Mesaj:
Am 27 de ani. Sunt casatorita de 2 ani si am ajuns in situatia de a fi doi necunoscuti ce locuiesc in aceeasi casa. Singurul subiect abordat este: ce am facut la job fiecare din noi?, urmeaza mancare, dus si somn. Viata sexuala nu este una stralucita. Se intampla si o data la 3 saptamani, inivitiativa 90% din partea mea. Inainte mai existau iesiri cu prietenii dar pt ca ei au deja copii si noi nu, am devenit destul de solitari. Suntem 2 persoane la poli opusi si am obosit sa lupt pt a-l aduce la normalitate… Partea cea mai proasta este ca el cosidera ca asa cum este acum, relatia noastra functioneaza cum trebuie…..Ce e de facut ( ???

Fiecare are normalitatea lui si de obicei si cuplul pe care-l formeaza doi oameni isi gaseste o normalitate. Din ce am inteles eu vorbiti de o lipsa a intimitatii emotionale. Incapacitatea de a ne apropia de cineva sau de a lasa pe cineva prea aproape poate fi resimtita dureros daca este in conflict cu o dorinta la fel de intensa de apropiere emotionala. Daca insa nu exista o dorinta de apropiere (cum se intampla la persoanele mai solitare), incercarea celuilalt de a intra in prea mare proximitate poate fi resimtita ca intruziva, agresanta.

Pare ca ce este bine pentru unul este rau pentru celalalt. Din ceea ce descrieti ma gandesc ca sotul dvs. a renuntat la intimitate, la a impartasi ceea ce traieste, gandeste, la avea apropiere si timp calitativ impreuna. Psihoterapia v-ar fi foarte potrivita. Toate cele bune.

ce inteleg eu este ca tu nu te simti bine si ca sotul crede ca totul este ok. Ce iti pot sugera este sa il rogi sa te sprijine, sa mergeti la o terapie de cuplu din simplul motiv ca TU nu te simti ok. Restul descoperiti cu ajutorul terapeutului. Succes!

Se pare ca fiecare vrea altceva de la relatie, dar ce este acel altceva, inclusiv din punct de vedere al vietii sexuale, puteti afla in consiliere de cuplu! Dupa ce aflati ce anume doreste celalalt va puteti hotara daca fiecare este dispus sa ofere acel ceva de care are nevoie partenerul. Viata sexuala e foarte importanta in cuplu, iar sotul alege sa nege decat sa ceara ceea ce i-ar placea. Succes!

Multe relatii de casatorie ajung in acest impas unde exista rutina, monotonie. Se pare insa ca acest aspect te deranjeaza doar pe tine. In primul rand stati sincer de vorba si incearca sa-l faci pe sotul tau sa inteleaga masura in care esti tu afectata fara insa a-i crea impresia ca el este vinovat de asta, iar apoi hotariti impreuna ce anume ar fi de facut (ar fi foarte indicat terapie de cuplu daca va permiteti). Intreaba-te ce anume ai dori sa fie schimbat in viata ta. Pune chiar pe hartie. De exemplu, se pare ca ai dori ca si sotul tau sa ia initiativa in viata amoroasa. Explica-i intr-un mod glumet, jucaus – repet mare atentie – ca ai dori sa vezi asa o initiativa la el, ca ar arata cat de mult te apreciaza, etc. Multi dintre noi ne pozitionam in casatorie intr-o pozitie de confort si de aici e usor sa apara monotonia: nu e nimic de cucerit, le ai pe toate la picioare….Asta nu arata ca nu ar avea sentimente fata de tine. Succes.

Situatia imi este cunoscuta. Nu dispera ci insista la discutii sincere despre felul in care te simti din cauza situatiei si spune intii pentru tine ce ai vrea de fapt si apoi si sotului ce ti-ar placea sa faci, cum ai vrea sa fie. Pare greu de la inceput, dar asupra unei relatii trebuie sa lucrezi din nefericire foarte mult. Gasiti limbajul iuirii fiecaruia dintre voi si decideti ce poate oferi fiecare. Sunt sigura ca vi se va primi! Succes!!!!!

Mesaj:
Buna ma numesc Adrian am si eu o relatie de 2 ani de zile si mai multe intrebari pentru cineva ,oricine ma poate ajuta.In primul rand eu sunt un tip mai gelos din fire tot timpul am fost (bine nu unul exagerat de gelos)Ideea este ca relatia sa dezvoltat mai greu deoarece am prinso la inceput cu unele minciuni si acum orice miar zice o nu pot sa o cred.Si colac peste pupaza aseara Il suna pe un coleg de munca spunadui numele cu diminutiv este normal?

Buna ziua. Faptul ca a spus numele colegului folosind un diminutiv arata un grad de familiaritate. Acum ce implica aceasta familiaritate, nu putem decat presupune. Ma intreb daca prietena dvs. va declara ca doreste relatia cu dvs. si se comporta in concordanta cu ce spune. Daca ar fi asa poate ca nu ati avea motive de nesiguranta si ati putea sa mergeti la un terapeut pentru a descoperi ce semnificatie are neincrederea dvs. Daca una spune si alta face, este diferit. Toate cele bune.

Din cate inteleg tu cauti intr-o relatie o persoana in care sa ai incredere si sa fie sincera.Chestia e ca daca vrei sa primesti incredere trebuie intai sa oferi tu incredere. Asa merg lucrurile in universul asta. Pina nu oferi tu cu toata inima si cu toate riscurile ( ca nu-ti garanteaza nimeni ca vei primi exact la fel) aceasta incredere nu vei atrage catre tine astfel de oameni. Gelozia ta tot aici isi are radacinile in lipsa ta de incredere in sine. Gandeste-te la asta si urmareste sa transformi aceste lucruri in tine. Ceea ce vedem in ceilalti e reflectia noastra in oglinda. Constientizeaza acest lucru in tine si apoi cauta solutii de transformare. Daca un om drag iti cere sa ai incredere in ceea ce spune, ofera-i aceasta incredere.

De la inceputul relatiei se mai intimpla sa mai si `inventam` cite ceva dar conteaza ce intorsatura a luat aceasta relatie si atitudinea fiecaruia fata de relatia in cauza. Si inca ceva- la capitolul incredere in sine- daca suteti impreuna inseamna ca te-a indragit pentru ceva, si ar fi cazul sa ii spui calm si fara emotii negative despre ceea ce te deranjeaza. Succese!

Mesaj:
Buna ziua. Sunt Teodora si am 25 de ani. In ultima perioada ma gandesc frecvent sa imi pun capat zilelor. Problema a aparut in momentul in care prietenul meu s-a mutat cu mine si s-a comportat urat cu prietenele mele, iar eu nu le-am luat apararea in mom in care s-a intamplat din dorinta de a-l invata pe acesta ce se intampla in momentul in care te comporti urat cu cineva. Lucrurile au mers spre tot mai bine cu viata lui, insa eu simt ca nu mai pot sa il vad si ca oricat ar trebui sa ma revansez fata de prietenele mele nu am cum. In copilaria mea tatal meu a devenit acoolic dupa ce mama mea a murit. A fost dificil de locuit cu acesta, deoarece era verbal agresiv. Prietenul meu a avut o perioada in care a baut mai mult, dar apoi si-a revenit. Eu simt ca viata mea nu are sens si ca nu imi doresc decat sa mor. Si incet incet ma simt impacata cu aceasta idee. Nu stiu cum sa procedez ca sa ies si aceasta incurcatura. Multumesc

Buna ziua. Pierderea sensului si dorinta de a muri necesita sa mergeti la un psihoterapeut. Eu cred ca problema este mai veche, faptul ca nu v-ati aparat prietenele a fost un mecanism de declansare a unei perspective mai vechi de raportare la viata, situatii si optiuni. Toate cele bune.

Situata cu prietenul v-a reactivat sentimente uitate, neprelucrate, nesuportate din trecut (vinovatie, rusine, mila, dezgust, furie, deznadejde), care va otravesc viata de azi. Nu sunteti sclava trecutului dar nici nu va puteti elibera pana nu ajungeti la un nivel de intelegere a ceea ce s-a intamplat.

Nici un motiv nu scuza sa iti iei viata. Problemele sunt de cu totul alta natura, iar din punctul meu de vedere te-ar ajuta foarte mult sa realizezi ca ai o problema grava si sa mergi neaparat la un psiholog .Discutiile cu prieteni sau cunoastinte apropiate nu rezolva situatia, ei fiind subiectivi. Fara indoiala, te ajuta sa iesi cu prieteni in aceasta conjunctura, dar lupta e cu tine, si se pare ca nu o poti rezolva fara ajutor specializat. Mult succes!

Faptul ca ati scris pe acest forum arata o dorinta de a rezolva lucrurile. Si este bine. Insa e nevoie de ajutor specializat pentru a invata sa te accepti asa cum esti, pentru a nu te mai invinovati asa de mult. Chiar daca acum ai impresia ca nu meriti nici o sansa la viata, impreuna cu un specialist poti descoperi ca aceasta sansa nu trebuie sa o astepti de la nimeni, ci ti-o dai tu singura, este o alegerea ta. Ai grija de tine si nu renunta la tine. Succes.

iti inteleg situatia si ma gandesc ca te apasa multe lucruri mai complicate, mai profunde, care par sa se cristalizeze in acest eveniment neplacut. Iti recomand de asemenea sa discuti cu un psihoterapeut. In momentul in care o sa iti clarifici ce se intampla in tine, situatia o sa fie lamurita. Succes!

Teodora draga, in loc sa spui Stop vietii, nu mai bine spui Stop relatiei daca consideri ca nu mai merge? Fii sincera cu prietenele tale, explica-le situatia in care te afli, o sa te ajute sa te mai descarci si nu uita ca poti oricand sa apelezi la un psihoterapeut care poate sa iti fie alaturi in aceasta lupta cu gandurile si sentimentele tale. Curaj, ai toata viata inainte !

Nu sunt specialist, dar psihoterapeutul din interviul ăsta are o abordare foarte originală apropo de sinucidere. Urmăreşte cam de pe la minutul 10-12, nu mai ştiu exact. E cu traducere, vezi butonul pentru setări de sub video. https://www.youtube.com/watch?v=eG-tKUIscEg În descriere este link către restul filmului.

Ceeace se constata in cazul tau la prima vedere, este o situatie ce se repeta ca in manualele de psihoterapie vis a vis de adictii, si chiar vis a vis de toriile transgenerationale. Adica mama a avut o relatie cu un sot alcoolic, iar tu inconstient ai ales acelasi gen de partener. Daca ai continua si ai “supravietui” unei asemenea relatii ai putea sa constati ca ai avea un copil ce s-ar putea sa repete povestea vietii tale. Asta iti doresti de la viata ? Problema “colaterala” a personalitatii adictive, este ca stabileste un mod de relationare cu familia in care membrii acesteia devin depententi de adictia lui. Termenul folosit este acela de codependenta.Nu stii sa reactionezi adecvat si sa ei decizia corecta in situatia ta, deoarece nu ai putut vedea la mama ta un comportament adecvat rezolvarii acestei situatii, iar la varsta copilariei resursele de a face fata realitatilor vietii sunt foarte limitate. Asa se nasc mecanismele de aparare. In genere mecanisme neadecvate de gestionare a situatiei si devenite automatisme de comportament. Copilul, in nevoia sa de securitate afectiva si datorita resurselor limitate de care dispune, alege sa accepte situatia asa cum este, suspendandu-si sau proiectandu-si trairile asupra altora, pentru a evita conflictul interior disconfortant, in loc sa plece intr-o lume total straina lui, ce nu-i asigura adapost, hrana si securitate afectiva macar la nivelul celei din familia sa. Iata de ce n-ai stiut sa gestionezi situatia luand decizia adecvata in cazul comportamentului gresit fata de prietenele tale. Comportamentul tau este greu de schimbat, deoarece inca de la formare a fost insotit de o anumita componeneta fiziologica specifica afectrelor traite in mod repetat, care se vor declansa ulterior automat in situatii asemenatoare, inducandu-ti tot o data comportamentul asociat invatat. Iar propria noastra fiziologie dupa cum se stie nu este ceva usor de contrololat in mod voluntar, dar expilica vindecarile miraculoase ce uimesc medicina clasica in cazul celor ce reusesc sa-si schimbe atitudinea mentala fata de viata si sensul ei. Mama a fost copendenta de viciul tatalui tau, tu ti-ai legat nevoile personale si relationale de viciul prietenului tau. Tepeutul nu are de luptat doar cu cel ce doreste sa scape de o adictie ci si cu codependenta celor din familia sa, care inconstient se “revolta”, ei insisi simtind ca aluneca pe un teen necunoscut, de multe ori opamenii preferand un rau cunoscut devenit rutina, in locul asumarii rasponsabilitatii unei schimbari spre un bine ce ii arunca pe un teren necunoscut. Acestea sunt niste aspecte pe care nu le voi dezvolta aici. Mai trebuie sa stii ca nu exista vindecare daca cel ce are o adictie(dependenta) de hrana, alcool, sex, droguri, etc nu doreste sa se implice in propria vindecare. Ceeace in cazul prietenului tau se pare ca nu este cazul. El te domina si este multumit de avantajele oferite de aceasta “putere” a sa precum si de propira neputinta in a-i oferi varianta pierderi avantajelor oferite de relatia cu tine. Subordonarea fata de “El” si viciul sau s-a facut in detrimentul pierderii respectului de sine. De aici pana la pierderea incredereii in tine, pierdera sensului vietii si ajungerea la depresie cu tendinta spre suicid mai este doar un pas mic, deoarece doar succesele, oricat de marunte, intaresc increderea in puterea de a face fata problemelor veiti crescand tot o data stima de sine. Tot din practica terapeutica se cunoaste ca, acei copii ce nativ sunt temperamente puternice (temperamentul tine mai mult de genetica parintilor), nu vor accepta nici o data aceasta situatie si isi vor alege in viata exact modelul de sot opus tatalui alcoolic. Dar asta este o alta poveste cu urmarile ei mai mult sau mai putin bune, oricum superioara situatiei “mostenite” de la care a plecat. Asadar nu depresia in sine trebuie sa o tratezi, ci modul de relationare cu propria persoana si cu celalti, situatie indusa de conjunctura de viata in care te-ai aflat in copilarie, si care te-a adus in prezent la alegerea ce te impinge spre margine prapastiei. Cum sa faci schimbarea, ce pasi si in ce ordine trebuiesc parcursi depinde de situatia specifica tie si o poti afla doar de la un terapeut cu experienta. Constientizarea cauzelor este doar inceputul drumului spre vindecare, mai departe, ca si in cazul prietenului, totul depinde doar de decizia si determinarea cu care vei actiona pentru binele tau si indirect al celor din jurul tau. Daca parintii tai sunt sau pot fi considerati la randul lor victimele unui mediu ce nu a stiut sa-i indrume, in cazul tau, deoarece ai apelat la un sfat specializat, nu prea mai ai nici o scuza in fata propriei constiinte, a prietenelor, sau a lui Dumnezeu. Iti doresc curaj, multa determinare si succes in drumul spre propria implinire, caci nimic nu este intamplator, inclusiv faptul ca ai gasit si ai apelat la un sfat pe acest site.

Cred ca te impaci incet, incet cu ideea mortii pentru ca ai convingerea ca moartea te-ar scapa de chin. Dar, de unde ai garantia ca aceasta convingere este cea adevarata? S-ar putea ca acest chin sa se prelungeasca pentru vecie; s-ar putea ca acestui chin vesnic sa i se mai adauge unul, tot vesnic: pacatul sinuciderii. Ca sa pui capat chinului e nevoie sa rezolvi situatia, iar cand va veni momentul sa mergi pe cealalta lume, sa mergi impacata. Atunci e gata cu chinul. In ceea ce priveste situatia ta, cred ca totul a pornit, nu de la momentul mutarii partenerului cu tine, ci totul a pornit de la convingerea ta potrivit careia omul invata din greseli. Tatal tau a invatat din greseli? Le-a repetat, apoi? Dar tu ai invatat ceva din greseli? Tine minte un lucru: nici un om nu se schimba de dragul cuiva, ci doar de dragul lui; deci greselile nu le va mai repeta, daca lui personal i-au adus mai multe consecinte negative decat beneficii. Daca tatalui tau, consumul de alcool i-a adus beneficii, desi consecintele negative nu le constientiza, poate ca prietenului tau, comportamentul negativ cu prietenele tale, i-a adus beneficii, dar si consecinte pozitive: a scapat de ele, care iti aratau tie defectele lui. In concluzie, pentru prietenul tau, acel comportament nu a constituit o greseala. deci ce sa invete? Sau mai exact, de ce sa nu repete acel comportament care ii aduce beneficiile asteptate? In asta consta greseala ta de la care a pornit aceasta situatie. Insa o greseala, in secolul nostru… nu se mai pedepseste prin moarte; noi traim in era comunicarii, iar consecintele negative ale unei greseli (in cazul tau, reactia prietenelor), pot fi relativ usor remediate. Sigur ca indrumarea unui psihoterapeut iti va usura reabilitarea imaginii tale, atat in fata ta, cat si in fata prietenelor. Si nu doar atat, ci vei invata si cum sa pui limite partenerilor viitori, cum sa comunici cu ceilalti, cum sa ierti, etc. Iti doresc minte limpede.

Mesaj:
Am intalnit un tip acum cativa ani in urma care s-a indragostit de mine, ma cauta, insa eu la momentul acela nu il consideram atractiv. Dupa cativa ani in care eu am avut scurte relatii, am prins drag de el, vorbeam des si ma asteptam sa se fim impreuna, insa nu a fost asa. Am pus problema intr-o discutie despre ce vrea el si mi- a spus ca nu e pregatit pentru discutia asta. M-am simtit extrem de ciudat si am hotarat sa imi gasesc pe cineva si sa trec peste asta. Am fost cu acel cineva doua saptamani, el a aflat de asta si a recunoscut ca e gelos, mi-a spus ca nu era pregatit sa vorbim despre noi fiindca astepta momentul potrivit sa incepem amandoi facultatea, sa fim in acelasi oras, m-a intrebat daca m-am indragostit de baiatul ala. Eu i-am spus ca avansam in relatie, ca e dragut tipul…etc Dar dupa cateva zile, am constat ca ma mint singura, m-am despartit de el. Ulterior a fost ziua mea si in acea zi a fost la film cu o fata, si-au dat check-in pe facebook si mi-a spus la multi ani dupa ce a trecut ziua mea “LA multi ani. Scuze de intarziere ” Dupa ziua mea, m-am intalnit cu el intamplator in tren, am vorbit despre ce mai face fiecare-nu ne mai vazusem de 3 luni, mi-a dat geaca lui fiindca era cam frigut, mi-a pus mana lui peste a mea la un moment dat si spunea ca el e cald,am mers cu metroul impreuna dupa care m-a pupat cand a coborat. Seara, dupa cateva ore si-a trecut la status intr-o relatie cu fata respectiva. Sunt totusi convinsa ca nu m-a uitat si ca face asta intentionat, insa nu stiu ce sa fac.
Ideea e ca nu as vrea sa il pierd… Ce as putea sa fac?

ai putea sa discuti direct si sincer (in totalitate). Daca te ‘ascunzi dupa deget’ astfel ocolind subiectul adevarat, nu o sa ajungi nicaieri prea repede. Ia-l la un suc… si discutati deschis… ce o fi, o fi… macar totul o sa fie clar. Succes!

Da, sunt de acord cu recomandarea d-nului Botezat-Antonescu Radu Andrei. Fa-ti curaj si chiar daca asta presupune sa-ti expui toata vulnerabilitatea fata de el, spune-i deschis ceea ce simti si accepta tot ceea ce va veni din partea lui. Incearca sa-i sugerezi ca jocurile astea de du-te vino nu e ceva ce te incanta si ca ai dori sa limpeziti lucrurile ca sa stii ce decizii iei si tu in viitor. Mult succes.

O relatie in care inepe avand la baza perioade alternative de razbunare a unuia pe celalalt… ar putea fi presarata cu reprosuri ulterior…

Mesaj:
am un iubit de 2 ani de zile ( eu am 20 ) in primul an totul a fost foarte ok , mai tarziu , a inceput sa devina foarte gelos suspicios , negativist , chiar daca eu nu fac nimic care sa ii dea aceste motive , m a pus sa sterg profilul de facebook si orice fel de socializare . a devenit ciudat si nu stiu ce sa fac , ma gandeam sa renunt la relatie doar ca eu il iubesc enorm si am nevoie de un sfat .

El se hraneste din frica ta de a-l pierde ,arata-i o perioada ca esti indiferenta la exagerarile lui,astfel iti vei deschide 2 posibilitati ,una ideala in care de teama de a te pierde se da pe brazda,si 2 in care va pleca,in cazul asta te gandesti macar ca ai scapat de o rel. Toxica.Stii tu ce faci pt ca doar tu esti responsabila de fericirea ta si tu alegi.

Mesaj:
Am un prieten cu probleme de autostima.
Singura lui relatie de cuplu a durat 4 ani. S-au despartit acum 3 ani. De atunci a avut cateva combinatii noi, incepute pe premisa sexuala, insa dupa ceva timp, relativ scurt, cateva intalniri, prefera sa intrerupa aspectul sexual si sa continue relatia ca pe o prietenie de lunga durata, pentru ca se simte vinovat si responsabil de reactiile respectivei in cazul unei rupturi definitive.
Personalitate obsesiva, ii este teama de a spune un “nu” hotarat, chiar daca relatia devine toxica si ii face mai mult rau. Poate fi vorba si de o dependenta afectiva oculta, desi el nu vrea sa se implice sentimental.
I-am spus odata, in gluma, ca are un soi de sindrom a lui Diogene, de a pastra contactul cu toate “prietenele” in retelele sociale. Eu insami sunt una din aceste prietene.
Ne-am cunoscut ca amanti, am continuat ca prieteni, am trecut printr-o perioada de confuzie, de amanti-prieteni si am ajuns la concluzia ca nu putem functiona ca si cuplu, astfel ca am hotarat sa ramanem doar prieteni. Vorbim deschis despre orice tema si din motivul acesta incerc sa il ajut, sa isi redobandeasca respectul de sine si autostima. Se simte deprimat, se simte culpabil de influenta pe care poate avea asupra mea faptul ca el ar vrea sa cunoasca si sa fie impreuna cu alta femeie.
Eu am 40 de ani, el 39, nu avem copii si nici alte obligatii. Ne intelegem perfect ca prieteni, eu recunosc ca am trecut printr-o perioada de dependenta emotionala fata de el, inca o mentin in anumite limite, justificata de faptul ca sunt singura in alta tara si ca nu am nicio persoana de incredere langa mine in afara de el. Ca prieten mi-a fost alaturi in orice moment greu. E persoana mea de referinta in cazul in care am vreo urgenta medicala. Mentinem o relatie care poate fi considerata de dependenta, in cazul in care fiecare dintre noi ar vrea sa isi refaca viata cu un alt partener. Practic, vazuti din afara, suntem un cuplu – independenta materiala, fiecare are casa lui, insa in fiecare zi vorbim la telefon, ne cerem sfatul unul altuia, facem menajul impreuna, dormim din cand in cand impreuna, ori in casa mea, ori la el acasa, sau pur si simplu iesim seara la o plimbare sau la o terasa si apoi ne retragem fiecare in spatiul sau locativ. Nu avem relatii sexuale, desi exista atractie fizica de ambele parti.
Nu fac iluzii ca poate intr-o zi si-ar schimba optica, desi nu neg ca inca mai am o oarecare speranta (dependenta mea emotionala se mai baga in seama la capitolul asta). Nu vreau sa il manipulez, sa ii stimulez dependenta si sa folosesc hipocondria lui ca pe o arma pentru a-l tine lipit de mine. Vreau doar sa il ajut sa fie impacat cu el insusi si sa-l fac sa vada lucrurile de o forma mai simpla, sa nu se mai deprime sub povara vinovatiei. I-am spus ca vreau sa ii fie bine, indiferent daca e cu mine sau cu altcineva. Am acceptat sa reducem relatia intensa de dinainte la o prietenie sincera si chiar vreau sa isi gaseasca linistea sufleteasca. Nu ma simt geloasa, nu il controlez si nici nu este nevoie sa il controlez, pentru ca imi spune cam tot ce are pe suflet si discutam impreuna orice problema, insa nici nu vreau sa ne implicam intr-o relatie deschisa, libertina si pervertita.
Sper ca gandesc bine si as vrea sa stiu cum as putea sa il ajut, nu sa ii schimb mentalitatea, sa isi imbunatateasca respectul de sine.Multumesc pentru atentia acordata si anticipat, pentru raspuns!

Ar fi util sa apelati la un psihoterapeut pentru ca este un proces mai lung a-ti recapatata stima de sine sau a ajunge la interdepententa in locul dependentei emotionale. Pentru ca cineva sa isi schimbe felul in care percepe lumea este nevoie de mai mult decat un prieten foarte bun. Faptul ca va faceti griji, ca doriti sa faceti ceva pentru el, ca sunteti prezenta si calda este suficient. Si este posibil sa nu duca la schimbare. Toate cele bune.

Mesaj:
Am un prieten cu probleme de autostima.
Singura lui relatie de cuplu a durat 4 ani. S-au despartit acum 3 ani. De atunci a avut cateva combinatii noi, incepute pe premisa sexuala, insa dupa ceva timp, relativ scurt, cateva intalniri, prefera sa intrerupa aspectul sexual si sa continue relatia ca pe o prietenie de lunga durata, pentru ca se simte vinovat si responsabil de reactiile respectivei in cazul unei rupturi definitive.
Personalitate obsesiva, ii este teama de a spune un "nu" hotarat, chiar daca relatia devine toxica si ii face mai mult rau. Poate fi vorba si de o dependenta afectiva oculta, desi el nu vrea sa se implice sentimental.
I-am spus odata, in gluma, ca are un soi de sindrom a lui Diogene, de a pastra contactul cu toate "prietenele" in retelele sociale. Eu insami sunt una din aceste prietene.
Ne-am cunoscut ca amanti, am continuat ca prieteni, am trecut printr-o perioada de confuzie, de amanti-prieteni si am ajuns la concluzia ca nu putem functiona ca si cuplu, astfel ca am hotarat sa ramanem doar prieteni. Vorbim deschis despre orice tema si din motivul acesta incerc sa il ajut, sa isi redobandeasca respectul de sine si autostima. Se simte deprimat, se simte culpabil de influenta pe care poate avea asupra mea faptul ca el ar vrea sa cunoasca si sa fie impreuna cu alta femeie.
Eu am 40 de ani, el 39, nu avem copii si nici alte obligatii. Ne intelegem perfect ca prieteni, eu recunosc ca am trecut printr-o perioada de dependenta emotionala fata de el, inca o mentin in anumite limite, justificata de faptul ca sunt singura in alta tara si ca nu am nicio persoana de incredere langa mine in afara de el. Ca prieten mi-a fost alaturi in orice moment greu. E persoana mea de referinta in cazul in care am vreo urgenta medicala. Mentinem o relatie care poate fi considerata de dependenta, in cazul in care fiecare dintre noi ar vrea sa isi refaca viata cu un alt partener. Practic, vazuti din afara, suntem un cuplu – independenta materiala, fiecare are casa lui, insa in fiecare zi vorbim la telefon, ne cerem sfatul unul altuia, facem menajul impreuna, dormim din cand in cand impreuna, ori in casa mea, ori la el acasa, sau pur si simplu iesim seara la o plimbare sau la o terasa si apoi ne retragem fiecare in spatiul sau locativ. Nu avem relatii sexuale, desi exist
a atractie fizica de ambele parti.
Nu fac iluzii ca poate intr-o zi si-ar schimba optica, desi nu neg ca inca mai am o oarecare speranta (dependenta mea emotionala se mai baga in seama la capitolul asta). Nu vreau sa il manipulez, sa ii stimulez dependenta si sa folosesc hipocondria lui ca pe o arma pentru a-l tine lipit de mine. Vreau doar sa il ajut sa fie impacat cu el insusi si sa-l fac sa vada lucrurile de o forma mai simpla, sa nu se mai deprime sub povara vinovatiei. I-am spus ca vreau sa ii fie bine, indiferent daca e cu mine sau cu altcineva. Am acceptat sa reducem relatia intensa de dinainte la o prietenie sincera si chiar vreau sa isi gaseasca linistea sufleteasca. Nu ma simt geloasa, nu il controlez si nici nu este nevoie sa il controlez, pentru ca imi spune cam tot ce are pe suflet si discutam impreuna orice problema, insa nici nu vreau sa ne implicam intr-o relatie deschisa, libertina si pervertita.
Sper ca gandesc bine si as vrea sa stiu cum as putea sa il ajut, nu sa ii schimb mentalitatea, sa isi imbunatateasca respectul de sine.

Multumesc pentru atentia acordata si anticipat, pentru raspuns!

Mesaj:
Buna ziua. Sunt deprimata, sfarsita, dezorientata. Sunt casatorita de ceva ani, de curand am aflat ca sotul nu poate avea copii, eu imi dorec copii asa de mult. Nu stiu incotro sa ma indrept-fertilizare in vitro cu donator necunoscut, divort si cautat alt partener, adoptie, o viata de tristete? Multumesc.

Infertilitatea este o piatra de incercare pentru multe cupluri. Dupa ce mai trece socul, evaluati toate optiunile pe care le aveti pentru a avea copii, vedeti ce optiuni sunt acceptabile pentru sot si porniti apoi de la ce ramane pe lista. Incercati pe cat puteti sa tratati infertiltatea ca o problema a cuplului, nu doar a unuia dintre voi, astfel daca scopul este comun se poate gasi o solutie acceptabila pentru ambele parti.

Ma gandesc ca ati putea incepe cu psihoterapie. A lua decizii cand va simtiti sfarsita si dezorientata este riscant. Toate cele bune.

Stiati ca exista curente din psihologie care abordeaza infertilitatea? Eu va recomand sa cititi, mai intai, despre Constelatii Familiale. Apoi sa intrebati despre aceasta metoda.

daca este vorba de o rearanjarea a energiior familiale datorita incalcarii unuia dintre “ordinele iubirii” s-ar putea sa se rezolve ceva cu constelatiile. Nu ai de unde sa stii pana nu incerci, daca daca nu se rezolva asa nu trebuie ca totul sa se opreasca aici. Este o situatie ce priveste ambii membrii ai cuplului si asa trebuieste abordata, in comun, cu calm, intelegere si luciditate. Nu va luati “avans de mizerie” inainte sa comunicati sotului framantarile dumneavoastra. La urma urmei inclusiv infierea este o varianta.

n-as vrea sa dezamagesc instinctul de procreere cu care femeia se naste …dar , sincer , acestea nu mai sunt vremuri in care sa-ti doresti copii … pe langa cresterea lor , e nevoie de educatie … iar sistemul educational din prezent este concepit in asa fel incat sa distruga in tineri orice valoare morala , croind in schimb mintile lor doar ca sa devina roboti productivi ….si … daca nu se poate … someri de profesie si repetenti la capitolul viata ! daca iti iubesti sotul …traiti-va frumos dragostea si ganditi-va ca Dumnezeu va face un bine cand nu-ti implineste o dorinta ale carei urmari s-ar putea sa va aduca tuturor multa suferinta … si voua, ca parinti ….si copilului devenit adult . Si daca chiar vrei sa fii mama … legatura materna cu fiul/fiica se construieste in ficeare clipa cand stai la capataiul copilului tau ….si nu pentru ca il nasti tu … deci orice maternitate iti poate da ocazia sa adopti un nou-nascut pe care mama sau tatal biologic nu l-au dorit …

Mesaj:
Buna ziua,

As dori sa stiu daca se mai organizeaza in viitorul apropiat in Bucuresti cursuri de managementul furiei. Si pentru adulti, si pentru copii.

De unde as putea sa aflu mai multe despre acest domeniu? O eventuala lista d eresurse, linkuri, terapeuti specializati.

Va multumesc!

Furia este o emotie; noi, psihoterapeutii lucram cu emotii, deci, teoretic, orice psihoterapeut poate sa te indrume, chiar daca nu participi la un curs public. E mai bine sa faci psihoterapie individuala, pentru ca indrumarea va fi paricularizata pe cazul tau. Daca te intereseaza, poti sa-mi trimiti un mesaj privat. Exista si varianta on line, prin videoconferinta.