Mesaj anonim, prin secțiunea Consiliere online 

Buna ziua, as dori sa stiu ce se poate face în condițiile în care celălalt părinte al copilului de 4 ani nu dorește să impună reguli copilului, il lasa sa faca ce vrea. Ma lupt cu morile de vânt. Eu sunt singura care face reguli copilul ma asculta dar a început să se simtă mai bine in prezenta celuilalt părinte care ii permite orice

Mesaj anonim, prin: https://terapeuti.ro/category/psihologie-psihoterapie-online/

F,28
Buna , am un copil mic , maritata, . Acum spre norocul meu sotul este acasa. De cand cu pandemia , am fost f relaxata in privinta asta .. in primele 10 zile . Am stat numai in casa , stand la bloc a fost putin mai greu , dar a fost ok , pana intr o seara cand , dintr o data am inceput sa tusesc si m am sufocat f tare. Am iesit la geam , m a luat ameteala , greata , frisoane , evident ca primul gand a fost ca m am infectat cu covid . Nu m am speriat pt mine ci pt copil , sot , socrii (65+) … starea de rau si gheara in piept a durat cam 2 zile , eu zic ca a fost un atac de panica , dupa ce am citit .. pe care nu l am putut controla de niciun fel.
Ne am hotarat sa ne mutam la casa la socrii , curte , aer , mai relaxant ca nu este aglomeratie , nu e in oras , dar eu tot nu am scapat de starile de panica. Imi vin deodata , fara sa ma gandesc la ceva anume , am “invatat “ doar sa mi stapanesc respiratia si sa nu mai am tendinta de sufocare, dar mi se pune un nod in gat si o gheara in capul pieptului pt cateva minute bune,incerc sa ma gandesc la lucruri pozitive(desi ganduri negative nu am si nu am avut niciodata) si de cele mai multe ori imi trece starea . Acum am un episod mic de indigestie si iar am o mie de ganduri , mai ales ca stau si in casa cu socrii . Am luat pt prima data astazi un nervocalmin, dar nu m a calmat in niciun fel , ajutati ma va rog , cu un sfat , cum sa ma controlez sau daca am nevoie de niste sedinte la psiholog . Stiu ca pare ceva minor , dar ma oboseste fizic si psihic situatia , si nu mai am acelasi randament ca inainte (ma refer la toate activitatile pe care le aveam pana acum ;nu lucrez , dar nu
sunt genul de persoana care sa stea degeaba )

Mesaj anonim, prin secțiunea Psihoterapeut online 

Salut! Sunt o domnișoară de 27 ani și la moment lucrez d acasă în domeniul vânzărilor.

Problema cu care mă confrunt de ceva timp este că plâng des și nu pot controla aceasta stare. Nu fac isterii sau ceva de genul dat, pur și simplu plâng de la orice cuvânt care m-ar obijdui. Când plâng de cele mai multe ori plâng fara voce. Presupun că totul vine din trecut, dar de unde anume nu știu. Totul a început acum 10 ani și jumătate când timp de o lună mama a fost operata de cancer(fapt pe care îl știa doar ea și tata), fratele in accident de mașină și era internat la spital, tatăl se afla pe patul de moarte(eu vedeam doar că se simte rău, in familie nu se vorbea deschis cu noi copiii despre probleme). Luna s-a incheiat cu decesul tatălui. Eram fata tatei și cu el relația era mai strânsă decât cu mama și fratele mai mare (mama e mai distanta). La aflarea decesului am avut șoc în care mie mi se părea că vorbesc clar cu cei din jur, însă ei nu înțelegeau nimic din ce le zic. La înmormântare nu am plâns, nu știu de ce dar nu puteam sa plâng. După un timp(circa un an) s-a început acest coșmar pe care nu-l pot controla.

Va rog frumos sa îmi dați un sfat ce sa fac in așa situație… Sunt matura, dar plâng de la toată nimica…

Inginer

Locuiesc cu mama ( irelevant ). Am posibilitatea sa locuiesc singur, dar muncesc gen 10-12 ore pe zi, si nu imi mai pasa de chestiile astea.

Bacau

Pe scurt : ipohondrie si frustrari adunate pe tema carierei si a relatiilor

Nu am reusit sa obtin ceea ce mi-am dorit in timpul facultatii, ba sa obtin cariera dorita sau sa obtin o relatie simpla. Am nimerit intr-o camera de camin cu oameni alcoolici care m-au “corupt”. La un moment dat m-am luat dupa ei si s-a dus pe rapa modul meu de viata de student dorit, cel de success deplin.

In anul 3 am avut un atac de panica si mi-a declansat obsesiile referitoare la sanatate (google si sanatatea, nu se pupa).

M-am angajat inapoi acasa, pe un post similar de inginer, de mentenanta, nu de proiectare. Merge. Mai am pareri dubioase gen ” eu dau cu cheia “, dar un job de studii superioare este un job de studii superioare.

Pe tema relatiilor, am avut tot felul de pareri care mi-au sucit mintea, gen este absolut ok sa umbli cu cineva care e logodit ( poliamorie ), sau sa intretii relatii sexuale ocazionale in relatiile deschise. Dar acestea numai pentru ca nu am reusit sa obtin o relatie simpla, doar eu si inca o persoana, chiar daca am renuntat la ideea de compatibilitate sau chimie ( orice poate incercat sa mearga ). Dar nimenea. Numai resentimente si frustrari.

Cel mai recent caz, zis si primul meu act sexual, de 3 luni in urma, m-a speriat foarte tare. Nu am stiut cateva notiuni despre sex gen sa nu existe rani, respectiv de protectii specifice ( dental dams, nu se gasesc in supermarketuri ceea ce e pacat ).

Si mi s-o activat ipohondria, din nou. Dar dupa teste specifice, HIV, Hepatite, Analize generale de sange, totul e normal. Acuma mi se dezactiveaza ipohondria :

“Nimeni nu este ferit, nici macar de el insusi ( adica de alegerile sale )

Nimeni nu scapa nevatamat in viata”

Si cam asa mi s-a dezamorsat pe deplin ipohondria.

Acest eveniment sexual m-a ajutat foarte mult sa fiu mult mai rece, in loc sa ma implic emotional cand ma “dau” la cineva, cu cadouri si sentimente. Daca ar fi de acord macar sa incerce sa umble cu mine sa vada daca ar merge lucrurile, atuncea da, mi se pare ok sa ma implic. Dar initial la cat de “disperat” eram, ma implicam emotional pe loc daca imi placea de cineva, si speram sa ii se para dragut si macar sa incerce sa iese in oras, doar noi doi. Dar nu.

Eu nu stiu daca am vreo problema, dar ma simt destul de “amortit” emotional. Imi vine sa ma reapuc de sala dar nu “cu interes”. Si daca ma ia “dracu”, atuncea sa ma ia “dracu”, nu mai stau sa despic firul in patru.

Simt ca ma invart in cercuri.

Si ma simt plin de resentimente cand vad PERSOANE IN CARUCIOARE CARE SE BUCURA DE VIATA SI ISI FAC RELATII AMOROASE DE SUCCESS SI CARIERELE SI LE TRANSFORMA IN SUCCESS, sau persoane cu cancer sau cu operatii, sau cu HIV, etc etc etc, si eu care am avut mai de toate nu reusesc. Imi vine sa le strang de gat, pe romaneste. Ma mai si uit la materiale care denigreaza femeia, strict din ura, pe tema sexuala/amoroasa ( nu am nimic cu femeile, sunt persoane, indivizi unici, si vorbesc normal, dar cand vine vorba de cealalta parte, cea amoroasa, e un alt comportament intern ).

Mesaj anonim, prin secțiunea Consiliere online 

Buna ziua! M-am casatorit cu sotul meu in 2018 si ne cunoastem din 2014. El pentru mine a fost prima dragoste, eu pentru el la fel. Odata cu nunta, au aparut disensiunile intre cele doua familii (parinti, frati). Mama lui nu m-a acceptat. Am avut o poveste frumoasa de iubire, simteam ca el e sufletul meu pereche. Ma proteja, imi arata in fiecare zi ca ma iubeste. Dupa nunta nu a mai fost la fel. Au inceput reprosurile, certurile. El contribuie lunar cu bani la familia lui (sume mari 500-2000 lei), pentru ca acestia nu au posibilitati. Eu nu pot sa imi continui toata viata acceptand astfel de compromisuri si i-am zis ca vreau sa divortam. Nu avem copii si bunuri in comun tocmai pentru ca nu m-am simtit implinita si sigura in aceasta relatie. Ideea e ca eu simt ca a dezvoltat o dragoste obsesiva pentru mine. Nu accepta o despartire, un refuz, zice ca a pierdut ani din viata, dar nici nu vrea sa renunte la a-si ajuta familia. Eu nu pot sa traiesc asa. Cum pot sa trec de aceasta dragoste obsesiva? Ma vede ca “femeia lui”, nu ca o persoana independenta. Eu nu mai am sentimente fata de el, doar amintirile frumoase si dorinta de a-l ajuta sa nu sufete atat de tare. De asta am tot prelugit plecarea mea din viata lui. Mi-e teama ca despartirea sa nu il trimita catre gesturi necugetate. Va rog sa ma ajutati.

Mesaj anonim, prin secțiunea Psiholog online 

Buna ziua, eu sunt R, am 22 de ani.
Trec printr-o perioada foarte urata din viata mea, o perioada de care nu ma așteptam niciodată sa am parte! De o săptămână soțul meu cu care am 4 ani de relație si o fetiță vrea sa ne despărțim, la început nu am înțeles motivul pentru care a vrut asta, totul a venit foarte brusc! Cu 2 seri in urma el fiind plecat iar eu aflând prea târziu ca nu se mai întoarce acasă o perioada am decis sa vorbesc cu el despre relația dintre noi si sa aflu motivul pentru care vrea atât de mult sa ne despărțim, menționez faptul ca in săptămâna trecută nu am dormit împreună, el a preferat sa doarmă in sufragerie și sa vorbim doar lucruri esențiale despre copil! Când am vorbit cu el la telefon si am întrebat de ce s-a ajuns aici el mi-a spus ca nu poate sa continue deoarece in ajunge trecutul din urma ( am un trecut împreună cu el foarte urat de care nu o sa fiu mândră niciodată, iar el mereu da vina pe mine pentru acel trecut )! Minutele trecând iar eu vorbind continuu cu el, încercând sa găsesc o soluție la problema noastră îmi spune ca el are relație de mai multe luni cu alta femeie, am rămas socata, niciodată nu am crezut ca un om îți poate spulbera un ocean de încredere in fracțiune de secunda,dar am simțit pe pielea mea! ( cu 2 ani in urma m-a mai înșelat odată, dar l-am iubit si il iubesc prea mult si chiar dacă a durat foarte mult sa uit am continuat relația)
Am încercat sa rămân calma si am continuat cu soluții si pentru asta, i-am spus ca sunt dispusa sa trec si peste asta chiar dacă o sa trebuiască sa trăiesc o viata cu gândul ca a făcut-o din nou si poate o v-a mai face dar vreau sa renunțe la ea, spre uimirea mea a refuzat, a zis ca nu poate renunța la ea, pentru ca il iubește foarte mult si a făcut foarte multe sacrificii ea, dar nici la mine nu poate renunța si ca ne dorește si ne iubește pe amândouă in mod egal!
Mi-a zdrobit inima in mii si mii de bucăți cu fiecare cuvânt rostit dar nu am încetat sa il iubesc chiar dacă in sinea mea se da o lupta foarte mare si chiar nu știu ce sa aleg, ce sa fac, ce decizie sa iau! Ma simt slăbită din toate punctele de vedere, atât fizic cât si psihic, abia mai pot avea grija de copil! Va rog am nevoie de un sfat de o îndrumare! Oare este nevoie de ședințe psihologice in cazul meu?

Mulțumesc din suflet pentru eventualele răspunsuri!

Mesaj anonim, prin secțiunea Psiholog online 

Buna ziua.am un caz in familie ciudat sa zic asa…e vorba de mama are 46 de ani si de 1 an de zile a inceput sa vorbeasca singura asta face si acum in mom.de fata,ea sustine ca e o persoana care i se baga in minte si vorbeste cu ea,o controleaza,ea s-a indragostit de pers respectiva acum 9 ani,a inceput la fostul iei loc de munca aceasta iubire secreta si tacuta din mintea iei,o obsesie probabil,si de 1 an si-a dat demisia si lucreaza in alta parte,dar de cand nu il mai vede (fiind in acelasi loc de munca) a inceput sa vb singura,pretinzand ca vb cu el,ca i sa bagat in minte si o controleaza,se cearta,il injura,spune ca o poate atinge si poate fii prezent in casa cu noi.tatal meu nu stie ce sa zica…zice ca a inebunit.are si momente in care e linistita dar in rest zambeste singura(cred ca vb cu el atunci) sau mimeaza cum vorbeste,nu e atenta la niciunu in casa cand vb cu ea in mom.in care e cu pers.aia in minte.ce imi recomandati?multumesc

Mesaj anonim, prin secțiunea Psiholog online 

Buna ziua, am o relație de căsătorie de 27 de ani, dar soțul tocmai a decis sa ne separam. Avem împreuna 2 fete ( una de 23 de ani și una de 16 ani). Dar soțul tocmai ne-a anunțat ca ne va părăsi ( ne-a anunțat ca și-a găsit pe altcineva). Și-a exprimat intenția de-a sarbatori Paștele cu noi, dar eu nu sunt sigura dacă sa-i admit dorința sau sa-l rănesc spunându-i sa și-l preteaca cu noua prietena. Ce ma sfătuiți?

Mesaj anonim, prin secțiunea Psiholog online 

Buna ziua! Am 35 de ani si sunt mamica unei fetite de 1 an si 4 luni. De 2 ani si jumatate ne-am mutat din orasul natal pentru job-ul meu iar aici suntem singuri, nu avem nici un ajutor si uneori imi este greu, simt ca ajung la fundul sacului dar imi privesc fetita iar ea imi da putere sa merg mai departe. Cu sotul ma inteleg bine. Suntem impreuna de 11 ani dar casatoriti de aproape 5 ani. Ne iubim si ne respectam desi mai apar si certuri pentu ca eu nu sunt genul care sa taca din gura daca el imi face vreun repros si de aici se aprind spiritele. Eu ma supar repede si pun la suflet toate vorbele lui iar apoi daca nu vorbesc cu el vine sa ma impace.
Fetita a fost foarte dorita si astepta astfel incat este alintata. De curand am aflat ca sunt iar insarcinata ceea ce m-a luat pe neasteptate deoarece nu mai voiam un copil asa de repede mai ales in contextul actual si fara sprijin de la rude. Daca ne hotaram sa mai facem un bebe era dupa ce implinea fetita 3-4 ani. Sotul este incantat dar eu sunt speriata si panicata deoarece a fost ca un soc. Fetita inca e alaptata si se trezeste destul de des noaptea. Nu as vrea sa o intarc pentru ca nu sunt pregatita. O iubesc foarte mult si simt ca inca nu sunt pregatita psihic pentru inca un copil.
Avortul este exclus astfel incat am nevoie de sfaturi cum pot sa ma bucur de aceasta sarcina in conditiile in care simt ca nu o sa mai la fel de mult timp pentru fetita dupa nasterea celui de-al doilea copil, nu vom avea ajutor si stiu ca va fi greu cu 2 copii. Cum ma pot pregati psihic? Multumesc!