Mesaj:
Buna ziua. Am si eu o problema, va rog sa ma ajutați…
Am o fetiță de 6 ani care dupa parerea mea nu se poarta adecvat si ma scoate și pe mine din fire, am impresia ca nebunesc deja. Are o frica exagerata de despărțire. S-a adaptat foarte greu la grădiniță (sau se poate de spus ca nu s-a adaptat defel) acuma merge la scoala. Seara ma suna fiecare citeva minute sa intrebe cind ma intorc de la servici, nu pot face nimic fara ea, ma pazeste sa nu plec undeva. Nici pina la magazin nu pot merge singura, uneori nici in alta odaie… Orice fac, sta linga mine.
Va rog sa ma ajutati. Ce sa fac? Cum sa vorbesc cu ea? Intelege, este conștientă dar nu își poate controla emoțiile.Simt ca incep da fac tot mai multe greseli, imi ies din fire și-i spun lucruri pentru care îmi pare rau mai tirziu…

Buna ziua. Intradevar, din ceea ce spuneti, pare sa aiba o sensibilitate foarte mare, poate chiar anxietate de separare sau teama de abandon……. V-as recomanda sa consultati direct un psiholog clinician care poate descoperi cauza care a generat aceste stari si inca le genereaza si sa atenuati efectele. Pana atunci sa incercati sa-i cresteti increderea in ea prin laude si aprecieri pentru faptul ca a reusit sa se descurce singura in lipsa dumneavoastra…… Alte sugestii vi le poate da un specialist doar discutand punctual, pe situatii concrete. Succes

Mesaj:
Buna ziua! Am 20 de ani, prietenul 23, ne-am cunoscut in noiembrie 2013, am avut relatie destul de ciudata pana la inceputul verii cand am aflat ca se vede si cu alte fete si ma inseala,atunci am rupt legaturile cu el. In septembrie m-am imbolnavit, am intrat in spital iar el a aflat si a venit la mine sa ma viziteze. M-am emotionat, nu stiu ce s-a intamplat cu mine,dar ne-am impacat. De atunci pana in noaptea de anul nou totul a fost mai bine ca niciodata. Petreceam mult timp impreuna, isi dadea interesul in relatie, i-am cunoscut toate rudele, era dragut,atent si iubitor. In noaptea de revelion, pe la 6 dimineata cand am ajuns acasa, el fiind ametit, am inceput sa ne certam, iar el a inceput sa ma bata. Cand am reusit sa scap din mainile lui, am plecat in camera la mama lui sa intervina, mi-am luat lucrurile si am plecat acasa. Spre seara m-a sunat sa isi ceara scuze, a zis ca ma iubeste si ca vrea sa il iert si sa ne impacam. Am fost la politie cu intentia sa depun plangere,dar am renuntat. Am ramas cu vanatai pe picior,mana si gat. Imi e frica de aceasta situatie ca s-ar putea repeta, il iubesc, dar nu vreau sa il mai iert, stiu ca voi suferi iar. Problema mea cea mare e ca dupa ce i-am spus ca vreau sa ne despartim am inceput sa plang, deci si cu el si fara el tot sufar. Nu stiu ce sa fac, el insista sa ne impacam. Sunt confuza, speriata si traumatizata!

Mesaj:
Am 17 ani si sunt in clasa a 11a, fiind din ce in ce mai presata de alegerea unei meserii si e unei cariere.Am capacitatea de a invata orice oricat, pot sa ma adaptez la orice. Insa, nu stiu ce sa fac cu viata mea. pur si simplu nu stiu. Nu ma atrage nimic in mod special. Am facut cu psihologul scolii un test in care erau prezentate 5 tipuri de personalitati, din care primele 3 erau luate in considerare. Cele 3 tipuri de personalitate care mi-au iesit au fost Artistic,Social si Intreprinzator. Sunt 100% de acord, acesti termeni ma reprezinta, iubesc muzica si dansul,arta, ma pricep cat de cat la muzica,stiu sa cant la 2 instrumente + cu vocea, la dans ma pricep.Sunt persoana sociabila si pot vorbi deschis in fata unui public sau sa intretin o conversatie.De asemenea, sunt interesata de domeniul afacerilor si vreau sa pornesc pe acest drum, insa am nevoie de capital. Daca ar fi dupa mine, as merge pe arta, insa nu este un castig foarte mare si parintii ma indeamna sa nu ma indrept spre acest domeniu.Si asa e, nu se prea castiga.Intreprinzator..hm, ideea mea era sa am un job bun din care sa castig multi bani si treptat sa imi strang un capital si sa imi creez propriile afaceri.Insa nu stiu care sa fie acest job.Mi-a tot fost insuflata ideea de medicina si mai ales facmacie (ca e de viitor,curata si ok).Da ,asa e. Insa nu prea ma vad tocindu-mi creierii multi ani si apoi facand acelasi lucru zilnic.Nu imi place rutina! Imi place sa calatoresc si sa fiu libera,sa citesc si prind repede limbile straine(desi nu stiu ce as face si cu alea mai tarziu) Am foarte multe idei, insa nu le pot pune in aplicare din cauza fortei de munca sau a diferitor facoti.Vreau sa ma hotarasc odata si sa ma apuc sa imi formez calea spre adevarata mea personalitate.Vreau ca fiecare zi de invatat si munca sa fie o distractie si placere.Am idealuri mari in viata..Dar nu stiu cum sa pornesc de undeva! nu stiu cum sa pornesc! Sper sa ma ajutati macar cu cateva idei..Va multumesc frumos !!

Buna! Unul din sfaturile mele pentru tine, desi nu te cunosc decat din acest mic pasaj scris mai sus, ar fi sa recitesti textul scris. Vei putea astfel sa constati ca in ciuda argumentelor pro si contra pentru diversele alegeri profesionalea pe care le-ai insirat, o parte din tine stie de fapt ce i-ar placea sa faca si ce nu. Legat de "..fiecare zi de invatat si munca sa fie o distractie si placere" , opinia mea este ca nici in cazurile fericite, cand cineva si-a ales cariera din placere si interes propriu, personal si nu pentru a face pe altcineva multumit sau din interes financiar, acele activitati nu sunt mereu placute sau distractive pentru ca traim intr-un sistem social, material etc interconectat si nu intr-o bula individuala pentru fiecare om, iar probleme apar. De asemenea, suntem niste fiinte adesea influentate de emotiile si dispozitiile proprii…iar acestea apar tot in relatie cu ceea ce ne inconjoara(oameni , animale, sisteme sociale etc) Anduranta la diversele frustrari si impedimente este o "virtute"necesara epocii noastre pentru a ne putea indeplini telurile. Revenind , totusi, la starea ta de nedumerire privind nenumaratele trasee si perspective de viata din care ar trebui sa alegi, iar alegerea sa nu te dezamageasca mai apoi. Ma gandeam – in urma descrierii tale despre tine si a testului pe care l-ai facut- ca un domeniu ca jurnalismul sau altul in care comunicarea sa fie instrumentul principal de castigare a traiului zilnic( caci in fond, de la acest mic obiectiv se porneste de obicei) s-ar putea sa te motiveze mai mult. Incearca, totusi, sa iti alegi o directie de care ai ceva cunostiinte totusi si iti si place. O sa-ti fie mai usor poate sa iti croiesti un drum astfel. Iar, in incheierea raspunsului meu, as vrea sa iti aduc aminte ca a gresi este omenesc si benefic adesea, pentru ca din greseli invatam! In fond, nimeni nu este perfect si cu totii am facut alegeri mai putin benefice pentru noi, dar am invatat din ele. Mult succes!

Salut! Cred ca tu deja ai raspunsul dar ai teama de acest mare necunoscut numit viitor,si micul meu sfat pentru tine este sa iti imaginezi pentru o scurta perioada cum te ai simti daca ai lucra ca artist,intreprinzaoare sau pe domeniul social.Sau cred ca cel mai bine este sa iti asculti inima, sa stai tu cu tine in liniste gindind la unul din aceste domenii iar acel acela care iti ofera o senzatie de implinire,caldura,bucurie imbratiseazal!

am 6 ani de facultate si o meserie de nisa as putea spune, din care in momentul de fata nu te imbogatesti…am cunostiinte care nu si-au batut capul cu universitati de prestigiu, au facut 3 ani de facultate la privat si o duc mai bine, pt ca si-au ales nu doar ceva ce se cauta, dar si ceva ce le ofera o gama mai larga de optiuni de angajare. E cazul celor care au terminat facultati cu profil economic- se pot angaja fie in firme de contabilitate, audit, in domeniul bancar etc…sau cei care au terminat ceva in domeniul IT (la mare cautare). Dincolo de a alege un domeniu care "se cauta", trebuie sa te si tii de ea, sa fii cat mai performant…ca asa stiu multe abolvente de ASE care s-au facut mari make up artiste. Am rezolvat ceva cu asta? Nu.

E bine ca stii sa canti la 2 instrumente, poti face un hobby din asta, eventual un second job care sa iti aduca bani..pe cont propriu DAR sa traiesti bine doar din arta slabe sanse. Chiar mama cunoaste un inginer care canta la ateneu la vioara…dar stii cum e: ori faci parte din mediocritate, ori esti un geniu, evident, apreciat doar post-mortem )

Mesaj:
Bună ziua!

Fiica mea în vârstă de 15 ani, a fost diagnosticată în urmă cu 2 ani şi jumătate de anorexie. În urma tratamentului şi-a revenit foarte bine, iar din urmă cu jumătate de an i-a fost ridicată medicaţia.
Fiica mi-a fost încredinţată prin hotărâre judecătorească, în urma divorţului, pron. în anul 2007.
Urmare a recomandărilor specialiştilor de a avea fata o relaţie mult mai apropiată cu mama, am considerat ca fiica mea să aibă relaţii personale cu mama, nelimitat. Psihoterapia era deosebit de importantă, însă denigrările mamei faţă de persoana psihologului au determinat pe fiica mea să nu mai aibă respect faţă de psiholog, încât psihologul a renunţat să îmi mai consilieze fiica.
Astfel, sub influenţa mamei, fiica a început să mă mintă din ce în ce mai mult. Ştiam fata cu mama ei pe litoral, ori ele erau pe Valea Prahovei… O rog pe fiica mea să mă ajute la diverse treburi în casă, aceasta refuză. Exemplele negative pot continua.
Întrucât fiica seamănă mult cu mama mea în tinereţe, cu trăsături fine, cu un păr blond, lung şi bucălat, iată că îndemnată de fosta soţie, copila şi-a tras părul cu placa electrică, s-a tuns şi s-a vopsit în culoare negru închis încât să semene artificial cu mama ei. Precizez că de când era mică, fosta soţie a tuns-o de ciudă ca să nu semene copila în partea familiei paterne.
Fiica a plecat la mama ei de sărbătorile acestea, aproape 2 săptămâni, în vacanţa de iarnă. Nici nu a interesat-o dacă trăiesc, ţinea telefonul închis – cum nici până atunci şi nici după nu a mai procedat. Cum s-a încheiat vacanţa, a revenit acasă. A revenit şi mai tunsă, fără naturaleţea fizică cu care îi şade mult mai bine. Prea puţin a discutat, prea puţin i-a păsat că nici măcar La Mulţi Ani nu mi-a urat şi că mi-a limitat orice posibilitate de a o contacta în timp ce s-a aflat la mama sa.
Dacă la mine există reguli clare în privinţa alimentaţiei,odihnei, comportării, vestimentaţiei,învăţăturii, iată că la mama sa regula este să nu existe reguli, copilei nu i se trasează nicio responsabilitate, este lăsată să doarmă până la prânz, să nu înveţe pt. şcoală, să nu facă nicio treabă gospodărească prin casă, să o influenţeze negativ împotriva tatălui. Dacă eu nu îi permit fetei să lipsească de la şcoală, iată că mama ei nu este atât de fermă în această privinţă, fata acumulând un număr mare de absenţe sub diverse stări de rău – cele mai multe simulate ! Copila refuză să înveţe, având note f. mici, fiind în poziţie de iminente corijenţe – inclusiv la matematică, disciplină la care predau eu în particular diverşilor copii, fiica mea fiind singura care refuză ajutorul meu, conform îndemnurilor mamei sale.
Revenind acasă, constat cu mare necaz că fiica mea refuză din nou mâncarea proaspătă şi sănătoasă, gătită în casă. Însă mănâncă la fast food-uri din banii pe care mama ei îi dă.
Anorexia nu se vindecă, ci se ameliorează. Se pare că va fi nevoie din nou de tratament şi terapie.
Până a interveni nelimitat fosta soţie în viaţa şi educaţia fetei, totul a decurs bine. Copila asculta, învăţa, se comporta cuviincios… Doar răutatea şi ironiile copiilor din cls. a 6-a au determinat-o pe fata mea să refuze mâncarea, fapt care a necesitat internare, psihoterapie şi tratament consecvent.
Din păcate, intervenţia nelimitată a mamei şi exemplul său în viaţa copilei îşi arată deja consecinţele. Dacă nu fac nimic, voi privi neputincios cum fiica mea va alege căi din cele mai greşite. Mi-e groază că va da de sentimentele fireşti de iubire şi, pe fondul îndepărtării de mine (tatăl), nu mă va asculta nicidecum, consecinţele putând fi din cele mai periculoase.

Rog specialiştii să îşi spună punctele de vedere, spre a preîntâmpina un dezastru în evoluţia şi pregătirea fiicei mele pentru viaţă.
Vă mulţumesc.

Cu stimă,
Tiberiu

Nu sunt specialista, insa atat am de zis: aici e o lipsa de comunicare intre dumneavoastra si mama si intre dumneavoastra si fiica. In primul rand ar trebui sa discutati cu mama, presupun ca ar putea sa va inteleaga punctul de vedere daca il expuneti adecvat. Apoi ati putea sa ii expuneti fetei ingrijorarile dumneavoastra pentru a o face sa inteleaga cat de mult o iubiti. Mult succes!

Eu va recomand sedinte de terapie de familie la care sa participati toti trei.

Sunteti intr-o situatie dificila. Va sugerez sa lasati garda jos. Sa fiti un model silentios. Stiu ca e greu si drumul e lung si anevoios, dar cu cat va veti incrancena mai tare si ea va face la fel. Cand eu am avut astfel de pb, am fortat o discutie cu intrebarea: ce fel de parinte vrei sa fiu eu pt tine? Pt ca vreau sa traim in pace in casa. Ma respecti, te respect. Nu ma respecti, nu te respect.
Puteti din cand in cand comanda o pizza , sau merge la fast food , doar pt a fi impreuna, nu pt a critica sau aproba mancarea sau orice altceva.
Trebuie sa vorbiti cu ea, ca si cu un adult pt ca probabil ea nu stie cale de mijloc si se zbate intre 2 extreme, dv si sotia. Cineva trebuie sa slabeasca coarda ca altfel cine stie ce se va intampla, Doamne fereste!

Buna ziua! Eu cred ca dvs si fosta dvs sotie aveti viziuni diferite atat despre cine este fiica dvs cat si despre ceea ce ar trebui sa fie ea in aceasta viata. Nu cunosc in detaliu povestea dvs si a familie dvs, dar stiu ca anorexia unui copil, a unui preadolescent reprezinta , uneori, un substitut al furiei si al unui sentiment de neputinta. Anorexia se vindeca, pentru ca ea nu reprezinta decat o consecinta a unor conflicte sufletesti si interrelationale. Un copil se poate folosi, mai mult sau mai putin constient, de refuzul mancarii pentru a lasa sa se inteleaga ca de fapt, el/ ea refuza , nu mancarea in sine , si pe cel care il/o hraneste. Cred ca trebuie sa fie destul de coplesitoare situatia in care un parinte nu poate relationa cu copilul sau. Ca s-a pierdut conexiunea, increderea reciproca. Cred ca acest obiectiv ar trebui sa-l aveti in vedere. Incercati sa va cunoasteti copilul si sa il considerati suficient de capabil sa aiba ganduri proprii. Renuntati sa o comparati cu bunica sau alt membru al familiei pentru ca ea este o fiinta unica si trebuie sa-i respectati acest drept. In general vorbind, un copil se simte mai confortabil cu un parinte care-l iubeste pentru ceea ce este el si care ii confera si ii sustine nevoia de a cunoaste lumea si de a se cunoaste pe sine. Evitati pe cat posibil sa o faceti sa se simta ca o marioneta sau o minge de ping-pong, un teritoriu de castigat, in divergentele dintre dvs si fosta sotie. Va recomand , totusi, sa apelati la un terapeut , fie pentru dvs, fie pentru intreaga famile( in cazul in care fosta sotie este de acord) sau macar la un consilier psihologic pentru fiica dvs. Mult succes!

Mesaj:
Buna,ma numesc Anca si am 15 ani.Parintii mei sunt despartiti si recasatoriti si am un frate biologic mai mare si 4 frati vitregi(louiesc cu tata,mama vitrega si fratele bun,deoarece sunt mai aproape de scoala si mama poate economisi niste bani,ucanu-ma la ea in vizite).Invat intr-un liceu foarte bun si am o problema care ma supara de cateva luni de la inceperea scolii.
Relatiile cu parintii nu sunt tocmai perfecte.O iubesc pe mama foarte mult,as face orice pentru ea si ma inteleg bine si cu tatal vitreg,chiar daca nu-i vad foarte des.Pe mama vitrega o respect si ne intelegem rezonabil,insa cu tata am deseori probleme.Nicioata nu ma intelege(i se pare anormal sa-mi fac unghiile),imi reproseaza lucruri(de exemplu ca imi plateste naveta la liceu)…cand ne certsm foarte tare(sunt cazuri cand este si beat)ma injura,imi zice sa plec la mama s.a.Dar sunt si zile cand ne intelegem foarte bine sau cel putin asta incearca el,probabil simtinu-se vinovat,insa eu am inceput sa-l evit.Cu toate ca incers sa-l tot evit e can eram mica si se certa cu mama.(alta poveste si alte suparari in copilarie)
Oricum…adevarata mea problema nu este defapt legata de el,ci de scoala.
In scoala generala eram cea mai buna din clasa doar invatand la matematica si romana(am luat premiul 1 toti 4 ani).Astfel am si ajuns in liceul in care mi-am dorit,pe profilul mate-info intensiv.
Acum la liceu toti copii din clasa sunt destepti,cu bani,unii ok,altii mai putin…iar eu ma simt inferioara,nu socializez prea mult,iar asta ma afecteaza in fiecare zi.Am impresia ca nu fac fata,ca o sa iau note mici,ca nu o sa reusesc prea multe.Incerc sa am incredere in mine,dar nu functioneaza.Plang serile si nu prea vorbesc cu nimeni despre asta.Le-am zis ,totusi mamei si tatalui meu.Mama zicandu-mi ca nu-si permite meditatii si ori muncesc in liceul ala ori ma mut in altul.Tata a zis direct ca nu sunt in stare ,asa ca sa ma mut,iar meitatiile in niciun caz nu intra in discutie,ca el nu are bani(vesnica vorba a lui,dar pentru tigari are).
In momentul de fata incerc sa invat cat pot de mult,insa tot am o teama in mine de care nu scap,(mi-e frica de teste,mi-e frica sa nu uit lectia,mi-e frica sa nu iau bacul…).Imi doresc mult sa termin profilul asta cu bine si sa ajung la o facultate buna,sa am un serviciu bun si sa o ajut pe mama si pe fratele meu cu tot ce isi doresc.
Am si eu totusi unele momente frumoase:ador sa ascult muzica in fiecare zi si imi place sa ma aranjez in cand in cand ,cand nu ma vede tata.Prieteni nu am,am doar cunostinte si regret ca acum nu mai am nicio prietena foarte buna care sa stie totul despre mine.
Dati-mi niste sfaturi,va rog,in legatura cu scoala ,ce sa fac sa nu-mi mai fie frica ca uit sau ca nu trec clasa sau chestii din astea.Teama asta imi strica fiecare zi si nu vreau sa traiesc cu ea toti anii astia de liceu.Multumesc anticipat!

Asa ma simteam si eu la inceput,in scoala generala luam numai premiul 1,apoi in liceu (al doilea din tara) m-am simtit mediocra,depasita de toti. M-am adaptat fara meditatii,nici pt bac nu am facut meditatii si am luat nota f mare. Aveam profi care ne tineau numai in 3 si amenintari cu corigenta,a fost chin. Ai 2 pasi:pune mana si invata singura,gaseste macar o prietena din liceu..si 2-vorbeste cu diriga si psihologul din liceu,situatia ta e delicata si stima de sine proasta se trage de la tatal tau si situatia parintilor..daca ar fi dupa mine,o adolescenta tre sa stea cu mama. Capul sus,aliaza-te cu diriga,spune-i ce simti!

Felicitari pentru modul cum gandesti si pentru realizarile tale!!! Cu perseverenta si ambitie se poate trece peste orice. Si observ ca, la varsta ta, stii foarte bine ce vrei, ai niste obiective. BRAVO! Si eu te sfatuiresc sa vorbesti cu psihologul din liceu, te poate invata niste tehnici de relaxare si totodata cum sa iti gestionezi mai bine timpul, modul de a invata, stresul, relatiile cu parinte,etc. Gaseste-ti prieteni cu care sa ai ceva in comun – participa la activitati extacurriculare, cercuri de lectura, de teatru, de pictura oferite de scoala, etc Fa lucrurile care te pasioneaza

si iti vei gasi acolo prieteni cu care sa te intelegi.

mai e ceva ce ai mai putea incerca…si eu am fost la mate-info si nu prea mi-a placut (desi e adevarat ca dezvolta mai mult gandirea analitica, logica etc), eu mereu am fost mai orientata spre stiinte umaniste. Asta nu inseamna ca nu ma ducea capul dar cred ca la uman as fi invatat cu mai multa pasiune. Ai putea schimba profilul daca simti ca te depaseste tonajul de fizica, chimie, mate si info care ti se baga in capsor. Tu stii mai bine ce puncte tari si ce puncte slabe ai, la ce excelezi si la ce scartai. Eu in a 11-a m-am luat cu mainile de cap, joia aveam analiza, trigonometrie, info si algebra, mergeam acasa cu capul plin de limite de x care tind spre infinit, visam si noaptea. Te obisnuiesti insa, depinde de profesori, de asta zic ca diriga are un rol f important fiind si o legatura intre tine si ceilalti profi, ai putea fi tratata mai cu intelegere de ei, zic…

E firesc sa fi speriata. Schimbarea a fost radicala. Ai nevoie sa iti demonstrezi tie ca esti in stare. Tine un jurnal al tuturor reusitelor cat de mici ar fi ele astfel incat atunci cand esti demoralizata sa te intorci la el si sa il citesti ca sa iti amintesti ca esti in stare de foarte multe lucruri. Cand tatal tau iti spune ca nu esti capabila aminteste-ti ca tu esti expertul in materie de persoana ta,ceilalti isi dau cu parerea. Imi place ca esti matura suficient de mult pentru varsta ta si asta te va ajuta foarte mult. Gaseste-ti o materie care iti place si mergi la olimpiada ca sa iti demonstrezi inca o data ca nu esti mediocra. Profesorii de la liceele foarte bune vor de obicei sa sperie bobocii ca sa se impuna. Atata timp cat vei trece prin materia pe care o ai de invatat de minim 3 ori intelegand foarte bine ce citesti si avand o schema a intregii lectii in minte,vei reusi sa faci fata la orice testare pentru ca iti creezi ancore in minte pentru acea informatie. Succes!

Buna! Am citit mesajul tau de mai sus si ma intrebam daca teama ta de nereusita la scoala este doar o preocupare pentru viitor sau isi are radacini si din situatia prezenta scolara. Adica , daca ai note foarte mici in prezent care te fac sa te gandesti ca s-ar putea sa nu poti tine pasul cu materiile sau este o teama care de fapt, nu se reflecta si in notele reale? Este adevarat ca in liceu lucrurile se schimba, ai colegi noi , destepti ca si tine , intrucat si ei au reusit sa intre la acelasi liceu, competitia este mai mare, dar tot de acum cred ar trebui sa inceapa preocuparea pentru a-ti defini mai clar domeniul de activitate,traseul profesional pe care ai dori sa mergi. O sa-ti fie mai usor, spre exemplu, in a-ti alege materiile care te intereseaza si pe care o sa vrei sa le studiezi mai bine. Personal, consider ca este aproape inutil, sa ai note mari la toate materiile in liceu. Este o pretentie destul de costisitoare pentru timpul si echilibrul psihic al unui adolescent. Asadar, testeaza acest an, pe acest profil ( de care nu ai mentionat daca iti place in mod particular sau a fost o optiune din alte motive), vezi daca iti plac materiile, gandeste-te cum te-ar ajuta pe parcurs profilul acesta pentru ca exista posibilitatea sa te transferi pe alt profil in anul urmator sau la alta clasa de mate-info mai putin intensiva. Cat despre partea sociala a vietii de liceu, chiar daca ai probleme in a te imprieteni cu cei din clasa ta , mai sunt si alte clase si alti elevi pe care ii poti intalni pe holuri in pauze. Important este sa treci tu peste ideea ca ai colegi bogati, mai destepti, care-si pot permite meditatii s.a. si sa incerci sa iti descoperi propriile atuuri pe care sa le valorizezi. Poti apela si la psihologul scolii ( consilierul scolar) ca sa te mai ajute cu sfaturi, cu teste de aptitudini care te pot ajuta in alegerea traseului profesional, cu teste de autocunoastere etc.. Succes!

Mesaj:
Buna ziua!Sunt asistenta medicala si am 49 de ani.Am lucrat 23 de ani ca moasa la sala de nasteri,iar de 3 ani lucrez la Blocul Operator al unui mare institut din tara.Am plecat din maternitate,deoarece nu mai faceam fata stresului, responsabilitatilor si volumului foarte mare de munca.Acolo m-am imbolnavit,fiind diagnosticata cu depresie majora cu afectare organica.Urmez tratament psihiatric de 5 ani,fiindu-mi bine timp de 2 ani. Faptul ca mi-am schimbat locul de munca nu m-a ajutat deloc,pot spune ca “am cazut din lac,in put”.Incet,incet simptomele au reaparut ,chiar daca urmez cu sfintenie tratamentul.Medicul meu a incercat diferite scheme de tratament,mi-e bine o perioada,apoi clachez;dezvolt toleranta la medicamente.Violenta psihica si umilinta la care sunt supusa la serviciu(la fel ca si colegii mei),intretine starea mea de rau.Aceasta ,din cauza unora dintre chirurgi care ,pe langa faptul ca nu au “cei sapte ani de-acasa”, sunt ei insisi dezechilibrati psihic, dovedind grandomanie ,cultul propriei persoane,ostilitate manifestata fata de asistentii medicali si medicii rezidenti.In Romania,relatia medic-asistent medical nu este una de colaborare ,ci doar de subordonare,ca la armata.Ei uita ca unii fara altii, nu se poate.Revenind asupra bolii mele,aceasta a debutat in urma cu, aproximativ, 10 ani ,cand am inceput sa-mi fac diferite si multe investigatii.Rezultatul:eram sanatoasa.Despre simptome,ce sa spun?Erau atat de multe,incat ar trebui sa scriu foarte mult.Ameteli,dureri de cap,tremor(maini,genunchi),palpitatii ,tahicardie,tranzit intestinal accelerat,iritabilitate,lipsa libidoului,oboseala cronica,dureri musculare si articulare,tulburari de vedere(acum o saptamana),rezistenta scazuta la emotii de orice fel,pierderea increderii in capacitatile mele profesionale,etc. Probil ca soutia ar fi sa demisionez din sistem,dar ce-as putea sa fac la varsta mea,ca sa-mi castig existenta?Ajutati-ma cu un sfat!Multumesc.

Pe langa tratamentul medicamentos ar trebuie sa incercati si o forma de psihoterapie. Cautati la dvs in oras un psihoterapeut si urmati cateva sedinte

Poate este suficient sa va schimbati perspectiva asupra serviciului si vietii in general. Cred ca v-ar ajuta putina terapie. Pana la terapie, eu as proceda asa : m-as intreba daca in cei 20 de ani de servici am avut vreodata comportament similar cum au acum chirurgii cu mine (fata de pacienti, fata de infirmieri etc.). Daca am avut, m-as intreba de ce m-am purtat asa. Si usor, din intrebare in intrebare, as ajunge la concluzia ca nu e neaparat necesar sa dispretuiesti oamenii ca sa te porti urat cu ei. In sala de nasteri se intampla lucruri minunate cel mai des. La chirurgie, lucrurile nu stau chiar asa (nu cred ca trebuie sa va povestesc eu despre asta). Oare ar fi posibil ca acei medici care va trateaza urat, sa nu stie alt mod in care sa se elibereze de fricile lor, de frustrarile lor, de poverile lor?

Nu fac parte din sistemul sanitar, si nu iau apararea medicilor. Dar stiu sigur ca atunci cand privesc o situatie din alt punct de vedere, situatia se schimba ca prin minune. Mult succes!

orice violenta psihica orice lupta se da pt energie asta faceti dv cedati energie celor care se poarta urat la locul de munca depresia apare cand pierdem o cantitate mare de suflet adica energie asa ca recuperativa sufletul prin rugaciune si eventual tratamente energetice

Scumpa mea doamna,vi sa adunat multe “gunoaie” in acest timp si nu ati golit cosul demult si aici ma refer ca ati cam adunat multa suferinta inutila si nu ati reusit pe plan psihic sa le prelucrati si le-ati stocat bine in subconstient din cauza careia aveti probleme de sanatate.Ce va poate ajuta este psihoterapia iar medicamentele uitatile incet ca nu va vor scoate din aceasta stare!Veti reusi sunt sigura daca va doriti si dvs acest lucru.Va salut si numai bine va doresc!

Si eu va recomand psihoterapie!

poate sa vb cu cineva care sa va asculte ,cineva care a trecut prin asa ceva si stie cum este,eu am trecut cu bine fara psihoterapie din probleme de sanatate grave,nu sant psiholog dar poate va ajuta daca vb,contactati-ma pe mesaj privat,.

cred cu tarie :rugaciunea este cel mai bun remediu;de stres sufera milioane de oameni fara sa constientizeze;ori stresul continuu duce inevitabil la depresie.Nu mai facem fata,obosim,cerintele sint din zi in zi mai mari,deceptiile pe masura ce investim sentimente,energie,si ele ne adincesc in angoasa.Devenim angoasati,depresivi,nevrotici.Ne indopam cu medicamente care oricum nu vor schimba situatiile de stres,ba mai mult,ne distrug imunitatea complicindu-ne existenta.Apoi.cind vedem ca nimic nu ajuta ne indreptam-inca o data,-NE INDREPTAM facind ceea ce trebuia sa facem de la inceput:sa ne rugam sa ni se ia povara de pe ,,umeri”.DUMNEZEU exista.Miliarde de oameni se roaga,si nu din naivitate,ci,pentru ca au experienta relatiei cu DIVINITATEA ;prin rugaciuni au obtinut o viata mai usoara.Incercati

psihoterapie intial in paralel cu tratamentul, apoi reducerea dozei de tratament progresiv, daca evolutia este buna si daca si psihiatrul recomanda. aveti incredere in puterea dumneavoastra de a va reveni. s-ar putea sa fie mai mult decat depresie sindromul burn-out. este o supozitie pe care o va verifica psihoterapeutul. numai bine!

Nici eu nu sunt bine de f mult timp insa eu nu am luat nici un fel de medicament psihiatric ,ca nu am incredre in asa ceva(stiu ca aceste pastile luate timp indelungat v-ar afecta mai mult,te pot ingrasa de la ele).Caut alte metode de a-mi reveni.sa discut cu persoane care m-ar intelege ,f mult,dumnezeu,eu nu ma rog asa de mult dar cred in el.De ceva timp am luat vitamax doar o pastila si simt cumva ca ma ajuta.Bunicul meu si el in varsta a inceput sa ia o zi da una nu.Si mama mea a luat in 2011 si abia statea in picioare cand a venit de la spital si a zis ca are pneumonie.a facut tratament in spital pt pneumonie si acasa si a luat si vitamax.Am incercat ca ii spun ca asa cum traieste nu e ok dar nu vrea sa inteleaga.tot mai caut sa vorbesc cu cineva care m-ar intelege f mult.Si eu am plecat dintr-un mediu pe care nu il mai suportam si m-am intors intr-un mediu de acasa unde e cam la fel.Am citit ce -ati scris dum-stra insa eu v-am scris ce as face eu.incercati sa intelegeti ce se intampla cu dum-stra cu viata dum-stra.Va doresc numai bine.

RASPUNS: “Sunt asistenta care a trimis mesaj.As vrea ca doamna Gabriela Iftode sa stie ca eu ,la sala de nasteri,am avut un comportament civilizat fata de toata lumea(gravide,infirmiere),fiind foarte apreciata si respectata.Poate doamna a facut referire la acest lucru pentru ca,unele gravide(sau chiar dumneaei) au trait experiente neplacute atunci cand au nascut.Credeti-ma ca eu ,una,nu am facut pe nimeni sa se planga de atitudinea mea la serviciu.Dar,gradina fara uscaturi, nu exista.Cat despre medici,nu toti se poarta urat cu noi,dupa cum am specificat in mesajul anterior.Multumesc pentru raspunsuri,dragii mei.Am incercat si psihoterapie,timp de doua luni,doar,pentru ca d-na psiholog vorbea intruna despre propriile-i probleme,iar eu ascultam si mai si plateam.Voi incerca din nou,poate voi gasi pe cineva mai competent.Inca o data,va multumesc.”

eu va incurajez sa mai cautati un psihoterapeut… de data aceasta unul care va face sa va simtiti si confortabil… cum spuneati: padurea este plina de uscaturi. Succes!

Va felicit pentru modul in care spuneti ca v-ati comportat la servici ! Comentariul meu n-a avut intentia sa va judece pe dvs sau pe alte persoane din sistem. Eu stiu ca , atunci cand o situatie neplacuta persista in viata noastra, este pentru ca n-am invatat lectia care ne-o aduce acea situatie – lectia poate fi IERTAREA , TOLERANTA , ACCEPTAREA etc fata de altii sau fata de sine. Eu doar voiam sa va dau o pista de a accepta situatia in care va aflati, pana cand gasiti acel terapeut care sa va ajute in depasirea completa a acestor neplaceri. Mult succes!

Orice tratament consta in medicamentatie si interventie psihologica. Ca un mic sfat, medicamentatia ajuta la linia normalului iar mai departe intervine terapia. Succes in toate!!!

Mesaj:
Buna ziua!Sunt asistenta medicala si am 49 de ani.Am lucrat 23 de ani ca moasa la sala de nasteri,iar de 3 ani lucrez la Blocul Operator al unui mare institut din tara.Am plecat din maternitate,deoarece nu mai faceam fata stresului, responsabilitatilor si volumului foarte mare de munca.Acolo m-am imbolnavit,fiind diagnosticata cu depresie majora cu afectare organica.Urmez tratament psihiatric de 5 ani,fiindu-mi bine timp de 2 ani. Faptul ca mi-am schimbat locul de munca nu m-a ajutat deloc,pot spune ca "am cazut din lac,in put".Incet,incet simptomele au reaparut ,chiar daca urmez cu sfintenie tratamentul.Medicul meu a incercat diferite scheme de tratament,mi-e bine o perioada,apoi clachez;dezvolt toleranta la medicamente.Violenta psihica si umilinta la care sunt supusa la serviciu(la fel ca si colegii mei),intretine starea mea de rau.Aceasta ,din cauza unora dintre chirurgi care ,pe langa faptul ca nu au "cei sapte ani de-acasa", sunt ei insisi dezechilibrati psihic, dovedind grandomanie ,cultul propriei persoane,ostilitate manifestata fata de asistentii medicali si medicii rezidenti.In Romania,relatia medic-asistent medical nu este una de colaborare ,ci doar de subordonare,ca la armata.Ei uita ca unii fara altii, nu se poate.Revenind asupra bolii mele,aceasta a debutat in urma cu, aproximativ, 10 ani ,cand am inceput sa-mi fac diferite si multe investigatii.Rezultatul:eram sanatoasa.Despre simptome,ce sa spun?Erau atat de multe,incat ar trebui sa scriu foarte mult.Ameteli,dureri de cap,tremor(maini,genunchi),palpitatii ,tahicardie,tranzit intestinal accelerat,iritabilitate,lipsa libidoului,oboseala cronica,dureri musculare si articulare,tulburari de vedere(acum o saptamana),rezistenta scazuta la emotii de orice fel,pierderea increderii in capacitatile mele profesionale,etc. Probil ca soutia ar fi sa demisionez din sistem,dar ce-as putea sa fac la varsta mea,ca sa-mi castig existenta?Ajutati-ma cu un sfat!Multumesc.

Buna ziua. Da, in multe spitale se intampla ceea ce descrieti, violenta psihica, umilinta, ostilitate si de foarte multe ori mediul este un mecanism declansantor pentru depresie, supra-adaptare, somatizare, pierderea increderii in sine si viata. Ma gandesc ca v-ar fi foarte potrivita psihoterapia. Toate cele bune.

V-ar ajuta psihoterapia ca sa invatati sa spuneti stop violentei de orice fel,iar in reglarea chimiei creierului terapia bowen. Mai multe detalii pe www.bowtech.ro

V-ar fi de ajutor psihoterapia ca sa invatati sa spuneti stop agresiunilor de orice fel,iar pentru reglarea chimiei creierului v-ar ajuta terapia bowen. Mai multe detalii pe www.bowtech.ro

RASPUNS: "Sunt asistenta care a trimis mesaj.Multumesc pentru raspunsuri,dragii mei.Am incercat si psihoterapie,timp de doua luni,doar,pentru ca d-na psiholog vorbea intruna despre propriile-i probleme,iar eu ascultam si mai si plateam.Voi incerca din nou,poate voi gasi pe cineva mai competent.Inca o data,va multumesc."

Mesaj:
Buna!
Simt ca am nevoia de a comunica cu cineva.
Relatia cu prietenul meu nu mai merge de ceva timp. Suntem impreuna de 14 luni. si nu merge bine nimik. Nu ca ne-am fi certat dar parca ne-am cam saturat unul fata de celalat… la initiativa lui ne-am mutat si impreuna dar parca e si mai rau. Citeodata vreau pur si simplu sa ies din casa si sa nu ma intorc acolo.
Timpul liber ori de cite ori il are i-l petrece cu familia lui , fapt ce nu-mi acorda atentie si nici nu comunicam. As vrea sa iau o decizie corecta fara ca sa regret. nu mai avem sentimente unul fata de celalalt …nu stiu asta macar eu o simt…suntem impreuna doar din deprinderi unul fata de celalalt. cum sa procedez si ce ar trebui sa fac???

dvs ce simtiti ca vreti sa faceti? poate ca ar fi o idee sa va si ascultati . Succes!

Daca ati sesizat ca exista niste automatisme si nu mai comunicati ca inainte, poate este cazul sa reconsiderati situatia.

Buna ! Părerea mea este ca ar trebui sa discutați problemele pe care le aveți si sa încercați amândoi , de comun acord , sa găsiți o rezolvare care sa fie in beneficiul amandorura ! Exista întotdeauna o cale de mijloc , gasiti-o si veți vedea dacă sunteți făcuți sa mergeți împreună pe același drum !!! Daca nu …fiecare sa își vadă de drumul sau , viata sa si fiecare sac își are petecul , sa nu uiți asta !

Priveste la batranetile celor ce au ramas impreuna din obisnuinta dar nu se suporta si concluzioneaza. Prietenia fara comunicare este mai mult "nevoie organica" si nu comuniune sufleteasca. Cum naiba pleaca la parinti, de unul singur ? Nu are curaj sa te prezinte sau ei nu te plac? Sau nici una din variante nu este adevarata si atunci este mai grav. Stabiliti-va prioritatile si explicati-le, evident incercand sa tineti cont si de nevoile celuilalat, insa daca dumneavoastra nu va sunt clare cu atat mai putin ii sunt lui. Daca va sunt clare si el nu doreste sa faca un compromis spre binele amandoura, de ce s-ar schimba mai tarziu ? Corect este ca fiecare sa se simta bine in propria piele alaturi de celalalt. Evident 100% potriveala nu exista decat in filme si in reclame, inclusiv in cele terapeutice, iar o casatorie simbiotica in care nu puteti decide unul fara celalalt iar daca moare unul si celalalt este ca si mort nu este de loc sanatoasa pentru minte, trup si suflet. Daca veti merge mai departe asa ce motive ar avea el sa doreasca schimbarea daca ii este bine asa ?

e clar ca s-a terminat.Ce mai amani?

Viata este prea scurta si nu merita sa pierzi timpul , capul sus si mergi mai departe

Mesaj:
buna ziua…o fi buna sau nu, chiar nu mai stiu, toate is la fel, rutina, plictiseala si cred depresie. Parca am totul ce-mi doresc dar si nimic in acelasi timp, simt ca nu am un scop, pur si simplu plutesc. Probabil aici ar fi un sfat ca trebuie de schimbat ceva, nustiu, am incercat si am schimbat de toate, tara, serviciul dupa care l-am si lasat m-am apucat iar de studii, la urma urmei si prietena, si nimic, efect 0. Nu mai stiu ce ar putea sa ma motiveze. Chiar si daca nu o sa am un raspuns, va multumesc oricum, macar am spus(scris) asta cuiva.

va admir curajul de a spune ce aveti pe suflet si nu pot decat sa va incurajez sa nu va opriti! Gasiti un psihoterapeut compatibil cu Dvs si discutati cu el despre aceasta criza existentiala prin care treceti, aparent. Succes!

S-ar putea sa-ti fi dezvoltat un mecanism de aparare inconstient prin care ti-ai suspendat trairile, pentru a nu suferi. Atunci cand sufletul nu simte ca traeste se plictiseste de moarte si de aici tendinta spre depresie. Simti ca traesti atunci cand dansezi sau canti, adica atunci cand incetezi sa mai gandesti critic. Asadar implica-te in ceeaece faci cu sufletul, ca atunci cand dansezi dupa o melodie placuta, nu te refugia din comoditate in concluzii valorizatoare despre importanta prea mica a ceeace poti face, nu judeca din comoditate cat a mai ramas de facut pana termini, incearca sa faci cat poti de bine orice lucru, chiar si maturatul prin casa si vei avea tot timpul satisfactia lucrului bine facut. Invata sa observi detaliile nu anihila totul prin ganduri repet generalizatoare si autosuficiente. Incepe cu lucrurile care stii ca-ti fac sau iti facea placere sa le faci, sau pe care ai visat sa le faci dar la care ai renuntat din prea multa “analiza”, cauta persoane care au aceleasi hobiuri cu ale tale, fa o facultate pentru care ai aptitudini, leaga prietenii si deschide discutii pe teme de interes comun, etc, nu astepta ca lucrurile speciale sa vina singure spre tine ci actioneaza tu pentru a atinge scopuri si a implini deziderate… Pentru a te redescoperi si a alege drumul corect cel mai bine ar fi sa cauti la un psiholog vocational alaturi de care sa redescoperi ceeace ti se potriveste si poate da sens existentei tale.

Sugerez a se consulta un psiholog clinician si apoi a se urma un proces psihoterapeutic. Psihoterapia existentiala ar putea fi o solutie atunci cand viata pare sa nu mai aiba sens/gust. Succes!

Mesaj:
Buna. Cred ca am o problema destul de grava. Simt ca sunt atras atat de femei cat si de barbati, in consecinta cred ca sunt bisexual. Am avut o aventura cu un baiat si de atunci ma simt atras de barbati. Am 19 ani. Ce sa fac, se poate remedia cumva?

iti recomand sa stai de vorba cu un sexolog, in persoana. Ma gandesc ca lucrurile nu sunt foarte simple si ca merita o atentie mai mare. Succes!

Mergi la un sexolog. Bisexualitatea e o avtivitate sexuala normala. Atractia fata de acelsi sex e normala. Cenzurarea si vinovatia pe care o simti fata de atractia pe care o ai nu sunt. Nu e ok sa te simti vinovat. Omul e o fiinta sexuala si nu alegem de multe ori de cine sa fim atrasi. Daca intr-adevar esti bisexual accepta acest lucru si nu merge impotriva curentului. E perfect normal. Daca constati ca nu esti atunci considera aventura ta ta ca pe o experienta sau explorare. Fara rusine si fara regret. In sex se exploreaza si se incearca atat de multe si mai toate in sfera normalului.

Gandeste-te ca ai incercat apa cu piciorul si inotul nu e pana la urma de tine. Sau un fel de mancare, ai incercat si nu ti-a placut. Nu mai repeti experienta. Important e sa ai tu claritate fata de atractia ta pentru barbati ca in caz ca se mai repeta sa te invinovatesti sau sa te sperii. Oricum in adolescenta de multe ori avem impresii sexuale nesigure. Impreuna cu sexologul ajungi la un consens cu tine insuti vis a vis de bisexualitate sau heterosexualitate