Mesaj anonim, prin secțiunea Consiliere online 

F,19 ani,studentă

Buna ziua.Am început tratamentul cu venlafaxina si convulex dupa ce am fost diagnosticata cu tulburare depresiv anxioasa.Am luat tratamentul aproximativ 2 luni iar dna psihiatra mi a zis ca trebuie sa il iau 6 luni.Ideea e ca am renuntat sa il mai iau pt ca ma saturasem sa le tot iau.Intrebareamea e legată de faptul că e asa grav,asa cum mi a zis psihologul, renunțarea la tratament?Ma simt capabilă să îmi rezolv problemele si sa renunț la tratament.E asa grav ca am renuntat brusc la tratament?

Mesaj anonim, prin secțiunea Psiholog online 

Hey ! Sunt Gabriela, am 22 ani și lucrez in domeniul HR , mă confrunt cu o reala problema din punctul meu de vedere psihic vorbind . Povestea mea începe cam așa , acum 2 ani și jumătate Vecinul nostru de lângă casa a înnebunit de-a binelea cu acte , ne-a părut rău de el la toată familia însă nebunia lui a început din perspectiva lui din cauza familiei mele (eram prieteni de familie înainte nu am avut nici o data un conflict cu el , el este singur nu are copii , soție nu a avut nici o data , are doar o sora )a început noapte de noapte un an de zile sa arunce in casa cu fel și fel de obiecte sa înjure sa amenințe , i am depus plângere , l au internat câteva luni dar după revenea … am un copil mic nu mai dorm nopțile încerc in propria casa sa merg încet sa nu mă audă Vecinul , ii rog pe ceilalți membri ai familiei sa vorbească mai încet prin curte , eu am ceva .. am o frica de care nu scap și de care îmi este teama sa ii spun soțului sau părinților mei pt ca sigur nu le vor mai fi mila de el și nu vreau cearta . Vreau doar sa mă liniștesc psihic simt ca cedez din cauza lui din cauza fricii. Am martori toți vecinii ca noi nu ne certam cu el nu ne am certat nici măcar o data am încercat mereu sa l înțelegem ca este bolnav , dar eu nu mai pot da petreceri , merg la baie și nu aprind becul (avem un geam la baie mic ce bate spre curtea lui ) cei de la politie îmi spun sa mă calmez ca nu pare violent , dar eu îl aud noaptea cum urla dragilor și mă înfioară , amenință ca ne pune butelia lângă casa . Adorm noaptea câte puțin cu teama dacă latră un cățel pe strada , mă sperii mă trezesc ! Va rog dați mi un sfat sa îmi revin puțin ! Mulțumesc !

Mesaj anonim, prin secțiunea Consiliere online 

Buna ziua,ma numesc A si am vrasta de 23 de ani.Am o relatie de 3 ani de zile cu prietenul meu(24 anii)si de un an si jumatate suntem stabiliti in strainatate.Problema mea a inceput acum un an el devenind foarte nervos din orice lucru marunt…a inceput sa ma jigneasca foarte urat la fiecare cearta sa ma,sa umileasca mereu imi aduce aminte ca fara el as fii un nimic si ca daca nu era el eu nu puteam avansa in viata,lucrurile acestea ma dor foarte tare dar am incercat sa le trec cu vederea crezand ca sunt vorbe spuse doar la nervi..si nu le constientizeaza..situatia s-a agravat acum 2 saptamani cand in timpul unei certe banale pentru niste clatite care nu au iesit bine m-a tras foarte tare de par trantindu-ma la podea,l-am iertat pentru ca si-a cerut scuze,si ieri..ieri am primit prima palma,am inceput sa plang si am vrut sa imi fac bagajul sa plec..dar m-a amenintat ca ma va bate mai tare daca nu ma linistesc.Nu stiu ce sa fac..imi doresc foarte mult sa pot vb cu mama despre tot ce se intampla dar nu vreau sa o ingrijorez.El nu mai e omul de care eu m-am indragostit..nu stiu de ce s-a schimbat atat si nu stiu daca as putea face ceva sa salvez aceasta relatie s-au ar trebui sa plec.

Mesaj anonim, prin secțiunea Consiliere online 

Bună ziua. Vreau să că spun și eu despre mine ca să imi scrieți o părere, să mă indrumați cumva .. Tot ce fac zi de zi e să imi plâng de milă. Nu fac nimic pentru mine și viața mea, nu pot.. parcă as avea un handicap sau ceva. Mă simt incapabilă de mine și de viața mea. Mă ingrijorează absolut orice.. sunt foarte ipohondră, mă atașez greu de persoane, dar când o fac nu mai pot renunța la ei și sufăr foarte mult, mă afectează orice gest , orice vorbă a oricui. Sunt de fel un people pleaser. Toate acțiunile mele sunt ca să placă persoanei cu care interacționez. Am o fetiță mică pe care deseori o neglijez din cauza stărilor mele pentru că efectiv stau și zac in pat că nu mă pot ridica, nu imi pot face activitățile zilnice. Imi e somn în permanență , zac mai toată ziua, cad leșinată pe oriunde apuc , plâng mereu. Uneori îmi pun muzică tristă ca să plâng și mai mult. Gândesc exagerat orice gest, orice vorbă, orice .. absolut orice prostie. O analizez până în cel mai mic detaliu . Mă plâng la familie incontinuu, ma plâng oricui apuc de orice. Mă simt tristă incontinuu, incapabilă, proastă, urâtă, retardată. Nu mă mai suport. Nu am făcut psihoterapie și nu am luat nici medicamente. Nu m-am gândit la asta in trecut , iar in ultima vreme nu mi-am mai permis. De cănd am născut, stările mele sunt și mai accentuate. Deși in mod normal asta ar fi trebuit să mă ambițipneze , să lupt pentru copil. Trăiesc degeaba pe pământ. Asta simt, așa mă simt. De ce nu imi pot reveni? De ce nu pot face nimic? De ce sunt așa.. ce să fac? Cum să fac? Că nu mai pot așa ..

Am uitat să menționez și că am fiarte mari probleme cu nervii , mă enervez din orice și am reacții destul de violente. Fie mă lovesc cu pumnii in cap, fie in perete, in picioare, mă trag de păr .. imi vine să urlu , mi-e groaznic.

Mesaj anonim, prin secțiunea Psiholog online 

Bună ziua! Am 35 de ani. Sunt recăsătorită și am o fetiță de 8 luni cu actualul soț și o adolescentă de 15 ani din prima căsătorie. Adolescenta locuiește cu noi dar nu ne putem înțelege cu ea. Răspunde și comentează urat de fiecare data când vorbim cu ea, când o învățăm cum să facă ceva așa cum trebuie, când îi atragem atenția că ceva nu e bine, când nu îi convine ceva, vorbește cu cuvinte jignitoare, nu povestește ce i se întâmplă, am descoperit chiar că și minte. Prin comportamentul ei da dovada că e prost crescuta deși de mică mă chinui sa o fac sa înțeleagă ce e bine și ce nu, cum sa se poarte sa fie bine dar ea nu vrea sa se poarte frumos și să vorbească frumos. Daca țipăm la ea, tipa și ea, daca ridicam mana la ea, ridică și ea mana la noi, ripostează mereu. Nu știu ce să mai fac și cum sa ii mai explic sa se poarte frumos că sa îi fie bine. Ce sa fac ca sa inteleaga cum trebuie sa se poarte o adolescentă de 15 ani?

Mesaj anonim, prin secțiunea Consiliere psihologică online 

Buna as vrea sa ma ajutati cu un sfat poate mi-ar prinde bine! Am 24 de ani,sunt căsătorită si avem un baietel de 1 anisor. Eu cu sotul meu ne iubim foarte mult dar nu stiu de ce sunt atat de geloasa pe el. Noi locuim cu parintii si pana vom reusi sa ne facem o casuta suntem nevoiti sa stam despartiti o perioada foarte mare. Sotul meu lucreaza in strainatate si vine acasa cam o data pe luna cate 1 saptamana dar din cauza noului coronavirus nu stiu cand va fi din nou langa familie,am preferat cu totii ca e mai ok sa ramana acolo o perioada mai lunga de timp. Problema mea este ca sunt geloasa pe el fiindca calatoreste,are ocazia sa vada mai multe locuri noi pe cand eu de cand ne-am luat nu am plecat de acasa niciodata fara el si nici nu am parasit tara. Nici cand nu era coronavirusul nu ieseam la plimbari sau in oras. Ma mai duceam la parintii mei si atat. Nu eram asa inainte,imi placea sa ies,sa ma plimb dar acum nu inteleg de ce mam schimbat asa mult,de ce mam inchis in mine si nu mai am nici o prietena prefer sa imi fac treburile casnice si sa am grija de copil decat sa socializez. Voi ce sfat imi puteti da? De ce sunt geloasa pe el ? Pentru ca sotul meu pleaca si munceste foarte mult pentru familia noastra. In relatia de cuplu avem incredere unul in celalalt,mia fost foarte fidel si pot sa spun ca este un barbat asa cum mi-am dorit. Isi doreste binele familiei,ma surprinde de fiecare data,ma face sa rad mereu,si cel mai important ma iubeste. Ne e greu la amandoi dar altfel nu avem cum sa avem si noi cuibusorul nostru. Vom fi puternici si vom trece peste tot greul acesta. Important e sa fim sanatosi.

Dupa parerea mea ar trebui sa merg la un psiholog pentru a ma descarca de toate gandurile astea.

Mesaj anonim, prin secțiunea Consiliere psihologică online 

Buna ziua,
Sunt o tânără mămică de 27 de ani, asistenta medicală, am o fetiță de 7 luni, momentan in concediu de creștere copil.Sunt căsătorită de 4 ani, ne cunoaștem de 10 ani.Am aflat după ce am născut că m-a înșelat cu o femeie timp de două luni, el susține că a fost o greșeală și nu se va mai repeta, cerând iertare și plângând.Am incercat sa trec peste acest lucru și i-am spus că o să fie mai greu și o să dureze o perioadă până o să am relații sexuale cu el, el acceptând acest lucru.De curând am aflat că vorbește cu o femeie mai în vârstă cu 10 ani decât el din decembrie , când i-am zis că am aflat a zis că nu i nimic serios și doar se folosește de ea sa se masturbeze (femeia fiind în Italia).In fine după ce am aflat nu a mai vorbit cu ea, așa susține el. Mi a zis că ii pare foarte rău ce mi a făcut și că suferă și el , mi a spus că vrea sa se sinucidă că așa mi-a distrus viața.Tot o face pe victima.L-am convins
deocamdată să nu facă acest lucru.Ce mă sfătuiți?nu știu ce să fac, am obosit și psihic și fizic, mă simt așa de tulburată .Mă gândesc și la o despărțire , daca va mai repeta ce a făcut?nu mai am încredere în el, mă simt foarte dezamăgită dar mi-e și frică daca ne despărțim chiar se va sinucide.
Mulțumesc

Mesaj anonim, prin secțiunea Consiliere psihologică online 

Buna ziua. Sunt M, 30ani, sex feminin.
Problema este sotul meu,34ani.
Suntem căsătoriți de 4ani si avem împreună un băiețel de 3ani. Ca in orice relație totul a fost roz la început, sau cel putin asa credeam, fiind foarte îndrăgostită de el. Ne-am mutat împreună la doar o lună de relație si dupa alte 4luni am rămas însărcinată. Il vedeam bărbatul perfect si credeam ca o sa fie un tată ideal. Doar că problemele au început să apară sau sa le vad eu, la scurt timp după aceea. Problema cea mai mare fiind alcoolul.
La început am crezut ca e ceva firesc ca dupa ce vine de la servici sa bea un pahar de bere, două. Doar că în timp fie ca venea de la servici, fie ca era liber, a început să consume si mai mult alcool. De la o bere, două, pe care le vedeam eu la 2-3litri. De la un pahar de coniac la 4-5pahare. Are si un tratament pe care îl urmează de aprox 3ani pentru o boala autoimuna. Dar asta nu-l împiedică să consume alcool. Problema este ca dupa ce bea incep discuțiile, este agresiv verbal, spune cuvinte care dor. Cand este treaz este cel mai minunat om. Parca as vorbi de două persoane diferite. Am incercat sa vorbesc cu el sa ii explic ca nu este bine pentru sănătatea lui, ca nu ii da un exemplu bun copilului, ca nu este normal ca băiețelul sa creasca într-un asemenea mediu, degeaba.
I-am spus că daca nu se va schimba mai bine divortam, a spus că da, divortam si gata, ca s-a săturat de mine sa-l bat la cap intr_una. Am rămas la stadiul de amenințări, nu am putut face pasul ala, am tot sperat ca se schimba, dar nu vrea. I-am sugerat atat eu cat si părinții lui sa meargă la un psiholog, refuza.
Copilul meu are o întârziere de limbaj, am fost cu el la psiholog si mi-a spus că este asa din cauza mediului din familie, ar trebuie sa fie liniste, sa ne simtă pe noi fericiți, ne-a sugerat noua ședințe, pe care sotul le-a refuzat.
Eu simt ca am ajuns la capătul puterilor, imi este teama de fiecare data cand îl văd cu paharul in mana, imi vin in minte tot felul de gânduri, de suicid, dar ma opresc doar la a plânge, ma gandesc ca nimeni nu-mi va iubi copilul asa cum îl iubesc eu.
Ma doare ca nu pot avea incredere in el, sa-l las cu copilul acasa spre exemplu. Mi-e teamă că va bea, îl va certa sau îl va lovi. Ma doare ca nu se implica, nu iese cu noi in parc, nu renunță la băutură, pentru a-si face activități cu noi.
Eu ca femeie simt ca am devenit o umbră. Sunt in casa doar pentru a avea grijă de copil, a face mâncare, curățenie, a spală si cam atat.
Imi iubesc sotul, cel care era, cel care nu punea mai mult pret pe băutură decât pe noi.
Imi iubesc copilul si mai mult, si ma doare ca nu pot face mai mult pentru el, sa stie ca si tati îl iubește, chiar dacă parca nu ar fi lângă noi.
Imi spune tot timpul ca tu esti mereu obosită psihic si nu stie de ce. I-am spus că el atunci când bea este motivul, dar degeaba. Nu bea o zi sau doua maxim dintr-o săptămână, după care O ia de la capăt.
Acum are el dreptate: sunt eu nebună sau chiar a devenit alcoolic?
Va rog ajutati-ma cu un sfat, mi-e frică ca o sa cedez într-o zi, n-aș vrea sa ramana copilul fără tata, dar nici fără mama.
Am ajuns sa plâng numai când văd că își cumpără băutură.
Ma repet: când nu bea, chiar si alea 3-4 ore dintr-o zi in care este cu noi, este cel mai minunat om.
Cum ma pot hrăni doar cu gândul asta, daca el 10ore este la serviciu, daca am noroc 3-4 ore este treaz cu noi si restul zilei pana seara la 22 când se baga la somn, este băut?
Sa mai cred ca se va schimba si vom fi o familie fericită?

Mesaj anonim, prin secțiunea Consiliere psihologică online 

Buna ziua!
Am o banuiala ca sotul meu are depresie. Nu sunt specialist, asa ca nu pot sa ii pun un diagnostic, insa m-am documentat din carti de specialitate si simptomele par sa indice puternic catre o depresie. Si anume, cam de vreo 3 saptamani a inceput sa aiba urmatoarele simptome: lipsa interesului si pasiunii pentru lucrurile pe care inainte ii facea placere sa le faca, un mod de gandire extrem de negativ, lipsit de speranta, uneori apocaliptic; inabilitatea de a se concentra pentru o perioada mai lunga de timp (in afara timpului pe care il petrece jucandu-se la calculator), stari in care se uita in gol, parca blocat in gandurile lui, nu mai zambeste, agresivitate si furie manifestata doar atunci cand se joaca pe calculator (el se joaca pe calculator inca din copilarie, de ani de zile, insa niciodata nu l-am vazut, in 5 ani de zile, sa manifeste asa furie) – agresivitate manifestata verbal si fizic – da cu pumnul in birou, tastatura, tranteste arunca lucruri, se loveste singur puternic; lipsa comunicarii – nu mai comunica nici cu mine, nici cu prietenii lui; simt ca ii scot cuvintele din gura “cu clestele” si de fiecare data imi spune ca nu stie de ce se simte asa, dar pur si simplu nu simte sa vorbeasca sau nu stie ce sa spuna; are zile in care ii lipseste pofta de mancare, zile in care doarme foarte mult, si zile in care adoarme foarte greu noaptea (desi el de obicei adoarme foarte rpeede); noaptea inainte de culcare isi freaca picioarele intr-un fel compusliv si isi trosneste degetele, se uita in gol zeci de minute in sir; este foarte detasat emotional de mine si uneori nu accepta contactul fizic, e vizibil deranjat. Sambata aceasta a fost de acord sa imi ofere cateva minute in care sa ii spun ce simt, deoarece ma simt foarte trista, neajutorata, singura, frustrata, speriata, sa il vad asa. Am plans si i-am explicat calm ce simt, i-am spus ca ii voi fi alaturi si ca suntem o echipa, insa trebuie cumva sa reozlvam aceasta problema. Dupa acest discurs, la cateva ore dupa, a venit la mine de bunavoie si a inceput sa planga in hohote, spunandu-mi ca ii pare foarte rau ca ma simt asa si ca nu este nimic personal nici cu mine, nici cu prietenii lui. Spune ca el a fost asa dintotdeauna, ca nu crede ca este depresie, ci ca asa este el – desi comportamentul lui s-a schimbat, s-a inrautatit vizibil. L-am ascultat si l-am tinut de mana. A spus ca a mai avut multe episoade din astea in care pur si simplu “renunta la a mai se preface ca e fericit” inca din copilarie, si ca parintii lui stiu asta, ca mereu se plangeau de el ca este mereu trist si morocanos. A spus ca a crezut ca faptul ca m-a intalnit, mutatul in Romania cu mine (el nu este roman) si casatoria noastra il vor ajuta cumva sa se schimbe, insa asta nu s-a intamplat. Ca nu regreta deloc aceste lucruri deoarece ma iubeste dar totusi a crezut ca se va schimba, si simte ca si cum nu mai are vreo speranta si nu mai exista sens. L-am intrebat ce a vrut sa spuna prin faptul ca s-a prefacut? A spus ca a vrut sa spuna ca a incercat si a fost mai optimist, iar acum a renuntat sa mai incerce. Ca nu stie cum sa explice ce simte. I-am sugerat terapie, un consult de specialitate, si m-am oferit sa il insotesc, daca doreste. A devenit foarte defensiv cand i-am spus de terapie, a spus un categoric “NU”, si dupa ce i-am explicat cum se manifesta depresia si ca este tratabila.
Fizic, prezinta de ceva ani migrene care recent s-au acutizat, sunt mult mai frecvente si mai puternice, pana in punctul in care lacrimeaza si vomita. Nu ii place job-ul pe care il are, spunea ca il uraste, insa acum spune ca ii serveste ca mijloc de a se distrage de la suferinta, impreuna cu jocurile video. Saptamana trecuta a incetat sa mai lucreze la munca, pana cand seful i-a atras atentia si s-a simtit foarte jenat. I-am spus ca ill accept si il iubesc asa cum este, ca stiu ca este mai pesimist si morocanos si critic de fel, si il iubesc. Insa acum sufera in mod vizibil si asta nu cred ca face parte din personalitatea lui, asa cum crede el.
Intrebarea mea este…ce as putea eu sa fac in momentele acestea, pentru el, ca sa il ajut? Cum as putea sa il conving, incet, sa mearga la un consult? Este o persoana foarte introvertita. Spune ca e constant plictisit si nu isi gaseste chemarea in viata. Dupa ce l-am intrebat daca isi aminteste sa fi avut vreodata ganduri suicidale, a spus “cred ca da”…imi este frica, am inceput sa ascund obiectele contondente de el…de asemenea, am observat ca simte o oarecare securitate in bani, sa stie ca are o suma mare de bani, si nu indrazneste sa ii cheltuie vreodata…e chibzuit dar pana la paroxism…