Sunt eleva in clasa a XII-a. Vreau sa pot invata pentru bacalaureat si admiterea la medicina, dar mereu am avut parte de scandaluri, batai. Mama mea e bolnava psihic, fratele meu are handicap, bea si face scandal. Doar tata munceste mult si imi ofera tot ce am nevoie.
Mesaj anonim de pe terapeuti.ro/sfatul-terapeutului/:
Sunt eleva in clasa a 12-a. Vreau sa reusesc sa ma debarasez de toate lucrurile pentru a putea invata pentru bacalaureat si admiterea la medicina. Sunt la cel mai bun liceu din oras. De cand eram mica si pana acum am avut parte de diverse scandaluri,batai,parintii mei divortand. Mama mea e bolnava psihic si nu i.a pasat niciodata de mine si fratele meu mult mai mare care sta impreuna cu toata familia noastra are handicap,bea si face scandaluri des. Mentionez ca locuim inca impreuna la un loc toti,cu tatal si mama mea,jignirile si scandalurile fiind la ordinea zilei si apartamentul urmand a fi vandut abia la vara,deci pana atunci tot impreuna vom sta toti.Tata munceste mult si imi ofera tot ce am nevoie,problema fiind mama si fratele meu.Traiesc intr.o tristete continua ca sa zic asa si inca tin la baiatul cu care am fost acum mult timp,dar cu care nu mai am legatura. Vreau doar sa ma pot concentra sa invat in aceasta perioada ca sa.mi pot face un viitor. Help me!!!
“Debarasarea” de care vorbesti, este o forma de disociere, daca nu urmezi o psihoterapie prin care sa iti vindeci ranile emotionale, astfel incat sa nu iti mai distraga atentia. Iti tin pumnii sa gasesti pe cineva potrivit. Cred ca iti vei atinge scopul pe care ti l-ai propus!1
Orienteaza-te spre o alta facultate in acest caz; spre binele tau.
Nu, nu te orienta spre alta facultate! Cu cat iti doresti mai mult sa intri, cu atat vei fi mai motivată sa înveți. Ai grija doar în ce oras vrei sa mergi.
Sunt fată, am 16 ani și cred că sunt în pragul unei căderi emoționale. Părinții mei au divorțat acum 2 ani, iar mama se vede cu o persoană care se comportă cu mine și cu sora mea extraordinar. În schimb, tatăl meu îmi reproșează continuu comportamentul mamei (care mie nu mi se pare ieșit din comun), chiar dacă s-a ajuns la divorț în mare parte din vina lui.
Olga Gâdea
:
Mesaj anonim de pe terapeuti.ro/sfatul-terapeutului/:Well… sunt fată, am 16 ani și cred că sunt în pragul unei căderi emoționale. Părinții mei au divorțat acum 2 ani, iar mama se vede cu o persoană care se comportă cu mine și cu sora mea extraordinar. În schimb, tatăl meu, de doi ani, îmi reproșează continuu comportamentul mamei(care mie nu mi se pare ieșit din comun), chiar dacă s-a ajuns la divorț în mare parte din vina lui. A refuzat să își facă program de vizită , spune că * e păcat să trimită pensie alimentară și să dea banii la avocați * ( în ultimul an a început să trimită niște sume care nu acoperă pensia ,fiind în urmă cu 5000 de lei deja ), deci cere să ne vadă când are el chef și dacă nu putem sau refuzăm, ne face să ne simțim prost. Astăzi am mers să ne vedem cu el și, pe când sora mea era la locul de joacă, eu mi-am luat porția de reproșuri și acuzații(*că țin cu mama și o să ajung ca ea*). Mi-am ieșit din fire când mi-a spus că avem alt tată și am
plecat, întorcându-mă ulterior să o iau pe sora mea de acolo. Am plecat și s-a simtit ofensat spunându-mi *Adio* și apoi m-a sunat să cobor din bloc pentru a ne da ceva( mi-a aruncat în scârbă, pot să spun, 50 de lei și mi-a zis să nu îi mai spunem tată, arătându-mi o poză cu sora mea și omul cu care trăiește mama , *furată* pe ascuns din telefonul surorii mele, spunându-mi *lui să îi spuneți *tată* de acum.
Mi-a dat mesaj in prima seară de Crăciun si mi-a spus ca a doua zi ne asteapta la el, fără alte lucruri precum transport( ca ar veni sa ne ia bunicul sau ceva…),prezenta verisoarelor din strainatate( pe care stia ca vreau sa le vad mai mult decat pe dansul ), dar am vazut mesajul a doua zi tarziu si i-am zis ca nu mergem.. ei bine , dupa ce am zis ca nu mergem si i-am spus spre seara ca daca stiam ca e venita in tara verisoara mea mergeam , mi-a spus ca * persoanele cu suflet nu se comporta asa *. Ma simt foarte prost pentru ca alaturi de mama nu am parte de nicio suparare, chiar daca mai bate unele apropouri, dar simt ca ea ar putea sa ma si bata si tot nu m-ar interesa, adica tot as iubi-o foarte mult… dar alaturi de tata, daca deschide gura doar sa spuna ceva , stiu ca nu va fi ceva de bine sau ceva care sa imi faca placere si ma simt prost si nefericita.
Oare e vina mea? Oare asa fac toti parintii divortati? Sunt complexata de lucrul asta si de comportamentul tatei fata de mine… Astazi i-am reprosat oarecum faptul ca doar pe mine ma scoate rau peste tot, ca orice as face, numai pe sora mea o ridica in slavi si ma doare chestia asta, desi nu o arat. Poate nu aveti timp sa imi raspundeti, desi as avea nevoie, dar trebuia sa scriu cuiva ce simt.
plecat, întorcându-mă ulterior să o iau pe sora mea de acolo. Am plecat și s-a simtit ofensat spunându-mi *Adio* și apoi m-a sunat să cobor din bloc pentru a ne da ceva( mi-a aruncat în scârbă, pot să spun, 50 de lei și mi-a zis să nu îi mai spunem tată, arătându-mi o poză cu sora mea și omul cu care trăiește mama , *furată* pe ascuns din telefonul surorii mele, spunându-mi *lui să îi spuneți *tată* de acum.
Mi-a dat mesaj in prima seară de Crăciun si mi-a spus ca a doua zi ne asteapta la el, fără alte lucruri precum transport( ca ar veni sa ne ia bunicul sau ceva…),prezenta verisoarelor din strainatate( pe care stia ca vreau sa le vad mai mult decat pe dansul ), dar am vazut mesajul a doua zi tarziu si i-am zis ca nu mergem.. ei bine , dupa ce am zis ca nu mergem si i-am spus spre seara ca daca stiam ca e venita in tara verisoara mea mergeam , mi-a spus ca * persoanele cu suflet nu se comporta asa *. Ma simt foarte prost pentru ca alaturi de mama nu am parte de nicio suparare, chiar daca mai bate unele apropouri, dar simt ca ea ar putea sa ma si bata si tot nu m-ar interesa, adica tot as iubi-o foarte mult… dar alaturi de tata, daca deschide gura doar sa spuna ceva , stiu ca nu va fi ceva de bine sau ceva care sa imi faca placere si ma simt prost si nefericita.
Oare e vina mea? Oare asa fac toti parintii divortati? Sunt complexata de lucrul asta si de comportamentul tatei fata de mine… Astazi i-am reprosat oarecum faptul ca doar pe mine ma scoate rau peste tot, ca orice as face, numai pe sora mea o ridica in slavi si ma doare chestia asta, desi nu o arat. Poate nu aveti timp sa imi raspundeti, desi as avea nevoie, dar trebuia sa scriu cuiva ce simt.
Corina Andreea Furdui
:
Nu e vina ta, doar ti se induce asta!Si nu toti parintii divortati fac asta.Sunt in situatia ta, dar din postura de parinte cu o fiica de 13 ani si fost sot la 300 km.E dreptul tau de om liber de a vedea si a te intalni cu cine doresti si cu un om care te face sa te simti confortabil in prezenta lui.Daca fiica mea vrea sa fie in vacante cu tatal ei pentru ca in rest e cu mine nu vreau sa ii interzic asta.Cred ca tatal tau nu suporta ca mama e in alt cuplu, e doar control si manipulare ceea ce face el.Prin instanta poate fi obligat la plata pensiei fata de voi.Capul sus, greselile parintilor sunt strict ale lor, nu ale copiilor lor!
Elena Cristiana Singer
:
Fata frumoasa,tatal tau isi varsa amarul si frustrarile lui asupra ta,care nu ai nici o vina.Fi sigura ca daca parintii nu se mai iubesc,nu s mai respecta si nu se mai inteleg nu este vina copiiilor!Asigura-l ca indiferent ce este acum el tot tatal vostru ramane si roaga-l sa nu mai arunce durerea lui asupra voastra,altfel desi il iubiti nu ii veti mai dori prezenta,tocmai pentru ca va raneste!Din pacate este un adult care nu stie sa-si gestioneze emotiile si arunca vina pe altii! Iti repet ca asa cum notele tale nu sunt responsabilitatea colegei tale,nici destramarea relatiei parintilor nu este vina copiiilor,care s-au nascut din dragoste!
Monica Enescu
:
În niciun caz nu e vina ta! Tatăl tău își revarsă frustrarea și resentimentele asupra voastră, având un comportament evident manipulativ menit sa va influențeze. De fapt el nu are alte mijloace prin care sa va facă sa-l iubiți pentru ca el însuși nu oferă iubire ci acuzații și reproșuri ca sa va inducă vinovăția. Îmi pare rău pentru această situație. Faptul ca refuza sa plătească pensia alimentară așa cum ar trebui arată cât de puțin își ia rolul de tata în serios. Copiii nu sunt vinovați pentru greșelile părinților….Din păcate mulți părinți divorțați încearcă sa-i atragă de partea lor pe copii în propriile conflicte de cuplu. Nu e ok, și ai motive întemeiate pentru ceea ce simți. Atat poate tatal tău, Încearcă sa nu-ti pierzi încrederea în tine și sa ai mai puține așteptări de la el…pana la urmă fiecare primește ceea ce merită…
Oana Bodor
:
Nu, nu e vina ta! Esti norocoasa ca mama ta a avut curajul sa plece dintr-o relatie in care nu era fericita si sa va ofere si voua un model de putere de a lupta pentru fericirea ei! Daca tu doresti sa pastrezi relatia cu tatal tau, ai dreptul sa pui niste limite. Adica sa refuzi sa “inghiti” lucrurile pe care ti le spune si tu nu le consideri nici drepte nici corecte. E doar parerea lui! Si tu ai dreptul sa fii fericita, si daca te simti bine cu mama si noul ei partener, e firesc sa faci si tu comparatii si sa alegi. Simplul fapt ca e tatal tau biologic nu te obliga la loialitati neconditionate! La urma urmei, e mai important cine creste un copil, cine e alaturi de el si ii asigura grija si iubirea, nu cel care concepe!
Sunt fata si am 14 ani. Cum sa ii zic mamei mele ca vreau sa ma duc la mătușa din partea tatalui meu, in ultima saptamana de vacanta? Parintii mei sunt divortati.
Mesaj anonim de pe terapeuti.ro/sfatul-terapeutului/:
Buna ziua!Sunt fata si am 14 ani!Am o intrebare!Cum sa ii zic mamei mele ca vreau sa ma duc la mătușa mea de pe tata sa stau cateva zile la ea fiind in ultima saptamana de vacanta???!Parintii mei sunt divortati si cu matusa mea abia acum am o legătură mai stransa deoarece ea a fost plecata in străinătate si nu am tinut legătură cu ea,nefiind in relații bune cu tatal meu!Am fost de in noaptea de Crăciun cu ea la Iasi si doar cat am mai stat acum 2 luni 3 zile la ea!Si imi doresc mult sa ma duc si sa petrec timp cu ea si sa o cunosc mai bine!M a invitat la ea dar nu stiu cum sa ii zic mamei fara sa se supere ca peste 2 zile vreau sa ma duc la ea!Se supara ptr ca spune ca stau prea mult(4 zile) si ca o las singura ceea ce nu e adevarat(deoarece ea e toata ziua la servici).Si nu vreau sa se supere pe mine de faptul ca vreau sa ma duc la ea!Ea e suparacioasa destul de fel!Cum sa ii zic??Din cauza asta ma agit..
Nu te mai agita, spune-i si gata! Poti sa-i spui mamei ca o iubesti foarte mult si ca nu vrei sa o superi, dar vrei sa petreci timp cu matusa ta! Adevarul spus frumos si cu iubire!
Am 17 ani si acum aproximativ 3 luni niste prieteni au fumat si am simtit un miros ciudat care m-a facut sa-mi fie rau, asa ca am fugit de acolo cu gandul ca ei au vrut sa ma drogheze, mai ales ca stiam ca prietena respectiva consuma droguri.
Mesaj anonim de pe terapeuti.ro/sfatul-terapeutului/:
Buna! Numale meu este Diana, am 17 ani si de ceva timp ma comfrunt cu o problema. Acum aproximativ 3 luni am fost impreuna cu o prietena la un baiat acasa. Prietena respectiva a fumat impreuna cu acel baiat. Am simtit un miros ciudat care m-a facut sa-mi fie rau asa ca am fugit de acolo cu gandul ca ei au vrut sa ma drogheze, maiales ca stiam de faptul ca prietena respectiva consuma droguri. Mi-a fost foarte frica! De atunci mi se intampla des sa intru intr-o stare in care inima imi bate foarte tare, simt ca ma sufoc, mi-e frica si mi se pare ca totul este un vis, maiales in preajma oamenilor. Intr-adevar, am mai consumat si eu droguri in trecut dar pana acum 3 luni nu mi se intampla asta. Va rog sa ma ajutati sa inteleg ce mi se intampla si ce a ar trebui sa fac!
Multumesc!
Poate constientizezi ca in afara de ruina sanatatii si ruina financiara drogurile nu aduc nimic bun!La varsta de 17 ani ai mi de posibilitati de alegeri pentru viata care se asterne inaintea ta si din teribilism nu trebuie sa te aliniezi celor pcare consuma droguri si pe care ii poti crede cool!Ocupa-te de educatia ta,de scoala,cauta prieteni care sa priveasca viata responsabil ,nelasandu-se sedusi de droguri!Daca ai timp fa un sport,gaseste activitati care sa te bucure.Toti oamenii sunt dotati cu calitati care descoperite si puse in valoare te pot bucura,aducandu-ti sentimentul de utilitate.Ca sa te cunosti gandeste-te ce calitati si ce defecte ai,iubeste-te si respecta-te atat cat sa nu te lasi prinsa de droguri!Te asigur ca meriti sa fi iubita si sa faci alegeri de viata constiente,nu sub influenta drogurilor ,care dincolo de ruina sanatatii ,pot duce la infractiuni! Fi multumita cu ce ai,munceste ptr ce iti doresti si bucura-te ca esti in viata,sanatoasa si cu viitorul inainte.Din nefericire sunt prea multi tineri bolnavi,invalizi care si-ar dori sa fie in locul tau!
Bună! Ceea ce descrii par a fi niște atacuri de panică. În primul rând te sfătuiesc sa nu mai consumi nimic de genul pentru ca este nociv pentru creierul tău în dezvoltare. Ai putea de asemenea sa apelezi la un psiholog cu care sa stai de vorbă. Dacă poți, depărtează -te de cei care încă se droghează altfel vor încerca să te influențeze și pe tine sa o faci.
Am incercat tot felul de metode, promisiuni si toate cele pentru a scapa de acest viciu (jocurile de noroc, “pacanelele”), orice as face tot acolo ajung chiar si dupa o pauza mai mare. Aacum sunt intr-o oarecare stare de depresie, am pierdut iar salariul de nimic pe care muncesc in nici juma de ora, in cazinou.
Inainte de toate,trebuie sa mentionez ca sunt sub anonimat-m am inscris in acest grup in speranta ca poate o persoana de pe aici va reusi sa imi ofere un sfat ceva,un plan terapeutic orice..Am incercat tot felul de metode,promisiuni si toate cele pentru a scapa de acest viciu(jocurile de noroc-”pacanelele”),orice as face tot acolo ajung chiar si dupa o pauza mai mare,,,acum sunt intr o oarecare stare de depresie-am pierdut iar salariul de nimic pe care muncesc in nici juma de ora in cazinou…AM 31 de ani…obisnuiesc de aproximativ 12 13 ani sa frecventez aceste sali de jocuri,,nici nu ai cum sa le ocolesti-IN Bucuresti la fiecare 10 m sala de cazinou sau aparate…Ce pot sa va spun despre mine-nu sunt intr o relatie(probabil daca eram,,imi concetram atentia in alta parte)…”prieteni” atati cati am..imi cunosc viciul si in loc sa ma ajute prefera sa rada de mine ,,atunci cand pierd…familia–am incercat mai tot timpul sa ma ascund fata de ei..desi poate am pierdut sume mari de bani…eu lucrez pe un salariu mediu..si ajungeam sa rulez sume ff mari in jocuri…In curand ,probabil voi ramane si fara acest loc de munca,,crezand eu ca nu e un mediu propice pentru a evolua eu ca persoana,,Gasesc tot felul de motive…sa ma compatimesc cum am ajuns in situatia asta…La mine banii in buzunar nu rezista mai mult de 1 zi…M-au ruinat…aceste nenorocite “aparate”…Cineva de pe aici ,,ma poate ajuta? Multumesc
Se poate să scapi de această problemă. E nevoie să ştii două lucruri: dacă vrei cu adevărat să ieşi din ciclul joc-vină-depresie-joc… şi dacă doreşti să investeşti timp şi bani în a lucra pe această problemă.
Puteți apela la serviciile ORGANIZAȚIEI ALIAT care se ocupa cu problemele de adictie. Succes
Esti intr-o relatie cu dependenta ta, ii oferi toata atentia ta, de ea depinde starea ta bine si satisfacerea nevoilor tale. In terapie poti descoperi ce nevoii acopera aceasta dependenta. Ne nastem dependenti si ne nastem in relatie, tu ai ales sa ai o relatie de lunga durata (12-13 ani) cu jocurile de noroc. O terapie personala te poate ajuta sa constientizezi tiparele relationale.
Cauta un inlocuitor care nu consuma asa multi bani.Pariuri sportive, poker pe bani cu prieteni, sunt si aplicatii de mobil cu pacanele)
)De la ultima postare, episoadele descrise mai jos, cand incep sa plang in fata calculatorului, s-au repetat si au devenit din ce in ce mai accentuate, am ajuns si la 2 – 3 episoade pe zi.
Aceasta va fi ultimea mea postare pe acest grup.
UPDATE 08.01.2018
De la ultima postare, aceste episoade descrise mai jos cand incep sa plang in fata calculatorului s-au repetat si au devenit din ce in ce mai accentuate, am ajuns si la 2 – 3 episoade pe zi. Initial nu am stiut care este cauza. Am analizat toate posibilitatile, mi-am analizat trecutul si cred ca in cele din urma am reusit sa aflu care este de fapt problema. Nu vreau sa mai plec. Vreau sa stau acasa, vreau sa-mi cladesc o viata, sa am si eu pe cineva alaturi, sa iubesc, sa simt ca sunt iubit. Chiar daca nu ma simt pregatit sa intemeiez o familie (in prima faza am crezut ca asta este problema, imi doresc prea mult o familie si copii), chiar daca asta imi doresc, faptul ca as avea pe cineva alaturi m-ar ajuta mult. Ce am trait pana acum in ultimii 15 ani nu a fost o viata. am devenit sclavul banilor, imi irosesc viata pentru bani.
In prima faza am negat ca asta este problema dar dupa multe episoade am realizat ca asta este adevarata problema. Nu pot sa adorm, ma trezesc noaptea si incep sa plang. Ma trezesc speriat cu gandul ca la un moment dat iar va trebui sa plec. Imi este teama ca nu voi gasi niciodata pe cineva care sa ma accepte asa plecat de acasa, Imi este teama ca daca totusi voi gasi o persoana deosebita care sa imi fie alaturi, sa ma inteleaga si sa accepte plecarile mele, imi este teama ca pana la urma o voi pierde. Imi este teama ca daca la un moment dat voi avea si copii, ii voi vedea crescand pe facebook si whatsapp, asa cum ii vad crescand multi soferi de tir. Simt ca nu am un loc al meu. Cand vin acasa dupa 3 luni de comunitate ma simt ca la hotel. Dupa 3 luni de dormit in masina, masina este casa mea. Ajung acasa si stau 2 – 3 saptamani, ma obisnuiesc acasa si se transforma “dintr-o camera de hotel” in acasa. Cand plec, primele 2 saptamani masina ramane masina apoi incepe iar sa se transforme in casa mea. Cred ca pe mine schimbarile astea ma termina (de aici poate si starile de nervozitate care apar cam cu o saptamana inainte sa plec spre casa,) pe langa faptul ca nu am pe cineva care sa-mi fie alaturi. Poate este si faptul ca nu am avut pana acum nici o prezenta feminina in viata mea, nu am avut niciodata o relatie cu o fata si poate tanjesc dupa afectiune.
Dupa cum am spus mai jos, imi place mult ceea ce fac dar nu mai vreau sa plec. De 14 ani sunt tot pe drumuri.
Nu stiu ce sa fac. Mi-am cumparat o masina noua in leasing pentru care mai am de platit vreo 4 ani si jumatate. Jumatate din mine vrea sa renunt, jumatate vrea sa merg mai departe. Daca stiam acum 6 luni ce stiu acum, nu mi-as mai fi luat alta masina, m-as si oprit. A fost o mare greseala ca m-am decis sa continui cu transportul pentru a-mi cumpara un apartament al meu. Simt ca daca mai continui mult asa o sa cedez si nu stiu ce as putea face. Eu de mic am fost o fire mai sensibila desi pana acum 2 luni nu am avut astfel de probleme.. As vrea sa mai am puterea sa fac transport inca 3 ani sa-mi cumpar apartamentul mult visat apoi sa renunt dar nu cred ca mai pot, nu mai am putere.
Imi este teama sa cunosc pe cineva. Am cunoscut o fata in varsta de 30 de ani pe un site de dating. Nu am vorbit fata in fata, am vorbit doar pe whatsapp. A fost cu cineva in Italia timp de 9 ani si datorita faptului ca persoana cu care era nu isi dorea o familie, a luat decizia sa puna punct si sa o ia de la capat dar in Romania. Mi-a spus ca pe ea nu ar deranja-o faptul ca as pleca cate o luna, o luna si un pic si mi-a propus sa ne intalnim ca sa ne cunoastem. Am spus ca ma mai gandesc si cand m-a contactat iar peste cateva zile am inceput sa-i spun probleme mele. Am inceput sa-i spun problemele mele sperand ca se va speria si nu va mai dori sa ne vedem. Ea si-a dat seama ca am nevoie de o prezenta feminina in viata mea (mi-a spus asta si a spus ca ma poate ajuta) si dupa tot ce i-am povestit tot a vrut sa ne cunoastem. Sincer ca si fizic nu ma atrage desi pare o femeie de treaba si care stie ce vrea de la viata dar am scris toata povestea asta pentru ca si daca ar fi fost o femeie foarte frumoasa si m-ar fi atras fizic tot as fi cautat motive sa nu ne intalnim. am mai avut ocazii sa cunosc diverse femei de pe site-uri de profil si cand s-a ajuns la partea cu intalnirea FACE TO FACE m-am speriat si am schimbat subiectul. Imi este frica sa cunosc pe cineva. Imi este teama ca daca voi cunoaste o femeie, o voi pierde pana la urma.
Am scris update-ul la postare la ora 4 dimineata cu lacrimi in ochi.
Nu stiu ce sa fac, nu mai rezist, simt ca incep sa cedez.
—————————————————————————————–
Am mai scris pe acest grup acum 2 – 3 saptamani dar sub protectia anonimatului. Am 33 ani, sunt sofer de camion, mai exact am camionul meu, firma si toate cele. Eu lucrez pe masina si plec pe comunitate cate 2 – 3 luni. In ultimele 2 – 3 luni, de multe ori cand stateam in parcare ma cuprindea o tristele profunda. Imi doresc o familie si copii dar in ultima saptamana am inceput sa ma indoiesc ca acesta ar fi singurul motiv. Acum vreo 3 saptamani, undeva prin germania, venind spre casa m-a cuprins o tristele profunda. Conduceam pe autostrada si aproape ca plangeam. Eram foarte trist. Simteam tristete, o ura (dar nu indreptata spre cineva sau ceva anume, o ura generala) resemnare iar spre finalul acestui episod ma simteam liber, parca nu mai aveam nici o grija. Poate pare haios dar sentimentul acesta de “liber” l-am mai simtit doar cand imi dadeam demisia de la cate o firma.. Atunci sincer ma gandeam si la sinucidere. Prima data in viata mea cand m-am gandit la asta. In timp ce conduceam imi faceam tot felul de scenarii in cap. Cred ca undeva la vreo 2 ore m-am gandit la asta, mai exact drumuri nationale, cap de pod si THE END. Imi este greu sa spun daca as fi fost in stare sa fac asta sau erau doar niste ganduri. Conduceam regulamentar, acea stare nu mi-a afectat modul de a conduce (gen viteza mare, depasiri periculoase sau altceva). Dupa cum spuneam in articolul anterior, fiind obosit, in cele din urma am oprit in parcare pt. ca eram obosit, am plans, am baut destul de mult apoi m-am culcat. A doua zi eram destul de calm.
Eu am crezut ca aceste episoade le am si datorita faptului ca am fost plecat de acasa de vreo 3 luni. Problema este ca am ajuns acasa si episoadele au continuat, in special seara cand eram in fata calculatorului, singur in camera mea. Cand incepeau aceste episoade, incepeam sa beau destul de mult. De obicei consum alcool in cantitati moderate, 1 bere la 0,5 litri pe zi. Am presupus ca poate si datorita faptului ca nu am o viata prea interesanta si imi petrec aproape toata ziua singur in camera.
Sarbatorile de Craciun (3 zile) le-am petrecut alaturi de parintii mei, sora mea si cu sotul ei si cu cei 2 copii ai lor, de 2 si 4 ani. Niste copii minunati. M-am simtit foarte bine alaturi de ei si m-am jucat cu copiii, nu am mai avut niste sarbatori asa de fericite de mult timp.
Cu toate acestea, in fiecare seara si uneori dimineata tot continuam sa plang in camera mea. De ce anume nici eu nu stiu. Ma tot chinui sa-mi dau seama care ar fi cauza. De multe ori cand ma plictisesc, mai stau pe facebook. Ma uit la pozele postate de diferiti oameni (oameni pe care nu ii cunosc). Vad poze din vacante, poze cu familia, poze cu copiii. Ca sa-l citez pe un prieten de-al meu, ma apasa fericirea lor. Ceva lipseste in viata mea dar nu imi dau seama. Am ajuns sa cred ca nu lipsa familiei si copiilor ar fi singura cauza. Ceva ma macina din interior dar nu reusesc sa imi dau seama ce anume. In ultima vreme mi-am cam pierdut interesul pentru orice. Am un instrument muzical la care cantam destul de mult cand eram acasa, imi placea sa repar ceasuri ( o pasiune din copilarie). Instrumentul muzical nu l-am mai atins de luni bune, am ceasuri demontate de mai bine de un an, desi nu mi-ar lua mai mult de 2 ore sa le curat si sa le montez la loc. Exista vreo boala psihica care se manifesta in acest fel? De fiecare data dupa un astfel de episod imi tremura mainile .Imi tremura si vocea cand incerc sa vorbesc cu cineva. 2 – 3 ore evit sa vorbesc cu cineva.
UPDATE 08.01.2018
De la ultima postare, aceste episoade descrise mai jos cand incep sa plang in fata calculatorului s-au repetat si au devenit din ce in ce mai accentuate, am ajuns si la 2 – 3 episoade pe zi. Initial nu am stiut care este cauza. Am analizat toate posibilitatile, mi-am analizat trecutul si cred ca in cele din urma am reusit sa aflu care este de fapt problema. Nu vreau sa mai plec. Vreau sa stau acasa, vreau sa-mi cladesc o viata, sa am si eu pe cineva alaturi, sa iubesc, sa simt ca sunt iubit. Chiar daca nu ma simt pregatit sa intemeiez o familie (in prima faza am crezut ca asta este problema, imi doresc prea mult o familie si copii), chiar daca asta imi doresc, faptul ca as avea pe cineva alaturi m-ar ajuta mult. Ce am trait pana acum in ultimii 15 ani nu a fost o viata. am devenit sclavul banilor, imi irosesc viata pentru bani.
In prima faza am negat ca asta este problema dar dupa multe episoade am realizat ca asta este adevarata problema. Nu pot sa adorm, ma trezesc noaptea si incep sa plang. Ma trezesc speriat cu gandul ca la un moment dat iar va trebui sa plec. Imi este teama ca nu voi gasi niciodata pe cineva care sa ma accepte asa plecat de acasa, Imi este teama ca daca totusi voi gasi o persoana deosebita care sa imi fie alaturi, sa ma inteleaga si sa accepte plecarile mele, imi este teama ca pana la urma o voi pierde. Imi este teama ca daca la un moment dat voi avea si copii, ii voi vedea crescand pe facebook si whatsapp, asa cum ii vad crescand multi soferi de tir. Simt ca nu am un loc al meu. Cand vin acasa dupa 3 luni de comunitate ma simt ca la hotel. Dupa 3 luni de dormit in masina, masina este casa mea. Ajung acasa si stau 2 – 3 saptamani, ma obisnuiesc acasa si se transforma “dintr-o camera de hotel” in acasa. Cand plec, primele 2 saptamani masina ramane masina apoi incepe iar sa se transforme in casa mea. Cred ca pe mine schimbarile astea ma termina (de aici poate si starile de nervozitate care apar cam cu o saptamana inainte sa plec spre casa,) pe langa faptul ca nu am pe cineva care sa-mi fie alaturi. Poate este si faptul ca nu am avut pana acum nici o prezenta feminina in viata mea, nu am avut niciodata o relatie cu o fata si poate tanjesc dupa afectiune.
Dupa cum am spus mai jos, imi place mult ceea ce fac dar nu mai vreau sa plec. De 14 ani sunt tot pe drumuri.
Nu stiu ce sa fac. Mi-am cumparat o masina noua in leasing pentru care mai am de platit vreo 4 ani si jumatate. Jumatate din mine vrea sa renunt, jumatate vrea sa merg mai departe. Daca stiam acum 6 luni ce stiu acum, nu mi-as mai fi luat alta masina, m-as si oprit. A fost o mare greseala ca m-am decis sa continui cu transportul pentru a-mi cumpara un apartament al meu. Simt ca daca mai continui mult asa o sa cedez si nu stiu ce as putea face. Eu de mic am fost o fire mai sensibila desi pana acum 2 luni nu am avut astfel de probleme.. As vrea sa mai am puterea sa fac transport inca 3 ani sa-mi cumpar apartamentul mult visat apoi sa renunt dar nu cred ca mai pot, nu mai am putere.
Imi este teama sa cunosc pe cineva. Am cunoscut o fata in varsta de 30 de ani pe un site de dating. Nu am vorbit fata in fata, am vorbit doar pe whatsapp. A fost cu cineva in Italia timp de 9 ani si datorita faptului ca persoana cu care era nu isi dorea o familie, a luat decizia sa puna punct si sa o ia de la capat dar in Romania. Mi-a spus ca pe ea nu ar deranja-o faptul ca as pleca cate o luna, o luna si un pic si mi-a propus sa ne intalnim ca sa ne cunoastem. Am spus ca ma mai gandesc si cand m-a contactat iar peste cateva zile am inceput sa-i spun probleme mele. Am inceput sa-i spun problemele mele sperand ca se va speria si nu va mai dori sa ne vedem. Ea si-a dat seama ca am nevoie de o prezenta feminina in viata mea (mi-a spus asta si a spus ca ma poate ajuta) si dupa tot ce i-am povestit tot a vrut sa ne cunoastem. Sincer ca si fizic nu ma atrage desi pare o femeie de treaba si care stie ce vrea de la viata dar am scris toata povestea asta pentru ca si daca ar fi fost o femeie foarte frumoasa si m-ar fi atras fizic tot as fi cautat motive sa nu ne intalnim. am mai avut ocazii sa cunosc diverse femei de pe site-uri de profil si cand s-a ajuns la partea cu intalnirea FACE TO FACE m-am speriat si am schimbat subiectul. Imi este frica sa cunosc pe cineva. Imi este teama ca daca voi cunoaste o femeie, o voi pierde pana la urma.
Am scris update-ul la postare la ora 4 dimineata cu lacrimi in ochi.
Nu stiu ce sa fac, nu mai rezist, simt ca incep sa cedez.
—————————————————————————————–
Am mai scris pe acest grup acum 2 – 3 saptamani dar sub protectia anonimatului. Am 33 ani, sunt sofer de camion, mai exact am camionul meu, firma si toate cele. Eu lucrez pe masina si plec pe comunitate cate 2 – 3 luni. In ultimele 2 – 3 luni, de multe ori cand stateam in parcare ma cuprindea o tristele profunda. Imi doresc o familie si copii dar in ultima saptamana am inceput sa ma indoiesc ca acesta ar fi singurul motiv. Acum vreo 3 saptamani, undeva prin germania, venind spre casa m-a cuprins o tristele profunda. Conduceam pe autostrada si aproape ca plangeam. Eram foarte trist. Simteam tristete, o ura (dar nu indreptata spre cineva sau ceva anume, o ura generala) resemnare iar spre finalul acestui episod ma simteam liber, parca nu mai aveam nici o grija. Poate pare haios dar sentimentul acesta de “liber” l-am mai simtit doar cand imi dadeam demisia de la cate o firma.. Atunci sincer ma gandeam si la sinucidere. Prima data in viata mea cand m-am gandit la asta. In timp ce conduceam imi faceam tot felul de scenarii in cap. Cred ca undeva la vreo 2 ore m-am gandit la asta, mai exact drumuri nationale, cap de pod si THE END. Imi este greu sa spun daca as fi fost in stare sa fac asta sau erau doar niste ganduri. Conduceam regulamentar, acea stare nu mi-a afectat modul de a conduce (gen viteza mare, depasiri periculoase sau altceva). Dupa cum spuneam in articolul anterior, fiind obosit, in cele din urma am oprit in parcare pt. ca eram obosit, am plans, am baut destul de mult apoi m-am culcat. A doua zi eram destul de calm.
Eu am crezut ca aceste episoade le am si datorita faptului ca am fost plecat de acasa de vreo 3 luni. Problema este ca am ajuns acasa si episoadele au continuat, in special seara cand eram in fata calculatorului, singur in camera mea. Cand incepeau aceste episoade, incepeam sa beau destul de mult. De obicei consum alcool in cantitati moderate, 1 bere la 0,5 litri pe zi. Am presupus ca poate si datorita faptului ca nu am o viata prea interesanta si imi petrec aproape toata ziua singur in camera.
Sarbatorile de Craciun (3 zile) le-am petrecut alaturi de parintii mei, sora mea si cu sotul ei si cu cei 2 copii ai lor, de 2 si 4 ani. Niste copii minunati. M-am simtit foarte bine alaturi de ei si m-am jucat cu copiii, nu am mai avut niste sarbatori asa de fericite de mult timp.
Cu toate acestea, in fiecare seara si uneori dimineata tot continuam sa plang in camera mea. De ce anume nici eu nu stiu. Ma tot chinui sa-mi dau seama care ar fi cauza. De multe ori cand ma plictisesc, mai stau pe facebook. Ma uit la pozele postate de diferiti oameni (oameni pe care nu ii cunosc). Vad poze din vacante, poze cu familia, poze cu copiii. Ca sa-l citez pe un prieten de-al meu, ma apasa fericirea lor. Ceva lipseste in viata mea dar nu imi dau seama. Am ajuns sa cred ca nu lipsa familiei si copiilor ar fi singura cauza. Ceva ma macina din interior dar nu reusesc sa imi dau seama ce anume. In ultima vreme mi-am cam pierdut interesul pentru orice. Am un instrument muzical la care cantam destul de mult cand eram acasa, imi placea sa repar ceasuri ( o pasiune din copilarie). Instrumentul muzical nu l-am mai atins de luni bune, am ceasuri demontate de mai bine de un an, desi nu mi-ar lua mai mult de 2 ore sa le curat si sa le montez la loc. Exista vreo boala psihica care se manifesta in acest fel? De fiecare data dupa un astfel de episod imi tremura mainile .Imi tremura si vocea cand incerc sa vorbesc cu cineva. 2 – 3 ore evit sa vorbesc cu cineva.
Ar trebui să nu te grăbești in alegerea cuiva, dacă nu simti ca aceea e persoana pe care o doresti lângă tine si cu care să simti o legătură afectivă. Relațiile sunt dificile și mai mult decât singuratatea e un chin o relație nefericită. In plus, faptul că două persoane sunt fizic alături zi de zi nu înseamnă că ele nu se pot despărți, plictisi unul de altul, simti o singurătate in doi, poate interveni rutina etc. Si persoana cu care iti împarți viața poate fi foarte ocupata și atunci totul ar fi ok, ar conta timpul de calitate petrecut împreună. O relație se construiește în timp. Si se poate menține în diverse condiții. Doar există și relații la distanță care se mențin.
Buna. Am urmarit cu atentie povestea ta in care, intr-un fel, m-am recunoscut si eu. Eu am renuntat la un job destul de bun tocmai pt ca frustrarile legate de lipsa aproape totala a unei vieti personale ma adusesera in pragul nevrozei plus ca fizic aveam o stare generala foarte proasta. Am stat cam doua luni asa sa ma adun apoi, in final, mi-am gasit un job de care sunt multumita cat de cat, dar pt mine banii nu mai conteaza decat in masura in care imi asigura o existenta in limite decente. Dupa ce m-am asezat, am intalnit pe cineva intr-un mod neasteptat care isi doreste la fel ca mine o viata de familie. Eu nu te-as sfatui sa intri deodata intr-o relatie ce implica obligatii, ci sa iesi din starea in care te afli, sa te consolidezi mai intai emotional. Nu intra intr-o relatie de teama singuratatii. Stabileste-ti prioritatile fara sa pui carul inaintea oistii. Iti doresc mult noroc si sa auzim de bine! P.S. Daca vrei, poti sa-mi scrii in privat sa mai discutam.
Buna Marius! In primul rand, te felicit pentru constientizarea la care ai ajuns si pentru ca ai reusit sa analizezi cu obiectivitate situatia! Te simt coplesit si epuizat, cred ca toate temerile pe care le ai te consuma foarte tare. In primul rand te incurajez sa mergi la psihiatru pentru o evaluare si posibil tratament pentru ca se vede ca esti destul de afectat in aceasta perioada si ca nu te poti odihni. In al doilea rand, incearca macar cateva sedinte de terapie care sa te ajute sa iti clarifici ce vrei sa faci si ce decizii sa iei pentru tine. Cred ca de aici vine o mare parte din stres, si anume ca nu ai inca o rezolvare la problemele care te framanta. De asemenea, daca as fi in locul tau, as incerca sa abordez in terapie tema relatiilor si comunicarea cu cineva de care as fi interesata, pentru a capata mai mult curaj, pentru ca tie asta iti lipseste. Pe de o parte vrei o relatie, pe de alta parte te auto-sabotezi astfel incat sa nu ai una…merita explorate motivele pentru care fugi de ceea ce iti doresti. Curaj si numai bine!
Felicitari Marius, ai un nivel de constientizare si auto-cunoastere foarte bun. Gandeste-te cand ai ales acest job, de ce ai fugit? Sunt convinsa ca poti gasi contracte si nationale ca sa nu renunti la jobul tau, chiar daca nu se platesc la fel de bine, ai fi mai aproape de casa si ai putea urma terapia. Relatia teraputica iti va dezvalui tiparul comportamental si vei intelege mult mai multe lucruri despre tine. Felicitari, esti pe drumul cel bun!
Am mai reusit sa-mi dau seama ca eu plecam atat de mult de acasa pentru ca ma simteam neimplinit, poate ca vroiam sa ma izolez. In anul 2017, in interval de 6 luni am stat acasa decat vreo 5 zile. 5 zile la o jumatate de an? Poate simteam ca nu merit sa am pe nimeni alaturi, poate mi-a fost teama ca daca voi avea pe cineva alaturi va exista riscul sa ranesc acea persoana si am ales sa ma izolez in mine. As putea spune ca simteam ce simt cand ascult aceasta melodie superba dar care totusi imi provoaca foarte multa tristete. Poate nu e cel mai potrivit loc sa postez un link cu o melodie dar am sa o fac totusi www.youtube.com/watch?v=Yj0I7dCIXlU Sper sa am puterea sa ma schimb iar viata mea sa se schimbe precum finalul acestei melodii.
Mai am totusi o dilema. Am cunoscut o fata din Iasi pe sentimente.ro . Am vorbit cu ea pe facebook putin mai mult de o saptamana. Am vorbit cu ea zilnic cu orele. Prima oara cand am vorbit cu ea pe facebook i-am cerut numarul de telefon. Mi-a spus ca inca nu se simte pregatita si sa mai asteptam pt. ca este inca prea devreme. I-am spus ca ii respect decizia si ca vom vorbi la telefon cand va decide ea ca este pregatita. Am discutat cu orele in fiecare zi pe facebook si din acele discutii se aseamana foarte mult cu mine ca si personalitate, timiditate si toate cele. Stie cu ce ma ocup si toate cele si nu a parut deranjata. Si ea isi doreste o familie si copii. Eu nu am mai avut curajul sa-i cer numarul de telefon si a doua oara. poate mi l-ar fi dat pentru ca totusi am vorbit destul de mult pe facebook. Are 27 ani si este profesoara de engleza si la fel ca si mine, nu a interactionat prea mult, la petreceri statea ce statea si nu stia cum sa o taie mai repede. Ca si personalitate ne asemanam foarte mult si este ok ca si fizic. Imediat dupa ce a vorbit cu mine pe sentimente.ro si-a sters contul pt. ca a spus ca o contacteaza tot felul de obsedati si oricum nu avea mari sperante ca va gasi pe cineva pe aceste aplicatii dar a spus ca merita sa incerce, lucru care m-a facut sa cred ca mari sperante nu avea in aceste aplicatii. Eu in viata am foarte multe regrete, regret multe lucruri pe care le-am facut, regret multe lucruri pe care nu le-am facut. Cel mai mult regret ceea ce nu am facut. Am avut multe oportunitati (si pe plan financiar si personal) si de fiecare data am dat cu piciorul. Ca o intamplare, undeva spre vineri as avea drum undeva aproape de Iasi (m-a sunat un client mai vechi ca are un transport cu niste utilaje agricole spre sfarsitul saptamanii, nu mi-a spus exact in ce zi dar vroia sa stie daca se bazeaza pe mine pentru transport saptamana asta). Vreau sa ii cer nr. de telefon iar in cele din urma sa ii propun sa ne vedem face to face. Nu stiu ce sa fac, este prea devreme sa ii propun sa ne vedem fata in fata dupa nici 2 saptamani? din discutiile pe care le-am avut cu ea pare o persoana deosebita. Daca ne-am vedea odata si atat nu mi-ar parea rau pentru ca stiu ca am incercat si plus ca as fi vrut sa o cunosc ca persoana chiar daca nu ne-am mai vedea si a doua oara, dar daca nu as avea curajul sa ii propun sa ne vedem simt ca as regreta toata viata aceasta decizie. Este diferita fata de celelalte fete cu care am mai vorbit pe aceste aplicatii in ultimii ani, are ceva aparte. .Nu stiu ce sa fac. Este prea devreme sa ii propun sa ne vedem? Imi este teama sa nu o sperii. Evident, nu fac planuri de nunta s-au dastea dar as vrea totusi sa o cunosc pentru ca poate in felul asta as trece si peste blocajul pe care i-l am la partea cu intalnirea face to face si ne-am cunoaste mai bine. Alta ocazie sa ajung la Iasi nu prea ar mai fi, un drum dus-intors ar fi 800 km ar fi destul de costisitor si plus ca peste 1 – 2 luni, daca imi mai revin, este posibilitatea sa plec iar dar pe perioade de maxim 4 saptamani (pt. ca am decis sa o las mai moale). Sa mai astept vreo 2 – 3 saptamani sau sa ii propun sa ne vedem saptamana asta?
Buna, Marius! Am citit mesajele tale si am auzit strigatul tau de ajutor! Singuratatea poate fi dureroasa uneori . Cred ca un demers psihoterapeutic te-ar ajuta sa-ti restabilesti echilibrul si sa iei deciziile cele mai potrivite. Succes!
Oferta job terapeut ABA in clinica medicala specializata in psihiatria si psihologia copilului si adolescentului – Bucuresti
Clinica medicala Dr. Potoroacă si Dr. Stingescu doreste colaborare cu un terapeut cu formare certificata in ABA si alte terapii dedicate TSA, dispus sa lucreze intr-un program de lunga durata cu micutii pacienti ai clinicii, sub supervizarea unui coordonator din clinica. Programul de lucru se va desfasura dimineata. Terapeutul trebuie sa aiba formare de psiholog, cabinet individual de psihologie si PFA.
Cerințe:
- Seriozitate, drag de copii, buna cooperare cu coordonatorul si medicul curant, disponibilitate, onestitate.
Va rugam sa trimiteti CV-urile dvs. pe adresa de e-mail: c.m.p.s.medicalclinic@gmail.com.
Dupa ce a consumat marijuana si s-a lasat brusc de ea, sotul meu a facut o psihoza (halucinatii, idei delirante) si a devenit extrem de anxios si depresiv.
Mesaj anonim de pe terapeuti.ro/sfatul-terapeutului/:
Buna ziua,
In Aprilie 2017 sotul meu, dupa ce a consumat marijuana si s-a lasat brusc de ea, a facut o psihoza( halucinatii, idei delirante). Dupa cca. o luna de zile a inceput cu tratament. Doamna psihiatru care il monitorizeaza de atunci a spus ca este bipolar insa pe parcurs a spus ca nu poate pune un diagnostic cert, insa dansa crede ca tot ce s-a intamplat a fost din cauza substantelor.
Acum, dupa atatea luni el este din nou ca inainte si este inca pe tratament . Are seara zyprexa2.5, cipralex 1buc, orfiril jumatate de plic.
El acum este cel de dinainte, insa este extrem de anxios si depresiv. L-a speriat foarte mult diagnostitcul. Are cosmaruri in fiecare noapte. Dorme, mananca normal, insa repet, pe timp de zi este extrem de anxios si deprimat, iar noaptea are cosmaruri.
Singurele momente in care zambeste este atunci cand invatam impreunta , cand ma vede pe mine sau pe fetita noastra.
Orice sfat, parere, sunt binevenite!
Multumesc anticipat!
Fiti aproape de el in tot. Incurajati.l sa ia medicatia si evitati sa il lasati sa mai intre in contact cu oamenii care au asemenea vicii. In situatia acctuala e usor de corupt..
Mai cereți o opinie medicală. Stătea de anxietate este întreținută de gânduri negre. Ar fi util să înceapă și o terapie pentru gestionarea acestor gânduri.
Din păcate un diagnostic suna ca o eticheta și este greu de gestionat acest aspect. Dar în primul rand este o persoana care are nevoie de incurajare, susținere atat de la cei din jur dar și de la un psihoterapeut. Un proces terapeutic îl ajuta sa se regăsească, să-și descopere puterile, potențialul, să-și găsească un scop constructiv în viata alături de cei dragi. Sa înțeleg ca problema de sănătate a soțului a avut un impact și asupra relației de cuplu? Puteți să-i fiți alături eventual într-o psihoterapie de cuplu. Ar fi un prim pas util pt amândoi.Curaj și succes!
RASPUNS DIN PARTEA PERSOANEI CARE A PUS INTREBAREA: “Multumesc pentru raspunsuri!
El in momentul de fata constientizeaza cauza problemelor lui, uraste din suflet substantele si cei ce le vand. Norocul nostru, si mai ales al lui este faptul ca este o persoana foarte inteligenta si ca relatia noastra a fost una construita pe iubire si respect. I-am fost alaturi, ii sunt alaturi si ii voi fi mereu. Nu a afectat relatia noastra de cuplu, ne iubim mult, ne apreciem si mai mult. Avem si o fetita de 2 ani. Singurul lucru rau pentru mine este ca a fost si este o perioada destul de grea din punct de vedere psihic ( el in starea lui, facultate, copil, casa, job, factorii vietii tuturor), iar acum sunt apatica, depresiva uneori. Insa forta si dorinta de a continua nu mi-am pierdut-o. Am speranta incontinuare, chiar mare. El in schimb, nu. Are chiar si ganduri de sinucidere. Imi doresc mult sa-l ajut sa se ajute, daca pot sa ma exprim asa. . Momentan o terapie nu accepta pentru ca e de parere ca nu il poate ajuta cu nimic, deoarece este constient de ce s-a intamplat care sunt cauzele si ca trebuie sa-si revina putin si totul va fi bine.
Am citit enorm de mult despre bipolaritate, schizofrenie. Nu sunt medic, dar sunt de parere ca nu se incadreaza acolo. Este depresiv pe baza unor motive reale si este anxios in urma gandirii excesive asupra acelor motive.”.
Apreciez susținerea, devotamentul și curajul dumneavoastră dar sunt situații în care un ajutor specializat este util. De multe ori când vorbim de o situație sau vorbim de,, cauza”ne referim la factori externi și mai puțin luam în calcul credințele și convingerile noastre pe care le avem , ele rămân neconstiente dar ne influențeaza f mult . De multe ori consideram ca eliminand,,, cauza” externa, lucrurile se așază. Dar tot de atâtea ori ne inselam. Când putem înțelege ce anume din modul nostru de a gândi si de a ne vedea pe noi, pe ceilalți sau viata este distorsionat, greșit, diminuat sau accentuat putem schimba ceva. O terapie înseamnă și autocunoastere, dezvoltare personala. Toate cele bune!
Din pacate afirmatia dvs “este constient de ce s-a intamplat care sunt cauzele si ca trebuie sa-si revina putin si totul va fi bine” pare destul de departe de adevar. Dupa cum spunea si colega Olimpia, in absenta unei interventii psihoterapeutice, e mult mai probabil ca reactia lui la obstacolele actuale sa se repete…si poate chiar sa se amplifice. Va sugerez sa-l incurajati sa incerce cel putin 4-5 sesiuni de psihoterapie, pentru a-si da seama daca il pot ajuta cu ceva pe termen lung.
Dupa ce fac sex cu iubitul meu simt nevoia sa ma masturbez, desi el isi face foarte bine treaba. Fac acest lucru uneori dimineata, cand ma trezesc, seara, noaptea, cand nu pot dormi…
Mesaj anonim de pe terapeuti.ro/sfatul-terapeutului/:
Salutare! Am si eu o problema. Dupa ce fac sex cu iubitul meu,simt nevoia dupa sex sa ma masturbez,desibel isi face foarte bine treaba. Am momente in care dimineata cand ma trezesc,sa ma masturbez,sau seara,la fel,uneori cand ma trezesc peste noapte,de nu pot dormi,de asemeni simt nevoia sa ma masturbez. De ce? Ce se intampla? Vreau sa ma abtin de multe ori dar nu pot,simt nevoia sa simt acea placere. Ajutati.ma va, rog!
Pot fi mai multe cauze la mijloc. Va recomand sa apelati la psiholog pentru a descoperi motivul. Curaj!
Bună. Ce simţi că primeşti atunci când te masturbezi? Când anume, în trecut, poate chiar în copilărie, recurgeai la acest obicei? Ce se întâmpla înainte de a simţi nevoia de masturbare? Cum te simţeai?
Masturbarea e problematica odata ce devine mai frecventa sau mai placuta decat interactiunea intima cu persoana de langa tine. Cand masturbarea devine un obicei ce consuma multe resurse…cand persoana ajunge sa nu mai simta nevoia de interactiona si emotional cu persoana de langa el/ea…cand persoana consuma compulsiv, cu preponderenta materiale pornografice, e cazul sa se apeleze la sexolog. In cabinetul de psihosexologie sunt disponibile teste specifice ce evalueaza cat de problematic este acest obicei.
Este vorba despre soțul meu. În urma cu 3 ani a fost la un tăiat de porc și acolo s-a simțit obosit, iar noaptea a făcut un puseu de tensiune. De atunci ii tot este frica si face dese atacuri de panica.
Mesaj anonim de pe terapeuti.ro/sfatul-terapeutului/:
Bună ziua, este vorba despre soțul meu. În urma cu 3 ani, a fost la un tăiat de porc și acolo, s-a simțit obosit, și după degustare gras, Sărat, și bând o bere Ciuc la sfârșit, noaptea, a făcut un puseu de tensiune 183 cu 103.De atunci, ii este tot frica, are tratament cu Nebilet și Extravalerianic. Dar face dese atacuri de panica. Cu rău, stări de greata, transpirații în palmi, și tălpile picioarelor. Ma puteți ajuta cu un sfat, are nevoie de psiholog, sau Psihiatru. Am uitat sa specific, de 7 luni are 2 joburi, epuizante.
un consult psihiatric ar fi foarte indicat si preferabil sa reduca din stres. Succes!
Bună ziua. Ce vârstă are soțul dvs? În primul rând ar fi de folos o vizită la psihiatru. De asemenea putina mișcare, ieșiri în aer liber și timp pentru relaxare și odihnă. Altfel, banii pe care îi câștigă din cele doua joburi stresante le da pe medicamente și doctori. Se merită oare?
Sa renunte la unul dintre joburi. Starea de sanatate nu e prea buna. Macar pana isi revine, ar fi minunat daca ar merge si la un psihiatru.
DISCLAIMER: Terapeuti.ro nu isi asuma responsabilitatea pentru informatiile si pozele postate pe acest site de catre terapeuti si utilizatori. Raspunsurile nu inlocuiesc un consult de specialitate, ele sunt sugestii, directii de orientare! Nu puneti intrebari despre afectiuni care necesita o examinare medicala!
Continuand navigarea pe acest site sunteti de acord cu Termenii si Conditiile utilizarii.
Continuand navigarea pe acest site sunteti de acord cu Termenii si Conditiile utilizarii.
Copyright © 2011 - 2026 Terapeuti.ro | Toate drepturile rezervate.
