Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:
Lucrez ca si programator. Ultima luna la lucru a fost o perioada hiper stresanta. Release-uri peste release-uri, toate trebuiau rezolvate de urgenta, ceea ce a facut ca programul zilnic de lucru sa se prelungeasca de la 8 ore, la 9-13 ore. Cum le pot explica parintilor (foarte posesivi, religiosi spre fanatici) ca in acest weekend de 3 zile (corespondend al Pastelui) prefer sa stau acasa sa ma odihnesc, decat sa petrec cate 7 ore pe drum pana acasa (si inapoi), sa cheltui aproape 2 milioane pe drum, iar in timpul cat sunt acasa, jumatate sa fie petrecut in biserica, iar cealalta jumatate in discutii in discrepanta cu familia?

(22 hours ago)

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:
Buna ziua!
Sunt intr-o relatie la distanta (eu in Romania, el in Germania) de un an de zile. Ne iubim foarte mult si ne intelegem perfect. Problema noastra este reactia fetitei lui de 11 ani, fata de relatia noastra. Anul trecut am decis sa ne mutam impreuna. Fetita a fost foarte deschisa la inceput. Cand vedeam ca are momente in care devine geloasa sau are nevoie sa fie doar cu tatal ei, îi lasam impreuna. Relatia dintre mine si ea a fost foarte frumoasa si deschisa in primele doua luni. Mentionez ca eu nu am copii, iar intre mine si tatal ei este o diferenta de varsta de 15 ani. Parintii ei sunt divortati de 8 ani, iar fetita sta cate 50% din timp la fiecare dintre ei.
Dupa primele doua luni, am plecat toti trei intr-o excursie, iar fetita a facut o criza de gelozie. Eu am decis sa merg acasa si sa-i las pe ei sa petreaca restul vacantei impreuna pentru a se linisti. Dupa ce am plecat, fetita i-a spus tatalui ca desi ma place, simte ca trebuie sa-l imparta pe el cu mine, iar asta o face sa sufere foarte mult. El a decis sa ne despartim. Cu toate acestea, la scurt timp am decis ambii sa ne impacam si sa nu mai locuim impreuna, pentru a-i acorda timp fetitei sa se adapteze. In timpul vizitelor mele, am facut tot posibilul ca cei doi sa petreaca cat mai mult timp impreuna, astfel incat fetita sa nu mai resimta competitie pentru tatal sau.
Lucrurile incepusera sa mearga bine, ba chiar fetita era de acord (cel putin aparent) ca eu sa ma mut din nou acolo in urmatoarea perioada. Adesea cand vorbeam pe internet cu tatal sau, dorea si ea sa ma salute. Cu toate acestea, dupa ce a vazut noul film cu Cenusareasa, a avut o iesire care ne-a speriat pe amandoi, in special pe tatal sau. I-a spus acestuia, ca daca ne vom casatori ea va suferi si e posibil ca eu sa ma port cu ea asa cum facea mama vitrega din povestea mentionata. Apoi a adaugat ca in cazul in care vom face si un copil, ea va fi terminata de durere, nu va mai dori sa vina la el (la tata) si stie ca atunci tatal nu va mai avea suficient timp si atentie pentru ea. Tatal a incercat sa o calmeze si sa o asigure ca totul va fi bine,ca nu are de unde sa stie ca va fi asa.
Dupa cateva zile de la acest incident, fetita a plecat cu mama sa si cu partenerul acesteia intr-o excursie. Intr-una din zile, copilul a facut din nou o criza, insa mult mai acuta. A plans foarte mult, nu a vrut sa faca nimic si a spus ca daca noi ne casatorim si facem un copil, viata ei nu mai are nici un rost si nu vrea sa mai traiasca. In aceasta situatie, fetita a fost trimisa la tatal ei pentru a se linisti. El spune ca nu a mai vazut-o nicicand asa si ca e speriat ca ar putea sa-i puna viata in pericol. Din aceste motive, el a decis din nou sa ne despartim, desi imi spune ca ma iubeste.
Problema mea este urmatoarea: eu nu i-am cerut niciodata sa aleaga intre copil si mine, pentru ca din punctul meu de vedere, copilul are prioritate. Deci îi inteleg pozitia. Ceea ce nu inteleg e daca intr-adevar aceasta (despartirea) e cea mai buna solutie si pentru copil si pentru relatia noastra. Ce ar trebui sa fac eu in aceasta situatie: sa mai lupt pentru relatie sau sa renunt? In acelasi timp nu mi se pare sanatos nici pentru copil felul in care a reactionat tatal, in sensul ca desi e bine ca incearca sa il protejeze emotional, acesta va ramane mereu cu frica ca eu sunt o amenintare pentru fericirea lor (fara ca macar sa incerce sa se confrunte cu realitatea).
Va multumesc foarte mult pentru timpul si raspunsurile acordate!

(6 days ago)

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziuaSunt femeie, am 26 de ani. Banuiesc de mult timp ca am sindromul Aspergers. Prezint majoritatea caracteristicilor asociate acestei conditii medicale. Doresc sa stiu cum pot obtine un diagnostic oficial? Este necesar sa apelez la un psiholog sau un psihiatru? Imi poate recomanda cineva un specialist in Constanta?

Multumesc anticipat!

(5 days ago)

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua,am 20 de ani,si sunt casatorita cu un barbat de 24 de ani,este o persoana foarte dificila,nu ma cauta toata ziua daca nu il caut,iar prin atitudinea pe care o adopta uneori tind sa cred ca mai are aventuri,dar de care nu pot afla.Este foarte stresat din cauza serviciului,lucreaza in carrefour si tocmai a fost promovat ca manager de magazin iar aseara de exemplu cand a ajuns acasa stand langa el doar,incercand sa il destind sa il fac sa uite de serviciu imi zice ca nu are chef de nimic pe un ton raspicat.el zice ca eu nu il inteleg si sunt ok doar cand suntem fericiti si nu il inteleg in momentele astea..oare sunt eu de vina?la munca nu il stresez cand este dar acasa macar pentru 10 min as vrea sa uite de acel mediu.nu cred ca ar trebui sa incurce viata personala cu cea profesionala..este foarte impunator si crede ca are tot timpul dreptate.ce atitudine as putea sa mai adopt? cred ca am incercat orice:nu i-am zis nimic in momentele in care era stresat,ma intreaba dc sunt suparata,incerc sa ii acord afectiunea mea imi zice ca nu il inteleg…Ce puteti spune despre asta? sunt o persoana sensibila de fel,cum as putea sa nu mai pun la suflet toate neintelegerile dintre noi?(momentan nu lucrez pt ca nu locuim intr-o zona tocmai favorabila,am un interviu in urmatoarea saptamana si din cauza emotiilor imi este frica sa nu il iau )

(5 days ago)

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua..ma numesc Maria si am nevoie disperata de ajutor desi imi este frica sa il cer de la parinti sau altcineva pentru ca nu inteleg.Sunt depresiva de 4-5 ani si am avut vreo 3 tentative de sinucidere..stiu ca am o problema dar tot timpul ma gandesc la asta,la faptul ca viata nu merita traita si nu imi pot imagina viitorul sau cel putin sa am un plan pentru.Am momente cand imi mai revin dar dupa iar am un block-out si imi pierd increderea in mine.Vreau sa dau la Academia de Politie dar inca nu am reusit sa ma mobilizez psihic..simt ca nu voi reusi,ca si daca reusesc ..va fi degeaba pentru ca oricum voi muri..simt ca nu pot face nimic,ca nu sunt buna de nimic si tot timpul sunt trista,plang fara motiv si nu mai reusesc sa imi gasesc linistea nici prin lucrurile,persoanele,activitatile care ma faceau candva fericita.Vreau sa ii spun mamei dar stiu ca nu ma va intelege.De fiecare data parca incremenesc,gandurile mi se blocheaza si nu pot scoate un cuvant.De la un timp nu mai vorbesc cu nimeni si daca ma intreaba cineva ceva tip la el..pentru ca am impresia ca nu mai are niciun rost sa fac altceva.De 3 saptamani singurele cuvinte pe care i le pot adresa mamei sunt:”Lasa-ma-n pace! sau “Pleaca !” .Atat!! Stiu ca daca nu voi face ceva sau sa ma ajute cineva urgent mai devreme sau mai tarziu voi reusi sa ma sinicid.Si stiu ca am dreptul la un viitor in ciuda faptului ca nu il vreau acum si ca nu pot privi realitatea decat in cel mai pesimistic mod posibil.

(5 days ago)

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:salut. sunt baiat de 20 de ani si am o relatie de un an si 4 luni cu o fata la fel de 20 de ani .
primul contact sexual l-am avut 7 luni in urma ( cam 30 in total ).
Contactul sexual mereu a fost unul dureros pentru ea cu exceptia a 1-2 dati inainte de menstruatie, rar simtea o oarecare placere , niciodata nu a avut orgasm . Se plange ca nu are dorinta sexuala si nu stie de ce . in adolescenta nu a masturbat. Din cauza problemelor in pat relatia devine din ce in ce mai subreda si nu stiu ce sa fac . Ambii ne iubim dar nu cred ca o sa rezistam mult cu astfel de probleme.
ceva sfaturi ? multumesc.

(4 days ago)

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua. Am 20 de ani, si simt ca fiecare zi pentru mine e o lupta.
Nu am avut o familie normala, am avut multe intrebari legate de familia mea dar mi-am raspuns deja la majoritatea dintre ele (ba mai mult, intr-o vreme, ma gandeam sa dau la facultatea de psihologie special sa inteleg mai bine ce e cu familia mea, sa intru in miezul problemei). Pe scurt se intampla cam asa: parintii mei au facut copii din primul an de casatorie, pe fratele meu mai mare primul si dupa un an pe mine. Mama mea a ramas casnica acasa, erau amandoi proaspat absolventi imediat dupa revolutie, tatal meu a avut ambitii mari dar a fost stresat incontinuu de mama mea. Mama mea nu e o persoana empatica sau afectiva si nu i-a oferit tatalui meu nici suport in cariera, nici linistea caminului. Nu vreau sa ii scuz in vreun fel comportamentul tatalui meu – e posibil sa fi avut la randul lui probleme in copilarie, tatal lui nu l-a validat niciodata, a fost un om genial si plin de complexe, ce s-a intamplat ce nu s-a intamplat nu prea i-a iesit la serviciu, isi tot pierdea serviciul, si in anul 2000 am ajuns intr-un impas – ramasese din nou fara servici. Soacra mica i-a oferit un post taman in Baia Mare (noi stand in Slatina) ca asistent universitar, cu conditia sa isi termine doctoratul pana in 2004 ei bine in 2004 nu si l-a terminat, a ramas fara slujba, a inceput sa zica ca el vrea sa se faca primar, pana in 2007 a mai dus-o el cu un servici altul, mama a fost obligata sa se angajeze, in 2007 ea impreuna cu socrii l-au dus pe tatal meu l-a spitalul de nebuni pentru ca a refuzat doua nopti la rand sa stea acasa (si dupa ce o sa va povestesc despre mama mea, o sa intelegeti de ce) ei bine s-a ales cu sapte ani de tratament Rispolept dupa treaba asta, afectiunea: dementa, paranoia (a mai avut atacuri de panica si de paranoia si inainte de 2000, avea accese dese de plans, odata a mers pe o croaziera cu unguri, era singurul care vorbea romaneste si dupa aia o saptamana i-a fost frica sa iasa din casa – dar au fost ignorate total toate), tratamentul n-a mai vrut el sa si-l ia, acum e la Baia Mare merge brambura pe strazi toata ziua, si ideile lui au evoluat de la a da vina pe comunisti pentru insuccesul in cariera, la a crede ca el era un destin mare si dupa ce a adunat suficiente dovezi (in 2004) a zis ca el vrea sa se faca primar pentru ca atunci toata lumea o sa il aprecieze, in special familia si copiii. Pana in 2007 vroia sa fie presedinte ca sa ajunga acum, pe langa faptul de a spune ca o sa fie presedinte (si o sa ne arate el noua atunci si o sa mergem atunci sa ne cerem scuze pentru cum ne-am comportat cu el si pentru ca l-am crezut incometent si prost), si pe langa asta e crede ca e o persoana importanta nu numai pentru Romania, ci si pentru intregul Univers, si el are o misiune religioasa care nu se vede dar se simte in fiecare zi, si e o somitate in domeniu mai ceva ca Papa (sau asta vrea sa sugereze). Noi stateam in Baia Mare, in 2012 fratele lui i-a oferit de lucru la bucuresti, a venit si mama mea in vara lui 2014 la bucuresti si din toamna lui 2014 tati a plecat la baia mare ca n-o mai suporta pe mami: acum sta singur, speriat, dezorientat, si isi deplange zilele, s-a resemnat si ii e dor de familia lui. Are diabet si nu se ingrijeste.
Mama mea, pe de alta parte, nu i-a oferit niciodata dragoste, sau caldura, si soacra mica e data dracului si intotdeauna si-a batut joc de socrul mic, in acele feluri subtile dupa care poti rade si zice “ha ha nu esti in stare de nimic.. glumeam numai” ei bine ea ia totul in ras si nimic in serios, nu s-a ingrijit niciodata de fratii mei (trei la numar) sau de mine la modul serios, si parca si acum mi-e frica sa o descriu sau sa o judec in vreun fel altul decat acela ca e o persoana batuta de soarta, amuzanta, vioaie si cu intentii bune.
Marea criza in viata mea, cea in care ma aflu acum, a fost provocata de faptul ca iubitul meu mi-a deschis ochii asupra felului de a fi al mamei mele.
Mintea mea se goleste cand ma gandesc la mama mea, se goleste de orice gand – si dupa o discutie cu ea, ramane goala in continuare.
Intotdeauna am fost “oaia neagra” a familie, imediat dupa tati. De foarte multe ori – as putea spune in fiecare zi – am avut conflicte cu mama mea, pana in clasa a XI-a. Ma certam des cu fratele meu mai mare cand eram mica – de exemplu trebuia sa ma cert cu el tot timpul sa ma lase sa ma uit la ce vreau la televizor – si mama mea venea si ma certa pentru ca ma cert cu el. Mama mea nu ma lasa niciodata sa stau dupa ora 10 la TV – dar pe Nicu il lasa, cand era meci. Puteam sa ma milogesc pana muream ca nu era impresioanata – si daca stau acum sa ma gandesc, nici nu ma asculta. Zi de zi, an de an, am fost luata in ras pentru ca vroiam sa stau la calculator atat cat statea fratele meu, incepeam sa strig si ma faceau isterica, ea si fratele meu, radeau amandoi de mine. S-a intamplat sa-mi dea un pumn in piept fratele meu, cand eram in clasa a VI-a, de fata cu mami, si ea nu a reactionat in nici un fel, decat dupa ce i-am zis “Uite mami, nu vezi ce a facut?!!” si m-am simtit bine a
tunci, pentru ca a fost poate chiar singura data cand a recunoscut ca fratele meu a gresit, desi recent cand i-am amintit de faza mi-a zis “pai nu vroia sa-ti dea in piept”.. Cand eram mica aveam un tic la un moment dat “doar nu s-o face gaura in cer..” si il foloseam si mi se parea amuzant si fratele meu mi-a zis odata ca daca il mai zic o data atunci ma bate si l-am mai zis si a sarit la mine sa ma bata. In plus fratele meu tot timpul facea pe desteptul cu mine, nu asculta nimic din ce spuneam, tot ce spuneam era o mare prostie, si nu m-a ajutat cu nimic niciodata, cu nimic ce l-am rugat. Si mama mea de asemenea, nu m-a intrebat niciodata ce mai fac, sau cum sunt, sau cum a fost la scoala, chiar din generala ii reprosam des si i-am reprosat periodic pana acum putina vreme ca nu o intereseaza ce fac la scoala si ea se revolta “cum poti sa spui asa ceva?!”
In plus, de cand ma stiu mi-a zis sa mananc mai putin sa nu ma ingras. De cand eram in clasa a II-a, si aveam cele mai oribile haine mi-era rusine cu ele la scoala, dar ce era sa fac? In plus, nu imi dadea niciodata de mancare la scoala, si nu ma astepta niciodata cu mancare acasa.
Pe langa toate astea, nu mi-a apreciat niciodata rezultatele la olimpiade, si am fost la multe – si aici as putea suna ca am un complex sau altul – si nu mi-a zis niciodata ca daca vreau sa am rezultate trebuie sa invat si sa ma pun serios pe treaba.
De fapt, in toata viata ei, mi-a dat un singur sfat, pe care mi-l da acum periodic – sa mananc mai putin sau, daca asa imi place mie sa fiu grasa…
Sau daca citeam o carte, zicea “mie nu-mi plac prostiile astea”
Si lucrurile de mai sus nici macar nu ma mai deranjeza, felul in care mama l-a afectat pe tati si felul in care mami mi-a afectat increderea in sine si felul in care si-a batut joc de mine atatia ani de zile si felul in care e un om gretos – am trecut peste.
Mama mea e un om al aparentelor si mi-e greata de ea uneori. A incercat sa-mi modeleze gandirea neoferindu-mi nici un fel de recunoastere pentru rationamentele pe care le faceam pe cont propriu – de exemplu: “imi place Harry Potter” si oferindu-mi in schimb recunoastere pentru ideile ei, destul de limitate de altfel, ca de exemplu “cartile n-au nici un rost”.
Eu sunt colerica, mama mea e melancolica, si m-a criticat intotdeauna pentru parerile pe care le aveam pe diverse subiecte, mi-a zis intotdeauna “de ce nu poti sa fii mai calma si mai linistita?” deja mi-e rau sa ma gandesc. Eu vroiam corectitudine, logica, ordine, si ea ma facea proasta, prin ironii fine sau grosolane.
Acum stau cu mama mea, si de fapt problema e atat de adanca incat, fiindu-mi frica sa gandesc ceva rau despre mama mea, nici nu pot sa va spun mare lucru, concret, asa cum am spus articulat cateva vorbe despre tatal meu, pentru care am tot respectul de altfel.
Sa va dau un exemplu: mama mea spala vase fara detergent, mi-a spalat azi o cana si putea de-a dreptul si i-am zis “mami, mi-ai spalat cana fara detergent?” “nuu eu nu am facut-o poate tu”
Tot azi, l-am adus pe fratele meu (care printr-o conjuctura pe care n-o mai povestesc acum a ajuns la Bucuresti) care are 18 ani si are autism de la asociatie, l-am intrebat ce-a mancat la pranz si a ajuns sa-mi zica “de ce ma intrebi ca mami nu ma intreaba” si i-am zis azi lui mami asta si mi-a zis “cum, cum adica nu te intreb?”
In fine, deja sunt prea multe de toate. Acum stau cu mama mea si cu fratele meu cu autism in Bucuresti, si fratele meu mai mare sta tot aici in Bucuresti, deci n-am scapat de el. Mama mea sta din primavara/vara lui 2014 – de atunci m-am ingrasat 7 kilograme, de cand am ajuns la facultate mi-a luat un an sa imi revin psihic, sa nu mai am probleme cu somnul sau probleme sociale, si acum simt ca ma tampesc din nou.
Din vara si pana acum am facut de zeci de ori efortul sa imi revin psihic, sa ma simt bine si sa fiu fericita – dar de fiecare data cand simte ca sunt fericita sau ca imi exprim parerea dezinvolt si cu incredere in mine, mami are o problema – ba am mancat prea mult azi si simte nevoia sa mi-o spuna, ba ma cearta o ora din te miri ce prostie – de exemplu am facut eu o remarca legata de un unchi si m-a certat doua ore pe tema faptului ca sunt rea si judec lumea si ar trebui sa ma uit mai intai la barna din ochii mei inainte sa ma apuc sa zic de paiul din ochii altuia. Sau daca nu o bag deloc de seama o sa-si aduca ea aminte de ceva. Odata am fost la iubitul meu trei zile la familia lui, m-am intors eu super fericita era Craciunul – fratele meu mai mic (12 ani) a facut ceva prostie si i-am zis asa mai la misto “mai esti cam nesimtit”, nu va exagerez ca asta s-a soldat cu trei zile de certuri pe tema asta, plus cu bunica care a zis ca ma da afara din casa si cu sora mamei care a urlat la mine pur si simplu sa nu mai zic nimic urat de nimeni niciodata.
Deci nu se poate sa fiu fericita si sa ma simt bine in prezenta ei.
Daca stau posaca ea, mama mea, devine foarte fericita si vorbareata, imi povesteste vrute si nevrute, nu conteaza ca invat, ca sunt pe veceu, ca mananc, ca spal vase, ea vorbeste intr-una si spune niste chestii chiar aiurea uneori, de noaptea mintii alteori, la care daca comentez, o sa ajunga sa ma certe ca sunt asa si pe dincolo, ca sunt rauta, mi-a zis aproape zilnic de peste sase luni deja ca ce rea sunt, chiar si azi, cum pot numai sa concep ca pe ea o doare undeva de fratele meu cu autism.
Daca strang din dinti si astept sa treaca, oricum ma afecteaza, nu pot sa traiesc normal, vad toata lumea din jurul meu care rade glumeste eu stau ca tampita sa am mintea goala dupa cate o discutie cu mami imi ia cateva ore sa-mi revin. Imi fac mii de planuri pentru azi si maine si vine mami sa vorbeasca cu mine si mintea mi se goleste de orice gand – mi se pare chiar incredibil ceea ce simt – simt ca sunt tampita, ca n-am nimic in cap, ca tot ce imi iese pe gura trebuie sa treaca prin prisma “e corect ce spun, sau e ceva rau ce vreau sa spun?” dar ma tem ca prisma reala e “asta e ceea ce ar spune mami si ar fi ok sa spun?” si media sa imi revin in totalitate dupa ce ma ia un access din asta e de TREI ZILE, desigur, trei zile fara mami sa imi revin complet si sa simt ca gandesc normal si sa fiu fericita.
Se intampla sa imi ridic capul din pamant cu ultimele puteri si sa fiu optimista si sa imi vad de treaba si cu ea in casa, dar durata de viata a senzatiei asteia nu e mai mare de o ora, intr-o ora o sa simta asta si o sa imi zica ceva naspa si o sa ma simt naspa din nou.
Si cel mai grav e cand se aduna ea cu fratele meu. Atunci fratele meu imi spune tot felul de chestii, ajunge sa isi bata joc de mine, sa imi zica ca sunt grasa, sa ma faca ipocrita, si in secunda in care zic ceva pe tema asta mami zice “hai nu va mai certati” si pe urma ma cearta douazeci de minute pe tema faptului ca ne-am “certat”.
Ce pot sa fac sa imi protejez sanatatea mintala de asemenea alucubratii?
Iubitul meu nu ma sustine in parerile mele, el e de parere ca eu gresesc – pentru ca nu ar trebui sa ma las afectata de lucrurile astea – si acum, ca le-am asternut pe ‘hartie’ intr-adevar, suna ca ceva suportabil, suna ca ceva ce poti sa ignori mai ales cand persoanele in cauza sunt prea proaste ca sa constientizeze ca nu le bagi de seama, si totusi, mi-e frica sa o judec pe mami la valoarea ei reala. pentru ca e atat de sensibila la orice nu numai critica, ci remarca la adresa a orice face si m-a certat dintotdeauna pentru asta, incat acum simt ca in mine se da o lupta. Cum sa administrez situatia?
Problema e legata de faptul ca mi-e frica sa o judec – pentru ca mama mea m-a dresat ca un cal sa nu cumva sa o judec in vreun fel – asa ca ea cand se comporta ca un vampir emotional sau cand ma jigneste subtil – pentru ca mi-e frica sa o judec in vreun fel si mi-e frica sa nu fie de acord cu ea – o sa cred ce imi spune, o sa ma las afectata, o sa mi se goleasca creierul, o sa devin incapabila sa imi exprim parerea normal. Dupa o discutie cu mami, nu mai stiu ce si cat si cand sa mananc, cand sa ma culc, ce sa fac seara inainte de culcare, habar n-am, pentru ca ea nu are nici o parere pe temele astea.
Si ma face sa ma simt un nimeni, din toate punctele de vedere.

(5 days ago)

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:
Buna ziua!
Mama mea este plecata de aproximativ 5 ani in strainatate iar tata lucreaza de dimineata pana seara.. In acest timp eu am stat mai mult singura, asta pana de curand. Am perioade foarte dese cand ma simt deprimata, agitata, nu-mi gasesc locul in casa, nu-mi pot pune ordine in viata… Ma simt neimplinita, nefericita desi nu cred ca as avea de ce sa ma simt asa… Pot spune ca am totul, parintii, prietenii, iubitul, familia dar eu tot singura si deprimata ma simt… Cum as putea sa ies din starea aceasta?!
Multumesc anticipat!

(4 days ago)

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Bună ziua ! Am 16 ani si am o problema ciudata. Chiar daca suna absurd, imi doresc ca parintii mei sa divorțeze, iar eu, ulterior, sa ma mut alaturi de mama mea. Tatăl meu consuma băuturi alcoolice in mod regulat, mai exact in fiecare seara cand se întoarce de la serviciu. Sub influența alcoolului, si adesea chiar si treaz, ne spune lucruri urate, atat mie cat si mamei mele, sau chiar ajunge in punctul in care incepe sa ma dracuie, respectiv are un comportament violent manifestat prin trantirea urșilor, etc. In urma acestor lucruri am inceput sa ma schimb foarte mult psihic. Am mereu o stare de melancolie atunci cand sunt acasa, iar atunci cand ies afara ma simt liberă. Am inceput sa am, adesea, ganduri sinucigase. Incerc mereu sa ma gandesc la cum as putea sa scap de el, am de asemenea stări de anxietate cum ar fi plecarea din oras, la facultate. Am nevoie de sfaturi, de orice fel si sunt recunoscătoare oricărei “maini de ajutor”. Vă mulțumesc anticipat !

(4 days ago)