Mesaj:
Am o fiica de aproape 15 ani (14 ani si 10 luni). Cam de 1 an are tot felul de ganduri de suicid. Am apelat la un psihiatru, ne asteapta, dar fiica mea refuza total orice ajutor. Nu vrea la nici un fel de medic sau terapeut, se enerveaza si are iesiri foarte agresive cand incerc sa deschid subiectul. Intre timp s-a indragostit si este foarte fericita. Dar eu stiu ca oricum trebuie sa mergem la specialist. Va rog sa ma sfatuiti cum o pot convinge sa mearga de bunavoie la medic. Va multumesc anticipat.

Mesaj:
In urma cu un an am divortat,dupa o relatie de 8 ani.De 7 luni am cunoscut pe cineva,de care din prima clipa m-am simtit atrasa,si am primit feed back si din partea lui,a doua zi sunandu-ma.Am inceput o relatie cu aceasta persoana,dar o relatie bazata pe sex..pt ca el nu isi doreste sa se implice intr-o alta relatie,are o meserie f solocitanta si nu are timp ..iar eu fiind dupa divort-nici nu mi-am dorit sa sar intr-o alta relatie.Dupa cateva luni,m-am atasat mai mult decat trebuia de el,m-am implicat mai mult decat am crezut la inceput-simt ca imi doresc mai mult..iar el ,are momente cand ma suna asa din senin,cand spune ca ii este dor de mie si are momente cand trece o saptamana aproape doua si nu da nici un semn,si atunci il caut eu.
Simt ca si lui ii place sa fie cu mine,dar e ceva ce il opreste,ca si cum si-ar impune lucrul acesta.Provine dintr-o familie divortata,el crescut fiind de buni,mama lui plecand din tara cu noul sot.Imi spune mereu ca eu sunt prea romantica,visatoare ,rasfatata(eu fiind singura la parinti ) iar el e genul pragmatic,omul de actiune care nu are timp de romantism si cred ca nici nu vrea..oricum,sunt momente cand il simt apropiat de mine,vorbeste,imi povesteste de viata lui,de trecut-sunt momnete cand il simt rece si distant..si simt ca isi impune sa fie asa.
Ce ma sfatuiti sa fac?sa pun eu punct..pt ca nu suferii si mai mult?..deja tin la el

sa inteleg ca doriti sa luam o decizie in locul Dvs.? Ce credeti ca ar fi mai bine?

Inteleg ca dupa o relatie de 8 ani ati intrat in aceasta relatie in care nu sunteti singura cu partenerul dvs. Poate sa va protejati de alte dezamagiri. Se pare insa ca nu puteti coexista cu aceasta situatie. Va recomand sa luati legatura cu un terapeut pentru a discuta, intelege si in final actiona pentru a rezolva situatia. Succes!

Ce alegerea ai face daca nu ti-ar fi frica ca vei suferi? Daca ai avea incredere ca oamenii nu apar intamplator in viata ta, daca ai avea incredere ca cel care e pentru tine va ramane cu tine ? Eu cred ca te-ar ajuta cateva sedinte de terapie (sunt convinsa ca si pe partenerul tau).

Poti sa fii atenta la diferente. Ce face ca o zi sa fie" buna" si alta "rea"? Cand ai identificat diferentele poti provoca aparitia celor dorite si extinctia celor nedorite. Cel putin teoretic acest lucru va conduce la prelungirea momentelor bune si la formarea unui tipar comportamental , interrelational, mai pozitiv, pentru ambii.

Cine te iubeste cu adevarat isi face timp pentru tine. Gandeste-te ce iti ofera el si daca intr-adevar merita, atunci continua, daca nu, nu-ti pierde timpul inutil… toate defectele de acum se vor amplifica in timp.

Este o situatie dificila cand o relatie devine semnificativa si parca nu este totusi ceea ce iti doresti, parca nu este chiar bine nici cu acea relatie dar nici fara. Cred ca ar fi de ajutor o reformulare a intrebarii. Ce ar fi de preferat, sa primesti doar o parte din ceea ce ai nevoie sau mai bine fara acea persoana? Este mai important sa ai un contact limitat cu acel om la care incepi sa tii sau sa ai o relatie in care esti iubita, in care si celalalt este disponibil sa se apropie de tine? Sunt intrebari la care nu cred ca are dreptul sa raspunda altcineva pentru tine. Recomandarea mea este ca, orice decizie iei, sa fie bazata pe fapte, nu pe speranta ca el doar se limiteaza acum si poate intr-o zi se va schimba. El are deschidere doar pentru acest tip de contact in acest moment – lucru care se poate schimba sau nu. Cum ar fi daca lucrurile ar ramane asa cum sunt acum? Si cum ar putea fi fara acest barbat?

Email:

Mesaj:
Buna ziua. Sunt deprimata, sfarsita, dezorientata. Sunt casatorita de ceva ani, de curand am aflat ca sotul nu poate avea copii, eu imi dorec copii asa de mult. Nu stiu incotro sa ma indrept-fertilizare in vitro cu donator necunoscut, divort si cautat alt partener, adoptie, o viata de tristete? Multumesc.

v-ati gandit sa adoptati un copil? poate nu e chiar acelasi lucru, dar in final tot copil e si o sa ajungeti sa il iubiti ca si cum ar fi al vostru

Mesaj:
Buna seara. Nu stiu cum sa incep dar…Eu sunt eleva la o scoala din Craiova. In clasa a 12-a. Am probleme cu diriga. Ma traumatizeaza intr-un cuvant, dansa preda biologia. Pentru mine ora de biologie a devenit un adevarat cosmar. Intot deauna se ia de mine…ma jigneste, ma face sa ma simt prost in fata clasei.
Nu stiu cat voi mai suporta asta…Chiar daca are sau nu motiv dansa se ia de mine…Imi vorbeste urat, tipa, ma imita, isi da ochii peste cap…Ma obliga chiar sa vin la banchet. Nu stiu ce sa mai fac. Daca nu ar fi materie pt bac i-as evita orele. Oricum nu inteleg nimic din ce preda. Odata mi s-a facut rau la ora dansei si tot la fel, imi vorbea urat, ma lua la misto. Nu stiu daca ma puteti ajuta. Un sfat ar fi binevenit de la oricine. Multumesc anticipat!

Va recomand sa vorbiti cu parintii, cu alte cadre didactice mai apropiate si intelegatoare, cu directoarea si cu psihologul scolii (daca exista). In nici un caz comportamentul dnei profesoare de biologie nu este acceptabil. Care este atitudinea dvs la orele acesteia?

Si eu recomand din suflet si din ce am pățit si eu in școală sa va exteriorizați părinților si ulterior dire torului si politiei daca este cazul pentru ca poate avea urmări grave in viață de adult.

Ai putea sa vorbesti cu parintii tai despre comportamentul doamnei diriginte, cu directorul si poti vorbi si cu dansa, dupa ora. Ai putea sa ii atragi atentia si sa-i expui faptul ca te face sa te simti prost si ca ai prefera sa iti vorbeasca in particular despre ce o deranjeaza la tine. Poate printr-o discutie mai sensibila de genul acesta, ii vei da de inteles si tu ca esti mai mult decat un copil si ca poti sa iti expui punctul de vedere intr-un mod matur.

Buna! Eu am scapat de scoala si am ajuns la facultate din fericire pentru mine, si spun din fericire pentru ca am avut si eu parte de unii profesori de genul asta. Nu ai ce sa astepti, mergi si discuta cu un alt profesor cu care te intelegi daca vrei sa iti tii parintii deoparte. Eu nu am facut-o, in parte pentru ca eu am patit-o in gimnaziu si eram prea mica sa stiu ce e de facut. Acum regret, pentru ca acei profesori mi-au schimbat permanent comportamentul si felul de a vedea lucrurile. Ia atitudine, si nu te lasa dominata, profesoara aceea are mai multe probleme la mansarda decat ar putea ea sa iti creeze intr-o viata

Mesaj:
In 31 mai 2002 in viata mea s-a intamplat un foarte grav accident rutier si am pierdut atunci cea mai draga persoana!!!!!!! Inmormantarea a avut loc pe 1 iunie 2002 si au trecut 12 ani de atunci 12 ani de chin, de tratament, de psihiatrie, si degeaba, pentru ca ceea ce imi doresc eu este sa vina inapoi doar ca din morti nu a inviat nimeni!!!!!!!
Viata mea s-a schimbat foarte mult de atunci, am dureri de cap frecvente, dureri fizice, sufletesti!!!!! Nu imi gasesc linistea si nici nu pot, as vrea sa ma ridic dar nu pot!!!!!!!!! Terapie am mai facut egal cu zero, pentru incompetenta unor mari medici pe care nu vreau sa-i numesc!!!!!!!!!
Au fost si multe perioade de depresie, urmate de doua tentative de suicid, as vrea sa le impac pe toate, as vrea sa se faca dreptate pentru ca nu s-a facut deloc, imi pare rau ca spun asta in prag de alegeri, dar justitia romana nu ca merge prost, nu merge deloc!!!!!!!
Imi doresc sa imi revin, sa imi explic ca totul e in regula si ca viata are sens dar………….
Viata este foarte nedreapta uneori, si foarte prea dreapta cu cei care ar merita o lectie adevarata…….

Va recomand sa cititi "Cartea spiritelor" de Allan Kardec (v-o pot trimite eu pe mail daca imi trimiteti mesaj in privat) , diferite filme care ne explica ce se intampla dupa moarte – moartea este o trecere si daca va pasa catusi de putin de persoana decedata incetati imediat sa suferiti pentru ca ii faceti rau. Ati incercat terapeuti cu pregatire spirituala?

Din mesajul dvs am inteles ca experienta dureroasa, traumatizanta a pierderii unei fiinte dragi a fost urmata de un acut sentiment al injustitiei ( intrucat nu vi s-a facut in mod real dreptate) si toate acestea la un loc ( durerea pierderii, sentimentul nedreptatii si al furiei ) v-au coplesit . Este normal ca sub presiunea acestor sentimente intense ( si poate altele , intrucat relatarea este succinta si atunci nu pot vorbi decat despre ceea ce ati mentionat) sa treceti printr-o perioada dificila pe care o putem numi doliu. Doliul reprezinta o etapa, un proces al unei persoane de a se putea desprinde si accepta absenta fizica a unei fiinte ( dragi de cele mai multe ori),de a intelege ca toate experientele impreuna cu aceea fiinta draga raman inauntrul supravietuitorului, ca ea ramane imortalizata in memoria si in sufletul acestuia din urma. Dupa aceasta acceptare ,care poate dura mai mult sau mai putin – aici depinde de fiecare persoana in parte si de resursele sale psihice – veti avea din nou curajul de a va deschide lumii si a noului pe care il aduce cu sine in cele mai mici aspecte. Aveti , cred eu , nevoie de un terapeut totusi, pe care sa-l simtiti ca va poate intelege si va poate sustine in aceasta etapa de vindecare sufleteasca ce inca nu s-a elaborat. Aveti nevoie de un spatiu sigur in care sa lasati acele sentimente de durere si furie sa fie exprimate catre cineva care le poate accepta si in acelasi va poate oferi o perspectiva noua a traumei prin care ati trecut! Va doresc numai bine!

Mesaj:
buna ziua…am o mica problema si nustiu ce sa fac si cum sa fac….am un baietel de 7 ani si merge la sala de sport de 8 luni(kingboxing)…si era activ si bravo dar eri adika pe data de 2 noiembrie a avut lok kompetitia(campionii mici)eram sigura ca va invinge dar din pacate na fost asa…intrase pe ring si incepuse sa plinga…am fugit repede sa vad cauza..imi spusese ca acest baietel ii de data trecuta si se teme de el….rog sami dati un sfat cum sa vb ku el si cum sa fac mai departe….mam dezamagit in el…sunt nervoasa pe el…si pling intruna..

Este normal ca băiețelul sa simta teama. Competitii mai sunt. Un adevarat luptător se ajunge prin munca, succese si esecuri. Ceea ce nu este normala si sanatoasa este reacția ta la aceasta situatie. Crezi ca il poti ajuta asa? Motivația negativa rareori da rezultate. In sport si in special in arte martiale construirea stimei de sine di incredere in sine a copilului sunt esentiale. Tu ajuti la construirea acestora la copilul tau? Mai bine cauta in tine de ce te deranjeaza si chiar sperie asa de tare esecul. Succes!

Ca nu intelegeti atitudinea copilului, ca sunteti suparata ca nu a invins … poate fi de inteles, dar pentru binele copilului, controlati-va si in nici un caz nu va suparati pe EL. Parintii sunt sprijinul, indrumatorii, inca lumea copilului la aceasta varsta, iar relatia corecta mama/ copil & tata / copil stau la baza dezvoltarii lor armonioase. Inconstient, anumiti parinti se proiecteaza in copilul lor si simt ca traiesc prin copilul lor. Daca dvs ati avea o frica sau un eveniment nefavorabil (de ex sunteti data afara de la serviciu), ajungeti acasa si cum v-ati simti daca fiul dvs v-ar spune "Sunt suparat pe tine, esti incapabila,…"? Dar daca v-ar imbratisa si ar spune "te iubesc, mami, e ok, ne descurcam noi, mami, tu esti inteligenta, descurcareata, …si am incredere in tine. Toate se rezolva."? Viata e facuta din urcusuri si coborasuri pe care e corect sa le acceptam si sa ne bucuram in continuare de diferitele experiente.

Sunt mama unui baiat de 10 ani acum, practicant de arte martiale. Imi aduc aminte si acum primele meciuri, emotii, dezamagire. Dezamagirea noastra mai ales, a părintilor care nu acceptă ca baiatul lor sa fie altfel decat si-l doresc. Motiv pentru care devenim cicalitori, sfaturi inutile, intram in sufletelul lor incercand să-i facem, vaz` Doamne, sa comunice ce simt, dar de fapt perpetuam o stare de emotie permanenta si le inducem complexul de a nu se ridica la nivelul nostru. In momentul in care am fost doar prezenta, cu zambetul pe buze si cu imbratisarea necesara la momentul portivit, fără sa il mai cicalesc, baiatul meu a inceput sa castige meciuri. Dar poate fi si altfel, aspecte la care m-am gandit pe vremuri: poate baiatul Dvs. nu este inca pregatit sa intre in competitii, poate mai are nevoie sa capete experienta si incredere in el. Vorbiti cu el, faceti/l sa inteleaga ca este alegerea lui, momentan, sa nu participe, dar că, sportul inseamna si competitie, si daca doreste sa practice acest sport intr-o zi va trebui sa isi infrunte adversarul (eu caut meciuri, filme cu karate, ne uitam impreuna, Karate Kid cu Jackie Chan l-a impresionat). Dacă copilul Dvs face acest sport pentru ca el isi doreste, intr-o zi va dori sa lupte. Dar daca este doar optiunea Dvs si el nu are chemare ….Asa ca ganditi-va bine, nu toti devin sportivi de performanta, poate ca este suficinet sa invete acest sport cat sa se descurce intr-o situatie de conflict. Si cand nu va mai simti presiune, se va relaxa si temerile pot disparea… Asta este experienta mea, poate va e de folos!

Mesaj:
Salutare.
Deci, pentru inceput as dori sa va spun ca inainte sa fac 14 ani am fost la spital sa-mi fac analizele.A 2-a zi doctorita mi-a spus ca am avut glicemia anormala pentru varsta mea.Eu bineinteles m-am speriat oarecum,chiar am vorbit si cu o femeie mai in varsta care era pe culoar,si mi-a spus ca-i grav daca este asa,explicandu-mi cate ceva despre diabet.Bun,totul ar fi fost in regula dar,in urma cu cativa ani mai exact pe la 9-10 ani m-am apucat de fotbal.Nu stiu, tot timpul mi-am dorit sa fiu cel mai bun in orice,mai ales ca-n fotbal erau mari ambitii,cel putin in scoala-n care eram.Pot sa va spun ca la inceput n-aveam nicio treaba cu sportul asta,eram total paralel.M-am dedicat complet,vrand sa fiu mai bun pe zi ce trece, era un stil de viata,nu-mi doream nimic altceva inafara de a progresa.In momentul in care am interpretat gresit faptul ca as avea diabet,am simtit ca s-a sfarsit orice vis,din pricina faptului ca n-as putea sa ajung sa fac o cariera din fotbal.N-am spus nimanui,nici macar familiei, cu toate ca doctorita mi-a spus sa revin peste 4 luni sa-mi refac analizele,bineinteles n-am fost,dandu-mi seama mai tarziu de trufia pe care o aveam,in gandul meu nedorindu-mi sa fiu vazut altfel.Anii au trecut,m-am retras din orice activitate ,nu mi-a mai pasat de nimic, de absolut nimic.Cand am intrat la liceu,am ajuns sa absentez frecvent,in clasa a 10-a prima mea zi de scoala a fost prin noiembrie…
Atunci parintii mei au fost chemati la scoala,la aflarea vestii au fost ingroziti,eu fiind un copil care nu facea absente.In momentul acela am decis sa le spun ce s-a intamplat in urma cu cativa ani.Inainte sa fac 17 ani, m-am hotarat sa refac analizele,si da, n-am avut nimic, totul a fost o interpretare gresita.Nu stiu ce pot blama, varsta de atunci sau prostia,soarta in niciun caz nu e.
In momentul in care am aflat ca n-am nimic am inceput sa lupt pentru o revenire,dar n-a mai fost niciodata la fel,toate lucrurile erau schimbate fata de cum le stiam,majoritatea prietenilor pe care-i aveam, erau distanti fata de mine.Cand am crezut ca o sa-mi revin,in anul acela-n care am absentat pana-n noiembrie ,profesorul de matematica mi-a spus clar chiar in ” prima ” zi de scoala, ca la material lui n-o sa trec.Asa a si fost, doar ca aici a intervenit altceva, in vara am fost sa-mi inchei media la el,spunandu-mi sa revin de “azi intr-o saptamana” sa rezolv si corigenta.Tin minte si acum, ca era o zi de Joi, am fost joia urmatoare, dar surpriza, corigenta se dadu-se mierucuri…Inainte de toate astea , pe la inceputul verii aveam un plan sa ma transfer la un liceu sportiv ,in alt oras,am vrut sa las in urma trecutul,persoanele care mi-au devenit straine,prietenii care nu-mi mai erau prieteni, etc.
Fiind repetent din nou in clasa a 10-a , a fost o senzatie mai naspa decat intamplarea de la 14 ani, cel putin asa mi-o amintesc.In anii acestia am simtit si eu pe pielea mea ce inseamna teama, si cat de oribila este daca o lasi sa te controleze.Am intrat cred ca-n ultima clasa din liceu,cu elevi foarte diferiti fata de mine,90% dintre ei erau repetenti,va spun sincer, tot timpul am fost un copil cuminte, poate exagerat de cuminte,oamenii de acolo fiind cu totul si cu totul pe alta lungime de unda,daca ma intelegeti.Sirul absentelor a continuat,mergeam rar,primul meu gand a fost sa ma las de scoala si sa fac iar ce faceam inainte, sa o iau de la inceput.Va dati seama, ca orice parinte nu cred ca ar accepta asta,ajungand la un anumit comun cu ei, ca dupa primul semestru sa merg sa dau probe la o echipa din alt oras,urmand sa ma transfer si la alt liceu.
Timpul trecuse, dar cand am fost acolo, n-am facut o mare impresie,bineinteles a mai fost si alt ghinion, in noaptea de dinainte,un vecin a tinut muzica pana dimineata,neputand sa dorm.Oarecum experienta asta s-a asemanat cu cea din trecut, deoarece antrenorul de acolo mi-a spus sa revin peste cateva luni sa incerc iar,chiar in ziua probei facand 18 ani.M-am antrenat o perioada destul de serios,dar tata intr-un final mi-a spus ca n-am nicio sansa, antrenorul de acolo spunandu-i ca nu-s bun,doar ca el n-avuse-se curajul sa-mi spuna direct,cand am auzit asta, m-am lasat iar o perioada scurta,n-am mai mers sa dau probe acolo.Locul unde ma jucam cu mingea s-a inchis,deci chiar ca nu mai era aproape nimic.Parca nu mai exista nicio sansa,tot ce mai puteam sa fac era sa merg la stadion singur, sa alerg.In momentul in care am ramas in clasa a 10-a, am pierdut si majoritatea prietenilor.Am reusit sa ajung pana-n clasa a 12-a,fosta diriginta m-a trecut in anii precedenti, de buna voie mai mult,aveam multe absente, dar in momentul in care mergeam la scoala,stiam din ce-o sa ma asculte,deoarece invatam totul de pe net, cred ca eram singurul din clasa aceea care mai invata.Pana la urma am fost exmatriculat in ultimele luni de scoala,diriginta spunandu-i mamei ca am nevoie de un ” dus” rece…
Am vrut sa-mi retrag dosarul si sa ma inscriu la seral in alt oras din apropiere,am facut si cererea, doar ca o profesoara a refuzat-o,deoarece a stiut ca eram diferit fata de ceilalti , a vrut sa continui in acelasi liceu.Chestia asta mi-a dat de gandit, mi-am amintit putin de trecut,m-a facut sa cred ca anul asta se repeta cu cel in care am ramas in clasa a 10-a.In urma cu cateva zile sa depun cererea, am fost la un meci de fotbal al unei echipe din orasul unde as fi vrut sa merg sa ma inscriu la seral.In staff-ul lor fiind oameni care au infiintat in urma cu cativa ani o scoala de fotbal pentru copii, unde fusesem si eu,in perioada cand aveam 14-15 ani.Acum a urmat un refuz din partea unui om din staff, deoarece nu mai puteau sa faca legitimatii pana-n ianuarie,anul viitor.
Pe moment, m-am simtit respins, dar mi-a dat si-o ambitie mare,oricum,dupa cateva zile mi-am dat seama ca eram jos de tot cu conditia fizica,deci ar fi fost destul de greu sa ma impun.Faza asta se aseamana cu cea din trecut, deoarece in anul acela-n care am ramas repetent, a urmat dupa primul semestru sa merg sa dau probe,la fel fiind si acum.
V-am spus, am fost pregatit sa-mi retrag dosarul, dar a intervenit profesoara aceea, poate sa fie un semn, nu stiu, am renuntat sa mai merg dupa el cel putin anul acesta si sa ma concentrez doar pentru ce vreau sa fac sau pentru ce cred ca vreau sa fac .
Faza este ca-n momentul actual nu mai am un interes asa demare fata de asta,desi,inainte nu mai vedeam viata fara fotbal,acum nici nu stiu ce mai vreau de la viata, simt ca nu mai am pasiunea pe care o aveam inainte,a trecut destul de mult timp fara practicarea lui.Tot timpul am crezut ca daca as avea o conditie fizica buna,mi-ar reveni forma.Ambitia o am si acum, doar daca am concurenta cu cineva,cand sunt singur simt ca tot ce fac nu ma ajuta la nimic, deoarece alerg si apoi vin acasa,nu pot arata ce stiu,sau ce invat.
Au trecut destul de multi ani, va spun sincer ca-mi este straina persoana mea care era inainte de intamplarea de la spital,starea care o am de la un timp ma face sa cred ca am fost tot timpul asa.
Dupa toate intamplarile acestea,tind sa cred ca tot ceea ce s-a intamplat, si se intampla, este tot spre binele meu.
Va multumesc daca ati citit ce-am scris,sunt multe de povestit,dar am scris pe larg ce s-a intamplat cand am decis sa renunt la mine,orice sfat este bine venit.

Mesaj:
Buna ziua. Problema mea e urmatoarea. Sunt fata, am 23 de ani si toata viata mea se invarte in jurul mancarii. Sunt la dieta non stop. Mi-e teama de mancare. Dulciuri, paine etc. Ma hranesc cat pot de echilibrat, dar am impresia ca daca m as ingrasa ar fi o tragedie. Am devenit obsedata de asta, ba uneori o mai dau in bara si mananc o cantitate mare de dulciuri, compulsiv. Trebuie sa precizez ca sunt studenta, parintii mei au divortat eu ramanand cu mama. Am fost la psiholog si problema a fost abordata la modul in care compensez o lipsa. Am un gol si il umplu cu mancare din cand in cand. Ma poate ajuta cineva? A trecut cineva prin asa ceva? Ce e de facut? Multumesc din suflet!!!

Sigur ca te poate ajuta "cineva", sigur ca mii, zeci de mii de oameni au trecut prin astfel de perioade si s-au confruntat cu astfel de ganduri si situatii. Va recomand o tehnica cu rezultate foarte rapide : Theta Healing… Gasiti pe terapeuti.ro practicanti si traineri de Theta. Si eu o folosesc la cabinetul meu.

Eu consider ca ar trebui sa mergi in continuare la psiholog si sa discutati pe seama acestei probleme. Este posibil ca interpretarea sa privind cauzele acestei anxietati sa nu fi fost bine primita de tine si atunci poti sa-i comunici acest lucru. Psihologul este persoana cea mai in masura sa te poata ajuta a trece peste aceasta problema de natura psihica si de a primi un sens a ceva ce parte dincolo de o intelegere rationala si ceva care nu poate fi modificat usor in mod constient. Mult succes!

Mesaj:
buna,am si eu o problema cu iubita mea.nu o pot face sa ajunga la orgasm ori cat m as stradui,am incercat tot ce se poate,ajunge intr un punct in care se excita maxim dar nu ajunge la orgasm.mentionez ca are 29ani si sustine ca nu a avut niciodata orgasm .daca ma puteti ajuta cu un sfat . va multumesc mult

1.e reprimata si frustrata sexual 2.uraste barbatii. 3. nu stie sa iubeasca total normal daca ii uraste…4. nu o incalzesti tu cum trebuie nu stii sa ii faci preludiu. 5. ejaculezi rapid ea nu e nici macar incalzita si tu ai terminat .5 …cerceteaza si tu …

ce ti-as putea recomanda este sa ii propui sa stea de vorba cu un sexolog, sau sa mergeti impreuna. Pana la urma trebuie sa iasa la iveala sursa (daca nu este una biologica, de obicei este una psihologica). Succes!

daca nu a avut niciodata orgasm , ea are nevoie de ajutor specializat ca sa isi descopere lumea emotiilor

Daca doriti indrumare de specialitate va astept la un telefon. 0761667027 Guzu Daniela Monica-psihosexolog.

eu i-as sugera si niste investigatii medicale in prima faza. daca sanatatea fizica este in regula, ar fi bine sa consulte un sexolog/ o persoana de specialitate.

Nu te mai straduii stradania e a mintii care doreste rezultate. Erotismul este inocenta, joaca, iubire. Si astea tin de natural, nu de sabloane si de rezultate.

Mesaj:
Buna ziua,As avea o nelamurire in legatura cu ceva copilaresc la prima vedere.Fac parte dintr-un grup restrans de prieteni dar dintre toti ma inteleg mai bine cu un baiat.Il cunosc de 2 ani.La inceput era mai rezervat chiar si cu vorbitul dar de o vreme a inceput sa se apropie incetul cu incetul de mine.Aceasta apropiere am considerat-o initial prietenie.Dar am vazut ca se comporta mai frumos cu mine,ca imi ia apararea in anumite situatii nu mereu ce e drept,glumeste cu mine,ma tachineaza de fiecare data cand ne intalnim si mai recent este mai apropiat de mine si din punct de vedere fizic adica ma ia de mana “accidental”,ma ciupeste in joaca de picior si am vazut ca incepe sa ma studieze din punct de vedere fizic.Am vazut intr-o zi cand vorbeam cu el ma privea in ochi initial si dupa se uita insistent la buzele mele cateva secunde revenind din nou la ochi.Mai ales ca in ultimul timp mi-a marturisit ca ii place sa vorbeasca cu mine sau mi-a zis tot in gluma ca sunt o dulce.De multe ori ma compara cu alte fete pe care eu nu ma prea impac.Imi zice uite eu ma inteleg mai bine cu fata respectiva decat cu tine.Cei care ne vad spun ca suntem impreuna datorita faptului ca e apropiat de mine.De multe ori imi spune sa nu fac anumite gesturi care dau de interpretat pt ca nu vrea ca si colegii nostrii sa creada acelasi lucru.Ce inseamna asta?E posibil sa ma placa?Multumesc anticipat!!

cum ar fi sa il intrebi direct?