Mesaj:
Buna seara! As dori sa ma ajutati sa trec peste starile pe care le am.pt ca nu mai suport sa fiu asa sensibila.sa plang pur si simplu din senin.inca din copilarie am simtit ca mama este mult mai apropiata de fratele meu.de fapt niciodata mama nu a dormit cu mine.eu dormind cu bunica pana am crescut. Apoi.m.am casatorit cu un barbat cu opt ani mai mare.nu a fost dragoste.habar nu aveam cum este sa iti placa cineva si sa iubesti.sa fii iubit. Au venit copii.doua fete.ce acum au peste 20 ani. Sotul meu a fost un om extrem de rece.tot timpul lipsea noptile si sta la jocuri de noroc.eu plangand si asteptandu.l.nu am spus nimanui nimic din ce se intampla.nici nu am facut scandal pt a nu face fetele sa sufere. Asa au ajuns la aceasta varsta si acum nu le place cand vreau sa fiu si eu fericita si cand in sfarsit am intalnit pe cineva care tine la mine.sunt egoiste.si desi imi spun ca nu le deranjeaza vad ca se supara si nu le pica bine. Am nunu v.am spus ca sotul meu in toti acesti ani a fost mai apropiat de mama lui decat de mine.dragoste nu am facut niciodata asa cum ar fi fost normal.iar el nu s.a dezbracat niciodata in fata mea.cand intra in baie isi incuia usa. Asta pana acum 14 ani .pt ca din anul 2000 cand aveam 30 de ani.nu am mai facut dragoste deloc.si cred ca s.a adunat atata tensiune in mine.incat acum 4 ani incat am explodat si nu m.am mai putut preface ca e totul bine. Eu nu am spus nimanui aceasta problema iar acum mama nu crede nimic din tot ce a aflat.el a dat toata vina pe mine. Iar eu nu mai suport.ma lupt cu mine sa nu innebunesc

v-ati gandit sa mergeti sa discutati cu un psiholog/psihoterapeut?

Va sugerez sa apelati la un terapeut cu care sa discutati aceste aspecte. Incercati sa nu mai puneti pe primul loc parerile altora si sa va retineti din a intelege ce anume doriti pentru ca acest lucru sporeste tensiunea interioara. Ceilalti pot vedea lucrurile din punctul lor de vedere, pot avea pareri insa in final numai dvs. decideti ce anume doriti si cum va mobilizati resursele sa iesiti din starea descrisa. Mult succes!

Subscriu la cele de mai sus. Ceilalti va traiesc viata sau o traiti singura? E viata dvs, viitorul dvs, dorintele dvs. Ele sa primeze , apoi ceilalti. Puteti asculta sfaturi dar decizia este a dvs. Mereu a suparat fericirea altora,asa suntem noi oamenii.

De acord cu ce s-a mai scris. Sunt situatii si situatii , fiecare stie ce a trait. In cazul dvs , eu zic ca meritati sa va ganditi si la ceea ce va place , ceea ce va stimuleaza , ce va multumeste. Si sa actionati in aceasta directie. cat despre relatia cu sotul dvs , mai bine zis lipsa ei , e aproape de necrezut ca de 14 ani nu ati mai intretinut raporturi sexuale. Conform legii , dupa 2 ani puteati cere divortul pentru aceasta situatie. Doar dvs. puteti decide ce vreti sa faceti de acum incolo, pt. viitorul dvs.

Mesaj:
Buna ziua,fetitza mea ere 5 anisori si ia intrat incap frica de a imbatrini. Ea stie ca daca omul imbatrineste atunci moare si de aici sa inceput problema noastra.Si se teme sa stee singura in casa chiar daca eu sunt in alta camera.Va rog sa-mi da-ti un sfat cum sa procedez.

Buna ziua, sigur numai fetita manifesta frica de moarte? pentru ca de obicei macar unul din parinti o are, nu vorbeste despre ea , e un subiect tabu si asta se transmite la copil. Psihoterapia ajuta in astfel de cazuri foarte mult

Mesaj:
buna ziua,
ma numesc maria b. va scriu petru ca sufar cumplit si nu am bani sa merg la un psihoterapeut. probemele mele sunt in casnicie. cu sotul meu am locuit 2 ani inainte de casnicie si totul a fost bine. am observat de atunci niste probleme (agresivitate orientat in exterior, alcoolism)care desi sunt grave, totusi nu ma afectau, in sensul ca erau compensate de multa atentie, ma simteam iubita si nici nu se imbata (consuma zilnic exces de alcool dar nu ajunge sa aiba comportament evident de imbatare). cu 1 an inainte de casnicie am inceput sa observ diferente de comportament: raceala emotionala, usoara agresiune indreptata catre mine, gen rastit, vorbit urat, etc. am incercat chiar sa ma despart de el, pt ca sufeream zilnic dar nu m-a lasat, a inceput sa planga si m-a convins. dupa ce ne-am casatorit a inceput calvarul. am intrat intr-o relatie de dominare-supunere, in care el ma facea zilnic sa plang, chiar si de 3, 4 ori pe zi si ma ignora. am simtit ca ii place sa ma manipuleze si sa ma domine in felul asta dar el nu realiza ca imi face rau. de cate ori incercam sa-i explic sentimentele mele ma ignora sau imi spunea ca el nu asta vrea si ca exagerez, parca nu vedea ce face. mentionez ca eu sunt de formatie psiholog, iar el e somer, cu studii limbi straine. provine dintr-o familie de cadre didactice dar am senzatia ca si educatia e putin subreda, in sensul ca tatal lui l-a cam ignorat si nu i-a zis niciodata ce sa faca sau sa nu faca. nu i-a dat nicio directie. in fine, apoi au sosit si 2 copii foarte doriti de catre amandoi. dar lucrurile s-au inrautatit si mai mult. se purta tot mai urat cu mine, indiferenta crasa, ignorare, mandrie in exces, nu colabora cu mine la nimic, eu nu contam, nu ma asculta in nimic, iar eu trebuia sa il ascult orbeste. am observat ca imi aducea exact acele acuze care i se potriveau lui. o perioada s-a purtat foarte urat si cu copiii, facea crize de nervi. am ajuns la discutii de divort. m-a convins iar, vorbea frumos, spunea ca se lasa de baut si ca va fi alt om. asta dura cateva saptamani, apoi relua bautura. eu mereu am pus dereglarile lui comportamentale pe seama bauturii. nu cred ca se va lasa vreodata. cert este ca pe mine m-a afectat intr-atat incat mi-am modificat personalitatea si am inceput sa fac crize de nervi fata de copii. apoi vine vinovatia si iar plang de ma omor. ma simt singura, umilita, diforma, urata, mutilata in toata fiinta mea. nu pare sa dea doi bani pe mine. este si foarte egoist si egocentrist. nu-i place sa-si asume raspunderi si mi-a zis foarte clar sa nu-i mai cer ajutorul la nimic, sa ma descurc singura. sunt foarte indoita. cum voi putea trai cu el in continuare? cred ca ma voi imbolnavi foarte rau. mi-a disparut bucuria de a trai, de a manca, nu mai rad si ma tem de deviatii psihice pe care le-as putea dobandi. dar daca ma despart de el nu stiu daca ma descurc cu copiii care sunt foarte atasati de el, iar cel mare chiar doarme cu el si face crize de nervi cand pleaca sotul meu de acasa. sunt speriata de ambele variante. nu vrea niciun fel de ajutor specializat, nici pentru alcoolism, nici pentru tulburarile psihice pe care le are: depresie alternanta cu manie (mai accentuata e depresia). nu stiu cum m-ati putea ajuta dar poate ceva din marturia d-voastra, poate un singur cuvant, sau o idee mi-ar fi de folos.
ma iertati pentru acest foarte lung testimonial.
cu mult respect,
maria

Buna… Poate veti reusi sa gasiti pe pagina din link-ul urmator, parte din acele informatii care v-ar putea fi de ajutor intelegerii si gestionarii situatiei in care va aflati. Toate cele bune & o zi frumoasa! https://www.facebook.com/ParteaIntunecataADragostei

draga Colega, in primul rand nu am cum sa nu observ din cele spuse de tine ca esti maritata cu un bipolar (maniaco-depresiv) care nici macar nu este sub tratament. Daca acest diagnostic este corect, atunci cea mai buna varianta este sa iti iei copiii pe sus si sa mergi la parinti… sau in alta parte unde puteti fi in siguranta. Te asigur ca cei 2 copii ai tai or sa sufere mult mai mult prin relatia cu el decat daca traiesc la distanta. Se pare ca ai picat in ‘plasa’ lui si ca totul se intampla exact asa cum dicteaza el, fie constiente, fie inconstient. Tu singura poti iesi din aceasta situatie. Succes, se poate!

Este ciclul violentei domestice care se strange din ce in ce mai mult . cat timp vei ramane in rolul de victima nu poti iesi din acest cerc. Cauta ajutor psihoterapeutic sa te echilibrezi tu si abia apoi ia o decizie vizavi de familia ta. El nu se va schimba atata timp cat iti joci rolul de victima foarte bine. In plus nu mai contribui la intretinerea alcoolismului pentru ca asa e liniste in casa, cu siguranta dupa ce bea tot nu este liniste. spor si succes sa te intaresti ca sa iei decizia buna pentru tine si pentru copiii tai

Buna…am o problema la care nu gasesc rezolvare…Am o relatie de 7 ani jumate si in ultimul timp am inceput sa avem tot mai des discutii….ideea e ca aceste discutii intre noi doi incercam sa le rezolvam…dar mama mea nu mai e deacord cu relatia mea si mereu imi spune sa renunt ca nu e de mine …am incercat sa discut cu ea sa ii spun sa nu se mai bage in discutiile mele cu el…au inceput sa se jigneasca ba chiar sa nu se mai suporte…mereu ma pune sa aleg ori sa am mama ori sa raman cu el…nu stiu cum sa fac sa ma linistesc si sa ma fac inteleasa de amandoi…eu nu pot sa aleg doar pe unul…am 29 ani si simt ca ma depaseste situatia…mama mea e o fire foarte protectoare…nu mai suport sa o vad ca sufera, nu mai suport sa vad ca mereu se cearta, nu stiu cum sa fac sa ii impac pe amandoi…lui nu ii place ca mama sa intervina in discutiile noastre..de un an stam amandoi pe chirie si discutiile cele mai fregvente dintre noi sunt ca eu mereu sunt la mama si nu ma ocup de casa…nu stiu cum sa fac…cum sa discut cu mama sa se impace cu gandul ca eu pe el il vreau si sa nu mai sufere din cauza mea…simt ca ma distruge suferinta ei dar in acelasi timp as vrea sa imi vad si de viata mea, de multe ori dupa o discutie cu ea sau el simt ca imi vine sa imi iau zilele ca nu mai am pt ce trai…va rog ajutati-ma…

ai nevoie sa rupi cordonul ombilical care te leaga de mama, sa iesi din rolul protector pe care l-ai adoptat fata de mama ta, pentru ca momentat pui nevoile ei mai presus de ale tale. Esti adult care face alegeri pentru care isi asuma consecintele. Mama ta si-a trait viata cum a ales ea, la fel sa faci si tu. Intentia mamei vine din iubire, pesemne ca a suferit foarte mult in trecut si vrea ca tu sa nu suferi la fel ca ea. Te-ar putea ajuta un psihoterapeut si participarea la un atelier foarte bun Vindecarea liniei materne https://www.facebook.com/events/584539798311181/

Daca nu esti din Constanta poti merge la un astfel de eveniment si in Brasov, ma contactezi si iti dau numerele de telefon

Mesaj:
Buna ziua!
Este pentru prima oara cand intreb ceva de genu pe internet.
Dar am o problema, fratele prietenei mele s-a sinucis acum 2 saptamani si de atunci ea este intr-o stare foarte proasta de atunci si din ce am citit pe net prezinta aproape toate semnele unei depresii, mai putin sentimentele de suicid si dureri cronice. In plus eu nu pot fii langa ea, deoarece nu sunt in tara, sunt plecat cu serviciul. Ma nelinisteste si mai mult faptul ca are momente in care sta 80% din timp cu capul plecat si incearca sa ii indeparteze pe ceilalti(inclusiv pe mine), asta doar ce observ eu vorbind cu ea pe skype. Ea este de parere ca stie care sunt semnele unei depresii ca noi ceilalti o presam sa treaca peste.Si ca este mult prea devreme pentru asta.Ea este inca in scoala dar lucreaza part time. A avut chiar si o tentativa de a renunta la serviciu, dar in urma discutiilor a renuntat la idee. Cand i-am trimis un link in care explica semnele depresiei s-a suparat si mai mult pe mine.

Ce este de facut in acest caz? Eu unul nu stiu cum sa o ajut si nici ce am de facut pentru a putea indrepta situatia.

Va multumesc mult pentru ajutor!

Si va doresc o zi placuta!

Cu stima,
Catalin.

Cand moare cineva drag treci printr-o perioada de doliu si e posibil ca prietena dvs sa treaca printr-un astfel de moment. Sincer 2 saptamani e timp putin mai ales ca fratele prietenei dvs s-a sinucis si e greu de inteles o astfel de fapta. Eu am trecut printr-o tentativa de suicid si stiu exact cat de disperat esti ca sa ajungi la asa ceva. ea probabil cauta raspunsuri de ce a facut asta ? e greu nici eu nu am cum sa dau o explicatie pt asa ceva….nici eu nu am habar de ce am facut asta acum 8 ani. stiu doar ca ma durea f tare sufletul. e greu cand cineva apropiat se sinucide mai ales ca tind sa cred ca era destul de tanar. na ea cauta explicatii acum si are durere in suflet. o anumita perioada de timp e ok sa fii trist si deprimat mai ales dupa un astfel de eveniment. Da in general daca ai o proasta dispozitie esti trist e posibil sa treci printr-un episod depresiv dar se ia in calcul sa fie fara un eveniment major negativ in viata. deci ea acum e in perioada de doliu. e bine ca va faceti griji pt ea dar mai lasa-0ti sa treaca timp pana sa spuneti ca trece printr-o depresie. da ar putea sa vb cu un psiholog ar ajuta-o sa treaca peste eveniment mai usor.

Dati timp si spatiu sa jeleasca moartea fratelui sau. Trecerea peste doliu este un proces foarte dureros, poate sa dureze si un an de zile. Cand trece perioada de negare o sa accepte ajutorul, intr-o forma sa alta.

daca nu e pregatita sa vorbeasca cu nimeni puteti sa ii recomandati terapie bowen ca suport pentru echilibrarea psihicului vizavi de socul intens prin care a trecut. Mai multe despre aceasta terapie si terapeutii care o practica veti gasi pe site-ul www.bowtech.ro

Mesaj:
Am 60 ani si daca stau mai mult in fata calculatorului ma ustura ochii.Daca imi pun cate o picatura ulei de ricin ,ma simt mai bine.As vrea sa stiu daca este bine cum procedez sau ce ar trebui sa fac .Va multumesc .

ar fi foarte bine sa mergeti la oftalmolog!

Nu cunosc amănunte despre uleiul de ricin, însă am lucrat şi eu 12 ore pe zi la computer şi mă dureau ochii. Astaxantinul mi-a rezolvat mare parte din probleme în doar 2 zile. Mai puteţi încerca omega 3+ doze mărite de vitamina E cu susan măcinat. http://www.suplimente.ro/blog/2011/05/astaxantina-antioxidant-natural/ În rest, puteţi avea în vedere şi combaterea glicării avansate, un fenomen nociv asociat în general cu îmbătrânirea, caz particular cataracta. Adică trebuie să eliminaţi zahărul, prăjelile, carnea arsă, alimentele cu sirop de fructoză, reduceţi amidonul. Pe scurt: o dietă cu puţini carbohidraţi.

Lacrimi artificiale, gasiti la farmacie

Dacă stați multe ore la tv/computer/smartphone/tableta etc…Este foarte important sa aveți o lumina aprinsa care sa fie mai puternica decât cea emisa de computer/tv/ telefon etc. Și trebuie consumata mai multa apă.

Statului in fata monitorului rareste clipitul si cornea stand in contact mai ndelungat cu aerul isi piede umidittea. La asta mai adaugati si varsta. Lacrimi artificiale folosite cat mai des, unele sunt chiar usor antiseptice.

Mesaj:
Am 14 ani si cred ca am luat-o complet razna. Ma cert cu familia in fiecare zi,ei spun ca le-am stricat viata si toate astea ma fac sa ma gandesc sa imi iau viata sau sa plec de acasa. Tot ce se intampla, eu sunt de vina. Nu ma asculta niciodata. Toate astea doar din cauza ca sunt slaba si mananc putin. Asta li se pare lor.
Nu stiu ce sa fac. Sunt singura. Nu am pe nimeni. Toti prietenii mi-au lasat balta. Capul imi explodeaza de la atata plans.

ce iti pot recomanda este sa iei legatura cu un psiholog care sa te ajute in aceste momente, sa te sprijine. Solutii exista, paote ca nu iti sunt la indemana in aceasta perioada. Se poate, succes!

Stii?… Pe la virsta la care adolescentii isi traverseaza cea mai complicata perioada a vietii lor, se intimpla de multe ori ca parintii sa traverseze, la rindu-le, o perioada poate la fel de grea. Se uita la viata lor – si, mai cu seama, la cum SE SIMT in viata lor, si nu le place prea mult ce vad acolo. Doar pentru ca esti adult, nu inseamna neaparat ca ti-ai rezolvat problemele, ca ti-ai construit viata asa cum visai – sau ca, odata construita, ea iti aduce si bucurie! Ei bine, se mai intimpla frecvent si urmatorul fenomen: uitindu-se ei, adultii, la viata lor, si neplacindu-le ce vad acolo, incep sa caute vinovati. Ca doar n-o sa-si asume in intregime responsabilitatea esecului. Atit de putini dintre noi reusesc sa faca asta! … Si, de aici, incep sa curga problemele pentru copiii lor. Pe de o parte, pot fi gasiti vinovati. Pe de alta, parintii se ingrijoreaza, sa nu care cumva sa ajunga sa-si strice si ei viata… Si tooot asa inainte… Asa stind lucrurile, stii care este cel mai bun sfat pe care ti l-as da eu? Sa fii TU mai inteleapta decit ei! Sa ai tu mai multa ingaduinta. Sa iei tu mai putin personal comportamentul lor. Asta, pina cind isi vor da si ei seama ca gresesc INCLUSIV in atitudinea pe care o au fata de tine….Ce zici, poti? Noi iti tinem pumnii!

Pentru ca din ceea ce ai scris reiese ca doresti sa intelegi si sa schimbi situatia ai putea disucuta cu parintii si sa mergi la un terapeut. Nu tot ceea ce se intampla are loc din cauza ta.

Dacă nu poţi apela la un terapeut din diverse motive ( financiare de exemplu) poţi merge să discuţi cu un preot atunci când îţi e greu, sau cu un profesor/profesoară. Îţi mai goleşti sufletul şi poate vezi lucrurile din altă perspectivă. Baftă multă şi capul sus!

Mesaj:
Buna seara! As dori sa ma ajutati sa trec peste starile pe care le am.pt ca nu mai suport sa fiu asa sensibila.sa plang pur si simplu din senin.inca din copilarie am simtit ca mama este mult mai apropiata de fratele meu.de fapt niciodata mama nu a dormit cu mine.eu dormind cu bunica pana am crescut. Apoi.m.am casatorit cu un barbat cu opt ani mai mare.nu a fost dragoste.habar nu aveam cum este sa iti placa cineva si sa iubesti.sa fii iubit. Au venit copii.doua fete.ce acum au peste 20 ani. Sotul meu a fost un om extrem de rece.tot timpul lipsea noptile si sta la jocuri de noroc.eu plangand si asteptandu.l.nu am spus nimanui nimic din ce se intampla.nici nu am facut scandal pt a nu face fetele sa sufere. Asa au ajuns la aceasta varsta si acum nu le place cand vreau sa fiu si eu fericita si cand in sfarsit am intalnit pe cineva care tine la mine.sunt egoiste.si desi imi spun ca nu le deranjeaza vad ca se supara si nu le pica bine. Am nunu v.am spus ca sotul meu in toti acesti ani a fost mai apropiat de mama lui decat de mine.dragoste nu am facut niciodata asa cum ar fi fost normal.iar el nu s.a dezbracat niciodata in fata mea.cand intra in baie isi incuia usa. Asta pana acum 14 ani .pt ca din anul 2000 cand aveam 30 de ani.nu am mai facut dragoste deloc.si cred ca s.a adunat atata tensiune in mine.incat acum 4 ani incat am explodat si nu m.am mai putut preface ca e totul bine. Eu nu am spus nimanui aceasta problema iar acum mama nu crede nimic din tot ce a aflat.el a dat toata vina pe mine. Iar eu nu mai suport.ma lupt cu mine sa nu innebunesc

Cred ca v-ar fi foarte util sa apelati la un psihoterapeut. Toate cele bune!

Din pacate (sau mai degraba din fericire) aceste „explozii” care pot fi chiar violente, ne arata foarte clar ca, felul in care ne-am fortat sa privim lucrurile si faptul ca nu am ascultat de ceea ce simtim cu adevarat se apropie de sfarsit. Sa incercam sa trecem peste ceea ce de fapt ne afecteaza nu poate avea consecinte pozitive pe termen lung. Lupta aceasta interioara cu noi insine ne va epuiza pana la urma. Situatiile de criza in care ajungem sunt niste semnale de alarma ce ne arata ca nu ne mai putem minti ca "este bine”, cand noi simtim cu totul altceva in sufletul nostru. Este greu, desigur, sa acceptam adevarul din inima noastra si apoi sa avem si curajul sa actionam in conformitate cu acesta. Insa, riscurile la care ne supunem, incercand sa ignoram mereu ce simtim si ce credem noi cu adevarat despre viata noastra, sunt mult mai grave.
Nu trebuie sa va mai luptati cu dumneavoastra, sa va presati si sa perseverati in aceasta situatie care va consuma energia, ci incercati sa aveti mai multa grija de nevoile emotionale pe care le aveti si care au fost foarte mult timp neglijate, si gasiti pe cineva, un consilier sau psihoterapeut, cu care sa comunicati sincer despre ceea ce traiti. Aveti mare nevoie sa aveti grija de dumneavoastra, iar asta nu este in nici un caz egoism, ci o necesitate naturala si normala.

Ne descrieti o intreaga poveste, veche de zeci de ani. Sunt multe aspecte care trebuiesc rezolvate, la dumneavoastra s-a cam umplut paharul si da pe alaturi. cautati cu psihoterapeut si pas cu pas, ii dati de capat. Mult SUCESS!!!!

Mesaj:
Buna. Sunt studenta in anul 1 si abia ce am venit la facultate in Bucuresti. Nu ma pot adapta aici, imi este foarte greu departe de ai mei. Simt nevoia de spatiu, sa am locul meu. Stau la camin si nu ma simt asa cum trebuie. Mi-e foarte dor de casa si mi-as dori ca atunci cand termin cursurile sa se intample ca in liceu, sa merg acasa, sa ma astepte ai mei, sa stau cu ei de vorba. Plang aproape in fiecare zi si nu ma pot obisnui cu ideea ca sunt departe de ei. Nu stiu ce sa fac.

inteleg ca acest dor de casa te chinuie destul de tare, insa ma intreb daca nu este firesc sa fie asa? Ai luat o hotarare cand ai mers la facultate, pt binele tau si al familiei tale, ceea ce, din pacate, presupune si acest sacrificiu. Ma gandesc ca o sa poti rezista, asa cum au facut si altii in aceasta ipostaza; poate poti sa iti vizitezi familie in weekend? Incearca sa iti fac prieteni si sa iti petreci timpul cu ei pana te adaptezi. Sunt multe variante, insa nu uita ca este ok ceea ce simti si ca poti sa faci ceva pt asta. Se poate, succes!

Inteleg ca sunt multe schimbari in viata ta: alt oras, oameni noi la camin,la facultate, etc. Este o perioada de acomodare, perioada in care da, vei simti ca unele lucruri nu mai sunt ca pana acum. Asta pana iti vei face noi prieteni si un nou program-inclusiv sa mergi acasa in week-end. Si daca simti ca mai sunt lucruri pe care nu le poti gestiona, cateva ore de dezvoltare personala te vor ajuta cu siguranta. Succes!

Buna!Din proprie experienta iti spun ca am trecut exact prin aceleasi stari(eu sunt studenta in anul 2).Incearca sa ti infrumusetezi camera de camin,spre exemplu sa iti lipesti pe peretele de langa patul tau stickere,poze cu ai tai,astfel iti va da impresia de spatiu doar al tau )).In ceea ce priveste dorul de cei dragi,gandeste te ca ei vor ca si tu sa fii bine .Tuturor ne a fost greu la inceput,dar cu siguranta te vei adapta (nici eu nu ma gandeam ca voi reusi ).Numai bine!

Mesaj:
Prietena mea are mom cand se supara si nu mai scoate nici un cuvant daca stau linistit langa ea si nu zic nimic nu zice nimic, daca o reped sau o zgudui un pic nu zice nimic, la un mom cand am amenintato ca o expun sunando pe mama ei s-a ridicat sa imi ia telefonul apoi a incercat sa treaca pe langa mine fortat a m lasato a incelut sa respire adanc si repede de parca nu avea aer si a dat sa se imbrace si sa iasa pe usa desi era seara.. am oprito am lasato sa se linisteasca si am plecat eu intelegand din comportamentul ei ca nu ma suporta pe mine in prezenta ei. Cum se explica acest blocaj al ei care datorita insistentei mele de a afla ce are, ce vrea de la mine, ce vrea sa fac? ajunge chiar spre atacuti de panica cred?

este destul de vag ce ne descrieti. Ar fi o idee sa o incurajati sa discute cu un psiholog despre starile ei. Succes!

Poate ca atunci cand este furioasa sau speriata sau ambele se retrage cu scopul autoprotectiei. Sau poate ca stie ca va atinge cumva retragerea ei. Ma intreb daca nu ar fi diferit daca nu ati mai intreba ce are, daca nu ati insista. Poate asa ar veni ea catre dvs. si ar comunica. Toate cele bune.

Eu spun sa nu insistati, trebuie sa aveti rabdare, sigur trece prin ceva, din ce descrieti poate fi vorba despre o anxietate cu atacuri de panica-lipsa de aer-, dar este greu sa ma exprim exact. Oricum, trebuie indrumata catre psiholog, daca nu, incercati dvs sa vorbiti cu ea, dar fara zguduiri si insistenta. Sa stie ca are un sprijin la nevoie, ca vreti sa o ajutati. Eu va astept oricand. Sanatate!