Mesaj:

Buna ! E o poveste destul de lunga..Am avut o perioada ciudata in viata amea acum ceva timp in care credeam ca e important sa fii cunoscut in oras,sa ai ,,prieteni" ,sa fii pop***ra. Am avut un prieten (era o relatie la distanta) si ne intelegeam foarte bine pana cand mi-au venit mie aceste idei stupide(abia acum realizez) si am inceput sa il ,insel’. Adica ma mai pupam cu alti baieti(sunt destul de mica,15 ani). Nu vedeam un lucru asa de rau si mi se parea ca asa voi ajunge cunoscuta,dar intr-un mod mai rapid. El era foarte ok cu mine,dar avea mici crize de gelozie ,desi nu era cazul la inceput si..m-am schimbat. Insa..am fost odata intr-o excursie si eram mai multi in camera si eu cu mai o fata si doi baieti am dormit in acelasi pat(mbine,toata lumea facea asta) si eu m-am sarutat cu acel baiat putin mai…perv. Dupa acea excursie,cam tot orasul a aflat si am devenit cunoscuta,dar a aflat si prietenul meu si..ne-am despartit o perioada. Duoa ne imoacam,ne desparteam si tot asa..pana cand am realizat ca nu mai merge..Eu regret enorm si ma judec mereu fiindca sunt sigura ca si el m-a inselat(am aflat dupa),dar el nu mi-a spus niciodata,deci,practic,eu am inceput..El mi-a favut faze urata,la fel si eu ,pana cand ,de ziua mea,eu am hotarat sa ma schimb di de atunci era minunat. Dar intr-o zi,din senin,s-a despartit de mine din motivul ca desi incearca nu poate sa treaca peste si cateva luni am stat despartiti desi mai vorbeam intre timp si totusi imi spunea ca ma iubeste si ca in iarna ne bom impaca si va fi totul bine,dar in iarna..el m-a lasat din nou si mi-a zis ca nu are loc de mine la masa de Craciun(mergeam la un restaurant) si ca nu se impaca cu mine de teama ca prietenii il vor izola si il vor crede prost si ca,,imi suge tocul" si dinastea. M-a durut enorm acest fapt ,deoarece,desi am avut o perioada proasta,el e singurul baiat pe care eu l-am iubit cu adevarat. Dupa ce mi-a dat jet,pe 3 ianuarie mi-a scris si mi-a zis ca ma iubeste si ca
vom mai vorbii,ca imi scrie el,dar nu a mai facut nimic de atunci…dupa cateva zile am vazut ca el avea prietena de doua luni si,facand un calcul,am realizat ca in iarna el avea prietene. M-ar fi durut maii putin daca mi-ar fi spus asta,decat daca ar fi bagat acele motive,desi stiu ca si acelea erau adevarate..Oricum..ideea e ca de atunci nu am mai vorbit si am inceput sa ma racesc si sa il uit,dar nu pot. M-a marcat..si…dupa toate cele intamplate…inca il iunesc,dar nu stiu de ce. El m-ai imi da asa..like-uri..dar eu nu il bag in seama. Eu nu i-am mai dat niciun semn,insa..de exemplu…la unele poze mai pun descrieri asa..subiective putin,dar asta e..Va rog sa ma ajutati cumva ! Am nevoie de un sfat! De ce face asta daca el a renuntat la mine,are si prietena si eu nici nu ii dau semne? Si..mai ceva…ziua lui va fi in cateva zile..sa ii spun sau nu La Multi Ani? Mama spune sa nu fac asfa,fiindca si-a batut joc de mine,dar sunt sigura ca daca nu o sa ii spun,nici el nu o va face de ziua mea si poate nu voi reusi sa trec peste pana atunci si ma va durea..si nu vreau asta. Desi am terminat-o..nu il pot uita si ma tot gandesc daca se va intoarce..E un fel de rau necesar..nu stiu. Oricum parintii nu ar mai fi de acord si nici eu nu cred ca as mai putea,mai ales ca e la distanta..Vreau niste sfaturi..va rog frumos..nu reusesc sa inteleg ce se intampla intre noi defapt..ce vrem noi doi.
Habar nu am..Si,nu stiu daca ajuta,dar eu sunt zodia rac ,iar el pesti si..dupa spusele lui,sunt prima fata pe care a iubit-o si asa a fost sj la mine cu el,dar…stiti cum e..e baiat sj…incep sa cred ca toate vorbele lui au fost doar niste abureli pentru ca,ne-am certat odata si s-a combinat cu alta fata si ii spunea acelasi lucruri care mi le spunea si mie ,,viata mea,iuburea mea,fata perfecta" ca o iuebste si dinastea…si..nush..dar eu nu am mai spus la nimeni ca il iubesc,deoarece nu pot spune asta asa usor..(si da,aceleasi lucruri care mi le spunea si mie i le spune si actualei prietene:)) ). Scuzati-ma ca e asa lunga povestea,dar am nevoie de ajitor ! V-as fi recunoscatoare daca m-ati ajuta

din ce ai povestit, eu inteleg ca lucrurile sunt destul de complicate si iti recomand sa le discuti mai mult timp cu psihologul liceului… ai nevoie de indrumare in aceasta perioada si ar fi de dorit sa o si gasesti. Succes!

Eu cred ca nici unul dintre voi nu este suficient de matur pentru a se implica intr-o relatie. V-ati jucat de-a relatia, pentru ca asa este moda. Daca vrei sa fii cunoscuta , sigur ai putea sa faci asta in alte moduri decat ai facut-o pana acum. Ai putea sa faci un curs de dezvoltare personala, care te va ajuta sa-ti dezvolti increderea in tine, stima de sine etc , astfel incat sa stii sa gestionezi orice situatie iti apare in cale (si eventual sa-i ajuti pe altii care sunt in situatii neplacute). Eu cred ca , sa feliciti pe cineva cunoscut de ziua lui, tine de bunul simt. Fa-o, dar fara sa astepti ca si el sa te felicite de ziua ta.

El te-a pedepsit pentru ce ai facut. De fapt asta este pretul pe care il platesti pentru "popularitatea" ta. Iti recomand sa iti muti atentia de la el. Daca ii zici "La multi ani!" Nu ai nici o garantie ca el o va face la randul lui, si atunci o sa doara si mai tare. O sa fie mai bine data viitoare.

Indiferent ce a fost, este un test pentru amandoi iar acesta este rezultatul si adevarul. Diferenta este ca atunci cand ai experimentat altceva nu te-ai simtit vinovata, acum in schimb da. Orgoliul masculin sufera mai mult din cauza a ceeace spune lumea, ca atare reprosurile facute si decizia luata. Gusta si tu o ciorba pentru prima data, apoi reancalzeste-o de cate ori vrei si compara-i gustul. Este nevoie de maturitate pentru a intelege cu adevarat psihologia celuilalat, ce-a fost adevarat si a trece "peste" pentru totdeauna, altfel…. Poti testa un "La multi ani " dar nu spera. In functie de raspuns trebuie sa decizi si sa nu mai eziti in decizia luata, S-ar putea ca lui sa-i faca bine la amorul propriu sau sa-l ia ca atare, insa daca nu-ti face bine ce va urma, indiferent care este cauza ascunsa a lucrurilor este bine sa nu mai continui. Daca va mai fi sa fie vreodata ceva adevarat intre voi, lucrurile trebuie sa vina de la sine, fara efort din partea nici unuia, altfel relatia va fi falsa, indifernt daca asta se va intapla doar din cauza unuia, Ceeac e este fals nu tine la proba timpului, ba chiar este timp pierdut inutil, daca nu stii sa tragi macar invatamintele necesare.

Mesaj:
in urma cu ceva timp m-a decis sa scap de excesul de kilograme acest lucru facandu-l nu numai cu o alimentatie sanatoasa ci si cu sport.initial am inceput sa alerg intr-un parc aproape in fiecare dimineata.problema era ca imi era rusine sa alerg pentru ca aveam impresia ca se uita toata lumea la mine.acum am decis sa imi iau o racheta de tenis tot in speranta de a face miscare si as vrea sa fac acest lucru tot in parc si ma gandesc ca s-ar uita toata lumea la mine si m-as simti rusinata.ce sa fac?

ce este mai important? scopul dorit sau parerea ‘privitorilor’?

Ceilalți doar se uita la tine sau îți pun și piedică?

Se uită la tine "cu ura" ca ei nu-și pot găsi timp sau nu pot sa alerge dar tu…aleargă și nu îți limita singură zborul. Spor și…viteză!

frica de parerea celorlalti precis nu se manifesta doar in acest aspect al vietii tale. analizeaza-ti la rece viata, modul tau de a te raporta la lume si vezi daca aceasta frica "ceilalti se uita toti la mine" sau "ce va zice lumea", etc, se mai regaseste si in alte domenii ale vietii si daca nu cumva iti guverneaza comportamentul si reactiile, reducandu-ti astfel capacitatea de a fi fericita si multumita de tine si de viata ta. daca e asa cum spun eu, este o manifestare a anxietatii sociale, lucru des intalnit in societatea noastra. daca vei dori cu adevarat sa reduci efectele acestei anxietati in viata ta, iti recomand sa te adresezi unui psiholog din orasul tau la care sa te duci cu incredere. numai bine!

Salut! Acest "uitat urat" de care spui, nu este decat lipsa de educatie. De ce spun asta? Pentru ca in tara noastra, oamenii nu sunt educati in acest sens, din pacate. Sunt cam ignoranti. Problema este la tine. In primul rand, pentru cine vrei sa slabesti? Pentru oameni sau pentru tine? In al doilea rand, cat de mult iti doresti sa slabesti sau sa fii in forma? Daca vrei sa arati bine pentru tine, atunci nu te intereseaza deloc cum se uita ceilalti la tine. Trebuie doar sa iti doresti cu adevarat! Din experienta proprie (si eu am ceva probleme cu greutatea) iti spun ca, cea mai buna solutie este sala. Acolo ai anturajul si stimulatorii care te ajuta sa iti mentii vie dorinta. Daca nu mergi la sala, ai incredere in tine si nu mai pune la inima cum se uita cei din jur la tine. Puneti castile in urechi si dute si munceste pentru tine! Lasa parerile oamenilor, ca nu te ajuta cu absolut nimic! Tu singura te bucuri de roadele muncii tale! iti doresc succes!! Pa!

Exista o asociatie care are ca scop sustinerea persoanelor supraponderale: http://www.asociatia-supra.ro/despre-asociatia-supra

Dar nu ai putea sa crezi că lumea se uită cu admiratie? Câţi crezi că sunt in stare sa facă asta in fiecare dimineaţa?

Mesaj:
Buna . Am 17 ani ,iar iubitul meu la fel . Suntem de putin timp impreuna ,avem jumatate de luna ,dar deja el a inceput sa imi ceara sa fac dragoste cu el si consider ca e prea devreme . Poate as fi de acord cu el ,dar ne intalnim foarte rar ,cand ne vedem numai asta imi cere ,noi nu stam sa vorbim sau sa ne petrecem timpul altfel (iesiri in oras ,sa ne uitam la filmesau chestii de genul) ,iar in timpul liber ,nu imi trimite nici macar un mesaj ,asteapta sa il bag numai eu in seama si vorbeste destul de sec ,adica raspunde scurt si la obiect,nu duce mai departe conversatia ,iar eu nu pot sa fac totul . Am indoieli ,daca a vrut sa fie cu mine doar pentru a face dragoste cu mine ? ..nu imi explic altfel necomunicarea dintre noi .. Mentionez ca suntem colegi de clasa ,iar relatia o ascundem de colegi pentru ca ei nu reactioneaza tocmai bine ,stiu asta pentru ca am mai fost o data cu el anul trecut dar s-a aflat si toti colegii au inceput sa se comporte ca niste copii mici ,sa rada si asa mai departe ,ca si cum nu ar fi normal la varsta noastra ..Ma puteti ajuta cu niste sfaturi va rog ? Sa imi spuneti ceea ce credeti ..?

singurul sfat pe mi-as permite sa ti-l dau ar fi acela de a te asculta mai intai pe tine. Daca tu nu simti ca vrei sa faci dragoste cu el… atunci nu faci si gata. Indiferent de ce zic ceilalti copii din clasa… tu esti o persoana care poate sa ia decizii singura si ar fi de dorit sa te tii de ele. Daca el are nevoie de sex, exista si alte solutii. Succes!

Intr-o relatie fiecare participa, fiecare face jumatate din drum. Daca unul nu se ocupa de partea lui de relatie atunci celalalt e nevoit sa se ocupe de tot, pana cand apare frustrarea si epuizarea. Intr-o relatie este important sa primesti, la fel de important este sa si daruiesti. Cine isi doreste un partener de viata care cere, cere, cere si nu da mai nimic? Iti suna cunoscute toate acestea? TU ALEGI ceea ce vrei sa faci. Mult succes!

Daca asta este perceptia ta, nu trebuie sa faci sex cu el.

In adancul sufletului tau stii ca sunt anumite lucruri care nu sunt in ordine in relatia asta de aici si indoielile tale.Asculta-ti inima si puneti urmatoarea intrebare: este el ceea ce mi-am dorit de la un iubit,este aceasta relatie exact asa cum am nevoie pentru a fi fericita,implinita (pe plan sentimental)?

Fiecare varsta vine cu ceva nou,cu harjoneala din scoala primara,apoi cu telefoane,sms-uri,facebook-uri,cu placa de par,gloss-uri,firchiziuieli,si……..ne trezim indragostiti lulea,vrand parca sa cuprindem totul!te sfatuiesc sa incerci,pe cat posibil,sa fii echilibrata,sa-i comunici TU,ca de fapt tu vrei altceva din relatia voastra,ca daca nu face schimbari cu el insusi,nu are ce cauta in viata ta……iar in ceea ce priveste sexul….e un moment unic,ce trebuie consumat,atunci cand te simti pregatita,si cand persoana cu care vrei sa-l faci merita!!!

Mesaj:
Buna. Probabil daca nu aveam aciasta problema nici nu stiam de axistenta acestui site. Am 25 ani , sunt asistenta medicala.Problema consta in ceea ca eu nu stiu cum sa reactionez la indiferenta sotului meu . Indiferenta se manifesta asupra mea si a copilului nostru(suntem casatoriti de 5 ani ,avem o fiica de 3 ani).De aproximativ 2 ani intindem casnicia la o distanta de 2500 km, el munceste .In acest timp am invatat sa fac deosebire intre oboseala, indispozitie si indiferenta . Acum sunt la 2 luni de ami lua actele si a merge impreuna cu copilul la el sa locuim impreuna…dar imi este frica, are pe alta sau e altceva la mijloc….nu mai stiu. Consider ca de fapt e vina mea, pentru ca sunt geloasa si in trecut scenele de gelozie erau mereu prezente in viata noastra.Poate de aceea a plecat atit de departe.Acum stiu ca neaparat trebuie sa schimb ceva, dar nu stiu ce si cum…un sfat bun ma va ajuta foarte mult…multumesc

a afla ‘ce trebuie neaparat sa schimb la mine’ nu se intampla peste noapte… este un proces destul de anevoios. Ideal ar fi sa incepi un proces de dezvoltare personala (psihoterapie) in care sa explorezi situatia. Succes!

pe langa ce spune colegul meu in comentariul de mai sus, cred ca ar fi bine sa vorbesti cu sotul tau despre ce se intampla, ce simti, ce doresti tu, ce doreste el de la aceasta casnicie, dar o discutie deschisa, amicala, fara reprosuri sau invinovatiri de nicio parte. oamenii iti spun ce e in sufletul lor, trebuie doar sa stai sa asculti.

In viata avem tendinta sa vedem partea goala a paharului. Avem tendinta sa punem raul inaintea binelui. Asta e specific omului. Parerea mea este ca e bine sa ai rabdare, sa ajungi la sotul tau si sa vezi cum stau lucrurile, palpabil. Sa vezi care e realitatea. De multe ori, realitatea nu e cum credem sau cum o vedem noi. Poate sotul tau nu este indiferent ci, poate este obosit. Poate nu a vorbit de venirea voastra cu foarte mult entuziasm dar, asta nu inseamna ca nu va iubeste si nu va vrea langa el. Gelozia de care spuneai, este dusmanul numarul unu al casniciilor. Gelozia nu este, cum spun oamenii simpli, dovada de iubire ci, este o doza de egoism amestecat cu indiferenta. Egoism si indiferenta pentru ca,cel care este gelos nu se gandeste deloc la ce simte celalalt. A avea o casnicie nu inseamna ati pierde libertatea ci, a o dobandi. Trebuie sa invatam sa respectam libertatea si dorintele celuilalt. Sfatul meu (desi poate gandesti ca nu e competent) este sa lucrezi mult cu tine, in vederea eliberari de aceasta gelozie. Astfel, vei avea o casnicie frumoasa si armonioasa. Bineinteles ca nu depinde numai de tine dar, asta e alta poveste! Tu fa partea ta! iti doresc o zi frumoasa si linistita!!

Sau poate sotul s-a obisnuit singur acolo…eu zic sa iei lucrurile cu calm si sa stii ca gelozia nu aduce nimic bun in nici o relatie…nu poti doar sa presupui ca el are pe altcineva acolo…incearca sa intelegi ca el este singur acolo si nu va are aproape. Trebuie sa aveti incredere unul in celalalt, sa nu va sufocati cu idei imaginare..incearca sa te detasezi de situatie, sa-i vorbesti cu calm si frumos, sa-i explici dorintele tale si ceea ce ti-ai dori sa faceti impreuna ca un cuplu fara reprosuri.

Mesaj:
Va rog sa aveti rabdare in a citi, aceste randuri.
Buna, am 17 ani , impliniti acum o saptamana.
La jumatatea lunii februarie am aflat ca sunt adoptata. Parintii mei au hotarat sa imi spuna pentru ca se simteau constransi, femeia care mi-a dat nastere i-a cautat si le-a spus ca vrea sa ma cunoasca. Ai mei i-au explicat ca eu nu stiu ca sunt adoptata, ei ar prefer sa ramana situatia cum este si daca chiar vrea sa ma cunoasca ei o pot prezenta ca o prietena de familie. Nu a fost de acord le-a spus ca ea este hotarata, sa ma cunoasca si eu sa stiu ca ea este mama mea biologica.
Cand am aflat ca sunt adoptata, am avut un sentiment de furie, frustrare, dar am putut contrala acest sentiment, stare, pentu ca nu parintii mei sunt vinovati, nu vreau sa o acuz nici pe femeia care m-a nascut, ii sunt recunoscatoare ca m-a adus pe lume si nu a facut avort.
Nu am inteles de ce a venit dupa atata timp, de ce vrea acum sa ma cunoasca, ai mei au spus ca ei inteleg ca nu imi este usor, ca sunt confuza dar ei vor fi mereu langa mine indiferent ce voi decide, au spus ca mereu voi fi copilul lor si ei parintii mei.
Am intrebat despre aceasta femeie, mi-au spus ca nici nu implinise 18 ani cand m-a adus pe lume, nu avea sprijinul familiei, iar ei cautau sa adopte un copil, deoarece mama nu putea si nu poate face copii, ei erau proaspeti casatoriti,erau tineri si isi doreau un copil foarte mult.
Sunt norocoasa ca am acesti parinti, ei mi-au oferit multa dragoste, o educatie frumoasa m-au invatat de mica sa apreciez lucrurile si mai ales sa nu judec o persoana pana nu o cunosc. M-au intrebat daca vreau sa o cunosc, am spus DA, am vrut sa vad ce fel de femeie este si motivul pentru care a, aparut acum, pentru ca intrebarile care mi le puneam doar ea avea raspuns la ele.
A trecut o saptamana de cand aflasem ca sunt adoptata, am hotarat sa o cunosc, nu am ales atunci locul cel mai potrivit, ea fiind o avocata am preferat sa ma intalnesc la birou la ea.
Am intrat in birou, ea era acolo pe scaun a vrut sa vina spre mine, i-am cerut sa ramana acolo, am vazut cum ochii I se umpleau de lacrimi, mi-a spus sa iau un loc, am stat fata in fata cu ea. I-am zis ca vreau sa ma asculte intai fara a ma intrerupe, dupa care eu voi asculta tot ce vrea sa imi spuna, a fost de acord.
I-am zis urmatoarele lucruri : “ Eu nu vreau sa judec pe nimeni, dar vreau sa stiu motivul acestei aparitii bruste in viata mea, de ce acum? “
Ma fixa cu privirea, mi-a spus ca era tanara, practic un copil cand m-a adus pe lume, aflase ca este insarcinata cand era in luna a 3, ia fost greu, baiatul cu care ma facuse i-a spus sa avorteze ca el nu vrea sa isi distruga viitorul, era student la medicina, acum este medic stomatolog, dar ea a hotarat sa ma nasca si sa ma dea spre adoptie, pentru ca familia ei nu au vrut sa o sprijine , fara sprijin financiar nu m-ar fi putut creste nu mi-ar fi putut oferi aceast viata frumoasa pe care o am, o viata fara lipsuri. A inceput in urma cu 2 ani si ceva sa ma caute, a apelat la diferiti detectivi, mi-a arat fotografii cu mine, mi-a spus ca atunci cand aflase ca sunt bine, ca am o familie fericita si ca nu imi lipseste nimic, a fost multumita, dar cand a vazut fotografiile cu mine dorinta de a ma vedea de a ma cunoaste a fost prea mare. A luat legatura cu parintii mei si le-a spus ca ea vrea sa ma cunoasca cu acordul lor sau nu.
S-a oprit, atunci i-am spus ca ii multumesc pentru ca nu a facut avort, ca nu m-a dat la orfelinat si ca a, acceptat ca medicul ( cel care stia ca ai mei vor sa adopte un copil) sa ma dea parintilor, am subliniat ca pentru mine singurii mei parinti sunt cei pe care ii am, cat despre situatia financiara si mediul in care se creste un copil nu este asa importanta ca dragostea care se ofera. Am intrebat-o daca are familie, a spus ca este maritata dar copii nu are, pentru ca nu mai poate face, i-a zis sotului despre mine, iar el a sustinut-o in cautarea mea.
Am intrebat-o daca vrea sa imi mai spuna ceva, a zis ca vrea doar sa ii dau o singura sansa de a ma cunoaste si sa o cunosc, atunci m-am ridicat a vrut sa se ridice dar i-am zis ca nu este nevoie ca prefer sa stea pe scaun. Am privit-o si i-am zis ca stiu ca nu este usor nici pentru ea, dar mie imi este foarte greu, ca am sentimente confuze, ca nu vreau sa ii arunc cuvinte grele, care este posibil ca mai tarziu sa le regret, dar eu nu pot sa primesc in viata mea o persoana care m-a dat doar pentru ca a crezut ca era cel mai bine, care cred ca a luat cea mai usoara decizie pentru ea , ca eu am vrut sa o cunosc doar din curiozitate, sa ascult si versiunea ei, pentru ca stiu ca orice “ poveste” are doua variante. S-a ridicat a venit spre mine, a vrut sa ma prinda de maini m-am retras , a inteles gestul meu i-am zis ca imi pare rau dar eu nu o vreau in viata mea, am deschis usa, am auzit cand a inceput sa planga, dar am inchis usa si am plecat… ( Nu vreau sa ma considerat
i un om fara suflet, ca am plecat asa lasand-o plangand, dar si mie imi venea sa plang, ma durea ca am facunt-o sa plang, regret si voi regreta toata viata ca am facut-o sa sufere mai mult decat suferea)
Parintii mei ma asteptau in fata biroului, m-au intrebat daca sunt Ok pentru ca aveam lacrimi in ochi, am spus ca totul este bine, ca mi-as fi dorit ca niciodata sa nu se fi intamplat, ei au spus ca sunt si voi ramane doar copilul lor, in drum spre casa tata a primit un telefon, s-a schimbat la fata, cand a inchis telefonul m-a intrebat ce am discutat, daca o vreau in viata mea pe acea femeie, i-am spus ca NU, i-am rugat sa nu ma mai intrebe nimic. Am ajuns acasa, seara pe la 9 au venit la mine in camera amandoi, mi-au spus ca ei nu vor sa ma intrebe nimic, ca eu daca nu vreau sa discut despre acest subiect este bine, dar nu vor ca eu sa tin in mine frustrate, furie ca e bine sa ma descarc. Mi-am amintit ca atunci cand a primit tata telefon el s-a schimbat la fata, l-am intrebat cine il sunase daca se intamplase ceva, a spus ca nu este nimic important , sunt lucruri legate de firma.
Urmatoarea zi cand m-am intors de la scoala, ai mei ma asteptau in salon, de obicei nu erau acasa cand eu veneam de la scoala, am intrebat daca totul este bine, tata mi-a spus ca ieri la telefon era femeia care m-a nascut, si astazi a venit la firma si i-a implorat sa vorbeasca cu mine, sa fiu de acord sa ma vada, le-am spus ca imi pare rau pentru cuvintele care I le adresasem inainte de a pleca, dar imi este teama sa o cunosc mai bine, in inima mea ea va avea un loc mereu, pentru ca il merita e femeia care mi-a dat viata.
Eu nu le-am spus parintilor mei, dar regret profund ce i-am spus femei care m-a nascut, vreau sa o cunosc dar imi este teama ca poate o jignesc fara sa vrea. Nu ma doare atat de tare inima ca m-a dat spre adoptie, cat ma doare ca si-a facut aparitia acum, ca mi-a ranit parintii prin prezenta ei in viata noastra, in ciudat acestui aspect eu vreau sa o cunosc, stiu ca regreta mult decizia luata si ca este un om bun, dar nu vreau ca parintii mei sa sufere din cauza alegerii de a o cunoaste.
E gresit ca vreau sa o cunosc? Cum as putea gestiona situatia fara a rani pe nimeni? Credeti ca va putea sa ierte acele cuvinte pe care i le-am adresat? Parintii mei ar putea sa se simta ofensati ca eu vreau sa o cunosc?
Mi-ar fi usor daca as avea cu cine vorbi, dar nu am spus nici unuia dintre amicii mei ca sunt adoptata, nu stiu ce reactie ar putea avea, ai mei mi-au propus de mai multe ori sa merg la un psiholog, dar nu vreau, mi-ar fi mai usor sa discut cu cineva care nu ma cunoaste si nu discutand cu un psiholog ca fiind eu pacient, ci cu o persoana care sa imi spuna parerea, sa imi ofere unele sfaturi daca doreste, acesta este unul din motivul pentru care am ales sa imi scriu gandurile aici, am considerat ca scriind ceea ce simt, ma voi simti mai bine.
Mentionez ca cu parintii mei am o relatie stransa, (mama spune ca sunt mult mai apropiata de tata) dar aceasta tema nu stiu cum sa o discut cu ei, fara a se simti ofensati sau sa se gandeasca ca i-as putea da deoparte.
Va multumesc!

Discutia cu un psiholog te-ar ajuta nu numai pe tine ci si pe parintii tai.

O poveste de viata care scoate la iveala multe sentimente, emotii si intrebari. Imi dau seama ca te simti confuza si te simti duala: uneori simti furie si pentru mama biologica si pentru parintii care nu ti-au spus, alteori ai senzatia ca ii intelegi. Toate aceste lucruri sunt normale, iar persoanele care trec prin experiente similare simt la fel. Eu cred ca rezultatul depinde de tine si de ceilalti membri implicati in poveste. Noi cei din exterior ar fi bine sa nu judecam situatia ci sa incercam sa ne punem in papucii fiecaruia si abia atunci putem intelege o parte din motivele care i-au determinat la un moment din viata sa faca niste decizii. Cat despre daca este bine sau mai putin bine ca tu sa ii dai o sansa mamei biologice de a o cunoaste nu putem spune. Daca tu simti ca vrei asta, poti macar incerca sa vezi cum te simti. Cu siguranta nu veti putea evita emotiile puternice, insa ele fac parte din viata noastra. Tinand cont de relatia cu parintii tai, eu cred ca ei ar intelege daca tu ai vrea sa o cunosti chiar daca nu le-ar fi usor sa accepte. Insa cred cu tarie ca ei isi doresc ca tu sa fii linistita si fericita si asa cum te au pe tine, copilul lor, asa si tu ii ai pe ei, cei care ti-au oferit totul. Incearca, experimenteaza si alege ce este mai bine pentru tine (poti dezvolta o relatie buna si cu mama biologica, fara a-ti schimba stilul de viata avut pana la acest eveniment).

nu lasa semne de intrebare sa sape in tine. sau in ceilalti de linga tine. pentru nici unul dintre voi nu a fost si nu este usor.
dar sinteti cu totii maturi, si tu si parintii tai si mama biologica.
ce simti e mai cinstit decit oricare dintre calcule.
e loc pentru toti, sau nu e.
dar nu vei afla doar intrebindu’te.

Nu fii capoasă . Mergi la psiholog , singura , cu mama plus tata , vorbește si cu mama biologica , exprimați furia , durerea , Consuma-ți emotiile puternice pt ca doar așa te vindeci . Pana la urma o sa faci 18 ani in curând si faci ce vrei tu . Nu este cu folos sa tii ura in tine . Peste ani o sa realizezi daca cine te-a făcut merita prietenia ta . Exprima-te ! urăște , Iubește, fii furioasa . Dar ai nevoie de un psiholog sa te ghideze . Cică doctor Andrei ar fi bun dar cam scump nu va fi deloc ieftin . sa plătească avocata pt toată lumea implicată doar ea a pornit toată nebunia . Pt ca toți aveți nevoie de consiliere . Multumeste-i lui Dumnezeu pt ca nu ai rămas intr-un orfelinat . Pt Ce vedem zilele astea La Maruta , ni se face pielea de găina .

Daca as fi eu in locul mamei adoptive, as fi mandra ca copilul pe care l-am educat poate sa ierte, sa nu judece, si mai ales as fi mandra daca ar avea atata incredere in mine incat sa discute cu mine orice o macina – chiar daca ar avea suspiciunea ca m-ar ofensa subiectul! Cred ca ti-ar prinde bine sa mergi la cateva sedinte cu un psiholog. Eu ti-as propune un joc al imaginatiei (eu nu astept raspunsuri) : presupune ca parintii tai adevarati ar fi persoane simple,fara studii, fara "pozitie"… ai fi fost la fel de interesata s-o primesti in viata ta?

Esti un tanara minunata, un copil atat de intelept, cald si iubitor la varsta ta e greu de gasit, sau o ascund. Toata frumusetea interioara, trairea plina de iubire si intelegere cu care pe noi ne-ai incantat – ai curajul, esti tu – frumoasa – aratale-o si lor. Spune toate trairile, recunostinta, intelepciunea, intelegerea, iubirea – ambelor mame, nu-ti fie frica ca gresesti cand iubesti si intelegi. De fapt la ambele mame tocmai de asta le e frica – sa nu-ti piarda iubirea. Le faci cel mai mare cadou lor si apoi tie – vei primi si mai multa iubire datorita faptului ca le vei intelege suferinta. Ele nu au nevoie decat de validarea iubirii tale – iar tu vei avea iubire dubla diferita. Nu te gandi ca imparti ceva – iubirea nu se imparte – pe mama naturala o vei iubi dupa cum e felul ei de a fi, pe mama care te-a crescut o vei iubi si mai mult decat pana acum si aratai-o, pentru cat de minunat te-a crescut si neconditonat.Poate intr-un fel acum ii iubesti si mai mult pe parintii care te-au crescut pentru tot ce au facut pentru tine, aratale-o, e cadoul vesnic pe care acum tu poti sa li-l faci lor. Gandeste-te daca ai doi copii, sau in cazul tau ca inca nu ai copii, la doua prietene foarte, foarte bune pe care pe fiecare o iubesti in alt fel dar nu iei de la una sa dai alteia si nici nu se poate pune care e prima e – diferit si minunat sa ai atata iubire- dai si primesti. Orice fel de intrebare, vreodata, as fi incantata sa iti spun alte perspective din care tu sa alegi.

comparativ cu alti copii, tu ai doua mame, acum. tu decizi daca il simti ca un noroc sau nu. dupa ce va mai trece timpul iti vei mai lamuri si sentimentele pe care le porti fiecareia. de asemenea te rog sa ai incredere ca parintii tai pot "duce" orice discutie care te priveste, va priveste, va implica. ai incredere in asta si spune-le ce simti, fara sa iti fie frica de ce vor simti ei.

si eu as dori sa te incurajezi sa discuti cu un psihoterapeut! Nu esti un pacient (nu ai nicio boala)… esti o persoana care se afla in dificultate (dpdv existential) si care are nevoie sa discute cu cineva (psihoterapeutul fiind o persoana avizata, cu experienta si neutra). Ai incredere in tine in continuare si totul o sa fie ok. Succes!

Gabita, ce are de-a face "pozitia" cu iubirea de parinti?Iubirea copilului nu are de-a face cu cati bani au parintii in buzunar? Sau da? Sunt atatia copii foarte saraci care isi adora parintii si parintii pe ei? ce-mi scapa la jocul tau?

Am scris ce am simtit….daca e fals nu-i nici o problema….dar daca o ajuta sa constientizeze de unde-i vine vina , poate fi un ajutor. Eu nu judec, doar vreau sa dau o directie de introspectie.

Da, Gabita, nici un fel de vina nu e de incurajat. In iubire pentru celalalt nu e comparatie, nu e primul loc sau al doilea, nu se ia ceva de unul sa dam celuilalt – pe fiecare il iubim pentru ceea ce este el – asa ne iubeste Dumnezeu, pentru noi insine.

Dupa cum scrii, se vede ca parintii tai adoptivi te-au crescut foarte frumos. Ai nevoie de un ajutor specializat, sa poti trece mai usor peste aceasta perioada. Chiar daca tu nu vrei sa ii ranesti, parintii tai isi vor da seama ca ceva te preocupa si o sa ii doara mai tare ca nu ai incredere in ei. Aici nu mai este vorba doar de tine , mai sunt inca trei persoane implicate, ce au nevoie sa se armonizeze cu tine si tu cu ei.

Este nevoie sa treceti impreuna prin asta, nu poti singura. Succes!

E firesc sa te simti furioasa, frustrata si nedreptatita. Permite-ti aceasta furtuna emotionala! Din pacate nu esti intrebat si nu ti se cere parerea despre a veni pe lume. Fiecare om isi are drama sa. Asa cum tu iti traiesti acum nefericita intamplare, asa si parintii tai, mama biologica si oricine au drama lor personala.

Comunica cu ei, cu toti, fii deschisa, accepta-i, ca si ei simt, au griji si frici; mergeti la un psiholog, e un specialist care va poate ghida sa va clarificati si te ajuta sa intelegi emotia acestei experiente de viata, s-o integrezi in tine fara riscuri negative. Esti o fata desteapta si cu mult potential! Cinste cui te-a crescut cu drag si implicare si multumire cui a ales sa te nasca in ciuda greului sortii.

Ma numesc Olivia, vreau sa va multumesc pentru rabdarea si timpul acordat de a-mi citi gandurile scrise mai sus, va multumesc ca mi-ati raspuns.

In legatura cu psihologul, m-ar ajuta cateva sedinte, pentru a intelege mai bine si a trece mai usor peste aceasta situatie. Vreau sa raspund Gabriela Iftode . O discutie cu parintii mei in legatura cu ceea ce simt, cu dorinta de a o cunoaste pe femeia care mi-a dat viata este primul pas care trebuie sa il fac, pentru linistea lor si linistea mea. Cat despre acel joc al imaginatiei, vreau sa stiti ca nu ma intereseaza studiile, realizarile persoanei care mi-a dat viata, vreau sa o cunosc pe ea ca OM, chiar daca era o persoana simpla as fi vrut sa o cunosc si sa o accept in viata mea.

Mesaj:
Prietenul meu e unul dintre cele mai ciudate persoane pe care le cunosc. Desi ma iubeste si stiu ca niciodata nu m a inselat pt ca simt ca are suflet bun, lui nu ii place sa se “maimutareasca” ,sa spuna vorbe dulci, sa fie romantic, sa ofere flori. Foarte rar spune “te iubesc” si are un stil sa ma tachineze pt orice lucru si sa faca glume proaste.Nu i plac plimbarile si nici iesirile in doi. E genul de tip care daca s ar putea ar sta numai in casa. Imi spune ca nu trebuie sa stricam banii pe iesiri cand putem sta impreuna ,acasa.Totodata, considera ca a avea intr o relatie pe facebook este ceva caracteristic “cocalarilor” inclusiv a ti pune poze cu iubita pe site urile de socializare. Mereu ne certam pe subiectul asta ,iar el imi spune ca ma iubeste si fara a si exprima iubirea pe internet. El iubeste real, nu virtual. Este iubire aici sau el este un om frustrat, orgolios, care se teme de cum l ar percepe ceilalalti. Repet, ma iubeste, simt asta. Dar fixurile acestea ale lui nu stiu daca sunt corecte sau nu. Ar trebui sa mi schimb eu perceptiile sau el? Ce pot sa fac in acest caz?

Eu nu cred ca exista un comportament corect si unul gresit. Lui ii place ceva, tie altceva. Intrebarea este daca poti sau nu sa faci un cuplu cu el , asa cum este el in acest moment, cu ciudateniile si eventual frustrarile lui. Si, mai exact, tu il iubesti asa cum este? Sau ai nevoie de validare din exterior?

Nu trebuie sa te schimbi, nici nu ai putea, oricat ai incerca, daca crezi ca-i poti accepta fixurile, mergi mai departe si nu te mai gandi la altceva, daca nu esti sigura, mai asteapta sa treaca timpul si vezi daca poti sa accepti sau nu, daca nu poti accepta si ceva te deranjeaza, nu are rost sa continui, trebuie sa gasesti pe cineva compatibil cu tine, cu care sa te intelegi din priviri, fara sa stai stresata in privinta unui lucru.Succes!

eu va recomand cateva sedinte de consiliere de cuplu… daca accespta. Succes!

Acest tip de comportament este f specific unui tip de personalitate:) Fie ii comunicati clar care sunt nevoile dvs. si daca sunt foarte clare este posibil sa poata integra un raspuns satisfacator, fie apelati a un terapeut, nu neaparat terapie de cuplu.

Este necesar sa descoperi care-i adevarul ptr.care prefera sa stea mereu in casa si sa nu-si arate iubirea,atat in fata ta cat si a altora,ceva ”scartie”,este la mijloc….Domnul Botezat si doamna Ioana ti-au dat sfatul bun,mergi impreuna cu el la terapie de cuplu,consiliere de cuplu.Succes!

Unul iubeste intr-un fel, celalalt asteapta sa fie iubit in alt fel. Concentreaza-te mai mult pe felul tau de-a iubi. Vezi daca nu e o hiba acolo. E foarte greu, dar nu imposibil!

Ati incercat terapie de cuplu?

Mesaj:
Buna ziua, in urma cu un an si jumatate tatal meu a murit intr-un accident de munca ingropat de viu,eu fiind si prima din familie care a aflat,am primit cumplita veste in momentul in care l-am sunat sa vad ce face… In clipa cand a murit am simtit insa nu mi-am dat seama ca ar putea sa fie vorba despre asa ceva…si de atunci ma macina un sentiment de vinovatie ca nu am putut sa imi dau seama ca era vorba de el, si ca si cum nu era de ajuns in urma cu 3 luni si tatal iubitului meu a murit la volan dupa ce am facut accident vascular,fara sa realizez ca ar putea fi ceva grav am trecut cu masina pe langa masina lui care era parcata in fata blocului,am crezut ca s-a plecat dupa ceva din masina cand defapt el era in coma,de atunci ma tot gandesc daca as fi oprit ar mai fi avut o sansa?

Daca ar mai fi avut o sansa , ai fi oprit! Nu depinde de tine viata oamenilor din jurul tau!

unele lucruri nu le putem controla… mai ales moartea. Este prima datorie cu care ne nastem si ultima pe care o platim. Ma gandesc ca este greu de acceptat ca in asemenea cazuri devenim absolut neputinciosi si ca ne dorim sa avem puterea de a schimba. Condoleante!

Daca ai fi citit ceva psihoterapie transpersonala si raspunsurile oferite de subiectii aflati sub hipnoza, ai fi vazut ca poti ocoli si/sau schimba multe in viata, insa nu si felul in care ai ales sa traesti experienta mortii ca suflet. Chiar daca s-ar fi intervenit prevenitiv, lucrurile ar fi fost din nou aranjate pentru ca finalul sa fie cel ales de suflet inainte de nasterea sa. Pare cam mistic si probabil multi psihologi vor simula un “lesin stiintific” la auzul acestor explicatii, insa lucrurile sunt mult mai profunde decat se vede din lumea stiintei. Cercetatorii ce au facut astfel de studii straduindu-se la randul lor sa respecte aceleasi paradigme stiintifice in studiile facute, ca oricare alt psihoterapeut de alta orientare.

https://profesoriitineranti.files.wordpress.com/2013/01/calatoria-sufletelor.pdf

Te-nteleg f.bine,si eu ca si tine, la moartea fratelui meu imi tot puneam intrebarea de ce nu am luat in considerare mai mult comportamentul lui decat ceea ce-mi spunea cand ne-am vazut ultima oara…..Pot sa-ti spun doar atat,suntem toti muritori,o sti si tu……,unul vine unul pleaca, in ziua inmormantarii fratelui meu l-am nascut pe al meu baiat,prematur, normal trebuia sa se nasca la data cand fratele meu s-a nascut……Toate aceste”coincidente”m-au ajutat sa-nteleg viata,sa apreciez clipa,sa dau mai multa importanta persoanelor, limbajului corporal nu doar celui verbal ,sa-nteleg ceea ce Domnul Botezat ti-a scris”este prima datorie cu care ne nastem si ultima pe care o platim” si-n fata careia” devenim absolut nepunticiosi”…Nu aveai cum sa schimbi un lucru atat de firesc…..Condoleante!

Ati trecut prin 2 situatii traumatizante si ati putea apela la un terapeut specializat in trauma.

Mesaj:
Sunt Dragos,am o relatie de doi ani cu iubita mea. Aceasta are doi copii din alte doua casatorii. Tatal unuia dintre copii suna incontinuu ba sa vada ce face baiatul ba sa vada ce face fosta sotie,dimineata,seara,noaptea… Acest lucru ma streseaza si imi este frica sa nu se intoarca la el. Ce pot face?????

puteti discuta deschis cu partenera Dvs. si sa gasiti o solutie la aceasta problema impreuna. Sunteti totusi un cuplu. Succes!

Comunicati cu partenera dvs. pentru a gasi o solutie convenabila pentru amandoi.

Ti-a trebuit mult curaj sa intri intr-o asemenea relatie, si tot la curaj trebuie sa apelezi in solutionarea problemelor ivite in tot acest timp. Fostul sot al partenerei dvs. cauta sa creeze confuzie, sa bulverseze atat starea acesteia, a copiilor, cat si a dvs. Tatal niciodata nu va fi impiedicat sa-si asume responsabilitatea pe care o are fata de copilul minor, insa trebuie retinut ca si aceasta se face in anumite limite. Daca partenera dvs. continua sa accepte o asemenea situatie jenanta, este pt dvs. un semn mare de intrebare. Cautati sa discutati, ca mai apoi sa luati decizii.

O fi el tatal copiilor dar dumneavoastra sunteti sotul. Din moment ce sotia accepta situatia, intrebatii pe amandoi cum s-ar simti bunaoara in locul dumeavoastra. In functie de raspuns veti sti cum stati si veti putea lua o decizie. Nu fortati nota, incercati pt inceput doar clarificari.

Ai încredere în ea. Pur şi simplu

Prietena/soția este cea care trebuie sa traseze limitele. Sa nu ii răspundă când suna la ore nepotrivite, sa mențină conversația la subiect- în cazul de fata legata de copil, etc. Discutați cu ea despre asta.

Mesaj:
mama am ajuns la concluzia ca are nevoie de consult de specialitate, efectiv ma termina cu zile, un an de zile m-a batut la cap ca nu imi cresc copilul asa cum trebuie(asa cum vrea ea), ca de ce nu ii dau danonino de la 2 luni, ca de ce nu mananca snitele la 6 si de ce nu ii dau ciocolata la 8 luni etc. In ultima luna a fost un pic cam bolnavioara, raceli si chiar o otita destul de urata care bineinteles a fost tot din vina mea si a sotului ca doar nu a papat danonino la 2 luni sa isi faca copilul imunitate, acum cateva zile culmea a revenit otita si mare circ si scandal again ca noi nu stim sa ascultam, ca daca imi cresteam fata asa cum imi zicea ea nu aveam nici o problema ca nici alti nu stiu cat nu au nici o problema(nu stiu de unde stie ea cum isi cresc alti copii)….sotul a fost plecat cu serviciul din tara timp de 5 sapt si a renuntat la acel loc de munca deoarece eram foarte mult timp despartiti..de aici alt circ si scandal ca de ce si-a lasat jobul, ca nu putea sa plece incontinuare, ca nu ii bun de nimic, ca ii un boschetar(stiu ca suna extrem de urat dar astea sunt cuvintele spuse), ca nu ii place munca(desi de cand suntem impreuna nu a fost somer niciodata doar daca a schimbat jobul pentru ceva mai bun), ca la ce aveam nevoie de el, ca imi era mai bine singura, ca decat sa ma stie cu el mai bine sa fiu divortata, o deranjeaza tot la sotul meu chiar si daca sta si daca vorbeste(ea in perioada asta a locuit la noi deoarece eu am inceput serviciul si sta cu fetita-acum suntem in cautare de solutii si la problema asta)oricum de cate ori ma prinde singura ma termina…efectiv am ajuns sa ma cert cu sotul pentru orice, noi care nu ne suparam unul pe altul aproape niciodata…nu stiu cum sa mai procedez am ajuns sa imi fie frica, ca o sa ma transform in ea….mie frica sa vorbesc rau de mama ca suntem in postul Pastelui dar ieri eram la lucru si mi-a zis ca a facut fetita febra 38 si i-am zis ce sa ii dea si na sa stea linistita ca o sa se faca bine, si a inceput sa imi zica, ca nu stie cum putem fii noi asa linistiti ca ii copilul nostru, ca nu ne pasa, m-a facut sa ma simt ca si cum eu nu mi-as iubi copilul si mi-a inchis si efectiv am dat cu telefonul de pamant in birou…bine ca sunt singura in birou ca altfel ziceau colegii ca am luat-o razna, am simtit ca nu pot respira si nu imi puteam stapanii lacrimile si ieri cand am ajuns acasa sotul meu era plecat la un interviu si din nou aceleasi lucruri, mai nou imi spune ca de ce ne-am cumparat apartament in oras in rate ca mai bine locuiam cu ei la tara sa facem naveta la munca, ca ne era mult mai bine sa locuim impreuna….pur si simplu ieri a fost picatura ce a umplut paharul….ma simt obosita sa tot aud aceleasi lucruri, deja sunt 5-6 ani de cand nu mai locuiesc cu ei si mama tot imi scoate ochii ca din vina mea are diabet, ca eu o bag in pamant cu zile…..nu mai pot

poate ca a venit timpul sa faceti ce simtiti Dvs… nu ce simte mama? Succes!

Inteleg ca mama nu va valideaza ca si adult. Dar comportamentul dansei este unul cu care v-ati obisnuit deja din copilarie (cred). Era nemultumita si atunci? Va critica? Daca da, modul in care procedeaza acum este doar o continuare. Pare a fi o dorinta de control care va submineaza increderea in sine. Acum sunteti un adult care are o familie si care poate decide singur cum sa isi gestioneze viata. Eliberati-va de presiunea exercitata de “vorbele” sale si aveti inceredere in propriile decizii.Succes!

duceti copilul la cresa sau gasiti pe cineva strain care sa aibe grija de el cat sunteti la munca voi doi..fiecare isi creste copilul asa cum doreste, nimeni nu e in masura sa ia decizii pentru dumneavoastra..nu e nevoie sa stati si sa ascultati balivernele ei..probabil nu-i convine sa o contraziceti..

De cele mai multe ori parintii nu stiu sa se comporte cu copiii lor, ajunsi adulti. Dar, “telecomanda” acestei probleme este la dumneavoastra. Dumneavoastra sunteti cea care hotarati ce e bine si ce nu e bine, atat pentru dumneavoastra cat si, mai ales, pentru copilul dumneavoastra. Deasemeni, tot dumneavoastra hotarati cat ii permiteti mamei sa se implice in viata dumneavoastra personala. Nu trebuie sa va ganditi o clipa ca veti fi ca ea. Dimpotriva, veti invata din greselile ei si veti evita sa le faceti, deoarece aceasta duce la indepartarea dumneavoastra de proprii copii. Mama dumneavoastra nu are diabet din cauza dumneavoastra ci din neglijenta ei. Nu stiu cum suna pentru dumneavoastra dar, daca nu reusiti singura sa va detasati de aceasta problema, este bine sa cereti sfatul si ajutorul unei persoane competente, cum ar fi un psiholog sau un preot. De ce spun asta? Pentru ca am avut o prietena care statea cu bunica ei. Bunica ei avea mari proprobleme mentale. Toti din jur ii spuneau sa o duca la un psihiatru. Doar ca, desi era foarte bolnava (auzea voci, vorbea atat singura cat si cu prezentatorii tv, vorbea foarte urat cu nepoata ei si o invinovatea pentru lucruri pe care nu le facea si multe altele), nu vreoia in nici un caz sa mearga la doctor. Spunea ca nu este nebuna si ca cei din jur au o problema. Atunci, fata , s-a hotarat, in ideea de a se apara, sa invete sa abordeze problema si a apelat la un psiholog care a invatat-o cum sa se poarte si sa se elibereze de aceasta povara. Dupa doar cateva sedinte, fata a putut vedea problema dintr-un alt unghi. Un unghi care nu ii mai permitea bunicii ei sa o raneasca. Cam asa ar trebui sa faceti si dumneavoastra. Sa invatati sa va detasati si sa abordati problema, in asa fel incat nu va mai raneste. Va doresc o zi frumoasa!!!

Mama dvs este o persoana cu o foarte pronuntata dorinta de control, pe care acum, ca nu mai sunteti un copil, nu si-o mai poate pune atat de bine in practica. Iar acest lucru o face sa se simta neputincioasa, inutila. Sa incercam sa privim lucrurile si din perspectiva ei. Ea ar vrea sa va vada disperata ca fetita e bolnava, suparata pe sot, ar vrea sa va vada lipsita de ajutor — tocmai pentru ca ea sa va ofere acest ajutor, asemeni unui salvator care controleaza totul. Exista chiar un sindrom, iar mamele care sufera de el ajung sa isi raneasca intentionat copiii, pentru a le oferi alinare ulterior, iar asta le face pe ele sa se simta bune si utile. Parerea mea este sa incercati si varianta in care dvs ii oferiti ei multa multa validare si apreciere. Iubirea si acceptarea sunt primele lucruri pe care orice fiinta umana le necesita. Poate mama dvs nu a avut parte de ele, in copilarie sau ca adult — asta eu nu stiu, dar analizati dvs. Si incercati, in acest context, sa ii spuneti vorbe calde, precum: ” mama, ce bine ca te am pe tine sa ma ajuti cu fetita! sau: mama, eu ma bucur mult de sfaturile tale, dar uite doctorul a zis sa nu-i dau cutare aliment asa devreme” — invocand autoritatea doctorului o sa vada ca nu o contraziceti pe ea, ci pur si simplu urmati sfatului unui specialist, si ii explicati care sunt efectele unei alimentatii neadecvate. De asemenea, ati putea chiar sa ii spuneti ca sotul dvs o apreciaza pe ea, chiar daca nu e real. Eventual, odata cand gateste ea, sa ii spuneti apoi: “Sotul meu ti-a laudat ciorba, a zis ca numai tu gatesti atat de bine”. Toate aceste lucruri sunt menite sa o hraneasca emotional si sa o apropie de dvs. Desigur, daca nici asta nu functioneaza, atunci ultima varianta este distantarea… Mult succes! Daca puteti, mai scrieti-ne cum au decurs lucrurile

Aveti de ales intre mama, de care este normal sa va despatiti si familia dumneavoastra. Foarte frumose sfaturile Inei, incercati, insa nu stati pe ganduri daca nu merge, caci singurele castiguri posibile sunt nevroza si divortul.

Mama dumneavoastră este întruzova și abuziva. Găsiți o soluție cat mai repede sa nu mai locuiți împreună. Povestea asta își poate pune o amprenta negativa asupra copilului. Sunt sigura ca mama dumneavoastra nu a devenit asa peste noapte, v-aș recomanda sa vorbiți cu un psiholog pentru ca sunt sigura ca ati avut multe de suferit și în trecut din cauza acestei atitudini a mamei.

Mama dvs este ca si soacra-mea: obsedata de control (scuzati modul meu de exprimare…). Daca nu gasiti rezolvare, luati putina distanta poate asa isi va reevalua comportamentul.

Mesaj:
Buna ziua, am doar o întrebare ce ma frământă de mult timp. Sunt minora, am 17 ani, sunt prietena foarte buna cu un cuplu căsătorit, țin la ei ca la un frate si sora, tata si mama, m.am ajutat enorm sa evoluez ca si persoana, ii iubesc efectiv, pe ei dar si pe copiii lor. Am observat in ultimul timp, adică de cand pot sa spun ca îmi sunt foarte apropiați ca sunt geloasa, pe ea cand iese cu alte persoane si ma neglijează, si in special pe el, care este in jurul a foarte multe domnisoare, nu înțeleg. Ii iubesc, dar nu in profunzimea aceea, iar de multe ori cedez nervos si se vede efectiv egoismul meu fata de el, ii vreau pt mine. Si nu suport sa ii vad acordând atenție altor persoane cum o fac cu mine, mai ales fete, știu ca exprima nesiguranța fata de relația mea cu ei.. Dar chiar vreau sa știu ce pot face, ma simt prost sa îmi vadă niște fete care "le activez" in momente de gelozie, Dvs ce credeți?

eu cred ca este normal ce simti avand in vedere atasamentul fata de ei; ai investit foarte mult emotional si aceasta posesivitate este unul din efecte. Gandeste-te ca in adolescenta totul se exacerbeaza… se amplifica (asta e varsta ). Ce ai putea face este sa discutati toti trei despre sentimentele tale si sa gasiti impreuna o solutie. Succes!