Buna ziua,
Am iesit de curand dintr-o relatie de 6 ani jumatate. Imi este f greu si greutate vine si din faptul ca nu numai ca imi este f dor de el ci si ca nu sunt sigura ca am luat decizia corecta.
M-ar ajuta sa discut cu un psiholog, sunt constienta ca nimeni nu imi va putea spune ca am luat sau nu decizia corecta, dar m-ar ajuta doar sa ii povestesc cuiva detalii din aceasta relatie.
Sunt din Bucuresti, as prefera sa povestesc fata in fata decat prin mesaje asa ca astept raspunsuri de la psihologi din Bucuresti(prefer sa fie femei, simt ca o femeie m-ar intelege si m-ar ajuta mai mult).
Multumesc frumos!

daca doriti sa stati de vb si cu un barbat, va stam la dispozitie: www.cmibotezat.ro

http://psihologirinapuiu.blogspot.ro/p/contact.html

Se intampla foarte des ca dupa o separare o persoana sa experimenteze sentimente contradictorii: o parte regreta decizia si o parte o accepta. Daca simtiti nevoia sa discutati si sa va clarificati, ma puteti contacta in privat.

http://echilibrultau.ro/trauma-de-separare/ Ne puteti contacta pe site pentru o programare.

Mesaj:
Buna ziua
Numele meu este Pavel am 28 ani. Problema mea putin mai complicata, sau cel putin asa cred eu. Am o problema legata de oamenii din jur, aici ma refer la cei pe care totusi ii cunosc putin mai bine, pe scurt imi fac foarte greu niste prieteni. In momentul de fata am doar un singur prieten bun. Nu inteleg de ce am atatea pretentii, in alegerea unui prieten, de ce nu pot sa ma apropii mai usor de un om. Cer sau am niste standarde pe care le cer unui om ex. sa arate bine, sa vorbeasca frumos, sa fie cu studii, etc. Va spun ca nu mai pot sa continuii asa, adica sa resping oamenii de langa mine. Va rog sa imi dati un raspuns. va multumesc

e bine ca macar ai un bun prieten / de ce ai vrea mai multi?

pare a fi genul de situatie in care cel mai bine ar fi sa explorati ce este in spatele acestei tendinte impreuna cu un terapeut… sigur sunt multe de povestit si nu cred ca suntem noi (cei de pe net) in stare sa va dam raspunsuri adecvate

Pavel, intr-adevar, dupa cum bine ai identificat, problema este la pretentii, sau asteptarile pe care le avem de la ceilalti. De aceea respingem oamenii din jur. Daca iti doresti sa aflam mai multe, lasa-mi un mesaj, eu ofer consiliere psihologica online gratuita.

Recomandarea mea este să-ți iei anumite momente de reflecție și tu singur să-ți dai răspunsul la această problemă.Să te întrebi DE CE există această problemă în viața mea?Și pune acolo orice variantă care îți vine în minte.Pune-o pe hârtie.Astfel descoperi cauzele problemei tale.După aceea vezi dacă sunt întemeiate și mai discută-le și cu alții.Dacă nu ești mulțumit de ce descoperi, mergi la un psihoterapeut și aceasta este calea cea mai rapidă.

Mesaj:
Am o relatie reusita cu prietenul meu,inclusiv sex de foarte buna calitate.Cu o exceptie:nu ma saruta pe gura(desi o face oriunde altundeva).La inceput mi-a spus ca nu i-a placut niciodata in mod deosebit.Dupa un timp a incercat sa-mi explice ca e ceva legat de fosta lui sotie(divortat de 10 ani,un fel de blocaj pe care nici el nu si-l explica prea bine).Fiind un barbat care isi exteriorizeaza destul de greu sentimentele,prefer sa nu pun presiune asupra lui,dar poate ma ajutati sa inteleg ce se petrece si daca pot eu schimba lucrurile in vreun fel…avand in vedere ca,da,mie sarutarile lui imi lipsesc.Si,nu,nu e vorba de vreo incompatibilitate fizica (miros,gust,etc.)pentru ca atunci cand s-a intamplat,ocazional,totul a fost bine.

este un fel de ‘fobie’. Asociaza probabil sarutul pe gura cu afectivitatea, care i-a fost calcata in picioare de fosta sotie. Ati putea sa il indrumati spre un terapeut… sau chiar sa mergeti impreuna pt a putea sa spuna singur si sa va includa in acea suferinta

sau puteti sa-l lasatzi asa cum este…si cand va va saruta, o sa stiti ca atunci va si iubeste

(sau e dispus sa fie si mai intim cu dvs)

Si eu cred ca tine tot de teama de a se deschide afectiv.Se simte mai vulterabil. Poate ii e frica sa se reindragosteasca pt a nu fi dezamagit si asa simte ca detine un aparent control.

teama de a nu se repeta episodul cu dezamagirea…

sustin parerea dlui Botezat Radu – este foarte probabil ca partenerul dvstra sa asocieze sarutul pe gura cu afectivitatea, iar dupa dezamagirea suferita in trecut, sa aiba o oarecare teama de a se deschide din nou. Recomand un parcurs psihoterapeutic, care poate fi individual sau de cuplu.

Îţi recomand să-i spui să meargă să discute cu un terapeut pentru că nu este normal acest comportament al lui.Evident are o problemă.Spune-i că te deranjează și vrei să facă ceva în acest sens,convingându-l că aceasta este o stare de anormalitate.

Buna ziua si la multi ani2014! Considerati ca o mama de 39 ani si un copil de 19 ani ar trebui sa se inteleaga perfect .Ei bn noi nu prea ne intelegem ne certam atunci cand vine vb de sc,invatat si alte chestii pe care ar trebui sa le faca un adolescent.El cere totul in schimb nu prea ofera,da-mi bani si cam atat .Cum considerati ca ar trebui sa ma comport cu el .dati-mi niste sfaturi utile multumesc

In primul rand ,relatia dvs cu copilul s-a construit in timp. Depinde cum l-ati obisnuit. Daca i-ati oferit totul fara a-i cere nimic in schimb sa faca sau sa pretuiasca ce are,e dificil dar nu imposibil.
Invatatul trebuie sa fie principala lui obligatie. Si in functie de rezultate vin si banii de buzunar,iesirile cu prietenii.
Ar tb sa stie valoarea banului muncit. Rugati-l sa va ajute la activitati,la ordine,curatenie si il recompensati. Incercati sa discutati cu el,ce vrea de la viata,vise;dorinte,frustrari. Incercati sa ii explicati ca nu cade nimic din cer si ca banii nu curg pe rau. Ca trebuie si munca si invatatura. Nu toti ajung fotbalisti platiti cu mil.de euro.

multumesc din suflet ptr sfaturi . probabil ca jucand si el fotbal de la 5 ani. crede ca va ajg sus ca ,,MUTU”,sau de cele mai multe ori are iesiri cu prieteni nepotriviti fara nici un viitor naici chiar nu stiu cum sa-l mai i-au Sfatuiti-ma va rog

Pentru dumneavoastra un copil ca si pentru noi ramine copil toata viata insa nu trebuie tratat toata viata ca un copil. Un animal, o pasare isi ajuta si isi invata puiul sa isi vineze/cistige prada, dupa care il lasa singur “pe picoarele lui” noi oamenii inca vrem sa tinem copii sub aripa noastra pina la adinci batrineti. La 19 ani deja “copilul” e major si imi aduc aminte ca deja la 19 ani munceam ca sa im cistig un ban chiar daca ai mei aveu tot ce imi doream… e adevarat ca nu are cum sa va inteleaga din cauza diferentelor de generatii, insa banul trebuie muncit… sa faca ceva pentru banii pe care ii cere. La virsta de 19 ani ori urmeaza o calificare pentru o meserie, ori o facultate, ori isi cauta ceva de munca… nu poate sta toata viata la mina parintilor desi, din pacate tot mai multi tineri aleg sa traiasca din banii “babacilor”

Asa este, un “copil” de 19 ani este deja major. Ma uitam la ceea ce spuneti, ca banii trebuie munciti si mi-am amintit un banc evreiesc unde replica era: “Mai, daca muncesti tot timpul, nu mai ai timp sa faci bani”. Exista mai multe posibilitati de a te descurca in viata, a propos de intarcat iar modelele le luam din familie, din societate. Cred ca important este sa inceapa sa realizeze noua postura in care se afla si sa constientizeze unde vrea sa ajunga si ce ar trebui sa faca pentru a ajunge acolo. Mai exista si alte modele decat Mutu. Poate sa ia model si de la Hagi, Popescu, Dan Petrescu. Discutati cu el cum isi vede viata pe termen mediu si lung. Pe de alta parte, asumarea responsabilitatii si capacitatea de a se descurca, se stimuleaza si se dezvolta inca din copilarie, daca este obisnuit sa primeasca totul de-a gata, acum e mai greu sa accepte schimbari.

e timpul sa-l lasati sa zboare … cu cat interveniti mai mult in viata lui, cu atat o sa-l indepartati. Adolescenta e o perioada dificila si are nevoie de sprijinul dvs de la distanta, fara intruziuni si comenzi de tipul “trebuie”. A intrat in acea perioada a vietii in care nu vrea de la dvs, decat o usa deschisa…nu mai este acel copil ce are nevoie sa fie invelit de mama ca sa adoarma! Are nevoie de permisiunea dvs. ca sa-l lasati sa fie un barbat… nu un vesnic baiat, iresponsabil ce face bocanele ptr care merita pedepsit… acordati incredere in capacitatea lui de a-si stabili singur destinul!

Copilul trebuie invatat de mic, putin cate putin, in timp, ca trebuie sa fie responsabil, sa munceasca, ca nu totul i se cuvine ci ca trebuie sa merite orice lucru care i se ofera. In viata nimic nu-ti pica din cer, fara munca nu supravietuiesti, indiferent ca este munca fizica sau intelectuala. Dupa ce copiii cresc, parintii se intreaba adeseori ce sa se mai faca cu ei… Nu poti, dupa ce l-ai crescut intr-un fel pana a devenit adult, sau major, sa-i ceri brusc sa fie responsabil, matur si altele. El nu cunoaste aceste notiuni daca nu le-a invatat de mic, e imposibil sa ceri rezultate de acest gen daca nu ai lucrat cu el si nu l-ai invatat, in timp. Este destul de greu sa incepi cu un copil care este deja major sa-l educi in acest sens, dar nu imposibil. In aceste cazuri parintii sunt cei care e de dorit sa se schimbe mai intai, apoi copiii. Puterea exemplului este graitoare si perseverenta parintelui importanta, daca doreste schimbarea copilului.

Consider ca ar functiona o repica de genul: “Inteleg ca vrei sa iesi cu x si y pe care eu ii consider asa si pe dincolo si consider ca nbu sunt niste prieteni potriviti pt tine. Te consider suficient de responsabil si de mare incat sa vezi singur adevarul. E alegerea ta ce vrei sa faci si ce consecinte iti asumi.” merg pe ideea ca ar fi ok doar sa il sfatuiti si sa il lasati sa aleaga, oricum tot cum vrea alege pt ca nu mai vb chiar de un copil

Referitor la bani…. daca nu munceste, nu poate pretinde totul fara a face nimic. Aici negociati: faci cumparaturi – primesi x suma de bani. Iei nush ce nota – primesti aia. Nu stiu… probabil daca vorbiti deschis cu el ati putea elabora un plan, Intrebati-l: “Ce poti face ca sa primesti suma x?” si ii puteti da si variante din care sa aleaga.

Desigur situația în care ați ajuns este pentru că ați pierdut “frâiele” educației lui.Tolerarea greșelilor lui,lipsa regulilor,lipsa pedepselor, ceea ce a văzut în familie ca și principii de viață,lipsa unui sistem de valori, etc. – toate acestea pot duce la ruperea unei relații între părinți și copii.Ca să refaceți această relație este nevoie de o schimbare radicală mai întâi a dumneavoastră față de el.Însă, sunt multe aspecte care sunt de discutat și de aceea vă recomand să discutați cu un terapeut ce puteți face de acum încolo pentru a reface această relație deteriorată.

Mesaj:
Buna,as dori un raspuns poate o sa ma ajute am avut o relatie de 5 ani din care 4 am locuit impreuna suntem despartiti de la sfirsitul lui octombrie,dupa despartire am continuat sa ne vedem intre timp ea a ramas insarcinata pina nu am aflat ca e insarcinata miam dorit sa fim din nou impreuna ea nu acum ea are 2 luni de sarcina si isi doreste f mult sa fim din nou impreuna,dar pt mine este f greu sami recapat increderea in ea si nu mai reusesc sa fiu din nou impreuna pt ca am iubito ft mult si am suferit f mult mrci pt inf.

un sfat ar fi sa mergeti sa discutati despre relatia dvs in profunzime cu un terapeut… merita! Tata puteti fi si daca nu aveti o relatie cu mama copilului

Care este motivul despartirii?? Rezolvati-l pe acesta mai intai si apoi vedeti.

Copilul este al dvs sau al altcuiva?

Aici sunt mai multe de discutat.Mergeți la un terapeut și veți găsi ușor răspunsul la problema dumneavoastră.Totdeauna există o cauză.

Mesaj:
Buna ziua.Am un baietel de 2 ani si 9 luni iar eu si sotul meu ne certam foarte mult. Copilul a inceput sa nu mai doarma bine, se trezeste de foarte multe ori noapte…am impresia ca are cosmaruri…tipa, loveste in somn.Ziua cand este acasa daca nu ii faci pe plac urla, daca ies cu el afara daca ii spun ceva ce lui i se pare inneregula tipa.Stiu ca e din vina noastra si incercam sa schimbam acest lucru dar cum??? Va rog ajutati-ma!! O zii frumoasa

mergeti la terapie de cuplu si rezolvati-va impreuna cu sotul problemele… restul vine de la sine

comportamentul dumneavoastra de cuplu poate traumatiza psihic copilul ireversibil si sa ramina cu sechele de atitudine si comportament…. ESTE INTERZISA cearta parintilor in preajma copiilor mai ales cind ei sint mici… si mai ales cind exista si forme de violenta domestica intre soti… ca adulti mergeti la terapeut…. dar copilul ???????

copilul o sa reprime amintirile neplacute/traumatizante… important este ca acest comportament agresiv sa fie inlocuit cu unul pozitiv/hranitor pt copil

viata de cuplu poate fi uneori dificila, iar cearta este in anumite situatii modalitatea la care se ajunge pentru rezolvarea problemelor- modalitate, din pacate putin eficienta pentru adulti si foarte traumatizanta pentru copii. Pentru dvs ar fi util sa faceti sedinte de psihoterapie, iar cu copilul.., poate ar fi folositor sa-i explicati ca uneori oamenii mari se cearta foarte tare (cum se cearta si el cu alti copi pe jucari), dar apoi se impaca. Si neaparat, cereti-va iertare ca va certati in fata lui si ca spuneti vorbe urate.Il va ajuta sa stie ca o cearta – chiar intre adulti- se incheie, si asa va invata ca e bine sa-ti ceri iertare cand faci lucruri ürate, rele”

“am impresia ca are cosmaruri…tipa, loveste in somn” – acolo copilul cred ca “a vazut” si fapte, nu numai vorbe in cearta dumneavoastra de cuplu…. copilul “a vazut” in cearta dumneavoastra ceva prea dur pentru virsta lui si aceste imagini cu greu se mai sterg din creier… ale generind “moduri” de aparare verbale si fizice…. tipete, urlete, mimari de miscari de autoaparare involuntara

Cearta poate fi o forma de relationare intima pentru ca in cearta fiecare isi expune vulnerabilitatile, punctele sensibile care daca sunt atinse se irita si mai tare, ori punctele sensibile nu le arati oricui ci cuiva in care ai incredere. Aceasta forma de de relationare intima poate fi invatata de catre copil, asa cum probabil ati invatat-o si dumneavoastra! Prin urmare ar fi benefic daca ati schimba-o cu o modalitate autentica de relationare intima, iar psihoterapia v-ar putea ajuta in acest sens.

Există situaţii în viaţă în care individul chiar are de câştigat dacă este agresiv sau furios, uneori putând fi chiar apreciat /felicitat. Se numeşte ‘comportament adaptativ de supravieţuire’.Dar răspunsul adaptativ poate fi corupt printr-o alimentaţie cu prea multe cereale, uleiuri cu omega 6/deficit de omega 3, deficit de magneziu/niacină samd.
Sau mai evident consumul de alcool. În comentariile de la articol, doar un exemplu banal http://tinyurl.com/pzctn3u Pe scurt, evitaţi ‘produsele alimentare de bază, în schimb încercaţi câteva suplimente importante http://www.cristianmargarit.ro/2010/06/biz/produse-alimentare-de-baza

Stimata doamna, varsta copilului dvstra ma duce cu gandul la faptul ca acesta exprima/ilustreaza prin comportamentul sau ceea ce se intampla in familie, de fapt intre parintii sai. Cautati sa imbunatatiti relatia dvstra cu sotul, discutati despre ceea ce se intampla, apelati la terapie de cuplu, si odata ce se imbunatateste relatia dintre dvstra, ca parinti, simptomele copilului vor disparea. Copilul are nevoie nu numai de dragostea parintilor, dar si de dragoste intre parinti.

voi sunteti ptr el Zeii lui protectivi… ce dintr.o data se cearta … iar aceasta cearta a zeilor il face sa se teama de propria existenta in viitor / ce o sa se intample cu mine dk mami se desparte de tati? ba mai mult … multi copii isi asuma vina ptr cearta zeilor, in gandirea lor magica … si cauta solutii magice ptr rezolvarea conflictelor/ aparand ritualuri ce vor adanci si mai mult culpabilizarea copilului in relatie cu voi. Apelati la terapie sistemica de familie cat puteti de repede … sau macar incetati volenta verbala si psihica in fata copilului

Urgent,o terapie de cuplu.Altfel sunt șanse ca problemele să se agraveze.

Mesaj:
Buna !
Am o problema, daca pot spune asa
Prin 2006 m-am cam indragostit de o fata, pe vremea aceea avand 18 ani eu putin mai mare 21, ea copila, eu copil. Dupa un timp am reusit sa spun asa, sa o conving sa incepem o relatie cam greu, dar am reusit foarte greu de convins, dar binenteles eu foarte fericit de rezultat.
Sa spun in mare, sa nu lungesc povestea cu cele mai mici detalii, am avut o relatie cu despartiri, certuri, neintelegeri, eu gelos, mic si prost, paranoia, ei ii placea mult sa ma vada nervos, deci facea cumva sa ma enerveze, clar ma enervam, au fost si momente de prostie in relatie, gen agresiune, din partea mea, desi tineam la ea mai mult decat la parintii mei, as fi facut orice pentru ea. Relatia a durat aproximativ 2 ani de zile, am continuat sa ne mai intalnim, pentru ca nu vroiam sa cred ca ea nu mai vrea. Au urmat momente foarte urate, recunosc, foarte urate din partea mea, urmariri, controlat de telefoane, jigniri si asa mai departe. S a terminat cam prost pe la politie, din pacate, a fost cea mai acra perioada din viata mea ssi binenteles din cauza mea. De atunci nu am mai avut vreo iubita la care sa tin atat de mult si sa imi pese foarte mult.
Problema e ca, dupa 6 ani, de cand s a terminat relatia, inca mai simt ceva pentru ea, imi place de ea, desi acum vorbim doar virtual, nu ne intalnim, nu ne prea salutam pe strada, dar virtual vorbim, pot sa spun destul de mult.
Ideea e, vreau sa fiu lamurit, azi noapte am avut o discutie cam de 3 4 ore, binenteles totul a inceput de la mine, cu o invitatie la un suc. am povestit ce am povestit si la un moment dat m a intrebat, ca i se pare ciudat ca dupa atata timp eu inca mai simt ceva pentru ea s.a.m.d. dupa care m a intrebat cand simt asta, sau cand ma gandesc la ea, am dat un ex, faceam curatenie si am dat peste un album vechi in care am gasit 2 poze cu ea, de cand eram impreuna si am spus ca atunci cand am vazut pozele m a apucat plansul si binenteles parerea de rau pentru ce am facut atunci ! binenteles mai am poze digitale cu ea si discutii de pe mirc, messenger din perioada aceea. Si a spus ca eu sunt obsedat de persoana ei sau asa crede, pentru ca inca mai am poze, conversatii cu ea.
Adevarul e ca nici eu nu stiu exact ce inseamna pentru mine, stiu doar ca o plac, mi e drag de ea chiar daca nu ne vedem si simt ceva care ma racaie cand ma gandesc la ea
As vrea sa stiu mai exact ce e cu mine ce parere aveti, am eu ceva, sau e normal?

suna a obsesie… si poate o dificultate in autocontrolul emotional, etc. Recomand niste psihoterapie psihanalitica… poate explora in profunzime aceste idei, pulsiuni, sentimente… succes

Parerea mea este ca ai ramas blocat emotional in trecut, intr-o anumita perioada din viata ta, din aceasta vine si obsesia. Ai nevoie sa discuti cu un specialist, ca sa afli mai multe despre aceasta, insa nu recomand psihanaliza. Cauta un psihoterapeut la tine in oras.

psihoterapie psihanalitica… nu psihanaliza

O psihoterapie vă este foarte utilă în această situație.

Mesaj:
Despre ce anume poate fii vorba atunci cand,de cateva ori pe an visez ca sunt la toaleta foarte real si ca nu pot sa ajung si in acelasi timp ce ma trezesc imi fac si nevoile in pat.Am 25 ani.Nu cred ca este normal si nu pot sa imi dau seama ce probleme duc la acesta situatie. Daca puteti sa imi sugerati cam ce probleme poate din copilarie sau din prezent trebuiesc cumva intelese si rezolvate,ca asta sa nu se mai intample.Multumesc

Spui “de cateva ori pe an” … cand anume? in legatura cu ce evenimente, situatii ti se intampla aceasta? Pentru a descoperi si lucra la eventualele probleme, e nevoie de un parcurs terapeutic. Pt consiliere psihologica, ma poti contacta in privat.

S- ar putea ca experienta zilei anterioare visului sa te reduca la un sentiment de neputinta si regresie concretizat asa in vis.

Din punct de vedere al medicinii traditionale chineze poate fi vorba de o slabiciune a rinichiului energetic sau o deficienta de functionare a ficatului energetic. Daca stiam in ce parte a noptii se produce trezirea impreuna cu problema respectiva, as fi putut preciza care organ e cel afecta. In orice caz, se poate trata cu acupuncura si, eventual, cu ceva plante. Nu stiu daca este nevoie de consiliere psihologica, depinde ce probleme de viata aveti.

Cind oboseala de peste zi isi spune cuvintul si somnul de noapte e profund si “arcul reflex” al mictiunii nu poate “trezi” persoana, “lucrul real” ce ar trebui sa existe cu adevarat legat de trezirea organismului, lucreaza in subconstient si isi exercita “dreptul” de a mictiona chiar daca nu te afli in fatza unei toalete… creierul stie ca atunci cind arcul reflex a format mictiunea persoana trebuie sa se afle in fatza unei toalete…. aici se exclud lucrurile patologice legate de mictiune…

Te-ar ajuta o psihoterapie deoarece este ceva la nivel psihic.

Mesaj:
Buna ziua! In urma cu 2 ani, mama mea a ramas fara serviciu deoarece i s-a incheiat contractul de munca (contract semnat pt o perioada determinata). Acest eveniment a lasat urme in interiorul ei, deoarece ea nu a inteles exact ce s-a intamplat, a luat foarte personal acest incident. Totusi, s-a atasat emotional de acea institutie, si inca de acum 2 ani cauta sa se intoarca tot acolo, invocand diverse motive pentru a nu cauta de munca in alta parte. Problema este ca, neavand activitate, iar tata fiind mai mereu plecat, isi concentreaza toata atentia pe mine (fiica ei in varsta de 22 de ani). Este foarte codependenta, asteapta s-o laud pentru absolut orice face, se supara si ia personal majoritatea criticilor constructive (ex: ea: “cum a iesit mancarea?” eu: “e buuna, dar mai mergea putina sare”) iar acesta e doar un mic tablou al manifestarilor sale. Am impresia ca regreseaza (atunci cand nu face treburile gospodariei, se uita la tv (aici este o tendinta conflictuala: nu-i place ceea ce vede si ponegreste programele tv pe care le considera “de duzina”, insa continua sa se uite la ele). Eu inteleg ca are nevoie de dragoste si de sprijin si i le dau, consider eu, la maximul capacitatilor mele, dar cu toate acestea, ea are nevoie de mai mult si simt ca ma seaca de energie. De cele mai multe ori ma simt vinovata cand ii refuz anumite manifestari, precum imbratisari, sarutari, complimente excesive pentru ca nu pot sa dau mai mult. Este un amestec de nervi (pentru ca ma seaca de energie) cu vinovatie (pentru ca nu-i satisfac toate nevoile emotionale). Am incercat sa vorbesc cu ea despre acest aspect si mai multe lucruri dar e un pattern care se repeta. Am incercat sa fiu chiar mai intelegatoare si mai receptiva la nevoile ei, insa tot nu e deajuns si simt ca ma privez pe mine de independenta. Ce ar fi de facut? Va multumesc!

Fa-i mamei tale un cont de Facebook. Mai în glumă , mai în serios. Externalizarea relațiilor sociale…fie ea și virtuală. ..s-ar putea sa prindă. Ieși cu ea la un film, la un teatru. Gaseste-i un hobby. Fa-o sa se simtă utilă. Și s-ar putea sa uite de tine.

Mesaj:
Buna seara! Probabil nu este chiar cea mai buna intrebare pe care o s-o vo pun eu, sau cel putin nu este legata de dezamagiri, iubire sau alte chesti. Am 15 ani, studiez la filologie, sunt pe clasa a 9-a si daca nu s-a observat sunt fata. Am ales acest domeniu pentru ca imi place avocatura, magistratura, tot ceea ce tine de dreptate. Dar am observat ca nu poti ajunge de cele mai multe ori avocat sau orice altceva legat de drept doar daca ai pile si multe, multe relatii. Nu-mi place matematica, fizica nu o inteleg iar biologia nu o pot invata. Mi-ar fi greu sa ma transfer la un profil real, caci am pierdut atatea si atatea. Dumneavoastra ce m-ati putea sfatui? Sa raman tot la Filologie si sa-mi urmez visul sau sa ma transfer si sa merg spre altceva? Dar ce?

Urmeaza-ti visul! Nu te incorseta intr-un costum care te va sufoca.Indiferent ce spune lumea. Important este sa fii impacata tu cu tine.

Urmeaza-ti sufletul. Numai daca faci ceva din pasiune, intreaga ta energie se va canaliza spre obtinerea rezultatelor si vei avea mai tarziu o viata implinita. Restul, lasa-le sa treaca.