Mesaj:
Buna ziua. Ma numesc L. Si am 28 de ani sunt casatorita si am un băiețel. Problemele mele au apărut de vreo 4 ani insa anul acesta a fost din ce in ce mai rau. Am devenit o persoana foarte timida de cand am inceput sa lucrez în străinătate mai intai a început cu o ușoară jena fata de oameni sau cu o dificultate de relaționare. Dar cu trecerea timpului parca totul sa agravat din cauza stresului la munca cred eu acum doi ani ne am mutat cu soțul meu in alta tara si am început să lucrez intr-un mediu stresant femeile de acolo se purtau foarte urat cu mine desi eu faceam totul numai "ca sa fie bine" cand ceva nu era bine eu eram învinuita nu direct insa discutau de fata cu mine in mod banuitor daca lipsea ceva eu eram banuita desi nu am luat vreodată nimic si cu timpul fara sa vreau ma simteam inconfortabil daca lipsea cv sau se întâmpla cv la locul de munca cum ar veni ma simteam cu musca pe caciula fara ca eu sa fi făcut cv . Ma simt tot mai nelinistita sunt aproape incapabila sa port o discuție normala cu cineva nu pot sa privesc spre o persoana cu mari eforturi si atunci când este absolut necesar prefer sa l las pe soțul meu sa rezolve toate problemele. Si mai rau de o vreme imi fac tot felul de idei despre absolut orice si am tot felul de gânduri negative. De multe ori devine evidenta starea mea desi menționez ca lucrurile sau mai schimbat la locul de muncă insa eu nu pot sa imi revin gandurile negative ma fac sa fiu o persoana antisociala. Imi doresc din tot sufletul sa pot fi o persoana normala sa am o minte linistita oare ce as putea sa fac as vrea sa ajung in România sa consult un psiholog dar parca am o teama sa ii spun altcuiva ce ma framanta desi cred ca ma poate ajuta…

exista si posibilitatea terapiei online, daca considerati ca va poate fi de folos.

puteti merge linistita. Psihoterapeutul este o persoana profesionista, obiectiva si care nu va judeca ci incearca sa fie alaturi de Dvs. Succes!

pana veti decide sa mergeti la un terapeut, observati ca lucurile s-au schimbat tocmai datorita felului in care, ati interactionat cu cei de la locul de munca, impofida presiunilor si nedreptatilor intampinate. Concluzia o trageti singura.

Mesaj:
Buna ziua.

Am cunoscut de 2 luni un barbat(37ani) de care ma indragostesc usor,usor. Eu am 42 ani,sunt foarte deschisa cu el, extrovertita. El e putin mai diferit, nu a fost casatorit, sta cu parintii si a avut putine relatii, nu prea lungi, de cateva luni. Este introvertit, scriitor, si se inchide in el, uneori nu-mi scrie 1-2 zile, cand se supara nu-mi spune ce l-a suparat, doar spune ca-l doare capul sau e obosit. Pentru mine e foarte greu ca sa nu stiu ce are, uneori ma intreb daca ma mai vrea? Nu stiu cum sa ma port cu el, e foarte ciudat, retras, uneori timid chiar. Va rog ajutati-ma cu un sfat. Multumesc.

incercati sa vedeti daca ritmurile Dvs se potrivesc, daca sunteti compatibili existential. Degeaba va doriti o relatie cu o persoana care , poate, nu si-o doreste sau care nu este in stare de asa ceva. Succes!

Si totusi ce te-a atras la el? Ai spus ca te indragostesti? De ce anume?

Buna ziua!
Va scriu pentru ca ma confrunt cu o problema, si nu reusesc sa-mi dau seama daca este la mine sau cel mic.
Sunt intr-o relatie de 1 an si jumatate, cu un barbat divortat care are un copil. Este divortat de 2 ani, si are un copil de 6 ani ( avea 4 ani cand au divortat), custodie comuna si cu program de vizita.
Copilul vine la 2 week-end-uri pe luna si in vacante.
De cand l-am cunoscut, copilul cand venea la noi, cerea mereu sa i se cumpere ceva, jucarii in mod special(cu care se juca jumatate de zi si dupa aceea nu mai punea mana pe ele, cerand sa stea la televizor, sa se joace pe tableta sau pe calculator). Tatal i-a cumparat mereu, motivand ca sta la noi doar 48 ore si nu vrea sa-l supere.
Dar copilul are un comportament violent. Si aici intra marea mea problema. Tatal imi reproseaza ca cer prea multe de le un copil, adica sa asculte si sa fie cuminte.
Copilul nu intreaba(daca vrea sa umble cu un cutit, si stie ca nu are voie, se duce il ia, il foloseste, si dc il intrebi ce face spune ca nu zice pentru ca ne suparam pe el), cand vrea ceva si i se spune ca nu are voie, vine si intreaba de 100 de ori si nu exagerez, si oricat ii explicam ca nu se poate, ca nu are voie, nu se opreste; nu intelege si daca vede k totusi nu va obtine, incepe sa tranteasca lucruri care ii vin in mana, plange, tipa, se da cu capul de pereti. Nu concepe ideea de a fi pedepsit, nu accepta ideea ca nu va primi ceea ce vrea. La inceput tipam la el, dar nu rezolvam nimic, acuma de cateva luni, incerc sa-l linistesc stand de vorba cu el. Nu stiu daca este bine sa-l iau in brate dupa ce vreo prostie, dar numai asa se linisteste si incerc sa-i explic de ce nu are voie sau ce pericole il pandesc (de multe ori ma lovesc de ideea ca lui nu i se poate intampla sau daca totusi face un lucru imi spune ca nu i s-a intamplat nimic). Stand de vorba cu el am aflat ca acasa, mama lui nu-l ia niciodata in brate si nu-l pupa decat foarte rar; mereu tipa la el (asta cand este acasa pentru ca dimineata copilul este la scoala, dupa-amiaza ea este la cabinel (mentionez ca este medic) copilul stand cu bunica iubitului mamei sau cu parintii acestuia, adica in fata televizorului, pus pe muzica), il pedepseste(punandu-l la colt, ignorandu-l sau pur si simplu refuzand sa vorbeasca cu el) sau il bate si ca uneori si iubitul aceste il cam loveste.
La scoala (anul acesta este la clasa 0) nu este atent, nu lucreaza ceea ce i se da, nu vrea sa raspunda la intrebari (are fete triste si nu-l intereseaza), stie ca nu este bine, dar continua sa se poarte urat, uneori spunand ca mai sunt si alti copii care au fete triste,chiar mai multe ca el; loveste copii, arunca cu lucruri.
Acestea le face de la gradinita. In primii ani a fost la o gradiniti cu program prelungit particulara; Dupa divort educatoarele i-au spus mamei ca este obraznic, ca nu asculta, iar mama a hotarat, in mijlocul semestrului si fara sa se consulte cu tatal, sa-l mute la o alta gradinita, tot cu program prelungit, dar la stat. Atitudinea nu s-a schimbat… in continuare comportamentul era acelasi.
Tin sa mentionez ca in marea majoritate a timpului dimineata ajungea ff tarziu (adica daca programul incepea la 8 ea(sau cine il ducea pe copil) ajungeau la 10-11); dupa-amiaza nu putea sa-l ia ea, il lua un sofer de-al iubitului, care se purta ffff urat cu el, il brusca. Nici acum de cand e la scoala situatia nu s-a schimbat, copilul ajungand dupa inceperea orelor 8:30-9, desi programul incepe la 8. Nu am inteles de ce se intampla asta, deoarece cand a stat la noi copilul (era inca la gradi), mereu ajungea la cel mul 8:15- 8:30 la gradi. Stand de vorba cu el am aflat ca se culca fff tarziu, ajungand sa vada filme, meciuri, pana pe la orele 24-01 noaptea, iar dimineata nu se poate trezi.
Mama nu vrea ( si nu exagerez cand spun k nu vrea) sa comunice cu tatal, oricat de mult isi doreste el acest lucru. De fiecare data cand ea isi doreste sa stea de vorba cu el, de fapt "turuie" tot ce are ea de spus(si indicat ar fi ca el sa acceste si sa puna in practica ceea ce spune) dar daca el deschide gura sa spuna ceva se ridica si pleaca.
Am uitat sa mentionz ca dupa divort pe el l-a dat afara din casa, iar ea la o luna s-a mutat cu tot cu copil in casa iubitului lui. Acolo copilul fiind obligat sa-i spuna acestuia "tata" iar parintilor lui "mami" si "tati". cand l-am auzit pe copil spunandu-le asa l-am intrebat dc el asa vrea; a spus ca nu, dar daca nu le spune asa se suparara mama pe el si-l pedepseste.
Individul i-a spus acum cateva luni sa vina la mine si sa-mi spuna "mama" ca dupa atata timp, poate sa-mi spuna asa; si i-am spus copilului sa-mi zica cum vrea el (alegand sa-mi spuna in continuare pe nume) pentru ca eu il voi iubi in continuare la fel.
Copilul este timorat de mama….in momentul in care afla ca trebuie sa se intoarca la ea incepe sa fie nervos, sa tipe, sa faca mofturi, se cearta cu copii…. Cand ajunge la ea este cu capul in pamant si nu deschide gura. A plecat de la noi cu jucarii, cu planse, ca sa-i arate ceea ce face…. nici macar nu se uita la ele, nu-l vede, nu-l aude. Nu-l duce la nici un sport, desi ne-am oferit sa-l ducem noi si sa i-l ducem noi acasa, nu merge cu el la plimbare, nu-l duce in parc. Toata vara a stat inchis in casa…
nu l-a dus nicaieri in vacanta cu ei, noi in week-end l-am dus la mare, la munte si la Bucuresti la o verisoara de-a lui. L-a trimis singur in tabara pe la inceputul verii (desi avea doar 5 ani).
Atat mama cat si iubitul ei, vorbesc foarte urat de noi (atat de mine cat si de tata), iar copilul aude si din cand in cand ne mai spune. Nu stiu ce sa mai facem…

cred ca am cam sarit de un subiect, la altul, dar sunt disperata; nu stiu ce sa fac si cum sa ma comport, pentru ca nu vrea sa refuze sa mai vina la noi; dar in acelasi timp imi este teama pentru ca a inceput sa loveasca, iar noi ne dorim un copil.

Va rog mult, daca puteti, sa ma ajutati!
Va multumesc!

Buna seara! V-am lasat mesaj privat.

la mine nu a ajuns nimic

Probabil pt ca nu sunt in lista dvs de prieteni. Va sugerez sa imi trimite-ti o cerere pt a va putea retrimite mesajul.

Mesaj:
Ma numesc ilie am 33de ani sotia mea are 27 acum 4 ani am fost an anglia si sa indragostit de altcineva dar am trecut peste asta dar mie imi pare ca a prins oura pe mine in ultimul timp faceam dragoste de mai multe ori acum nu ma lasa nici sa o ating in zona intima si cand vreau sa facem ceva zice ca o doare burta si incepe a plange va rog ajutatima ca ma gandesc la toate prostiile

Trebuie sa aveti o discutie seriosa cu sotia dvs, numai comunicand deschis si sincer, o sa aflati ce este cu ea. Aveti rabdare si aratati ca sunteti intelegator, nu insistati si nu o presati.

ma gandesc ca ati putea apela si la consiliere de cuplu

Mesaj:
Buna ziua, am 24 de ani, si datorita unei comunicari deficitare din familie de-a lungul timpului si a decesului tatalui meu cand avea 17 ani, mi s-a accentuat neincrederea in mine , si in timp, mama mea fiind o persoana rece , care s-a indepartat treptat de mine, am ajuns sa sufar de o forma destul de grava de fobie sociala. Mai exact, de fiecare data cand interactionez cu oamenii, fie in cadrul unui seminar la facultate, fie la interviuri, ma inrosesc si nu numai. Imi doresc sa pot ajunge la un stadiu de normalitate, in care sa ma regasesc si sa nu ma mai inrosesc, pentru ca imi creeaza o stare de disconfort acut.Cum pot sa depasesc aceasta stare si sa ma vindec?

sunt sigur ca te poti vindeca de aceasta problema insa te-ar ajuta foarte mult un ajutor de specialitate, o indrumare psihoterapeutica. Se poate, succes!

Mesaj:
bn ziua am o pr mai delicata sper sa nu deranjez foarte mult sint intro relatie cu cineva mai mic ca mine 24ani ne intelegem foarte bn dar nu stiu ce sa fac vrea sa ma mut la el si sa ne trecem si in acte eu una as vrea dar va comenta ffffmulta lume va rog o parere

Faceti cum simtiti, gura lumii nu trebuie sa conteze. Daca sunteti sigura ca asta va doriti…bafta!

daca pt Dvs conteaza mai mult ‘gura lumii’ atunci faceti ca ea; daca este mai importanta relatia… atunci luati decizia pt relatie… nu pt ceilalti. Succes!

Faceti ceea ce simti acum , ptr ca mai tarziu sentimentele unuia dintre voi se vor mai estompa , va v’a ramane doar sa va intoarceti in timp si sa regretati ceea ce n’ati facut . Nimic nu e intamplator , varsta nu conteaza , iubiti’va mult . Daca el doreste acest lucru inseamna ca va iubeste . Fiti doar atenta sa’i cantariti atat calitatile cat si defectele . Hotararea va apartine , lasati la o parte acele inhibitii si temeri . Mult noroc !

“Gura lumii o astupa doar pamantul” si sigur, “nu traiti cu lumea in casa”. Intimitatea va apartine. Evident trebuie sa fiti pregatiti a intelege si accepta “gura lumii”. Adevaratii prieteni vor ramane apropae. Va fi un test si pentru ei descoperirea propriei motivatii. Intrebarea care se pune este “sigur va doriti asta si dumneavoastra? “. cat de puternica este relatia dumneavoastra nu o puteti sti decat daca o saumati in fata lumii.

Mesaj:
Am un frate mai mare cu 4 ani, parinti se comporta diferit cu mine. El a facut 3 ani de facultate in 5 ani si nu iau spus nimic decat ca nu a fost frumos ca iau mintit si ca daca avea probleme putea sa le zica (tata stia ca repeta 1 an de faculta nu 2 si ia platit restante chiar si examene). Fratele meu a fost mereu la cu taxa la faculta si acum cand sa inscris la master din nou iau platit taxele. Eu una in primul an am tras tare si am invatat nopti intregi in perioada examenelor pt note bune si sa intru la buget. Anul 2 am fost la buget, mama mi-a zis ca imi da bani de mers la mare dar nimic cand iam cerut au zis ca nu au. Tin sa specific ca mama a fost operata cand am fost anul 2 si am mers la lucru 3 luni ca sa nu se simta in familie lipsa banilor, fratele neu nimic. Acum anul 3 an intrat tot la fara taxa dar nimic tata are firma ii merge bine, dar nu imi da bani de 1 telefon.
Acum 3 ani eu mi-am luat telefon pe bani mei si la fratele meu ia cumparat tata din bai lui. Deci ce sa mai cred ca is eu nebuna sau ce? Mereu pe fratele meu il alinta si vorbesc cu el cu mine nu… Acum ma trimit la lucru in anul 3 de faculta si au pretentia sa imi fac si licenta si sa le dau bani in casa.
Va rog frumos sa imi spuneti ce sa fac ca nu mai pot…sunt zile in care pur si simplu mie frica sa intru in casa, am un iubit de 1 an de zile si cu el mai vorbesc de chestiile astea si vede cu ochi lui ce se intampla. Am nevoie de un psiholog sau nu? Pentru ca nu mai pot face fata situatiei, nedreptatea asta ma distruge total si ma demoralizeaza

Dr. Cristian Andrei spunea intr-o discutie particulara ca atat timp cat locuiesti cu parintii si esti intretinut de parinti, te supui regulilor lor. Daca nu mai vrei sa te supui regulilor lor si daca s-a incercat o negociere si nu s-a ajuns la niciun rezultat, nu-ti ramane decat sa faci in asa fel incat sa nu mai depinzi de ei. Adica sa te muti si sa te intreti singur.
Binenteles ca nu esti nebuna si binenteles ca acolo se face o diferentiere, mult prea evidenta, din ce ai povestit tu si e normal sa o resimti ca pe o nedreptate. Intrebarea e “ce poti tu sa faci?”
Probabil ca nedreptatea asta ai sa o resimti chiar daca te muti in alta parte, chiar daca te intreti singura, dar cu o mai mica intensitate care sa nu te macine asa de tare.
Daca nu ai cum sa pleci din casa parinteasca, apeleaza la ajutorul unui psihoterapeut. Impreuna cu el/ea, vei descoperi si vei invata cum sa traiesti cu aceste nedreptati.

Eu zic sa iti desfaci frumos aripile sa sa iti iei zborul, sa zbori acolo unde sufletul tau doreste si sa te intorci atunci cand consideri asta. Aceasta diferentiere intre frati poate produce multa suferinta dupa cum vezi. Desi nu crezi, in toata aceasta poveste tu esti cea mai castigata. Nu material ma refer, ai invatat sa fi un om matur, responsabil, sa iti stabilesti si sa atingi obiectivele, esti libera. Sunt convinsa ca, la timpul tau, nu vei face diferentiere intre copii. ))))))) Desigur, ai platit un pret, nedrept, pentru toate aceste avantaje, un pret emotional. Parintii nu actioneaza asa din rautate, sunt convinsa de asta, asa stiu ei sa rezolve situatia actuala din familie. Iti recomand sa consulti un psiholog si spunei mamei tale ca ai nevoie de suportul ei la sedintele de terapie. Un psiholog cu experienta va sti ce sa faca.:)))))))))))))))))

Mesaj:
Sunt elev in Romania,Piatra Neamt, am venit din Moldova, Totul s-a primit foarte brusc cu transferul de la Chisinau in Romania. Nu mam despartit bine cu cei apropiati si imi este foarte dor de ei. Problema este ca nu imi pot face temele, nu intra nimic in cap de la scoala , sunt trist mereu fiindca eu ma gindesc la parinti mei, rudele ,ca prea repede mi-am lasat parintii singuri fara ajutor.
Puteti sa imi dati citeva sfaturi ce trebuie sa fac pentru a scapa de acest dor.
Am uitat sa specific ca am 16 ani, shi deja am o luna si ceva de cind stau aici ,si tot nu mai trece dorul de casa…

Du-te la psihologul școlii și el sau ea te va ajuta să te adaptezi și să înțelegi că în vacanță ai să te întâlnești cu cei dragi.

E de inteles sa va fie dor de parinti si sa va simtiti vinovat ca despartirea de ei n-a fost in cei mai buni termeni. Dar de mai mult ajutor puteti fi daca va concentrati pe studii si reusiti sa va asigurati dvs si familiei un viitor mai bun.

Mesaj:
Buna ziua,

Sunt f trista, am 27 ani, si nici o sansa sa cunosc pe cineva pt casatorie. Parintilor le e rusine cu mine, nu vb cu mine, ma evita, dar eu nu am nici o vina, pur si simplu nu am avut sansa sa cunosc pe cineva. De la varsta de 22 ani nu fac decat sa-mi caut ceva de munca, pt ca asa am crezut ca este normal. Asta a fost principala mea grija, si neavand bani si posibilitati, am stat mai mult inchisa. Efectiv, nu am unde sa cunosc, si mi se pare ca nu am nici o sansa sa intalnesc pe cineva. Oare de ce ? Unde iti poti cunoaste viitorul sot ? La munca nu, in oras nu, prietenii nu-mi fac nici o legatura cu nimeni, vor sa ma aiba numai pt ei si atat, si atunci unde iti poti cunoaste viitorul partener ? Mi se pare ca am caile inchise.
Alt lucru care ma doare si mai tare este ca nici macar parintii nu-mi sunt alaturi moral, dimpotriva, si ma fac sa ma simt ca naiba. Ei sunt divortati, eu am crescut cu mama, dar ea a fost o pers dificila, ne tinea fara mancare, fara apa calda, fara caldura, in injuraturi si blesteme, si de la 18 ani am plecat de la ea la facultate, pe banii tatei. Norocul nostru a fost ca tata avea o situatie f buna cu banii si a putut sa ne ofere conditii si un trai decent. Mama a fost f bucuroasa ca am plecat si nici nu a vrut sa mai auda de noi ( suntem 2 gemeni). Tata ne-a iubit si a avut grija de noi dar de la distanta, prin prisma jobului sau. Dintre parinti, cu adevarat aproape nu ne-a fost nici unul, am crescut fara tata, si mama fiind o pers f dificila, ne-a tinut sub orice critica, nu am simtit nici o clipa caldura din partea ei, ea ne-a crescut in mentalitatea ca copii sunt ceva rau, negativ, o povara . Nu stiam ca intr-o familie exista si un "tata", ea ne-a invatat ca intr-o fa
milie este doar mama si atat, abia cand am intrat la scoala, la 7 ani, si auzeam pe la copii cuvantul "tata", am aflat ca de fapt intr-o familie exista si un tata. Ma rog, noi f tarziu am reusit ca luam legatura cu tata, pe la varsta de 14 ani, pt ca deja ne marisem, si mama nu mai putea sa ne interzica sa ne vedem cu el. De atunci a fost ceva mai bine. In fine, problema e ca desi singurul parinte cu care ma intelegeam bine este tata, el are si el viata lui, si e si normal si inteleg asta. El considera ca am o varsta, ca el mi-a oferit destul, si ar trebui sa fiu si eu pe picioarele mele, mai ales maritata. Are o impresie f proasta despre mine pe acest motiv, si incearca sa nu se vada cu mine, de mult timp, nici macar nu mai vb cu mine. Problema e ca eu sunt total singura, nu am pe nimeni in jurul meu, nimeni nu vb cu mine, nimeni nu ma intreaba ce fac, si singurul meu sprijin este de fapt el . Sunt lipsita de orice posibilitati morale , sufletesti, nimeni nu-mi spune o vorba buna, nu simt ca cineva se gandeste vreun pic la mine sau ii pasa. Eu stau singura, nu pot sa ies pt ca nu am bani, prietenii oricum toti sunt ocupati, si ma simt fara nici o sansa. Ar fi contat fff mult sustinerea morala. Acum, dupa cum v-am zis, nu stiu ce sa fac cu viata mea, imi doresc cu orice pret sa-mi intemeiez o familie, dar nu am pe nimeni, si nici sanse sa cunosc. Pe timp ce trece , sunt din ce in ce mai denigrata pe acest motiv, ca nu sunt maritata, si au si dreptate, am 27 ani…

Eu cred ca asa-zisa denigrare nu exista decat in mintea ta. Adica, tu te denigrezi pentru ai senzatia ca nu valorezi nimic daca nu ai un barbat langa tine. Ceea ce nu este nici adevarat, dar mai ales nu-i deloc benefic. Si apoi, mai ai si convingerea ferma ca nu ai vreo sansa sa intalnesti un barbat care sa te accepte ca sotie. Ti-ar prinde bine putina terapie care sa te ajute sa -ti vezi si sa-ti apreciezi calitatile (pe care fiecare dintre noi le are) , sa-ti cauti un servici (chiar daca gasesti unul sub nivelul pregatirii tale profesionale), si mai ales sa fii convinsa ca undeva exista si acel om care sa te iubeasca si sa te ia de nevasta. Dar, pentru a-l gasi, e necesar sa te iubesti si sa te apreciezi tu intai!

sunt de acord cu colega mea! Din pacate in cultura noastra exista aceasta stigma (dupa parerea mea retrograda) ca trebuie sa faci copii (ca femeie) pana la varsta X. Intrebarea mea este DE CE? Daca persoana nu este pregatita sau nu vrea sa aiba copii… de ce TREBUIE sa ii faca. A intemeia o familie nu este deloc ceva usor… necesita timp, incredere, putere financiara corespunzatoare, cei doi trebuie sa fie compatibili, etc. Din cauza acestei stigme multe cupluri au divortat dupa cativa ani de casnicie lasand si cel putin un copil traumatizat in urma. Ce iti pot recomanda este sa stai linistita, sa te concentrezi pe tine, pe a te intretine in primul rand singura (independenta), iar partenerul potrivit o sa vina atunci cand va putea sa vada cine esti cu adevarat. Incearca totusi sa faci un efort si sa incepi o psihoterapie/dezvoltare personala care sa te ajute in acest proces. Se poate, succes!

Pare din ce ai scris ca parintii tai ti-au oferit ce au putut ei si acum se asteapta sa te descurci cu viata ta. Ei au asteptari de la tine pe care nu stii cum sa le realizezi. Iti recomand sa apelezi la terapie sau dezvoltare personala pentru a intelege cum anume doresti sa iti organizezi viata in asa fel incat sa fii multumita.

Buna, eu cred ca sunt destui barbati care vor sa iasa cu fete ca tine, care nu sunt axate neaparat pe partea financiara! Cat despre casatorie, ai putea sa te relaxezi mai mult si sa nu faci din ea scopul vietii tale, doar pentru gura lumii, pentru ca oamenii vorbesc oricum indiferent ce ai face tu. Cred ca mai degraba e important sa faci ceea ce simti ca te face sa te simti bine, ca te face fericita. Poti iesi la intalnire cu un barbat ara sa te obsedeze ideea casatoriei, ci doar asa pentru placerea de a fi cu cineva care-ti place, iar dac va evolua catre casatorie bine daca nu este o experienta placuta care te ajuta sa evoluezi personal! Succes!

Draga mea, desi stiu ce povara este singuratatea, stiu si ca este mai mult decit necesar sa fii informata ca, in conditiile date, ultimul lucru pe care ar fi intelept sa-l doresti si urmaresti – este sa-ti gasesti ACUM pe cineva! In universul acesta opereaza niste legi anume, cit se poate de fixe (ca sa nu spun rigide), care hotarasc cine pe cine poate atrage; in baza caror criterii. Iar partenerul pe care l-ai putea tu atrage in acest moment nu prea este unul pe care sa ti-l doresti… De aceea, si aceasta "intirziere"; acest "batutul pasului pe loc". Esti "asteptata" sa faci, inainte de asta, anumite schimbari. Pentru ca sint necesare niste schimbari; unele tranformari in ceea ce priveste mentalitatile, gindurile, sentimentele care te caracterizeaza, astfel incit, la capatul acestora, sa poti trai in parametrii pe care tu (si oricare alt om) ti i-ai dori. Iti recomand sa asculti un material, care te va lamuri intr-o oarecare masura, raspunzindu-ti si la intrebarea "eu de ce nu?" In plus, iti recomand sa cauti in biblioteci carti de dezvoltare personala; sa urmaresti materialele Revistei Psichologies (cauta pe facebook). Sa faci toate demersurile care iti sint la indemina, pentru imbunatatirea imaginii de sine si pentru intelegerea mecanismelor vietii, astfel incit sa-ti poti creste inclusiv increderea in aceasta; si in faptul ca ea te poate sprijini in orice iti propui. Iti tin pumnii si sa auzim si de bine! http://www.youtube.com/watch?v=pqZjrvgzkQI

cati admiratori, te adora in taina si niciunul nu indrazneste sa faca primul pas! . . . singuratatea te taie, nu e ca un cutit la os, e un cutit care trece prin os, stiu ce inseamna acest lucru. singuratatea face din om, o creatura artzagoasa, atzoasa, rece si responsabila. poate mai esti si de moda veche si astepti el sa te abureasca, pana nu mai ai puterea sa-l refuzi. in ziua de azi, relatiile se fac altfel. fata e mai indrazneata decat baiatul, e mai bagareatza-n seama, nu mai zic, sentimentul de puritate e sfidat de avalansa nazdravaniilor dintre cei doi, comunicarea, spontaneitatea, creeaza legaturi durabile, sau mai putin durabile! mergi la coafor, mergi la un capucino la o cafenea, in parc, etc pt tine mai intai, pt socializare, chiar cu femeile, nu musai cu sufletul pereche. si cand vezi un baiat dragut, n-ai decat sa pocnesti din degete, si-l ai deja la degetul mic. de ce nu crezi acest lucru?! incearca si-ai sa vezi!

Ai două variante suplimentare recomandărilor de mai înainte. 1 hipnoză și 2 astrologia. Prin astrologie afli de ce ai venit în această viață, ce misiune ai primit și când te vei căsători (dacă te vei căsători) în această viață și ce trebuie să faci pt asta. Prin hipnoză poți călâtori și îl poți căuta pe cel cu care te vei căsători în această viață (dacă el există). Mult succes!

ahhhhh…..foarte multa negativitate, multe emotii puternice, unele dintre ele chiar paradoxale, multa distorsiune cognitiva si foarte multe asteptari, dorinte, vise care, din pacate astepti, sa ti le implineasca un barbat, viitorul sot. Din experienta mea profesionala pot spune ca daca tu gasesti acum un sot , in starea actuala a dezvoltarii tale personale, sansele pentru un divort sunt foarte mari. Apoi la toate necazurile vietii tale se mai adauga suferinta legata de un divort cu sau fara copii. Sunt rea? Nu, nu sunt, iti arat drumuri batatorile de alte persoane ca tine. Iti recomand din suflet sa cauti implinirea ta personala, sa gasesti cai de echilibrare a vietii tale in toate aspectele, dupa care sa te gandesti la maritis. Invers, poate aduce extrem de multa suferinta, iar la tine paharul de suferinta este plin.

corectez: rece si respingatoare. nu vroiam sa scriu ,,responsabila", in contextul de mai sus.

Mesaj:
Buna ziua sunt profesoara de limbi straine la o scoala de la sat si scoala respectiva nu are un psiholog, desi ar fi mare nevoie de unul, din pacate asa este in invatamant.
Ca profesoara intampin unele probleme cu unii elevi, din punct de vedere al comportamentului lor, as dori foarte mult ca cineva sa ma ajute, deoarece uneori este foarte greu. Am mai fost la un alt psiholog pentru acesti copii, adica am cerut ajutorul specialistului si nu prea mi-a spus nimic concret despre cum as putea sa lucrez cu acesti copii sau cum i-as putea ajuta.
Primul este in clasa a-VI-a si in primul semestru a lipsit foarte mult, adica teoretic nu ar fi trebuit sa treaca clasa, dar in ultimele ore cand a venit totusi i-am dat o anumita munca in clasa si dupa ce am purtat o discutie mai serioasa cu el l-am trecut clasa, cu conditia sa vina din semestrul II la toate orele. A respectat ceea ce am stabilit doar ca are un comportament foarte rau. Este un copil agitat, foarte agitat, nu are tata, si locuieste cu mama, fratele, bunica si fratele mamei intr-o saracie lucie si maica-sa il trimite la lucru. Recent am gasit o alta metoda il pun sa stea in fata langa mine si ii dau o alta munca decat celorlalti, adica sa copie cate o poveste, care are niste poze frumoasa si sa scrie toate cuvintele din poveste si sa scrie ce inseamna, fiecare cuvant avand cate o poza. Pentru a-l incuraja ii lipesc cate un smiley face la fiecare comportament corect si i-am dat opt pentru a-l incuraja, doua zile s-a comportat foarte frumos, dar…….
Mai am in aceeasi clasa patru copii foarte galagiosi, tatal unuia dintre ei spune ca acest comportament vine din cauza problemelor de acasa, iar mama lui spun ca o prof de romana nu i-ar fi dat nota pe care ar fi meritat-o desi a luat ore pentru aceea nota si cu ore sau fara nota tot mica a fost. Cum as putea sa lucrez cu ei fara sa apelez la catalog.
In clasa a -V-a am un copil care practic a fost abandonat de mama lasandu-l astfel in grija bunicii. Sta doar cu bunica si mi-a zis ca mama lui este casatorita in alta parte si ca tatal vitreg nu il accepta si astfel ea este singura care incearca sa aibe grija de el si ca sufera din cauza acestei respingeri si datorita faptului ca mama nu se intereseaza de el si nu ii trimite nimic. La scoala nu vrea sa faca nimic in timpul orelor se ia de unul de altul in clasa nu vrea si nu vrea sa scrie sub nici o forma.