine la acest capitol nou din viata ta.Succes!(Multumesc Terapeuti ptr.explicatia la ce s-a referit ”normal”….)

Din lipsă de detalii doar ne dam cu presupusul. Poate nu te simți normal pt ca partenerul nu te tratează cum trebuie. Daca si vârsta lui e apropiata este clar ca nu are cum sa aibă experienta, deci mari șanse sa nu fie suficient de răbdător si atent la ce simți tu

Mesaj:
Salutare.
As dori cateva sfaturi sau metode de rezolvare a unei probleme destul de iritante.
Am 24 de ani, sufar de depresie si anxietate din 2005, mai nou de atacuri de panica si depersonalizare/derealizare si sunt pe tratament medicamentos. Viata mea nu este foarte activa, de fapt este foarte intoarsa pe des, incepand de la programul de somn, alimentatie etc. pana la timpul liber. In orice caz, printre aceste probleme mai este una care ma framanta si imi cam da viata peste cap…
Nu pot sta mai mult de o luna la un job. Faptul ca trebuie sa merg zilnic sa fac acelasi lucru, in acelasi loc, cu aceeasi oameni, timp de x ore ma face sa demisionez foarte rapid. Nici macar salariul nu ma motiveaza. Pur si simplu, nu rezist, nu am rabdare, ma plictisesc repede sau ma satur repede. Poate parea prostesc, dar este chiar un efort sa stau o luna. Cedez.. simt ca nu ma potrivesc si ca nu pot face fata sau pur si simplu nu mai vreau sa merg.
Nu am avut multe joburi, dar cele pe care le-am avut le-am detestat, cu exceptia a doua dintre ele.
Totusi, as vrea sa pot trece mai usor prin perioada de munca. Am o teama mare sa nu ajung sa traiesc ca sa lucrez, in loc sa lucrez ca sa traiesc. Ma sperie gandul ca nu voi avea timp de nimic.
Ce as putea face? Care credeti ca este problema mea de fapt?Multumesc anticipat.

Bună.
Fiecare om are perioade în care face și lucruri care nu îi aduc satisfacția pe care si-o dorește.
Ai putea porni de la ceea ce îți place să faci. Odată ce îți este clar care sunt activitățile de muncă satisfăcătoare, poți face pașii necesari pentru găsirea unui job potrivit.

Buna! Opinia mea este ca sunt putine persoane care lucreaza intr-un loc unde chiar se simt bine si au parte de un colectiv prietenos. De cele mai multe ori, in societatea actuala, locul de munca solicita individului resurse precum anduranta , capacitatea de a rezolva conflicte cu ceilalti , de a tolera si de a te acomoda cu un anumit climat. Chiar si atunci cand lucrezi pe cont propriu trebuie sa faci fata diverselor provocari relationale. Asadar, multe resurse psihice. In momentul in care o persoana dispune mai putin de aceste resurse pentru a face fata vietii sociale si profesionale, intrucat a trecut sau trece printr-o serie de tulburari afective ( conflicte interne, ruminatii legate de propria persoana, stari afective negative etc) care necesita tratament medicamentos, atunci toleranta la aceste tensiuni si frustrari zilnice, specifice climatului nostru de munca, scade si mai mult sau pur si simplu nu se mai face fata. De aceea, consider ca trebuie sa intri intr-un proces terapeutic unde sa poti discuta despre lumea ta interna, despre conflictele personale, pentru ca apoi , pe parcurs sa poti ajunge la un echilibru psihic mai bun pentru a face fata unui climat de munca. De asemenea, vei putea astfel, sa te cunosti mai bine, sa intelegi ce fel de alegeri profesionale te-ar putea ajuta sa iti castigi existenta in functie de temperamentul, personalitatea ta, abilitatile si preferintele tale. A trai inseamna si a munci, a deveni responsabil de existenta ta, si implicit inseamna maturizare. Mult succes!