Mesaj:
Buna seara. Nu stiu cum sa incep dar…Eu sunt eleva la o scoala din Craiova. In clasa a 12-a. Am probleme cu diriga. Ma traumatizeaza intr-un cuvant, dansa preda biologia. Pentru mine ora de biologie a devenit un adevarat cosmar. Intot deauna se ia de mine…ma jigneste, ma face sa ma simt prost in fata clasei.
Nu stiu cat voi mai suporta asta…Chiar daca are sau nu motiv dansa se ia de mine…Imi vorbeste urat, tipa, ma imita, isi da ochii peste cap…Ma obliga chiar sa vin la banchet. Nu stiu ce sa mai fac. Daca nu ar fi materie pt bac i-as evita orele. Oricum nu inteleg nimic din ce preda. Odata mi s-a facut rau la ora dansei si tot la fel, imi vorbea urat, ma lua la misto. Nu stiu daca ma puteti ajuta. Un sfat ar fi binevenit de la oricine. Multumesc anticipat!

cel mai simplu este sa le spui parintilor tai ce se intampla, dupa care sa o inregistrezi audio sau video (preferabil) dupa care, cu sprijinul parintilor, o reclami si dai in judecata. Abuzurile de acest gen nu trebuiesc tolerate; in afara de a-ti face un bine personal… gandeste-te ca sigur o sa faci si altora. Succes!

Poti vorbi si cu consilierul scolar daca exista. De asemenea e important sa ceri ajutorul parintilor.

Cel mai bine ar fi sa ai acoperire cu probe audio-video din care vei oferi pofesoarei o copie, motivul declarat fiind acela ca nu doresti ca altcineva sa stie, inclusiv parintii, sau vreuna dintre voi sa sufere sau sa fie penalizata. Pregateste spiciul dinainte si fi de o discretie maxima inclusiv cu prietenele. Daca profesoara nu este destul de inteleapta poti urma linistita celelalte cai descrise mai sus , inclusiv transferul la o clasa in care acesta "profesoara" nu preda.

Pare a fi vorba despre un abuz emotional… Ai nevoie de sustinre. Uite cine te poate sustine (in ordinea data): parintii, psihologul scolar, conducerea scolii, inspectoratul scolar, presa, politia, instanta. Daca nu esti majora, parintii pot depune mai multe plangeri scrise, la mai multe institutii. Cu siguranta ca o sanctiune va primi de undeva acest cadru didactic. Si nu te lasa intimidata de diriga si de amenintarile ei, sau ca te are la mana cu ceva comportamente indezirabile din partea ta. Chiar daca ai avut acest tip de comportamente, poti sa le recunosti cu sinceritate si sa aduci drept argument sau chiar scuza pentru ele varsta ta si autoreglarea emotionala insuficient dezvoltata. Diriga nu are aceste scuze; tu ai dreptul natural sa nu fii matura, insa ea… ea are datoria sa te pregateasca pentru viata, sa te lanseze pe piata muncii, etc. Inainte de a fi profesor de biologie, este pedagog si inainte de a fi pedagog este un adult. Deci, problema este la ea, independent de cat de mult o scoti din minti tu. Poate i-ar prinde bine un modul de dezvoltare personala macar, dar si o sanctiune zdravana. Iti doresc muuuult curaj, dar si incredere si asteptari realiste din partea parintilor. Cine sa te apere daca nu in primul rand ei?!

Mesaj:
Buna ziua,

As dori sa stiu daca se mai organizeaza in viitorul apropiat in Bucuresti cursuri de managementul furiei. Si pentru adulti, si pentru copii.

De unde as putea sa aflu mai multe despre acest domeniu? O eventuala lista d eresurse, linkuri, terapeuti specializati.

Va multumesc!

Mesaj:
Buna ziua,

Am avut o relatie de 7 luni cu cineva care m-a facut sa imi pierd increderea in mine si sa cred ca nu sunt suficient de buna pentru el. Din momentul in care s-a terminat relatia am mai vorbit cu el cam de 5-6 ori. Problema mea este ca uneori vorbesc cu el prin telefon si apoi parca o iau razna si ii trimit mesaje in care il rog sa ne intalnim ca mi-e dor de el, mesaje la care el nu raspunde, iar eu continui sa fac asta si nu ma pot opri. De exemplu aseara l-am sunat sa ne vedem si a spus ca este obosit si nu iese si apoi eu am ramas blocata acolo si i-am trimis 11 mesaje in care am insistat sa ne vedem, pur si simplu nu ma gandeam la ceea ce fac si nu ma puteam abtine, vorbeam singura pentru ca el deja nu mai rapundea si nu ma puteam opri. Astazi m-am trezit mi-am dat seama ce am facut si am inceput sa plang dupa care m-am linistit, iar putin mai devreme am inceput sa tip ca nu mai pot, ca nu mai vreau sa fac asta, mi-am aruncat hainele prin camera si am plans si am tipat cam o ora, mentionez ca nu este prima data cand se intampla. Mi-e teama ca se transforma intr-o obesie de care nu pot scapa. Ma gandesc intr-una la el orice as face, incerc sa-mi ocup timpul cu diverse lucruri dar e din ce in ce mai rau, e acolo mereu si oricat m-as chinui sa-mi opresc gandurile nu pot. Sunt o persoana rationala si realista in general dar nu pot scapa de el oricat m-as chinui. Ma gandesc ca doar dramatizez si ca nu este atat de rau, ca o sa treaca cu timpul dar cand am accesele astea de furie ma sperii si nu inteleg de ce fac asta. Am avut si inainte de el relatii si am plans si a fost greu dar nu am reactionat niciodata asa. Nu stiu ce sa mai fac sa scap de aceasta obsesie si cred ca am nevoie de ajutor profesionist pana nu se transforma in ceva mai rau.

O zi placuta.

De ce nu mergeti la un psihoterapeut, este necesar sa va recapatati puterea personala. Toate cele bune.

Va recomand sa apelati la un terapeut pentru a intelege ce anume va face sa va simtiti astfel si a va ajuta sa rezolvati situatia.Succes!

ati intuit foarte bine nevoia de sprijin, fapt pt care nu pot decat sa va felicit (este primul pas) si sa va incurajez la fel cum au facut colegele mele mai sus. Psihoterapia sigur va poate ajuta sa ‘sapati’ mai adanc si sa vedeti ‘ce se intampla?’. Succes!

Raspunsul l-adat chiar tu, in ultimele 2-3 randuri. E o obsesie, si ai nevoie de un ajutorprosesionist. Lucru care presupune sa discuti doar tu, in cabinetul unui PSIHOTERAPEUT. Atentie, medicul psihiatru NU INLOCUIESTE PSIHOTERAPIA! Si nici PSIHOLOGUL CLINICIAN. Asa ca mai intai cauta persoana potrivita. Iar argumentele de genul banilor sunt puerile, deoarece sanatatea nu se poate evalua in bani, si orice sacrificiu financiar este incomparabil mai mic decat cel facut in lipsa terapiei corespunzatoare!

"Am avut o relatie de 7 luni cu cineva care m-a facut sa imi pierd increderea in mine ". Increredea nu se afla intr-o persoana iar daca dispare, dispare si increderea. Din pacate foarte multe fiinte umane " isi pun toate ouale intr-o singura geanta si in nici intr-un caz in geanta proprie" ) iar daca celui careia i-am incredintat plasa le sparge, sa vezi atunci drama de pe lume. Este exact ca si in afirmatia: iti daruiesc inima si viata mea, ai grija ce faci cu ele. )) Cum suna? Eu as raspunde: Nu multumesc, pastreaza-le, sunt responsabilitatea ta, eu sunt responsabila pe inima si viata mea. )

Iubirea, atentia, increderea sunt toate in tine, NU DEPIND DE NIMENI. Daca dispare persoana care iti ofere toate acestea, cea care iti umple toate golurile fiintei tale atunci se intampla Exact ceea ce traiesti tu, in spatele tuturor comportamentelor descrise se a fla o teama foarte mare. Cred ca intuiesti ce zic. Cauta un specialist si impreuna descifrati misterul vietii tale. )) MULT SUCCES!!!!!

Dar de ce radeti doamna Guzu in timp ce va exprimati parerea? Mi se pare descurajator…

Doamna Ioana Alexandra, este ceea ce precepeti dvs, Intentia mea este departe de ceea ce spuneti dvs.

Intelege ca astfel de comportament il indeparteaza si mai mult de tine aproape cu viteza sunetului. Este un mister acest lucru pentru noi femeile, dar constatam ca doar atunci cand suntem echilibrate, "bine cu noi insine", suntem vazute, apreciate, iubite de ei….este vorba de un principiul al rezonantei. Cum sa atragi aprecierea celuilalt, daca tu cersesti practic atentia lui? E bine sa discuti lucrurile astea cu un psiholog. Iti doresc numai bine din toata inima.

Va-nteleg situatia,am trecut prin ceva asemanator cu sotul meu la inceputul relatiei.Este vb.de o atractie catre alesul dvs.,o atractie puternica care a pus stapanire pe actiunile dvs.in favoarea lui,dandu-i din energia dvs.lui si amplificand comportamentul lui nefavorabil dvs.Pe sotul meu l-am cucerit schimbandu-mi comportamentul exact cum a specificat doamna Dana .O sa-i fie dor de toata atentia dvs.cand n-o sa i-o mai dati(atentia) pe tava,usor,daca-i el ptr.dvs….Succes!

Mesaj:
Buna ziua,Ma numesc Laura si va scriu din dorinta a-mi ajuta una din cele mai bune prietene.
Prietena mea se numeste Lucia, are 25 ani si a absolvit Jurnalismul. Poate ca va suna urat descrierea pe care urmeaza sa i-o fac, insa prefer sa arat cum vad eu lucrurile, nu sa le infrumusetez. Vreau sa va precizez ca sunt numai o persoana care o iubeste. Am studii superioare, insa nu de specialitate psihologica sau psihiatrica, asa ca am sa va rog in avans sa imi iertati conceptele poate folosite eronat in cele ce urmeaza.
Lucia trece printr-o perioada dificila din viata ei si are nevoie de terapie. Cred ca este in depresie de aproximativ un an. Are impresia ca a trait degeaba pana acum si ca a trecut prin viata fara sa invete nimic. Recent a terminat un curs de patiser-cofetar care nu o multumeste, spune ca nu se vede facand asta toata viata. Se apuca de multe lucruri si nu duce nimic la capat, spunand ca oricum nu merita, oricum nu a facut bine, oricum nu conteaza. Are impresia ca viata ei s-a terminat si ca nu a apucat sa faca nimic productiv. Are zile intregi in care pur si simplu spune dimineata despre ea ca “e o putoare si o lenesa” si nu vrea sa mai zaca in pat, apoi se intoarce pe partea cealalta si mai doarme cateva ore. Noptile si le petrece pe net, incercand sa isi gaseasca sensul vietii. Sta singura intr-un apartament de 3 camere si, desi eu am chemat-o sa stea cu mine si cu un prieten al meu, tot lalaie, spunand ca imi sta pe cap. Pur si simplu nu e genul de persoana careia sa ii faca bine sa stea singura.
Ceea ce este insa cu adevarat ingrijorator este ca isi asteapta sfarsitul…
A avut momente in care isi dorea cu disperare sa nu mai existe. Frecvent, cand se baga noaptea in pat spera ca a doua zi sa nu se mai trezeasca.
Are impresia ca nimeni nu o iubeste si nu o doreste, nici macar parintii, care isi doresc cu disperare ca ea sa isi revina (ei locuiesc la Vatra Dornei, iar ea este acum in Bucuresti). Nu stiu cum sa o ajut. Ma simt neputincioasa. Cand vine la mine, prefera sa stea singura in dormitor, cu usa inchisa. Cand o intreb ce face si de ce nu vine sa stea cu noi, cel mai frecvent spune ca se gandeste la ce are de facut in continuare, ce sa faca cu viata ei in continuare sau la sensul vietii.
Se plange de faptul ca in anii de studiu a fost superficiala, dar nu face nimic in sensul asta, desi i-am spus ca o pot ajuta cu materiile de baza si cu limbile straine. Intr-un moment da buzna pe usa si spune ca nu stie economie, asa ca isi va procura cartile necesare, dupa jumatate de zi se gandeste sa plece in Irlanda sa lucreze la cofetaria cuiva pe care nu il cunoaste si care nu ii asigura cazare, iar doua zile mai tarziu vine decisa sa se faca maturatoare, pentru ca “numai pentru asta e buna.”
Din fata plina de viata care era cand am cunoscut-o, a ajuns o persoana care umple camera cu intuneric cand intra. Cel mai mult ma sperie gandurile ei despre moarte si dorinta de a o experimenta, dar si neputinta mea de a face ceva pentru ea. A ajuns sa nu se mai iubeasca deloc si sa nu mai aiba niciun pic de respect pentru persoana ei.
Va multumesc pentru faptul ca ati citit toata descrierea mea si sper sa nu credeti ca este un caz irecuperabil.Cu stima,
Laura S.

Nu putem ajuta decat pe acei care se lasa ajutati. Va puteti indruma prietena catre o psihoterapie psihanalitica sau un alt gen de terapie de exploare, nu atat pentru a iesi din aceasta stare cat pentru a-i da un sens.

Ii puteti sugera sa apeleze la un terapeut cu care poate sa discute despre problemele sale. Va reusi astfel sa isi acceseze resursele si sa inteleaga cum poate sa fie mai implinita si multumita.

din ce am inteles eu, prietena ta are nevoie de o interventie destul de serioasa. Ce pot recomanda este o evaluare psihiatrica, pt ca este cel putin vorba despre o depresie, dupa care orice sustinere psihoterapeutica este utila, eventual si o consiliere vocationala. Cel mai important este sa isi doreasca sa fie ajutata. Puteti incerca sa o ‘luati de manuta’ si sa mergeti cu ea la specialist, macar pt inceput. Se poate, succes!

de acord cu colegul meu, are nevoie de ajutor de specialitate, din pacate prietenii, desi sunt foarte importanti pentru sustinerea afectiva de-a lungul procesului, nu sunt suficienti pentru a o ajuta sa se vindece complet.

Multumesc pentru raspunsuri. Ea constientizeaza ca nu mai face fata singura, dar nici nu se duce la terapeut. Ma intrebam mai mult ce as putea face eu pentru ea, in afara ajutorului de specialitate.

Mesaj:
Buna ziua,

Ma numesc Laura si va scriu din dorinta a-mi ajuta una din cele mai bune prietene.
Prietena mea se numeste Lucia, are 25 ani si a absolvit Jurnalismul. Poate ca va suna urat descrierea pe care urmeaza sa i-o fac, insa prefer sa arat cum vad eu lucrurile, nu sa le infrumusetez. Vreau sa va precizez ca sunt numai o persoana care o iubeste. Am studii superioare, insa nu de specialitate psihologica sau psihiatrica, asa ca am sa va rog in avans sa imi iertati conceptele poate folosite eronat in cele ce urmeaza.
Lucia trece printr-o perioada dificila din viata ei si are nevoie de terapie. Cred ca este in depresie de aproximativ un an. Are impresia ca a trait degeaba pana acum si ca a trecut prin viata fara sa invete nimic. Recent a terminat un curs de patiser-cofetar care nu o multumeste, spune ca nu se vede facand asta toata viata. Se apuca de multe lucruri si nu duce nimic la capat, spunand ca oricum nu merita, oricum nu a facut bine, oricum nu conteaza. Are impresia ca viata ei s-a terminat si ca nu a apucat sa faca nimic productiv. Are zile intregi in care pur si simplu spune dimineata despre ea ca "e o putoare si o lenesa" si nu vrea sa mai zaca in pat, apoi se intoarce pe partea cealalta si mai doarme cateva ore. Noptile si le petrece pe net, incercand sa isi gaseasca sensul vietii. Sta singura intr-un apartament de 3 camere si, desi eu am chemat-o sa stea cu mine si cu un prieten al meu, tot lalaie, spunand ca imi sta pe cap. Pur si simplu nu e genul de persoana careia sa ii faca bine sa stea singura.
Ceea ce este insa cu adevarat ingrijorator este ca isi asteapta sfarsitul…
A avut momente in care isi dorea cu disperare sa nu mai existe. Frecvent, cand se baga noaptea in pat spera ca a doua zi sa nu se mai trezeasca.
Are impresia ca nimeni nu o iubeste si nu o doreste, nici macar parintii, care isi doresc cu disperare ca ea sa isi revina (ei locuiesc la Vatra Dornei, iar ea este acum in Bucuresti). Nu stiu cum sa o ajut. Ma simt neputincioasa. Cand vine la mine, prefera sa stea singura in dormitor, cu usa inchisa. Cand o intreb ce face si de ce nu vine sa stea cu noi, cel mai frecvent spune ca se gandeste la ce are de facut in continuare, ce sa faca cu viata ei in continuare sau la sensul vietii.
Se plange de faptul ca in anii de studiu a fost superficiala, dar nu face nimic in sensul asta, desi i-am spus ca o pot ajuta cu materiile de baza si cu limbile straine. Intr-un moment da buzna pe usa si spune ca nu stie economie, asa ca isi va procura cartile necesare, dupa jumatate de zi se gandeste sa plece in Irlanda sa lucreze la cofetaria cuiva pe care nu il cunoaste si care nu ii asigura cazare, iar doua zile mai tarziu vine decisa sa se faca maturatoare, pentru ca “numai pentru asta e buna.”
Din fata plina de viata care era cand am cunoscut-o, a ajuns o persoana care umple camera cu intuneric cand intra. Cel mai mult ma sperie gandurile ei despre moarte si dorinta de a o experimenta, dar si neputinta mea de a face ceva pentru ea. A ajuns sa nu se mai iubeasca deloc si sa nu mai aiba niciun pic de respect pentru persoana ei.
Va multumesc pentru faptul ca ati citit toata descrierea mea si sper sa nu credeti ca este un caz irecuperabil.

Cu stima,
Laura S.

Buna ziua. Lenea in sine nu este decat un comportamnt care ascunde anxietate. Cand teama este foarte coplesitoare persoana devine pasiva si pasivitatea are oarecum un rol de protectie, chiar daca este sufocanta este mai tolerabila decat anxietatea. Daca prietena dvs. se gandeste frecvent la moarte este necesar sa vada un cel putin un psihiatru daca un terapeut nu doreste sa vada. Poate si dv. ati putea beneficia de un psihoterapeut. Nu cred ca este un caz irecuperabil in sine, are insa nevoie sa primeasca ceva din ceea ce ea are nevoie si bariera pe care o pune intre ea si cei care vor sa ii ofere ceva, cum sunteti si dvs. nu prea ajuta. Toate cele bune.

Buna ziua. Sentimentul de pierdere a sensului este cel mai dureros si incapacitant. Nu este un moft, nu este o stare superficiala si trecatoare, ci produce tulburari interioare puternice si ajunge pana in centrul fiintei. De asemenea, nu dispare prin deturnarea atentie catre altceva. Cu siguranta este o perioada foarte grea pentru prietena dumneavoastra si ar avea nevoie sa vorbeasca cu cineva care poate intelege problematica aceasta in profunzime. Datorita faptului ca suntem mereu prinsi in diverse activitati, incepand cu cele de la locul de munca si pana la responsabilitatile de familie, ale traiului de zi cu zi, nu prea avem timp sa stam si sa reflectam la existenta sensului nostru. Luam ca atare ceea ce traim, ceea ce ni se intampla si ceea ce trebuie sa facem, in ritmul alert, cunoscut de toata lumea. Insa, ni se poate intampla sa ajungem intr-o pauza, in care sa nu mai fim angrenati in actiune si incepem sa realizam ca nu stim, de fapt, care este scopul existentei noastre, ca nu stim la ce suntem buni, ce ne place sa facem, si ceea ce ne reprezinta. Astfel, putem intra intr-o stare in care se amesteca sentimente de disperare, de tristete, de teama, de vinovatie, zadarnicie, depresie, neputinta, la care se mai adauga si simptome fizice. Sentimentul general este de „invartire in cerc”. Daca ne adresam acestei situatii doar medicamentos, pentru a intra din nou „pe fagas”, nu facem decat sa o mai amanam, fiindca „problema” aceasta nu dispare. Avem nevoie de mult mai mult, pentru a ne sustine sa gasim sau sa incercam sa gasim raspunsul la cea mai importanta intrebare a vietii noastre „cine sunt eu?”. Chiar daca din exterior pare o problema prea filozofica – legata de sens, este, de fapt, cat se poate de serioasa si necesita clar un ajutor din partea cuiva specializat pe terapie de profunzime.

Prietena dvs. are nevoie de ajutor de specialiatate, si aici ma refer la psihiatru. NEAPARAT. Cautati sa o convingeti, "pacaliti" sa vada un specialist care ii va prescrie un tratament medicamentos. Paralel cu acesta se face psihoterapie. In cazuri de urgenta, se cheama salvarea si se interneaza in spital. Ceea ce descrieti "suna" a urgenta psihiatrica. Asteptam vesti de la dvs.

Un articol in engleza despre importanta sensului (care nu poate fi inlocuit cu nimic altceva): http://www.businessinsider.com/a-lesson-about-happiness-from-a-holocaust-survivor-2014-10

Mesaj:
Buna dimineata! Ma numesc Madalina am 20 ani si cred ca am o problema! Mi se intampla numai atunci cand am o relatie cu cineva,si ii cunosc prieteni…
nu ma pot controla desi imi place partenerul meu simt o atractie ciudata pentru fiecare prieten al lui! ! As dori sa stiu de ce mi se intampla si unde este problema! Multumesc!

Nu ai absolut nicio problema!Inca nu ai întâlnit bărbatul care sa îți umple toate lipsurile! Desi crezi ca iubești,atata timp cat ești atrasa de alti bărbați ,nu iubești,doar ca iubitul tau a avut mai mult tupeu ca altul si i-ai căzut in plasă!eu îți sugerez sa nu te oprești pana nu găsești persoana care te face sa uiți ca mai exista alti bărbați pe lume!

Nu exista un astfel de barbat care sa umple “toate golurile”! Doamne… iubirea inseamna sacrificiu!

Corect, golurile le umpli tu, iar din prea plinul tau interactionezi cu ceilalti. Ce fel de atractie exista fata de prietenii iubitului tau? Sexuala?

La 20 de ani e normal sa fii atrasa de mai multe persoane (in serie sau in paralel), este fascinatia tuturor posibilitatilor! Inca nu ti-ai definit ce e cu adevarat important pentru tine intr-o relatie, si probabil ca nu ai stat suficient de mult timp intr-o relatie ca sa afli. Dar ai putea sa-ti pui niste intrebari de genul: “Caut o relatie stabila sau vreau sa-mi verific puterea de seductie?”; “Stiu sa fac diferenta intre sex si iubire?” sau “Ce pot oferi eu in relatii si ce pretentii am de la partener?” Asta… ca sa stii macar ce cauti, si sa ai argumente pentru felul in care alegi. Cand vei sti… vei sti, pur si simplu, dar nu uita de propriile criterii. Pana atunci… bucura-te de viata, si traieste constient!

Atractia ta pentru alti barbati este cat se poate de normala si nu ar trebui sa te invinovatesti ca simti asta. Fiecare femeie care si-a asumat plenar feminitatea simte atractie si pentru alti barbati chiar daca este intr-o relatie stabila de cuplu, de iubire. Esti normala. Fii incantata de ceea ce simti. Ce faci mai departe, ce alegeri faci tine tot de tine…

Mesaj:
Nu stiu ce se intampla cu mine……de ceva timp am vise erotice cu o persoana de acelas sex….o pot numi cea mai buna prietena a mea chear daca e mai mare ca mine cu 24 de ani….ne intelegem f bine eu locuiesc la ea….o perioada de 2 ani am fost bona pentru copilul ei si am ramas la ea sa lucrez in alt domeniu…..am avut cateva apropieri fizice dar nu am ajuns mai departe ne am oprit la pupat pe gura si cand se intampla chestia asta imi dadea senzati ce nu le am mai trait nici macar cu un baiat……si mai tot timpu am vise cu ea……ma simt si ciudat ea stie de toate chestile aste ca vorbim orice…..as dori sa ma ajutati sa nu gresesc……multumesc anticipat……

pai visul e continuitatea dorintei tale din subconstient. fa-ti profilul! daca ea s-ar da la tine, tu cum ai reactiona?! chiar ai apucaturi lesbiene?! s-a produs o atractie fizica, tot stand in preajma ei, chiar vrei sa-i vezi pielea zbarcita si zona intima, uzata?! mintea joaca feste, sub acelasi acoperis, vin tot felul de stari, de idei ciudate, insa calitatea suprema a omului, care ne face distinctia de animale, este puterea de A NE CONTROLA! nu cred ca la un pahar de votca ( folosind metoda reducerii la absurd), amandoua va priviti, va zambiti si apoi va dezbracati si va faceti de cap! eu cred, ca daca v-ati imbata amandoua, si vorbiti ca doua prietene, confesiunile ar fi nelimitate si ar cuprinde doar deceptiile din dragostea normala el+ea. sigur si ea are amintiri cu cineva din adolescenta si ti-ar povesti, foarte degajat. parerea mea! ce ti se-ntampla este rezultatul faptului ca bateti pasul pe loc. e ,,motorul putin incalzit”. ori il ,,incalziti mai tare, ori il lasati sa se raceasca detot”

Doamna Hurloi Ana Silvia, daca considerati ca mesajul dvs ajuta, va inselati. Repulsia dvs fata de intimitatea dintre doua femei este evidenta si chiar vulgara. Nu indraznesc sa va intreb daca sunteti profesionist in domeniu. ))))))))

Draga domnisoara, sa inteleg ca te deranjeaza si chiar sperie atractia sexuala pe care o simti fata de prietena ta cea mai buna. Cum anume vrei sa te ajutam? Sa iti confirmam ca este permis, ok ceea ce simti? Ce anume sa gresesti? Trairea ta este foarte sumar descrisa. Asteptam detalii.:))))))))))))))

E ok sa ai sentimente pentru o femeie! Cred ca ai aceste vise pentru ca in viata reala, constienta, incerci sa reprimi aceste sentimente, si astfel ele isi gasesc o cale de a ‘iesi la suprafata’. Problema e mentalitatea ingusta a oamenilor din jur, care ti-au transmis (de cele mai multe ori implicit, indirect) ca homosexualitatea (sau bisexualitatea) sunt gresite. Sunt psiholog si sunt intr-o relatie stabila cu o femeie acum cateva decenii, dragostea dintre o persoana alba si o persoana de culoare era la fel de stigmatizata, pana cand oamenii au invatat, treptat, sa renunte la prejudecati. Discuta deschis, da-ti voie sa iubesti, accepta-te pe tine si ignora parerile celorlalti. Exista o comunitate a femeilor homosexuale destul de prezenta in mediul online, poate daca interactionezi cu acestea ai reusi sa iti accepti sentimentele mai usor

Buna ziua. Nu aveti cu ce sa gresiti. Nu este nimic in neregula cu ceea ce simtiti. Toate cele bune!

A numi profesionalism imoralitatea mi se pare hazardat.Vulgar este acordul dvs cu ceea ce este imoral. Ati ajuns sa numiti binele rau si raul bine.Asta nu mai este profesionalism.

Daca ne referim la domeniul psihologiei, binele este starea de implinire a clientului. Daca vorbim in general, binele este in mare parte iubire, iar raul – prejudecata.

Si pedofilii afirma acest concept de bine. Ei asa se simt impliniti. Si afirma despre ceilalti ca au prejudecati.

Si bineinteles ei zic ca iubesc copiii..Este total deformat ceea ce fac oamenii in numele psihologiei.

Insa copiii sunt abuzati si nu resimt acea placere. In cuplurile gay, exista reciprocitate si respect, ca si in cuplurile hetero.

Cand am zis profesionalism m-am referit la a nu judeca si a nu eticheta domnule Buibar Marius. Psihicul si sufletul uman sunt entitati atat de complexe, ma minunez tot timpul cand descopar acest lucru. Aici nu exista bine sau rau. )))))))))

E trist totusi ca pe acest grup poti fi judecat atat de aspru.

Domnule Buibar Marius , va intelegem punctul de vedere, dar va rugam sa lasati doar persoanele specializate sa raspunda.

Mesaj:
Buna ziua!
Ma numesc Andreea, am varsta de 27 ani si momentan sunt in concediu de crestere a bebelui. Am o intrebare la care nu pot sa-mi raspuns singura si din acest motiv am nevoie de ajutor. In anul 2008 dupa ce am terminat liceul si am luat Bacul am fost foarte derutata in ceea ce vreau sa urmez ptr viitor. Parintii si toti cei apropiati mereu ma intrebau ce vreau sa urmez… sora mea fiind deja asistenta medicala ma sfatuit ca aceasta meserie e frumoasa ptr o fata si ca e curata… Acum sincera sa fiu niciodata nu mi-a placut sa invat, mereu la examene invatam mecanic. Si pana la urma m-am inscris la o scoala posticeala cu profil de asistent medical generalist, exact ca sora mea. La sfarsitul primului an, am vrut sa pun punct, ptr ca simteam ca ma depaseste, si aici fac o paranteza ( eu la 9 ani am avut un accident de masina, in urma caruia am suferit foarte mult, am avut ambele picioare fracturate, a fost urat, dar acum sunt bine multumesc Lui Dumnezeu) dupa aceasta lovitura am ramas cu o frica foarte mare de ac si sange. Si din acest motiv am vrut sa abandonez totul. Stiam ca parinti vor fi primi pe care ii voi dezamagi, era dorinta lor sa ma vada si pe mine in halat alb, cu un viitor frumos in fata, desi imi platise deja primul an, fiind o scoala cu taxa. Am vorbit cu sora mea si i-am spus ca nu stiu ce sa fac.. Sfatul ei a fost sa incerc sa-mi infrunt frica si sa ma gandesc ca a fi asistent medical generalist nu inseamna sa lucrez doar cu ac si sange. Si am continuat, in 2011 am terminat, am luat examenele, totul a fost bine si la licenta, am primit si diploma. Apoi am incercat sa fac voluntariat intr-un spital de dializa, acolo am rezistat doar o zi, apoi am venit acasa la parinti plangand spunandu-le ca gata, nu mai pot, imi pare rau, nu pot sa practic aceasta meserie niciodata. Au fost dezamagiti, dar m-au inteles intr-un final. Am stat acasa pana in 2012 , un an, sa ma recreez dupa atatia ani de studiu. Apoi am inceput sa-mi caut de munca si m-am angajat ca lucrator intr-un depozit de cosmetice, aici am lucrat pana 2013 adica un an, apoi am ramas insarcinata si am intrat in concediu ptr 2 ani. Acum in 2015 in Mai va trebui sa merg sa-mi caut din nou de lucru, pentru ca intre timp postul meu s-a ocupat. Nu stiu ce sa fac, as vrea sa lucrez ca asistent medical, dar cum? Ce post mi sar potrivi? Acum dupa acel an de depozit plus sarcina, mi-au accentuat foarte mult si varicele. Va rog ajutati-ma sa-mi gasesc un job care sa ma avantajeze. Stiu ca cel mai bine, la munca, e sa inbini placutul cu utilul, acest lucru imi doresc si eu sa fac.
Va multumesc ca ati avut rabdare sa-mi cititi povestea!

puteti incerca sa consultati un consilier vocational. Succes!

OFFFFFFF, ma doare sufletul sa aud astfel de povesti si din pacate le aud des. Asa se intampla daca nu exista o consiliere vocationala a adolescentului, daca profesorii nu cauta sa descopere inclinatiile, abilitatile si capacitatile fiecarui copil, elev, student. Din loialitate fata de familie, acestia urmeaza scoala/facultatea care o vor parintii si aici se ajunge. Sa vezi cu e sa ajungi medic, inginer, avocat etc. pentru ca tata/mama este medic/avocat/inginer sau si mai rau ca a fost visul lor ratat. Si atunci sa vezi frustrare mare in toate partile cand nu profesezi, spre disperarea parintilor. Ani de facultate facuti degeaba. Tu te afli in acesta situatie nefericita. (((((((((((((((

Dar, nu este tarziu, cauta sa iti descoperi vocatia. Citeste blogul lui Pera Noracavici, este un deschizator de drumuri in aceasta directie. Mult Succes!!

Mesaj:
Buna ziua, va trimit acest mesaj in legatura cu maica-mea.Noi ne-am mutat in germania de 9 luni si de atunci maica-mea are crize de nervi zbiara,sparge si cateodata si plange. Eu am 16 ani si ma distruge cu nervi si pe mine nu o mai suport. Noi de craciun mergem acasa si mam gandit sa caut un pshiolog. Problema ii ca ea nu vrea sa mearga nici la pshiolog nici la doctor zice ca ea nu are nimic. Ma puteti ajuta cu ceva.Va multumesc. O zi buna!

Pe ia o macina singuratatea,poate aveti posibilitatea sa-i propuneti sa mearga in germania cu dumneavoastra.

eu am inteles ca v-ati mutat toata familia? Adica tu, mama si tata, in Germania? Daca da, atunci puteti apela la autoritatile locale… sa va explice procedura lor in asemenea situatii. Succes!

Inteleg ca mama este cu voi in germania ?

Este important sa vedeti un specialist pentru a exclude posibilitatea existentei unui diagnostic psihiatric, dupa aceea se consulta un psiholog. Oricum, chiar si invers este bine, daca reusiti sa o convingeti, deoarece tot la psihiatru se ajunge. ))))))))))))))