Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:Ma confrunt cu o situatie de familie, fiul meu are 22 ani, face studii in strainatate, acum este in vacanta, insa foarte putin sta pe acasa, noi avem o ingrijorare fata de starea de sanatate deoarece are un plus de greutate 20 kg, cu tensiune arteriala . Desi cu mari insistente am ajuns sa consultam medidicii pe diferite specialitati si fiecare sfatuind-ul cum este mai binesa procedeze, tanarul nu reuseste sa ia hotarare can va trece la un regim sanatos de viat. Noi ca parinti suntem ingrijorati si nu mai stim cum sa reactionam. seara merge cu prietenii si peste noapte ramane la unul dintre ei pana a doua zi. Acasa vine doar pentru dus si haine curate. Din spuma de banii care a castigat-o in timpul liber pe parcursul scolii nu mai ramane cu nimic mananca nesanatos si probabil bea si fumeaza. N e dorim nespus de mult sa stim cum sa abordam situatia. Idea de ai spune sa se mute cu bagajele la prieteni este la indemana, dar ma tem ca facem mai rau. Multumesc. astept, daca este
cu putinta, un sfat.

problema este ca daca nu vrea sa faca ceva pt sanatatea lui atunci nu il putem forta, din pacate. Poate ca prin comportamentul lui vrea sa transmita ceva care nu poate fi spus dar iese sub aceasta forma. Ma gandesc ca se confrunta cu o problema emotionala si ca ar beneficia de o consiliere in acest sens (daca accepta). Succes!

Din pacate aceasta este o situatie asupra careia nu aveti control. Dvs puteti sa ii preentati faptele, consecintele comportamentului sau, solutiile posibile, dar decizia ii apartine. El trebuie sa constientizeze ca trebuie sa schimbe ceva si trebuie sa isi doreasca asta. Dvs aveti de facut doua lucruri: sa il sustineti si sa il iubiti neconditionat, indiferent de decizia pe care o ia si doi sa nu renuntati (aratati-i ca va pasa, fara insa sa va amestecati in deciziile sale mai mult decat va permite). In acelasi timp v-as mai intreba ceva: va mai framanta si alatceva in afara de greutatea sa? Ar fi si altceva in relatia dvs cu el care sa zicem ca nu functioneaza asa cum v-ati dori?

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:

Buna ziua!

Sunt angajat titular la o universitate, incepand cu anul 1999. Sunt lector universitar, dar nu am finalizat doctoratul, prin urmare mi se desface contractul de munca incepand cu 1 octombrie 2015. Sunt singurul intretinator al familiei mele (am un copil minor) si am rata la banca pana la pensie pentru achizitionarea unei locuinte.
Pe sleau, raman somera de la 1 octombrie. Universitatea nu este obligata sa imi da salarii compensatorii?
Am absolvit la zi doua facultati (una in 1992 si cealalta in 1998) si un masterat, acum m-am inscris pentru a treia oara la titularizare in invatamantul preuniversitar, la 48 de ani, in conditiile in care in judetul meu sunt doar 3 posturi titularizabile la disciplina pe care o predau din anul 1992, toate in sate uitate de lume…la o distanta care nu imi permite naveta zilnica.
Imi ramane ‘sinuciderea’ sau angajarea pe posturi incompatibile si umilitoare pregatirii mele, nu?

Cred ca nu exista un raspuns incurajator, totusi va multumesc fiindca mi-ati citit mesajul.

Aveti jncredere in D zeu si incepeti sa cautati altceva.daca va sinucideti…de copil ce se va alege…are nevoie de dvs…si nici o munca nu este umilitoare atata timp cat va ajuta sa va ajutati copilul…fruntea sus si incepeti sa cautati alt loc de munca…mult noroc

Imi vine greu sa cred ca pregatirea dumneavoastra este compatibila exclusiv cu postul de lector universitar; daca presupunem prin absurd ca doar in acest post puteti activa, conform pregatirii, atunci exista si solutia abandonului acestui post si orientarea spre un altul, care nu presupune supracalificarea dumneavoastra; va dau exemplul meu, personal: si eu sunt dublu licentiata si absolventa a doua masterate; ca si filosof nu am activat nicaieri, insa ca si psiholog fac munca individuala (asa cum presupune o profesie liberala). Fac aceasta munca din daruire si din chemare; dar scopul psihologului este sa vindece pacientul si atunci… psihologul ramne fara activitate si fara bani, pana la urmatorul pacient. Intr-o anumita masura, situatia mea ar semana cu a dumneavoastra. Pe langa profesia mea, am fost manager de resurse umane, pentru care nu am avut calificare, dar filosofia si psihologia m-au ajutat sa fac aceasta activitate dupa ureche, si am facut-o extrem de bine (am aflat asta dupa ce m-am calificat). Nu m-am considerat supracalificata pentru acest post, ci m-am folosit de pregatirea mea anterioara si am mai castigat ceva experienta in alt domeniu, oarecum similar. Va dau si exemplul unui coleg: lector universitar IT-ist; salariul lui este de 900 Ron, net. Fostii lui colegi de facultate si-au facut firme si castiga peste 2000 euro. Vazand asta, colegul meu nu a abandonat munca in educatie, ci si-a deschis si el firma proprie, in paralel. Cred cu tarie ca pregatirea dumneavoastra va poate servi cu succes intr-un alt domeniu, care poate sa nu aiba nici o legatura cu postul de lector. Mai cred ca sunteti extrem de ancorata in aceasta activitate universitara; insa… poate a venit timpul sa cresteti cu un nivel. V-ati gandit la asta? Poate ca urmatoarea activitate spre care va veti indrepta, va va aduce satisfactii materiale net superioare postului actual. Astfel va veti putea indrepta, ulterior spre valori mai inalte decat cele bazale. O solutie pentru asta ar fi sa va alcatuiti un CV (conform standardelor) si sa il postati pe site-urile cu specializare pe resurse umane, de exemplu Adecco sau altele asemenea. Astfel veti intra in baza lor de date si cand vor gasi un post compatibil cu educatia si experienta dumneavoastra, va vor contacta. Recrutorii apreciaza stabilitatea, iar dumneavoastra aveti o stabilitate remarcabila in cadrul universitatii; acest aspect este un atuu valoros pe care il detineti. Stiu ca va este foarte greu sa va reorientati acum, dupa atatia ani, dar nu este imposibil… este doar dificil. Dar daca nu puteti nicicum, nicicum… atunci puteti sa va sustineti teza de doctorat, ca sa intrati in legalitate cu invatamantul. Oricum ar fi, capul sus, aer in piept si pregatirea de start! Cu atatea scoli, doar un succes va poate astepta. Insa frica de necunoscut va poate speria, stiu. Este normal. Dar nu va puteti impiedica de o normalitate; ar fi absurd, nu?

Buna ziua, opinia mea in legatura cu problema dvs ar fi ca pana la urma omul pentru a supravietui intotdeauna s-a adaptat de-a lungul timpului la diverse conditii de viata. Acesta este atuul sau : adaptarea, reorganizarea sau cum se mai zice astazi , reinventarea. Pe de alta parte, mandria, orgoliul si confortul stabilitatii pot deveni obstacole pentru a putea merge mai departe, pentru atingerea scopurilor. In cazul in care nu se deschide nici o portita salvatoare in domeniul in care ati activat pana acum, incercati sa va orientati catre alte posibilitati de castigare a traiului zilnic. Dupa cum cred ca ati luat si dvs la cunostiinta, in ziua de astazi cerintele pe piata locurilor de munca difera foarte mult de ceea ce sistemul educational ofera. Doar anumite domenii ( cum ar fi cel al informaticii, medicinei, economic ) au sa zicem o legatura mai apropiata cu oferta locurilor de munca, in rest o persoana poate termina o facultate si chiar un masterat in domenii pe care il intereseaza, dar care din pacate sunt mai putin cautate si atunci in plan profesional trebuie sa se orienteze catre altceva. Din pacate, asa stau lucrurile si nu doar in Romania ci si in alte tari. Asadar, mult succes in trecerea cu bine peste acest impas si incercati, pe cat de greu ar fi, sa va focalizati pe o gandire pozitiva, adaptativa!

Cu tot respectul, dar nu numai dv sunteti intr-o situatie ce pare fara iesire; fiti atenta la ce va va oferi providenta divina pe parcurs. Nimic nu este batut in cuie, viata merge inainte, sper sa intelegeti mesajul meu…daca nu ar exista facultati ….am face altceva; fiti tare…

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:

Buna ziua,
am o relatie de 2 ani cu un barbat divortat (are un copil minor). Suntem amandoi trecuti de 40 de ani ca varsta si ne intelegem relativ ok, desi nu locuim impreuna.
Problema e ca el vrea sa-si faca un concediu sau doua pe an impreuna cu fosta sotie de dragul copilului(zice el). Mie mi se pare cam trasa de par justificarea lui si situatia greu de acceptat.
As dori un sfat.

Multumesc.

vi se pare exagerat ca doreste sa petreaca timp cu singurul sau copil o data sau de doua ori pe an? Sau va deranjeaza altceva?

Vi se pare trasa de par justificarea lui, adica este posibil sa nu va spuna adevarul, sau la ce va referiti? Aveti incredere in el? V-a oferit pana acum motive sa va indoiti de ce spune?

E o situatie complicata. Copilul il cunosti? Va petreceti timp impreuna cu copilul?

Concediile alaturi de fosta sotie si faptul ca nu locuiti inca impreuna dupa 2 ani sunt indicatori pentru neimplicarea totala in relatie cu dvs. si e normal sa va deranjeze. Cel mai probabil ca nici nu veti obtine mai mult si cred ca va doriti. Daca situatia e greu de acceptat, luati decizia de a nu o mai accepta. Da, e posibil sa urmeze o perioada de singuratate si nimeni nu va poate garanta ca veti intalni curand sufletul pereche, insa va puteti canaliza atentia catre alte activitati care sa va implineasca in loc sa va frustreze in timp ce il asteptati/ cautati.

Acest barbat este si va ramane tata pentru copilul lui toata viata chiar daca este facut cu alta femeie. Relatia dumneavostra ar trebui sa aibe suficiente"plusuri" pentru a-i da valoare in prezent, indiferent de ceea ce a fost in trecutul amandorora. Cautati sa cultivati in relatie tot ce va adus impreuna

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:

Bun ziua! De aproximativ 2 ani sufar de atacuri de panica care mi se intampla cam de 2-3 ori pe saptamana.Aceste atacuri au ajuns sa ma faca sa renunt la unele lucruri,cum ar fi sa merg in oras cu prietenele .Atacurile includ :greata ,ameteala,palpiatii foarte puternice,frica… In timpul atacurilor simt ca voi muri ,simt ca ma voi sufoca si devin foarte foarte paranoica .Uneori apar pe strada ,pe autobus asa din senin si nu le pot opri trebuie sa iau taxi sa plec acasa.De cate ori eram in oras aceam atac de panica ,plangeam de frica si imi chemam taxi sa plec acasa pentru ca doar acasa ma simt in siguranta.Obsesia mea e ca as putea muri oricand ,imi imaginez uneori cum ma sufoc si pic jos sau cum mi se face rau.Deja am impresia ca voi inebuni,prietenele mele probabil cred ca sunt nebuna ..ce as putea sa fac sunt disperata ?! Multumesc !

Atacurile de panica fac parte din perctrul tulburarilor de anxietate; ele se trateaza elegant si destul de rapid (maxim 4 luni) cu psihoterapie; daca e cognitiv-comportamentala e cel mai bine. Poti cauta in orasul tau un astfel de psihoterapeut, iar daca nu rezonezi cu el, il poti schimba. Mai exista si varianta on line, prin videoconferinta. Singura… sansele cam scad, dar nu este imposibil.

In aceasta situatie un psihoterapeut este cea mai buna varianta. El va poate insoti pe drumul catre gestionarea acestor atacuri de panica, cat si in aflarea cauzelor lor. Este important de stiut ca ele pot fi mentinute sub control si ca incearca sa va transmita ceva. Acel ceva care le declanseaza este ceva important in viata dvs si se cere "vazut" si acceptat. Asa cum spunea si colega mea mai sus, cautati persoana potrivita, cu care sa rezonati si cu care sa lucrati cel mai bine.

Aveti nevoie de psihoterapie. Puteti consulta si un psihiatru , tinand cont ca dureaza de ceva timp.

In ce moment s-au declansat? Acestea ascund probleme emotionale. Iti place scoala sau serviciul la care mergi? Cum te intelegi cu parintii? Cu prietenul? Toate pot avea legatura. Corpul incearca sa iti apuna ceva.

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:

Buna ziua! V-as ruga sa ma ajutati cu un sfat in urmatoarea situatie: sunt casatorita de 7 ani si am o fetita de 6 ani. Relatia cu sotul meu s-a deteriorat, aici nu voi intra in detalii deoarece nu cred ca au relevanta in problema mea, si am decis sa ne despartim. Ca urmare, in luna februarie ne-am despartit eu fiind nevoita sa ma mut din casa impreuna cu fetita. Mutarea am pregatit-o dinainte,i-am prezentat noua casa, i-am facut camera asa cum si-a dorit-o, i-am spus ca tati si mami au decis sa se desparta, ca amandoi o iubim la fel de mult, ca oricand isi va dori poate sa mearga la tati. In seara in care am plecat, fetita a spus initial ca este de acord iar la usa s-a razgandit. I-am spus ca nu este nicio problema, daca asta isi doreste poate ramane,si ca mami o asteapta atunci cand isi doreste. Atunci, s-a razgandit din nou si a spus ca vrea sa mearga cu mine. Dupa ce ne-am mutat timp de cca 3 saptamani il respingea pe tatal ei, chiar daca o incurajam sa vorbeasca cu el, sa stea cu el cand venea sa o vada. Dupa aceasta perioada a inceput usor usor sa il accepte. Chiar daca ne-am despartit, ne petrecem f mult timp impreuna, toti trei (mergem in parc, ne-am petrecut Pastele impreuna,sarbatori in familie, tatal ei ne viziteaza aproape zilnic). Acum vine problema: de cca o luna copilul manifesta un atasament foarte mare fata de tata. Nu asta ma deranjeaza ci faptul ca nu mai doreste sa vina acasa. Isi doreste sa stea la el, in casa pe care ea o stie de acasa…Casa aceea ii ofera un confort cu mult mai mare decat cel pe care il am eu(casa la curte cu piscina, versus apartament de doua camere…). Acolo are o serie de prieteni cu care ii place sa stea iar in plus, tatal ei nu ii refuza nicio placere, ii ofera aproape tot ce-i cere. Eu ii impun mai multe reguli, incerc sa-i dezvolt niste valori morale sanatoase, nu ii cumpar orice, oricand spunandu-i ca nu am suficienti bani de fiecare data cand ea isi doreste. Dar chiar si asa de multe ori "cedez", in plus incerc sa fiu cat mai prezenta in viata ei, mergem in parc, ne jucam impreuna. Am renuntat la serviciu pentru ca imi ocupa foarte mult din timp, acum am un business personal, pentru a fi cat mai mult cu ea. Acum, dupa o vacanta petrecuta cu ea la mare, vacanta ce i-a placut ff tare, in care mi-a spus ca ce bine ca am mers in vacanta fara tati, pentru ca vroia sa fim doar noi doua, nu s-a mai intors acasa de 4 zile, vrea sa stea la el, nu ma cauta daca nu o caut eu. Am intrebat-o daca vrea sa ramana la tati si mi-a spus ca nu, ea vrea sa stea la mine, insa faptele spun altceva…Oare este sanatos ca un copil atat de mic sa fie impartit la modul asta, sa nu aiba un loc statornic, sa aleaga sa stea cand vrea si unde vrea?? Va intreb asta pentru ca sotul meu spune ca daca ea vrea sa stea cand la mine cand la el, fara un program bine stabilit, el este de acord si o sustine. Sunt foarte trista si neimpacata cu aceasta situatie si ma intreb daca este sanatoasa aceasta abo
rdare in dezvoltarea ei ulterioara. Cum as putea sa o apropii catre casa noastra, asa cum ii spuneam nou doua, sa o fac sa isi doreasca sa stea din nou in aceasta casa? Poate fi doar o perioada pasagera, copiii au astfel de momente? Imi cer scuze daca am dat prea multe detalii, insa am vrut sa expun situatia cat mai clar pentru a va face o analiza corecta asupra situatiei. Va multumesc anticipat pentru raspuns!

Divortul este un eveniment traumatizant pentru intreaga familie. In cazul dvs, pe langa faptul ca ea trebuie sa se adapteze separatiei dintre parinti, mai adaugam si plecarea din casa in care a crescut. Copii devin foarte atasati de caminul in care cresc, practic este "teritoriul" cel mai cunoscut, sigur si stabil. Deci este normal sa isi doreasca sa se intoarca si sa stea acolo cat mai mult. Referitor la pendularea sa intre cele doua case, eu as spune sa ii oferiti spatiu. Daca ii faceti un program, in loc sa o lasati sa aleaga, ii impuneti un ritm si niste dorinte care nu sunt ale ei. Ce puteti face este sa discutati toti trei, sa ii expuneti ingrijorarea dvs si care ar fi dorinta dvs, sa o intrebati ce isi doreste, ce simte si sa gasiti impreuna o solutie care sa functionezepentru toti. Tinand cont de ceea ce isi doreste ea si de ceea ce simte! Este important sa o validati in acest sens. Acest demers poate fi aplicat indiferent de situatie: solutiile se adopta impreuna cu copilul, tinand cont de nevoile fiecaruia (si ale copilului si ale parintelui). Este posibil sa nu iasa din prima, sa fie nevoie sa mai incercati, sa gasiti alte solutii, sa negociatie, etc. Totul este foarte normal si firesc si toate aceste lucruri ii transmit faptul ca parerea si sentimentele ei conteaza si sunt respectate, fara a-i neglija pe parinti. Ca idee, sacrificiul gratuit al parintilor nu le face bine copiilor pe termen lung.

ma gandesc ca ar fi utile sa discutati toti 3 si impreuna cu un terapeut de familie?

Draga mamica, te felicit ca ai facut in asa fel incat aceasta separare sa aiba consecinte negative cat mai putine si cat mai putin intens pentru fetita ta; il felicit si pe tatic. Trebuie sa stii ca pe langa iubire oferita copilului, el are nevoie si de iubirea dintre parinti. Cand aceasta este imposibila, e bine primita si intelegerea si respectul dintre ei. Decat mereu cearta, galagie in casa, etc… Exista si divort sanatos pentru copil (chiar daca nu e de dorit), astfel incat acesta sa nu se transforme in trauma care il va afecta pe viata. I-ati adus dovezi ca o iubiti in egala masura si ca separarea s-a produs doar intre voi si nu v-ati despartit de ea nici unul din voi. Asa ca poti sta linistita din acest punct de vedere. Alt aspect este primordial acum; oarecum l-ai intuit: disensiunile de parenting intre tine si tatic. Tu esti cu regulile, taticul cu recompensele imediate. Sigur ca fetita trage acolo unde e mai usor. Asta e motivul, mai degraba decat confortul casei tatalui. Plus prietenii de acolo. Iti recomand sa ai o discutie cu tatal, in care sa-i vorbesti despre recompense care se dau atunci cand indeplineste un set de cerinte cum ar fi ordine la jucarii in fiecare zi, igiena in fiecare zi, etc. Iar dupa indeplinirea indatoririlor poate merge acasa la tatic sa-si intalneasca prietenii. In caz contrar, poate merge la tatic sa stea cu el, fara prieteni sau alte privilegii. Sau poate sa mearga acasa la tatic sa-si duca la indeplinire indatorirle acolo, si doar apoi vor urma privilegiile. Mai simplu spus: prima data datoria si apoi placerea, oricare ar fi locatia (la tine sau la tata). E recomandat ca tu si tata sa fiti pe aceeasi mana cu aceasta regula, chiar daca va incepe manipularea si santajul emotional. Ideea este ca in pofida separarii, educatia trebuie sa continue, de ambele parti. Si, din cate ai prezentat situatia, se vede ca taticul este dedicat, doar ca, probabil, nu stie cum, pentru ca, atunci cand erati impreuna, tu aveai pondere mai mare in acest proces educativ al copilului. Acum, cand aveti pondere egala, e de dorit sa fiti pe o mana. Asta inseamna si ca, daca taticul vrea o anumita tactica ce aduce beneficii copilului, atunci si tu ar trebui sa-i respecti tactica sa fii pe o mana cu el (nu doar el cu tine). Iti doresc muuuult succes in procesul de educatie!

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:

Buna ziua,problema este cu baietelul meu de 5 ani si jumatate,de cca 3 luni are un tic cu manutele(strange des din ele).In perioada de iarna s-a jucat des la calculator,tableta si tot ce prindea si atunci am observat prima oara.de aproape o luna are interzis la orice forma de tehnologie,insa tic ul continua.De vreo 2 ori ,mi-a zis ca are manutele amortite.Ce investigatii ma sfatuiti sa fac?Va multumesc.O zi frumoasa.

Cel mai bine ar fi sa il consulte un medic pediatru intai si de acolo sa primiti trimitere mai departe. Este posibil sa va trimita la neurolog, dar un medic este cel mai avizat sa isi dea cu parerea.

Spuneti aceasta problema medicului pediatru al copilului; el va va indruma

La fel spun si eu- intai sa-l vada pediatrul, daca e ceva, va trimite mai departe.

Pare a fi un sindrom metacarpian, ce poate avea ca si cauza tinerea excesiva a mainilor intr-o pozitie fixa la calculator . Pe de alta parte dv. incercati sa corectati dependenta de calculator si tableta la un copil asa mic….

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:

Sunt insurat de 7 ani. De 3 ani nevasta Mea a ales o directie gresita. Nu mai am nici un sentiment fata de ea. doar mila. Nu avem copii. Eu am 32 ani iar ea 27. In urma cu 4 luni m am indragostit de o fata. Nu sunt sigur daca ma place chiar daca am primit o multime de semnale. Ieri I am spus ce simt pt ea dar in acelasi timp Nu vreau nici sa distrug prieteni a ce s a creat. Nu mi a rasp la mesajul de aseara unde I am spus tot. Ce se intrampla ?

Poate ar fi momentul sa-ti fie mila si de tine… Inchide ochii incearca sa-ti vezi relatia cu sotia peste 10 zece ani. Poti ? Daca da, dupa mila ce sentiment simti ca urmeaza ? Raspunsul prietenei depinde de ce anume spera de la dvs. ? Uneori si tacerea este un raspuns.

nu stiu daca va putem raspunde la intreabarea aceasta! Ma gandesc ca poate ar fi de dorit sa va incheiati mai intai casatoria (daca asta va doriti) sub o forma sau alta, dupa care sa fiti liber in a explora alte relatii?

Cred ca ar fi mai potrivit sa o intrebi pe ea asta. Noi nu avem cum sa stim raspunsul la aceasta intrebare. Putem specula, desigur, dar ma gandesc ca poate doriti sa aflati cum stau lucrurile in realitate…

In primul rand ..dv sustineti ca nu mai simtiti nimic pt sotie.Eu inteleg din asta ca nu o mai iubiti…ca stati din mila cu ea.Cred ca cel mai corect ar fi sa lamuriti problema cu sotia dv prima data…pt ca daca ar fi sa intrati intr-o alta relatie…probabil acea persoana nu o sa accepte sa "joace la 2 capete".Iar cand avem probleme in cuplu de preferat ar fi sa le rezolvam iar daca nu reusim "nu ne obliga nimeni sa stam din mila".

Sustineti ca sotia a ales o cale gresita..este neclar. Gresit din ce punct de vedere, sau din al cui? Si dvs va considerati cel care poate califica ceva ”corect” sau ”gresit” ? De ce ? Ati incercat sa discutati cu sotia despre ceea ce va nemultumeste, despre ce va face sa afirmati ca ea e pe o cale gresita ? E discutabil aspectul din casnicia dvs. Simtiti mila fata de sotie? Si daca ”fata” de care va place va raspunde afirmativ, nu va mai va fi mila de sotie ? Probabil ca nu . Deci, nu sunteti neaparat milos, suflet mare, ci doar nu va gasiseti ”fata” sa va indragostiti..Vedeti, e cam amestecata situatia dvs. V-am pus intrebarile acestea, poate daca va raspundeti sincer, veti trage niste concluzii. Insa, fara suparare, felul in care prezentati , succint, situatia, e destul de imatur. Pt. ca, orice simtiti fata de sotie , un pic de bun simt nu ar strica, asa ca spuneti-i ce simtiti, ce doriti, nu o amagiti, doar pt ca dvs va e bine totusi insurat, aveti mancare, haine curate, si statut de familist in societate. Adica aveti beneficii, insa nu e frumos sa procedati asa.