Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:Buna ziua!Fetita mea in varsta de 8 ani a fost diagnosticata cu psoriazis:initial numai la nivelul scalpului apoi au aparut elemente la un genunchi si la un cot.Am spalat-o si am uns-o cu fel si fel de sampoane si unguente prescrise de dermatolog dar se pare ca se extinde.Lupta cu aceasta boala am inceput-o de un an si jumatate, timp in care nu au fost deloc remisii.Va cer ajutorul in speranta ca poate ar exista un tratament naturist ce imi poate echilibra sanatatea copilului.Am urmat 3luni un tratament homeopat dar fara nici un rezultat.Va multumesc!!

Poate fi vorba despre o somatizare. Daca a trecut printr-un soc emotional este posibil ca acesta sa fie o cauza. Apelati si la un terapeut. Succes!

http://www.terapiinaturiste.ro/diete-psoriazis.php

Tratamentul pt aceasta boala de multe ori da rezultate mult mai bune combinate cu psihoterapia.Cautati un terapeut experentialist in orasul dumneavoastra( cercetati Institutul Sper). De ce un experentialist? Pt ca ei stiu cum sa lucreze cu bolile psihosomatice dar si cu afectiunile de ordin psihogenealogic.

Cititi cu atentie fiecare articol din categoria de aici. Daca unguentele contin corticoizi, cu siguranta mascheaza de fapt cauza reala a problemei, si nu pot fi decat ultima solutie, in special pentru copii. tinyurl.com/me6yvkg

Schimbati medicul.Nu stiu de unde sunteti dar se fac analize complexe…de exemplu ANTICORPII ANTINUCLEARI .La Cluj la pediatrie 2 de exemplu este doamna dr Sparchez care e foarte buna.Homeopatia ca adjuvant eventual…psoriazisul e mai mult decat problemele dermatologice…luati in serios asta si cautati un medic cu experienta .

Nu e verdict dar urmariti dvs aspectele…daca au legatura si cu copilul dvs si cum puteti rezolva. De multe ori (nu intotdeauna) psoriazisul apare in urma unui soc emotional puternic… persoana a fost foarte marcata de ceva sau a crezut, in acel moment ca nu poate face fata… incercati sa aflati ce a declansat, …debutul. Sau, o alta varianta, ar putea fi o reactie de aparare la o… niste impuneri…. cercetati… cand se reactiveaza? – ce simte, ce gandeste in acele momente?… ce frici…… v-am spus – nu e obligatoriu dar e bine de observat. Succes.

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:In urma cu 6 luni , dupa ce am rupt orice legatura cu fosta , am inceput sa fiu mai apropiat de o buna prietena de-a mea din copilarie .
Aceasta mi-a marturisit ca tine la mine si ca ar vrea sa fim impreuna . Eu am fost cel mai cu capul pe umeri (eu 22 , ea 17) si i-am spus ca cel mai bine ar fi sa lasam lucrurile sa decurga normal si daca v-a aparea ceva in timp bine , daca nu nu ar fi avut rost o relatie doar de fatada .Timpul a trecut iar dupa vreo 4 luni , poate si mai bine i-am spus ca vreau sa fim impreuna , ea a acceptat si lucrurile pareau sa decurga cum nu se putea mai bine .
Golurile au inceput sa apara din pricina faptului ca nu prea ne vedeam (ea era foarte complexata de cum arata) , refuza invitatiile de orice gen . Am incercat in diverse randuri sa o sustin /incurajez dar nimic nu a mers . Intr-un fel simteam ca lucrurile vor duce la o despartire , dar lucrul care m-a lasat masca e ca ea mi-a spus ca nu mai simte la fel ca la inceput si ca a inceput sa isi piarda interesul .
Acceasi persoana care imi facea declaratii ca ma iubeste de nu stiu cati ani si ca nu avea curaj sa imi spuna si ca ar face orice sa fie cu mine (culmea nu?)

Aici vine partea poate si urata din partea mea .
Cand am primit mesajul de despartire ( ca de in ziua de azi nimeni nu are curaj sa faca ceva fata in fata) , eram cu o prietena si cum eram tot alb la fata m-a intrebat ce sa intamplat si i-am aratat mesajul .
Si evident m-am luat dupa ea …
Si i-am spus ca ma bucur ca a facut ea acest pas ca voiam eu sa il fac si ca sper ca aceasta “relatie” (am foslosit glimele) sa nu afecteze relatia de prietenie si i-am spus pe viitor sa nu mai fie asa inhibata.
Nu mi-a raspuns la mesaj …si nu am mai vorbit o luna jumate pana cand intr-o zi m-am intalnit cu ea intamplator in oras , si nici macar nu m-a salutat inapoi …
I-am lasat un mesaj , i-am spus ca nu e bine sa faca asa si ca nu vorbeam serios in ultimul mesaj (chiar nu aveam de gand sa ma despart de ea ) dar nu a raspuns…
Acum vine si intrebarea : Trebuie sa fiu ars pe rug ? Ceea ce am facut eu cu mesajul ala este atat de grav ?
In primul rand acea fata imi era un prieten , nu as vrea ca lucrurile sa ramana asa intre noi …

Probabil ca desi ea isi dorea o relatie cu dvs. atunci cad aceasta a fost posibila ei i s-au activat anumite temeri (care tin de experientele ei, deci de ea). Dvs. v-ati simtit respins, ati incercat sa intelegeti si cand lucrurile nu s-au rezolvat ati decis sa puneti capat relatiei. Pare ca fiecare are lucruri de spus insa modul in care ati ales (ambii) sa reactionati nu a facut acest lucru posibil. Mesajul dvs. a deranjat-o, o varianta ar fi fost sa vorbiti despre temerile sau nemultumirile ei pentru a cunoaste cauza dezinteresului ei. In ceea ce priveste relatia de prietenie, cand lucrurile se amesteca si nu in mod fericit este posibil sa nu mai poata fi vorba de prietenie (decat daca lamuriti intr-un fel lucrurile).

E “grav” ce ai facut – intodeauna pune invers situatia .. daca ea ti-ar fi scris mesajul asa – cum te-ai fi simtit? … si daca vei face asa nu vei mai face altora ceva ce apoi sa regreti – ce te doare pe tine – e la fel si pentru celalalt. Dar esti un om frumos la suflet si poti fi iertat… daca te porti in viitor cu afectiune, eleganta, sinceritate, caldura… prietenia e un lucru minunat… ti-l poate reacorda daca ii arati ca ai gresit…e uman. Cat despre relatie… doar voi… fiecare suflet stie ce vrea.

senzatia pe care o am eu este ca termenul de ‘prieten’ in aceasta situatie este putin ‘neclar’ si poate clarificarea lui o sa va aduca amandoura raspunsurile pe care le cautati. Succes!

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:

Buna ziua! As dori sa imi spuneti si mie unde gresesc in abordarea examenului de admitere in magistratura, avand in vedere urmatoarele aspecte: Imi doresc foarte mult sa acced in aceasta profesie inca din facultate, dau examene de admitere inca din anul 2004 si nu reusesc sa obtin punctajul minim de trecere (sunt foarte aproape de limita ceruta).Cei din jurul meu imi spun sa renunt, insa in mine sa da o lupta acerba intre dorinta de a intra in profesie si indatoririle de familie.De fiecare data gasesc ca cei din jurul meu sunt vinovati pentru esecurile mele (parintii mei care nu mi-au putut asigura linistea de care aveam nevoie sa invat si sprijinul financiar, job-ul stresant, iar acum sotul si copilul mic care imi ocupa tot timpul).

Multumesc,
P. ROXANA

ce am inteles eu este ca va este foarte greu sa acceptati esecul propriu si ca insistati intr-o zona pt care se pare ca nu intruniti minimumul necesar. Ma gandesc ca exista un blocaj si va sugerez sa investiti intr-o psihoterapie pt a reusi sa il depasiti… lucrurile par mult mai profunde. Succes!

Perseverenta este buna daca nu este insotita de autosabotare (aparare inconstienta). Probabil este o splintare intre ceea ce va doriti la nivel constient si ceea ce se afla in spate. Asa cum a spus si colegul mai sus, mergeti intr-o terapie ca sa faceti putina lumina in responsabilitatiele, prioritatile familiale si ceea ce va doriti in functie de motivatiile pe care le aveti.

Cred ca v-ar fi util sa va intrebati ce credeti ca ati obtine odata cu intrarea in magistratura. Poate ati ramas blocata intr-o dorinta de student, cand lucrurile par intr-un fel mai stralucitor decat sunt in realitate. Poate v-ar fi de folos sa luati o pauza din tot acest zbucium, si sa va uitati in jur, tocmai la acele persoane pe care le invinuiti ca va ocupa timpul – copilul, sotul, parintii… Nu de alta, dar s-ar putea sa va treziti la un moment dat ca ati alergat dupa o iluzie si a trecut viata pe langa dvs. Si eu cred ca v-ar putea ajuta terapia.

Faptul ca dati vina pe cei din jur pentru esecurile dvs. denota ca nu stiti sa va asumati raspunderea deciziilor dvs. Pe de alta parte, faptul ca nu reusiti sa treceti examenul acela desi ati incercat de mai multe ori, ar trebui sa va dea de gandit ca nu sunteti facuta pentru asa ceva, si ar trebui sa cautati altceva. Aveti un copil, un sot, prioritatile dvs ar trebui sa fie cu totul altele, dar se pare ca aveti niste probleme de care nu sunteti constienta. Un curs de autocunoastere si dezvoltare personala cred ca v-ar fi util ca sa va redescoperiti, ulterior sa va reanalizati prioritatile.

Este posibil ca fix aceasta lupta de care spuneti sa va "impiedice" inconstient sa reusiti. Esecul de care vorbiti este un compromis intre doua tendinte opuse: doriti sa luati examenul =invatati iar pe de alta parte simtiti ca reusita v-ar indeparta de indeplinirea indatoririlor din familie. Rezultatul il cunoasteti. Ca sa nu mai consumati in continuare energie in directii opuse discutati cu un terapeut si de indata ce veti rezolva conflictul veti reusi in ceea ce v-ati propus.

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:

buna,sunt Alma,am 14,problema mea este ca obisnuiesc sa ma simt vinovata de fiecare data cand un copil din clasa mea este batut de un alt coleg,nu stiu de ce,dar daca nu intervin ma simt frustrata fac crize darceilalti nu sunt ca mine.cand eram mica eram foarte impulsiva,am vrut ba chiar sa tai picioarele unui catelus din nervi daq m-a oprit mama,iar apoi ma simteam ingrozitor,acum sunt un copil care simte nevoia sa faca mult bine dar am niste iesiri foarte viólente cateodata si nu inteleg cum pot fi atat de diferita ca si cum in mindd ar exista doua persoane diferite,va róg sa imi spuneti din ce cauza sunt asa,va rog frumos?m-am saturata sa fac lucruri iar apoî sa regre!va rog!

este normal sa te simti vinovata daca nu intervii intr-o cearta sa ii desparti sau sa ii temperezi (e in firea umana). Insa la tine din cate zici, mai sunt si altele, cum ar fi "iesiri violente" si asta denota lipsa de autocontrol. E foarte bine ca iti pui astfel de intrebari la varsta ta, ai ocazia sa te autoanalizezi astfel si sa te autocorectezi din timp. Recomandarea mea este sa urmezi un curs de autocontrol, eventual un sport de autoaparare gen aikido/qigong unde te poti descarca de iesirile violente si pe de alta parte daca nimeresti un indrumator bun, o sa te invete si cum sa iti stapanesti autocontrolul. Desigur poti apela si la cursuri de dezvoltare personala daca crezi ca un astfel de sport nu te atrage. Tine totusi cont ca tu esti inca in formare, in functie de ce decizii iei te poti schimba in timp in bine sau in rau. Alege ce e mai bine pentru tine si experimenteaza si invata sa te autocontrolezi (astfel vei avea un atu fata de ceilalti in situatii dificile)

Discuta cu parintii tai si solicita sa vorbesti cu un psiholog. Este probabil din cauza faptului ca in acest moment nu stii cum sa gestionezi anumite emotii.Succes, se poate!

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:

Buna ziua!
Sunt sotie si mama si am 29 de ani.Copilul are 3 luni.
Sotul ma inseala,de vreo 2 luni,am dovezi concrete,nu banuieli:mesaje,telefoane etc.La noi in familie nu a existat sa avem secrete unul fata de celalalt,cum ar fi parolele si asa am reusit sa vad mesajele.
Suntem casatoriti de 4 ani si este la a 2-a abatere,cu aceeasi femeie cu care a facut-o in urma cu un an.Eu am plecat momentan cu copilul la parinti,pentru a mai scapa un pic de tensiune.Vorbim zilnic la telefon,fara nici o dicutie in contradictoriu,fara o umbra de raceala,dar el continua sa vorbeasca cu respectiva.
Acum cateva zile cand am plecat,mi-a spus ca s-a terminat tot cu respectiva,ce ne iubeste si nu vrea sa ne piarda,dar din pacate nu este asa.
Va rog sa imi spuneti ce sa fac..este o decizie foarte grea,ma gandesc si la fetita noastra ca ii va fi greu sa creasca fara tatal ei,dar nici eu nu pot trai cu un om care stiu ca iese pe usa si se intalneste cu alta..

Doar tu sti ce poti face! Noi "ce-i din afara" putem sa-ti spunem ce sa faci. Incercati terapia de cuplu

ce puteti face este sa va ganditi bine si sa luati o hotarare cat mai buna pt viitorul copilului si al Dvs. Nu poate altcineva lua aceasta decizie in locul Dvs. Inainte de orice va sugerez sa incercati cateva sedinte de consiliere maritala… macar sa clarificati totul. Succes!

Daca sotul dvs. spune ca vrea sa ramana in relatie atunci apelati la consiliere de cuplu. Este posibil ca dupa ce stabiliti ce anume s-a schimbat in relatie si cum vreti sa fie aceasta lucrurile sa se limpezeasca.

Poate că va fi nevoie să faceți un compromis https://wp.me/p48646-dv

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro

Buna ziua. Am nevoie de ajutor….din pacate iubitul meu si-a pierdut bunicul acum 6 zile si e foarte rece cu mine,nu ma lasa sa-i fiu alaturi sa-l sprijin asa cum imi doresc….ba mai mult imi da de inteles ca vrea sa ne despartim si eu nu vreau il iubesc prea mult,nu pot sa-l pierd….si inainte de momentul cu bunicul lui tot era putin distant fata d mine. Mi-a zis ca pe el nu il intereseaza decat bunica lui ca a ramas singura si nimic altceva. ce pot sa fac eu?cum sa-i vorbesc?cu ce pot ajuta ca relatia mea sa nu se termine?

daca el vroia sa se desparta de tine dinainte, atunci acest eveniment este doar un pretext. Incercati sa stati de vorba despre cum a fost relatia voastra pana acum si daca exista dorinta de a merge mai departe sau nu. Relatiile ar fi bine sa fie un consens… nu o constrangere. Succes! si condoleante!

Eu cred ca tu il iubesti mai mult decat te-a iubit el vreodata si de aceea nu poti sa renunti la el. Dar ai de ales, ori incerci sa te chinui (psihic si sentimental) continund o relatie in care el nu mai vrea sa fie, ori te eliberezi cu un efort si cauti pe cineva care sa te merite cu adevarat. Tot ce poti sa faci legat de el e sa ii fi prietena si nimic mai mult (daca poti), sa il ajuti daca el vrea sau cere dar atat, nu te poti implica mai mult sentimental pentru ca daca el te va refuza in continuare vei suferii tu mai mult. Daca in timp el o sa isi schimbe atitudinea fata de tine, te mai gandesti la momentul respectiv daca mai vrei sa fii cu el sau nu, dar pana atunci fii doar prietena si nimic mai mult fara alte asteptari din partea lui.

Oamenii reactioneaza diferit la pierdere. Ati spus ca nu va lasa sa il sprijiniti asa cum doriti – poate ar fi util sa intrebati cum ati putea sa ii fiti alaturi, care sunt nevoile lui in aceasta perioada. Puteti sa ii spuneti ca sunteti acolo pentru el, daca are nevoie de ceva. Inteleg ca tineti foarte mult la el si ca va sperie ideea de a il pierde. Nu orice indepartare inseamna despartire. Insa incercarile constante de a evita despartirea pot afecta grav relatia.

Poate ca simte ca nu poate fi intr-o relatie si in acelasi timp sa aiba grija de bunica lui. Discutati despre asta. Daca realizati ca doriti sa fiti impreuna chiar in aceste conditii veti gasi si solutii.

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:

buna. ma numesc alina si am aproape 24 de ani. problema mea e urmatoarea. stau de la 3 ani la bunici. mi-au facut viata un iad. de cand ma stiu nu ma lasa sa fac mai nimic, ma tin ca pe un catel in lesa si ma scot la plimbare cu port:( in copilarie mai mult decat bataie si scoala nu am stiut. ma mai lasa din cand in cand pe afara da nu foarte mult si ca de obicei iesea afara sa vada pe unde sunt ca nu cumva sa ma indepartez de bloc. batai primeam o gramada..ma lovea foarte mult peste cap si peste spate dar nu usor ci cu sete parca ii facea placere. s.a intamplat odata in clasa a8.a sa merg tot in interiorul scolii la un spectacol facut de un african.luasem si o colega cu mine sa nu merg singura..si trecuse timpul si pe cand sa ies au aparut bunicii si m.au lovit de fata cu toti ca unde am stat atata si tot felul de prostii si s.au luat si de biata colega caci dupa parerea lor ea m.a obligat sa stau la spectacol… tot cand eram mai mica bunicul meu se imbata foarte tare si facea scandal ca ii trebuie banii de pensie si cum bunica.mea nu vroia sa ii dea iesea cu scantei. arunca dupa ea cu ciocanul iar ea zbiera..de fapt urla asa de tare de ma mir ca nu au aparut vecinii sa vada ce se intampla iar eu ma speriam foarte tare. alteori era mai rau scotea cutitul la bunica.mea iar eu mereu ma bagam intre ei pana reuseam sa.i potolesc. a doua oara nu am mai reusit si l.a ridicat si asupra mea si i.am zis: hai omoara.ma daca ai curaj…si s.a potolit. ce m.a speriat si inca ma sperie sunt reactiile mele cand aud astfel de scandaluri: imi bate inima foarte tare, ma balbai uneori si tremur de abia tin o cana in mana. nu se intampla chiar tot timpul ci doar cand am parte de scandaluri mai puternice. de vreo trei patru ori am avut scandaluri grave inclusiv cu un cutit ultima data fiind in 13 august 2013 nu pot uita acea data. grav e ca nu o pot potoli pe bunica.mea ii spun clar sa nu tot comenteze cand bunicul e beat sa il provoace da nu asculta, si tot ce pot sa cred e ca ii plac scandalurile. mai rau e ca ma afecteaza pe mine. din 2013 nu am mai avut asa scandaluri dar ma tem sa nu se mai repete vreodata. alta problema e ca ma tine bunica.mea din scurt. mai ales cand vine vorba de iesit afara sau de baieti. prima tentativa de relatie am avut.o la 19 ani. un sarut si cateva intalniri cu chiu cu vai. la a doua relatie a fost mai rau. am foat chemata la intalnire la 17:30 si a facut un scandal monstru ca unde ma duc eu la 5 noaptea. la ea era noapte. cumva am reusit sa ies. ii dadusem un sms unchiului meu (baiatul ei) care e in spania ca nu ma lasa sa ies si sa vorbeasca cu ea. a iesit mai rau, bunica.mea dadea vina pe mine ca il pornesc pe baiatul ei impotriva ei si ca se cearta din cauza mea. de aceea am apelat la el ca ea stie de frica lui si o mai "cearta". bun, am iesit dar cand m.am intors se simtea tensiunea..nervii tot. mi.a scos pc.ul din priza,sa nu ii mai consum curentul, ma jignea, ma facea c*urva, vagaboanda, ca imi trebuie barbat(era alt cuvant) si tot asa emoticon frown apoi am mai avut cateva intalniri dupaia s.a obisnuit cat de cat cu ideea ca am pe cineva. asta pana ne.am despartit. cunoscusem alt baiat si o luam de la capat ca nu il cunosc doar de pe net ca cine stie unde ma duce etc. nu am unde sa cunosc baieti caci stau doar in casa. si uite asa i.a sunat pe ai mei sa le spuna tot felul de prostii ca m.am dus cine stie unde(desi ii spusesem ca merg la o plimbare cu baiatul, ii si aratasem poza cu el), cine stie cu cine si cine stie unde ma duce etc iar ei au crezut.o ..situatia e tot asa si acum am iesit cumva la o intalnire de zilele orasului, anul trecut si m.a lasat sa ma duc pana tarziu (mai mult de 8-9 jumate nu stateam inainte)..dar ii trebuia si ei sa vina. ea care fara bunicul nu iese din casa sa nu cumva sa creada ca merge la barbati! va dati seama. am stat pana la 11 cu baiatul apoi in loc sa il las sa ma conduca pana acasa cum se face, m.am intalnit cu bunica bineinteles, in statie, sa mergem impreuna acasa. el m.a inteles din fericire. vorbesc si in ziua de azi cu el , ne dorim o relatie serioasa dar nu ne.am mai vazut de atunci caci nu gasesc un moment potrivit sa ii spun cumva ca vreau sa ies la o intalnire. iar o sa iasa cu scandal. prieteni cu care sa ies nu am, am una da nu ne.am vazut de luni bune.( bunica.mea nu o suporta ca e de alta religie) .azi i.am zis ca vorbesc cu cineva si ne.am certat si a.zis ca daca vreau barbat si sa ma marit sa ii spun la mama caci ea nu raspunde de mine, ca o sa vin "cu burta la gura" si tot felul de magarii. cand o aud ce spune nu ma mai pot abtine sa nu imi dau drumul la gura. am tacut o gramada de ani iar acum si de vreau nu pot! parintii stau intr.o garsoniera cu sora mea si pana cumpara un apartament mai dureaza caci altfel m.as duce la ei. singura nu pot sta ca nu lucrez momentan si probabil nu as avea suficienti bani sa ma intretin iar bunica.mea probabil m.ar lega in lanturi sa nu plec. ori daca as pleca la baiatul cu care vorbesc de exemplu mi.ar cere sa ma marit dupaia sa stau cu un barbat. uneori simt ca o iau razna, ma mir ca nu am facut o prostie pana acum caci paharul s.a umplut de mult. m.as duce la psiholog da si pt asta trebuie sa dau raportul si sincer nu ma pricep la mintit. nu stiu ce motiv as putea sa.i spun ca sa ies din casa. prietene nu am , daca ii spun ca ma duc la un interviu cere detalii si tot asa. mi.ar fi placut sa am un catel ca macar asa sa am un motiv sa ies din casa dar nici cu catelul nu e de acord, probabil l.as gasi mort. e foarte comunista si vrea sa aiba ea ultimul cuvant, ea e "femela dominanta" in casa.jucam toti dupa cum canta ea. daca le spun alor mei ce ma doare nu fac nimic dar imi spun ca e batrana si nu gandeste. dar atat. niciodata nu s.au impus in fata ei, macar tata ca e baiatul ei. de mama nu mai zic, nici pe ea nu o suporta ca e jumatate unguroaica si tot asa. de fata cu ea vorbeste frumos dar pe la spate……ma rog. mai am probleme cu timiditatea, mi.e groaza sa intru in locurile unde sunt multi oameni am impresia ca se uita la mine sau ca rad de mine..am uitat sa va spun ca bunica.mea spune ca doar panaramele si vagaboandele merg la cluburi, restaurante etc ma face "dusa cu pluta", proasta,bleaga, urata ca foamea etc stiti ce doare? am ajuns sa cred ca sunt chiar asa. nu vad nimic frumos la mine fizic. imi doresc sa fac scoala de soferi dar mereu imi spune ca la cat sunt de timida si bleaga nu o sa reusesc si o sa raman cu banii dati. daca ii pomenesc de facultate imi spune ca eu un am creier pt facultate. acolo merg aia destepti. si uite asa ma descurajez emoticon frown ce va mai pot spune e ca am un suflet bun si milos. doar ca nu arat oricui. plang mai mult decat rad. daca vad un filmulet amuzant si rad ma face nebuna. deci de fieare data cand imi vine sa rad cu pofta imi musc limba..sa nu ma faca nebuna iar. incredere in mine nu prea mai am, ma simt imbatranita, plictisitoare, nu ma stiu distra, sunt prea serioasa, nu sunt ca cei de varsta mea ma simt cu 20-30 de ani mai batrana…..in fine, imi doresc sa am o familie a mea pt care sa lupt.. doi copii pe care sa ii apar de rautati..si care sa nu treaca prin ce trec eu. copiii mei vor avea libertatea pe care nu am avut.o eu si vor fi niste copii fericiti. sper ca nu v.am plictisit si daca puteti sa ma ajutati cu o incurajare, un sfat m.as bucura. va multumesc.

imi imaginez ca trebuie sa iti fi fost foarte greu sa tii in tine asemenea suferinta … insa ce as vrea sa iti spun este ca, asa cum ai descris tu, bunicii tai sunt oameni bolnavi psihic si au nevoie de ajutor de specialitate… iar faptul ca tu ai rezistat acestor gen de personalitati tulburate ma face sa iti admir adevarata ta putere! Ti-ar prinde bine o relatie terapeutica impreuna cu un psiholog… macar sa reusesti sa mai repari din trauma si sa te poti pozitiona asa cum iti doresti in viata. Sigur gasesti un specialist disponibil si intelegator situatiei tale. Solutia cea mai evidenta (din punctul meu de vedere) este sa iesi din acel mediu in primul rand fizic… emotional lucrurile se indreapta in timp. Succes!

Incepand cu o gluma serioasa, povestea ta e ca a Cenusaresei. Recomandarea mea este sa ii inregistrezi pe ascuns (cu telefonul de exemplu) cand mai incep scandalurile (dar e important ca ei sa nu stie ca ii inregistrezi altfel o sa ai mult mai multe probleme), si cand ai strans 2-3 "dovezi" de genul asta sa mergi sa le explici parintilor tai problema si sa le arati dovezile ca sa le deschizi ochii legat de problemele care le ai iar daca nici asa nu reactioneaza atunci sa fugi din acel mediu cu prima ocazie (desigur, asta ar insemna sa te bazezi pe prietenul tau ca te poate intretine o perioada pana iti gasesti de lucru). Alternativa e sa cauti alte rude in alte orase sau cunoscuti pe care sa te poti baza sa stai la ei pana iti gasesti de lucru ca sa iti poti plati chirie si sa te poti intretine. Ai deja 24 ani, ar trebui sa incepi sa fii pe picioarele tale si sa nu mai depinzi de cineva. Bunci tai au mari probleme si nu vad un viitor bun cu tine acolo (ba mai mult tu esti sacul lor de box cand vor sa se descarce). Asta e singura solutie viabila pentru tine, sa pleci cat mai curand de acolo, daca nu poti sa stai cu parintii pana strangi ceva bani macar stai la cineva de incredere si nu te mai uita inapoi. Fii curajoasa si incearca, nu ai nimic de pierdut.

Domnisoara, imi pare rau de situatia dureroasa si mediul urat, imbacsit in care ai trait. Insa, ai 24 de ani, esti destul de mare ca sa nu mai traiesti in casa bunicilor tai. este f. clar ca acolo nu te vei putea dezvolta , nu vei evolua niciodata, modul lor de viata este viciat, disfunctional. Ai nevoie sa te linistesti , sa te rupi cumva de aceasta ”familie” si sa iti faci un plan, pt tine si viata ta. Ai incredere in tine, nu-ti pierde speranta…dar elibereaza-te de acest mod de viata…iti consuma toate puterile..

Din cate inteleg ambii bunici sunt niste persoane violente.Este explicabil de ce ai temeri si o siguranta scazuta de sine. Poate rusesti sa gasesti o asociatie/terapeut care ofera consultatii gratuit pentru a reusi sa te debarasezi de urmele evenimentelor prin care ai trecut. Insa mai trebuie sa te si indepartezi de acest mediu in care nu poti comunica cu persoanele de langa tine. Discuta si cu parintii variante, explica-le ca nu mai poti gestiona situatia.

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:

Buna ziua,

Sunt profesoara de relativ putin timp si as dori sa vin in ajutorul elevilor mei cu o mai buna pregatire profesionala, nu doar didactica. As dori sa ma specializez in lucrul cu copii diagnosticati cu ADD, ADHD sau dizabilitati de invatare precum dislexie, astfel incat sa inteleg mai bine nevoile lor si sa le pot satisface fara a afecta restul colectivului.
Exista cursuri de pregatire pentru asa ceva? Se obtin diplome sau calificari acreditate?
Daca da, va rog, sa ma indrumati catre acestea sau catre metodologia lor.

Cu stima,
Andreea Cazacu

cred ca un raspuns mai sigur gasesti daca intrebi pe grupurile de pe facebook (cauta pe fb dupa "copii dizabilitati" si o sa gasesti destule grupuri)

In mod sigur, pe site-ul de la Colegiul Psihologilor o sa gasiti ce va intereseaza.

du-te la copsi sau cauta programe de formare (exact asa "program formare copii cu dizabilitati/ADHD, ADD) care vizeaza acesti copii. Cat despre acreditare, nu stiu sa-ti spun exact daca diploma liberata iti va da posibilitatea de interventie legala asa cum face un terapeut in cabinet cu copiii acestia. Poti cauta insa programe de formare (ca si) pedagog de recuperare in care nu conteaza decat sa ai bacalaureatul si poti lucra cu asemenea copii

Un pedagog de recuperare lucreaza acasa cu copilul sau la scoala dupa schema data de un psihoterapeut cu pregatire aferenta. Limitele acestea se discuta la copsi sau in programul de formare pe care il vei urma cu formatorii

La asociatia atca

Da, si da la intrebarile dvs. Gasite pe internet multe asociatii si organizatii care organizeaza cursuri si unele chiar si practica.

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:

Buna ziua! Am un "loc" de munca care nu e platit bine. Sunt la inceput si nici n am experienta multa. As vrea sa fiu multumita, sa lupt, sa inteleg ca trebuie sa incep de jos ca sa ajung sus, ca sa pot avea apoi pretentii. Ma solicita fizic foarte mult dar nu vreau sa ma dau batuta. As vrea niste sfaturi sa fiu mai rationala, mai ambitioasa si mai optimista.Multumesc!

Fiind la inceput, nici nu prea ai ce face, stai cateva luni sa capeti experienta apoi cand crezi ca ai invatat destul de la firma respectiva cauta altceva care iti place si transfera-te. Sunt destule locuri de munca, desigur nu peste tot e ok, la unele dai si de "sefi" dusi cu capul (sau afemeiati), dar nu ai de unde sa stii pana nu incerci. Trebuie totusi sa te gandesti ce anume vrei, un job linistit dar cu salariu mic, sau un job mai stresant dar cu salariu mare? Probabil niste cursuri de dezvoltare persoanala ti-ar deschide niste perspective noi legate de ce anume vrei de la tine, poate ar trebui sa vezi ce poti face in privinta asta.

Cred ca ti-ar fi util sa-ti "traduci" tie ce inseamna "sa ajungi sus" . Un loc de munca mai bine platit, o pozitie sociala inalta, o firma a ta etc. E important sa-ti propui niste teluri spre care sa te indrepti….ele iti vor da motivatia sa treci peste lucrurile mai putin placute din prezent. Poate e necesar sa -ti completezi studiile ca sa ajungi la pozitia dorita in viitor, dar totul se face pas cu pas : intai e necesar sa stii unde vrei sa ajungi, apoi ce pasi sunt necesari pentru a ajunge acolo (asa cum iti imaginezi tu acum, nu e musai sa fie acelasi traseu facut de altii).

A te solicita fizic poate inseamna multe. Daca faci munca fizica atunci inteleg ca nu e poate ce iti doresti insa daca e vorba de obisnuirea cu programul, poate iti prind bine cateva luni ca sa intri in ritm. Ideea e asa, job-ul ideal nu si bine platit nu vine singur. Trebuie sa cauti luni de zile si sa aplici. ca sa ai succes poti aplica undeva intre 6 luni, un an, un an si ceva. Deci dureaza. Cat despre dezvoltarea ta personala: cauta partea pozitiva si gandeste-te ce skilluri ai invatat, ce ai imbunatatit din fiecare experienta. Cand gasesti un job de vis (dupa multe aplicari) motiveaza-te sa transpui la locul de munca tot ce poti da si ai mai bun. Niste carti de psihologie despre progresul la locul de munca ti-ar pinde bine. Sunt lectua usoara. Nu uita sa te odihnesti si sa nu uiti de pasiuni si hobby-uri. Un angajat sau un patron neodihnit si plictisit care nu a mai iesit la pescuit sau la dansat de mult timp nu va putea da ce are mai bun daca nu are grija sa cultive ce are mai bun prin recreere. Deci ia-ri niste carti de dezvoltare personala (sunt in librarii) si gasesti acolo strategii de punere in valoare si de cizelare a ta spre o persoana mai implinita.

Ah si fa-ti un plan de cariera insa ai grija sa nu fie rigid. Gndeste-te in pasi si in reusite mici nu in marea lovitura in care devii brusc milionar. Fa-ti un plan de atac, lucreaza la cv, aduna experienta, intreaba ceilalti angati. De multe ori desi ne astepam sa lucram si sa promovam intr-un domeniu ajungem sa detinem un post bun si avantajos unde nu ne asteptam. Deci planul de cariera trebuie sa fie larg, aerisit si nu rigit. Pune-ti obiective pe termen scurt, pe termen lung si obiecive didactice: documenteaza-te si tu din carti si de pe net. Cand atingi cate unul recompenseaza-te succes

Iti recomand sa faci zilnic afirmatia: "Sunt dintotdeauna la serviciul cel mai potrivit pentru mine, din toate punctele de vedere".Aceasta afirmatie spusa din toata inima, conform legii rezonantei, va atrage in viata ta noi oportunitati conforme cu aceasta dorinta.Spor la lucru!

Din cate inteleg va lipseste motivatia. Iar aceasta este in functie de ce anume va doriti. Opriti-va si cercetati in dvs. ce anume vreti si apoi va veti putea mobiliza sa obtineti acel lucru. Succes!

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:Pensionara,63 ani,casatorita,un copil,un nepot.Foarte sensibila,ma afecteaza orice gest necugetat fata de mine.Sunt buna la suflet,vreau mereu sa ajut,sufar daca altii sufera,mai ales daca sunt rude.In urma cu doi ani am aflat fara sa vreau un secret mare din viata cumnatei mele(datorii mari la stat)despre care nici sotul ei nu stia.Toata familiia era agitata,suparata,cum sa rezolvam ac.problema-mai putin ea(el nu trebuia sa afle)Am incercat sa o ajut cu gasirea unui job,obt.unui impr.,prelung.actelor,etc.Ea a fost deranjata ca s-a aflat,a acumulat furie multa si pe acest fond a pus o ruda ca de pe telefonul ei ,din cu totul alte motive sa ma certe foarte urat ,cu vorbe grele,jigniri…M-a afectat atat de tare,nefiind adevarate,incat af facut depresie pt care fac tratament si acum.Am incercat o discutie fata in fata dar in loc sa se explice cu ce am gresit,au continuat cu reprosurile.Eu mi-am cerut iertare(nu stiu pt ce)dar ele au pozat in victime.In fiecare zi retraiesc acel
e momente.Cum sa UIT,sa ma prefac ca nu s-a intamplat nimic???Nu pot sa fac abstractie de ele,facand parte din familie.Aveti un sfat pt.mine? Va multumesc.

Cred ca nu putem uita experientele noastre ci mai degraba sa le integram. Poate ca din dorinta de a ajuta ati trecut niste limite care au deranjat-o. Sigur ca asta nu justifica modul in care a reactionat ulterior. Pentru o interventie cat mai personalizata- inteleg ca aveti o sensibilitate marcata si probabil dorinta de a fi placuta de altii- este necesar sa apelati la un terapeut pentru ca acest gen de situatii sa nu mai aiba loc.