Am 18 ani si sunt in clasa a XII-a. As fi mers la psiholog, insa situatia financiara nu-mi permite, iar psihologul școlii nu m-a ajutat in experiențele trecute.
Bună. Am 18 ani si sunt in clasa a12a.
In mod normal as fi mers la psiholog pentru a discuta ceea ce urmeaza acum sa dezvolt, insa situatia financiara din momentul actual nu-mi permite iar psihologul școlii nu m-a ajutat in experiențele trecute.
Așadar: am o relatie de 6 luni cu un băiat de 22 ani. Pe parcursul relatiei am observat (si sper ca nu mi se pare) ca stima mea de sine a scazut considerabil. Prietenul meu are o parere de la foarte buna in sus despre sine (asa cred si sper ca nu ma insel) si asta e un lucru bun dar cred ca uneori e nefondată,putin exagerată eu privindu-l in mod obiectiv, din exterior. Revenind la mine. S-a întâmplat de cateva ori sa simt (sau sa ma faca sa ma simt) inferioară lui; sa ma simt extrem de prost pentru ca nu stiam ceva anume (o lege, spre exemplu) sau sa ma faca sa ma simt prost in fata unui prieten de-al lui. Nu simt ca evoluez alături de el, ci ca stau pe loc, simtindu-ma poate din ce in ce mai inferioara. Intr-o convorbire de mai devreme la telefon mi-a spus că e cu niste prieteni si au avut ceva subiecte faine de discutie pe teme filozofice. As fi vrut să-i spun sa detalieze insa m-am oprit brusc cu frica de a nu fi in tema cu ce urma sa-mi spuna si sa nu par din nou, imi
scuzați cuvantul, “proastă”.
Cu prietenii apropiați nu am probleme in a spune “nu stiu” si discut deschis despre orice, fara rușinea de a nu fi in tema. Ba chiar imi place sa am discuții interminabile si lipsite de prejudecăți cu unii oameni. Sau cel putin imi placea. Nu stiu daca prietenul meu face asta pentru ca simte nevoia sa-si exercite superioritatea asupra cuiva sau chiar sunt De-a binelea inferioară lui. Nu as vrea sa pun capat relatiei, întrucât sunt genul de persoana care renunță greu la oameni. Vreau sa schimb asta la noi si cred ca schimbarea ar trebui sa vina de la mine (poate o schimbare de atitudine) căci o discuție cu el cred ca nu ar da prea multe roade si m-as simti extrem, extrem de prost.
De asemenea, incerc sa evit întâlnirile cu prietenii lui pentru a nu gafa in vreun fel si a nu face imagine proasta (prietenilor cat si lui). Parca eram mai dezghetata in trecut. Uneori simt si o bariera de comunicare între noi. Nu-mi exprim poate unele idei sau nu duc pana la capat altele (in functie de reactia lui).
Multumesc!
ar fi mai mult de discutat insa din ce ai scris par sa fie doua probleme care tin aceasta relatie legata: prima este nevoia lui de a parea superior tie si nu numai (ceea ce are un efect asupra ta) si cea dea doua pare sa fie dificultatea ta din a renunta la acest partener, desi nu esti multumita de relatie. Ideal ar fi sa analizezi mai in detaliu acest episod; raspunsurile de moment s-ar putea sa nu fie suficiente. Curaj si succes!3
Ce iti ofera aceasta relatie cu el? Te simti iubita, apreciata, importanta in viata lui? Apropierea emotionala inseamna si faptul ca poti vorbi deschis fara a-ti pune piedici, fara a fi judecat sau ironizat. Cat de apropiata poti fi de un om cu care nu poti fi tu, ma intreb?
Nu inteleg dorinta de a schimba pe celalalt! De ce ar trebui sa te schimbi tu? Nu cumva stima ta de sine e prea scazuta? A gafa nu e o crima. Toti facem asta. Parerea mea e ca trebuie sa privesti adanc in sufletul tau sa vezi ce iti doresti mai exact si daca poti duce pana la capat ce ai inceput. Priveste in perspectiva.
Baietelul meu are are 7 ani, este foarte incapatanat, retras, fricos, ii este frica de tot ce este nou, nu vrea sa salute, la orice ii spun tranteste si bufneste.
Buna ziua!sunt o mamica de 28 de ani si am 2 copii(baietelul are 7 ani iar fetita 3).am probleme cu baiatul.este f incapatanat,retras,fricos.ii este frica de tot ce estr nou,nu vrea sa salute ii spun mereu sa salute dar pana nu il saluta cealalta pers el nu spune nimic si chiar si salutat abea raspunde si nici nu priveste pers respectiva,este mereu nervos la orice ii spun numai tranteste si bufneste.nu stiu cum sa il iau sa isi schimbe comportamentul.daca il intreb de scoala si incearca sa imi povesteasca iar eu nu am inteles ce a vrut sa spuna se supara si Nina povesteste nimic.nu stiu cum sa reactionez iar tatal lui imi spune mereu lasa-l lasa-l in pace.va multumesc
de cat timp este asa? Coincide cu o schimbare majora in viata lui? Este hartuit la scoala de colegi sau profesori? Poate ascunde ceva. Daca nu are niciun motiv real, ma gandesc ca asa este personalitatea lui, temperametul, ceea ce inseamna ca ar fi bine sa fie incurajat incetisor in directia buna. Succes!
Este foarte probabil că nu știe cum să reacționeze atunci când se confruntă cu emoții negative (sunt și foarte mulți adulți care nu știu cum!). Încercați să vorbiți cu el: așezați-vă la nivelul lui, folosiți o voce blândă și încercați să îi spuneți că îl înțelegeți dacă e supărat sau nervos sau îi este frică și că îl iubiți oricum. În momentele lui bune îi puteți arăta/povesti cum reacționați dvs când sunteți tristă sau supărată sau nervoasă astfel încât el să deprindă care e modalitatea cea mai potrivită pentru a-și descărca astfel de emoții care sunt normale.
A fost asa dintotdeauna? Cum era la gradinita? Cum era inainte de nasterea surorii? A avut intarzieri in dezvoltare? Interactioneaza cu alti copii? Are miscari sau activitati stereotipe, repetitive? Face ceea ce ii spuneti, raspunde la comenzi? Va implica in jocurile sau activitatile lui?
Cat de mult sta pe telefon/calculator? Care sunt pasiunile lui?
incercati sa-l duceti la o evaluare psihiatrica sau psihologica! Cu cat mai repede cu atat mai bine! Medicul de familie, d-na invatatoare, ce opinii au?
Ce parere aveti despre grupurile de copii/tineret din cadrul parohiilor ortodoxe? Am inteles ca se fac tot felul de activitati, se formeaza prietenii, socializare etc.
Buna ziua!
Ce parere aveti despre grupurile de copii / tineret din cadrul parohiilor ortodoxe ? Am inteles ca se fac tot felul de activitati, se formeaza prietenii, socializare, etc.
nu am participat la un asemenea grup asa ca nu am o parere in cunostinta de cauza, insa ma intreb ce ati vrea sa stiti defapt? Aveti anumite griji? Ne puteti da mai multe detalii?
Sunteti ortodoxa? Sunteti de acord cu ceea ce invata biserica ortodoxa? Sunteti de acord ca copiii dvs sa invete aceste lucruri? Daca da, si credeti ca le este util, incercati. Numai bine!
Eu sunt ortodoxă și fac parte dintr-un astfel de grup la penticostali. Nu pot spune că sunt de acord 100% cu ei, dar îmi face bine să merg acolo o dată pe săptămână. Sunt tineri de 13-20 de ani, socializam, facem diferite proiecte caritabila, piese de teatru, cor, vorbim despre ce înseamnă să fii femeie, ce înseamnă să ai o familie despre ce înseamnă să îl iau pe Dumnezeu în viața ta! Se fac cursuri de canto și alte instrumente muzicale gratuit. Menționez că sunt din Mangalia (un oraș mic ) și totuși la aceasta biserică avem parte de sufieciente oportunități.
Nu pot sa simt iubire. E o problema pe care am avut-o toata viata.
Olga Gâdea
:
Nu pot sa simt iubire. Nu ma refer neaparat la iubire romantica. Nu simt iubire pentru nimic si nimeni, nici macar fata de parinti. De fiecare data cand vorbesc cu tata la telefon si imi spune ca ma iubeste, ii spun inapoi “si eu te iubesc” cu jumatate de gura iar apoi ma simt vinovata pentru tot restul zilei. La fel si cu mama. Fata de ei, sunt un copil responsabil si incerc sa nu ii supar, dar toate astea pur si simplu pentru ca am un simt al responsabilitatii foarte dezvoltat, nu pentru ca simt afectiune pentru ei. Toata viata mea am facut lucruri pentru ca “a fost nevoie” sau pentru ca stiam ca asa trebuie facut, dupa normele societatii, dar rareori am facut ceva si sa simt intr-adevar ca o fac din placere.
In prietenii, eu sunt mereu cea mai retrasa. Ma simt prost pentru ca am prieteni care ar vrea sa ne petrecem mai mult timp impreuna si sa fiu mai afectuoasa, dar nu pot. Sunt mereu rece cu ei, dar nu din rautate, pur si simplu asa sunt eu. Am prieteni mai degraba pentru ca nu vreau sa fiu singura, nu pentru ca tin la ei.
Am avut o singura relatie, care a rezistat doar cat am fost indragostita, atat. Dupa ce a inceput sa scada nivelul de serotonina si dopamina, am fugit cat am vazut cu ochii, pentru ca mi-am dat seama ca nu il iubeam. Iubeam sa fiu indragostita, dar nu il iubeam pe el.
Cand a murit bunica, toata lumea a plans. Eu stateam la inmormantare si incercam sa ma prefac ca sufar, dar adevarul e ca in afara de soc (moartea ei a fost un soc pentru toata lumea, pentru ca a fost foarte brusca) nu simteam nimic. Am apreciat-o cand a fost in viata, pentru ca era o femeie exceptionala si isi iubea nepotii foarte mult, dar nu simteam o legatura foarte stransa cu ea. Pana si verii mei, care sunt baieti, au plans. In afara de mine.
Singurul tip de iubire pe care puteam sa il simt (acum ceva vreme, acum nici asta nu mai e valabil) era iubirea fata de animale. Am avut papagali, si i-am iubit enorm. Am avut iepuri, si de multe ori ieseam pe camp sa prind serpi. Imi placeau toate animalele, si mi-am dorit toata viata caine si pisica, dar inca locuiesc cu ai mei, si ei nu suporta parul de animale. Cand mi-am pierdut iepurasii, credeam ca lumea s-a sfarsit. La fel de mult am suferit si dupa papagali, si plangeam de fiecare data cand vedeam documentare despre animale neglijate sau abuzate. Acum, parca nici animalele nu mai trezesc nici un sentiment in mine.
Credeti-ma ca as merge la psiholog sau terapeut daca as avea bani, dar nu imi permite situatia financiara. De 3 ani imi doresc sa merg la consiliere psihologica dar nu am reusit sa strang resursele necesare. Inca sunt studenta, si parintii ma sustin financiar (inca un motiv pentru care vinovatia ma mananca de vie). Sunt in permanenta intr-o stare continua de stres si anxietate, si de aceea nu imi permit sa merg la munca pe durata facultatii. Abia pot sa fac fata la facultate, sa merg si la munca si la facultate e deja fantezie pentru mine…nu as face fata. Si nu stiu ce sa fac, pentru ca simt ca fara sentimente, viata nu are nici o valoare. Dar nu stiu unde sa ma duc sa cer ajutor, pentru ca nu am bani. Stie cineva ce as putea face?
Botezat-Antonescu Radu
:
este posbil ca atunci cand traim o stare continua de stres dezvoltam o tuburare anxioasa care sa ne forteze sa ridicam ziduri intre noi si ceilalti. Eu as discuta cu parintii despre ce se intampla cu tine si poate se gaseste totusi o solutie pt o vreme. Sunt terapeuti care au tarife negociabile si decente, se poate discuta frecventa sedintelor, exista chiar asociatii care au programe gratuite, etc.. Afla mai intai ce buget ai pt terapie pe luna si incepe de aici. Efortul trebuie facut sub o forma sau alta. Poti apela si la un psihiatru pt a rezolva partea organica, gratuit prin asigurarea de sanatate (cu cardul de sanatate). Solutii exista! Succes!
Roxana Nourescu
:
Cred ca aveti nevoie sa vorbiti cu un terapeut in detaliu. Incercați să discutati si cu parintii, poate veti gasi si sustinerea lor; chiar daca nu va pot ajuta financiar, e important sa stie ca va confruntați cu aceste dificultati. Daca doriti, ma puteti contacta in privat pentru consiliere psihologică pro bono.
Centru rezidential cauta logoped pentru copil de 4 ani – Dragomiresti
Suntem o casa de copii din comuna Domnesti Ilfov si avem un copil de 4 ani cu probleme de vorbire. Nu avem posibilitatea de deplasare, dar platim atat sedinta, cat si deplasarea logopedului.
Contact:
- skidscasadecopii@yahoo.com
- 0722.924.868
- www.casa-de-copii-domnesti.org
Leon Clinique cauta kinetoterapeut, reflexoterapeut, acupuncturist, terapeut Acces Bars – Bucuresti
Clinica privata din Bucuresti cauta kinetoterapeut, reflexoterapeut, acupuncturist, terapeut Acces Bars pentru colaborare. Oferim contract avantajos. Rog seriozitate.
Date de contact: 0723.391.158/0722.465.615
E-mail: leoncliniquemed@gmail.com
La un an de la casatorie a venit si micuta noastra. De atunci am inceput sa ne certam cam des si eu sa o jignesc foarte mult. Acum cateva luni mi-a zis ca trebuie sa facem o pauza si m-am speriat foarte tare.
Buna ziua!sunt casatorit de 4 ani,la un an de la casatorie a venit si micuta noastra. De atunci am inceput sa ne certam cam des si eu sa o jignesc foarte mult.Sincer ma simteam pe locul 2 mentionez ca imi iubesc copilul enorm nu e o chestie de gelozie. Cand fetita avea un an am plecat pe Tir si ma intorceam dupa 3-4luni,certurile si jignirile din partea mea au devenit si mai dese. Acum cateva luni dupa o cearta mai zdravana mi-a zis ca tre sa facem o pauza,atunci m-am ssperiat foarte tare si am inceput sa ma schimb,nu o mai jignesc,chiar s-au schimbat multe.Acum ne intelegem bine doar ca sotia nu mai are apetit sexual deci nu o mai atrag cu toate ca eu cred ca inca mai simte ceva pt mine.am hotarat ca eu sa astept ca ea sa isi revina dar cand se intampla sa mai facem sex ea se simte vinovata pt ca nu simte nimic si nu ma poate satisface nicii pe mine,cu toate ca eu nu i-am reprosat niciodata nimic.I-am recomandat un psiholog,o terapie de cuplu da nu vrea, zice ca o sa-si revina singura. Ce pot sa fac,varog sa ma ajutati cu un sfat, nu vreau sa ma gandesc la divort sunt sigur ca o sa putem trece peste asta. Va multumesc!
Ca mama care a nascut 3 copii iti spun sigur ca problema ei este in primul rand de natura hormonala. Îi recomand o vizita la ginecolog in primul rand.
Se pare ca ai intrat in “concurenta” cu copilul! Si esti furios ca mama trebuie sa-si imparta atentia cu el si “ajungi pe locul 2” ca si cum… tot copil ai fi si tu! Pe de alta parte, vrei o viata sexuala normala cu sotia ta. Pai… daca tu o pui in rol de “mama”, oare ti-ai dori sex “caritabil” ca sa “aiba grija de tine”? Daca vrei o femeie, poarta-te ca un barbat: fii tata la copil si ajut-o cu responsabilitatile in casa! Fii atent, tandru si dragut, vorbeste-i frumos, pentru ca injuriile si jignirile sunt “moartea pasiunii”! Simplu fapt ca vii acasa dupa 3-4 luni cu pretentii sa fii “servit” nu e suficient pentru ca ea sa fie atrasa sexual de tine, si refuzul ei in conditiile astea este abolut normal. Ai noroc ca e sincera si iti spune ca nu simte nimic, deci prin asta incearca sa te faca atent ca ceva nu e ok. Ai face bine sa asculti, si sa-ti pese! Cum sa faci asta? Sa o seduci. Ca si cum nu ti-ar fi sotie, sa i seduci ca pe o femeie pe care o doresti! Intreab-o cum poti sa-i arati ca o iubesti, ce poti face sa o ajuti cu ce are nevoie. Asculta cu 2 urechi ce iti spune, si schimba ceva in comportamentul tau. Si daca problema persista, mergeti impreuna la terapie de cuplu, nu este numai problema ei. Succes!
Am 23 de ani. Părinții mei nu s-au înțeles bine chiar de când s-au căsătorit. Tata manifesta accese de agresivitate pe fondul consumului de alcool. Pe fondul acestor probleme eu am fost lăsată la bunicii din partea mamei, pentru a fi crescută de ei de, când aveam mai puțin de un an.
Am 23 de ani, am terminat recent Facultatea de Drept. Părinții mei nu s-au înțeles bine chiar de când s-au căsătorit. Au locuit cu părinții tatălui, tot timpul au existat tensiuni între mama și familia tatălui. Tatăl nu nu s-a implicat foarte mult în viața de familie. Pe fondul acestor probleme (așa mi s-a spus) eu am fost lăsată la bunicii din partea mamei pentru a fi crescută de ei de când aveam mai puțin de un an (bunicii din partea mamei locuiesc la 10 minute de mers pe jos de locul unde locuiesc părinții). Mama s-a implicat în creșterea și educația mea, tatăl foarte puțin. Menționez că el manifesta accese de agresivitate pe fondul consumului de alcool, cu timpul devenind din ce în ce mai dese. Prin adolescență mama a început în discuțiile cu mine să îl critice pe tata și să îmi povestească tot ce o deranja pe ea la relație iar dacă mă opuneam și nu voiam să ma implic, invoca faptul ca fata este prietena mamei și trebuie să o
susțin, astfel simțindu-mă constrânsă să mă implic.De multe ori îmi zicea ca vrea sa se despartă, dar rămâne pentru mine, chiar dacă eu ziceam ca prefer sa fie despărțiți decât sa fie tensiunea continua între ei, agresivitatea și injuriile. Atunci când se înțelegeau bine ma simțeam dată deoparte, ca și cum atunci nu mai avea nevoie de mine.
În timpul facultății, după o cearta agresivă am ajutat-o pe mama sa se mute singură. O lunga perioada după a ținut legătura cu tatăl agresiv (vizite, convorbiri etc.)eu am fost prinsa la mijloc, tatăl îmi trimitea ocazional bani și în același timp îmi tot amintea să îl ajut, să o conving pe mama să se mute înapoi (în condițiile în care noi nu eram apropiați și nici nu depindeam de el financiar). După terminarea facultății, după încă o cearta agresiva (pe timpul facultății situația a fost extrem de tensionată între ei), mama a obținut un ordin de protecție și momentan e oarecum liniște.
Problema este că performantele mele academice au scăzut dramatic. Am fost elevă de nota 10 în toți anii de scoala, în primul an de facultate am luat bursa, după episodul cu mutarea mamei notele mele, cu toate ca îmi dădeam silința, au scăzut simțitor, am avut restante și abia am luat licența. M-am întors acasă pentru a învăța pentru examenul de admitere în profesie, dar am încontinuu o stare de nervi, de agitație, simt că nu mai contez, nu mă mai înțeleg nici cu bunicii la fel de bine, simt o furie împotriva mamei și ori de câte ori încerc sa discut ceva cu ea pe tema asta, orice zic îmi găsește vină pentru ca ma simt într-un anume fel. Relațiile cu tatăl nu există, doar câteva amenințări. Sunt în general nemulțumită, tristă, de multe ori nimic nu îmi convine din ce se întâmpla în jur. Încerc sa ma echilibrez o perioada, dar e îndeajuns o discuție în contradictoriu cu mama pentru a reveni în aceeași stare.
As dori sa fac ceva sa scap de furia pe care o am față de orice din jurul meu, de nesiguranța continuă și să mă echilibrez din nou, dar nu știu de unde sa încep. O altă problemă ce o am e ca întotdeauna mi se pare că, indiferent de cât de rău ma simt, de tristă, de confuză, nu e nimic important sau grav și nu ar trebui sa ma plâng (de multe ori mama îmi nega sentimentele mele fata de relația ei cu tata și îmi zicea ca ea ar trebui sa fie supărată, nu eu). Îmi este frica tot timpul ca exagerez.
Vă mulțumesc pentru răbdarea de a citi tot mesajul!
Este o problemă delicată, eu îți recomand terapie. Părerea mea este ca ești furioasa pe mama ta deoarece te-ai simțit abandonata la bunici, iar fata de tatăl tău simți ca te-a trădat pentru a a fost de acord cu povestea asta. Este delicat și necesita timp, pentru a putea avea o viata liniștită și a fii împăcată cu tine pe viitor începe sa faci terapie.
Totul a inceput acum 2 ani si jumatate, cand am remarcat o actrita despre care nu stiam nimic. Pe zi ce trecea, admiratia mea fata de ea crestea din ce in ce mai mult. Este cu 18 ani mai mare decat mine.
Sunt Vlad si am 24 de ani. Voi expune la final framantarile si intrebarile mele, la care voi ajunge povestind intamplarea mea, cauza si efect. E cam lunga dar cred ca utila pentru a intelege cum am ajuns la aceasta situatie. Totul a inceput acum 2 ani si jumatate. In 2015 stateam inca in Italia dar ca in fiecare vara ma intorceam acasa in Romania impreuna cu mama. Uitandu-ne la tv la un serial romanesc am remarcat o actrita despre care nu stiam nimic. Pe zi ce trece admiratia mea fata de ea crestea din ce in ce mai mult si cautasem informatii despre ea pe Web. Mi-am dat seama ca e din Bucuresti unde lucreaza la teatru. Este cu 18 ani mai mare decat mine, dar m-au impresionat atunci frumusetea si talentul ei. Totusi nu este faimoasa si nici nu dadea impresia de ”diva” inaccesibila, fapt pentru care cand m-am intors in Italia, la Roma, am reusit sa o gasesc pe Facebook si sa-i cer amicitia. Eram tare incantat, pentru a consolida amicitia luasem decizia sa fac un gest frumos. I-am
propus sa-i scriu pe Wikipedia biografia si datele despre cariera (dupa 20 de ani de activitate datele cam lipseau) in 3 limbi diverse. Nu ca i-ar fi folosit la ceva, dar ma cam deranja sa vad ca altii aveau iar ea nu. A acceptat cu entuziasm, ajutandu-ma sa completez datele, colaborand impreuna, si reusisem sa ma tin de cuvant, fara sa pretind nimic in schimb. Dupa care timp de cateva luni am continuat sa vorbim frecvent despre ea si activitatea ei, marindu-mi simpatia fata de ea.
Dupa aproape 1 an in vara anului 2016 m-am intors definitiv in Romania pentru probleme de familie si de serivici, dupa 8 ani de stat in Italia. Nu sunt din Bucuresti dar voiam sa fac tot posibilul sa o intalnesc pentru prima data fata in fata. In toamna am reusit de 2 ori sa ne intalnim datorita spectacolelor ei teatrale. Primul a fost in Constanta, orasul meu, al 2-lea la Bucuresti cu ocazia unei premiere la care eu exprimasem intentia de a fi prezent. Ea ma invitase, iar dupa spectacol (cel din capitala) ne-am oprit cu cativa din amicii ei la o terasa alaturi pentru a sarbatori premiera. Ea mi-a zis sa ma asez langa ea… dupa care in aceiasi seara tarziu luasem autocarul inapoi catre orasul meu. Facusem 250 km la dus si la intors pentru a fi prezent la o premiera a actritei mele preferate!
Dar…dupa a 2-a intalnire (pastrand un raport amical fan-actrita) mi-am dat seama ca ma indragostisem de ea. Nu conta ca avea 18 ani in plus fata de mine, divortata si cu 2 copii, eu o adoram. Desi nu prea pare, sunt totusi un tip timid dar am vrut sa imi inving timiditatea si sa-i declar sentimentele mele. Incet incet prin mesaje i-am dat de inteles unde voiam sa ajung. Amicitia nu mai era de ajuns pentru mine. Speram la mai mult. I-am declarat totul pe Facebook, desi as fi vrut sa o pot face fata-n fata, dar am fost nevoit de imprejurari sa o fac inainte, in scris. Ea nu mi-a raspuns nimic concret referitor la acest lucru dar, stiind ca eu aveam de gand sa revin curand in Bucuresti ca sa o vad cu ocazia unui nou spectacol, m-a invitat di nou la teatru. Asadar eu credeam ca si ea simtea ceva special pentru mine. Imi faceam iluzii. Am considerat invitatia ca un ”da” indirect, nu ca un refuz. M-am dus (ianuarie 2017) dar dupa spectacol insotind-o catre casa, mergand pe strada ea
imi confirma ca are un iubit. Imi cerea sfaturi pentru a face o vacanta la Roma alaturi de el (ciudat dar tocmai in orasul unde eu am locuit timp de 8 ani…era adevarat sau bataie de joc?), intrebandu-ma care sunt locurile de vizitat si chestii de genul asta. In timp ce eu eram acolo pentru a-i vorbi despre mine si despre sentimentele mele, ea ma intreba despre cum sa aibe o vacanta de neuitat alaturi de prietenul ei. Dar chiar si asa, eu nu credeam nimic. Ea pe Facebook avea fotografii singura (si el?), plus ca la prima intalnire mi-a marturisit ca isi crestea singura copiii. Iar eu, aveam impresia ca nu ar fi cuplata cu cineva. Din vorba in vorba pe strada mi-a zis ca i-ar fi pofta de pizza…si fara sa stau pe ganduri bineinteles ca am invitat-o la pizza. Pentru mine era o ocazie perfecta gandindu-ma ca ar fi in favoarea mea. Dupa cateva ezitari, a acceptat ! Intreband totusi cum de imi accepta invitatia daca iubitul o asteapta acasa…imi raspunde ca doar nu vom sta mult, toata
noaptea. Un raspuns oricum…putin convingator. Eu inca imi faceam sperante ca ma v-a accepta pe mine ca iubit.
Nimic de facut. De fiecare data cand incercam sa-i amintesc motivul pentru care eram acolo ea schimba rapid argumentul spunandu-mi ca pentru ea iubirea e ”superficiala”. Cina nu a durat mai mult de aproximativ o ora (pana la inchiderea pizzeriei) cand in final am plecat nervos si jignit catre aeroport ca sa iau un autocar catre Constanta. In urmatoarele doua luni am continuat sa-i trimit cateva mesaje care au dus la ruina raportul nostru de amicitie. Care nu s-a transformat in dragoste asa cum speram dar reprosuri din partea mea si jigniri din partea la amandoi. Fara vulgaritati dar, din punctul meu de vedere vorbe grele, dureroase. Eu eram atat de iluzionat ca mai devreme sau mai tarziu mi-ar fi acceptat avansurile…erau unele ciudatenii din comportamentul ei care imi dadeau de gandit acest lucru. Cand am luat cina impreuna imi punea totusi intrebari despre mine, despre parinti mei (mama mea), serviciul meu. De ce a acceptat invitatia mea, cunoscand intentiile, daca intr-adevar
avea deja un iubit? La prima intalnire (septembrie 2016) in Constanta mi-a zis ca daca in viitor as fi vrut sa ma duc la Bucuresti ca sa vad alt spectacol de al ei sau al altor artisti, m-ar fi gazduit la ea acasa. Nu s-a intamplat niciodata, nici eu nu am vrut sa profit de propunere (repet, desi nu pare, am un caracter mai timid, rezervat)…dar totusi, ce ciudat sa propui un astfel de lucru unui fan-amic cunoscut pe Facebook la prima intalnire fata-n fata. Poate inspiram simpatie, incredere, nu stiu. In februarie i-am trimis in privat o melodie ca dedicatie cu ocazia Valentine’s Day…la care imi raspunde ceva de genul ”Multumesc, foarte frumoasa!”…plus zambetul emoticon. Un comportament mereu contradictoriu, ca si cum intr-un fel ma respingea dar intr-alt fel ii facea placere. Un ”da” mai mult ”nu”…dar eu ca indragostit preferam sa cred ca era un ”da”. Tocmai de aceea am continuat sa insist.
In final mi-a zis sa apelez la un psiholog ca apoi intr-o convorbire (aprilie 2017) sa-mi urle ca eu as fi un obraznic, imatur si iresponsabil iar toata acea dragoste eu mi-am inventato-o (de ce as fi facut asa ceva nu stiu). Ca ar fi hartuita de insistentele mele si ca nu-i pasa de mine si de sentimentele mele. Mai mult de atat, ca as fi si un masochist (!?) si ca i-a parut rau ca a avut incredere in mine…Din acea zi am lasat-o balta, nu mai stiu absolut nimic de ea, fara mesaje, nici macar pe Facebook, refuz sa mai vad vesti, poze sau noutati legate de ea ca persoana si de activitatea ei ca actrita.
Am suferit mult. Nu a fost usor sa trec prin asta. Doua persoane, mama si o colega de servici mi-au fost alaturi. Nu am avut curaj sa vorbesc cu altii de teama ca nu ma vor intelege si ca ma vor critica. Dar dupa atata timp, atatea luni…ma simt vinovat. Imi dau seama ca nu am stiut sa ma opresc la timp. Nu am stiut sa ma multumesc doar cu o simpla amicitie. Am cerut prea mult. Ea era mai mare decat mine…dar care era problema? Daca o fata are un iubit cu multi ani mai mare, societatea nu o condamna, suntem obisnuiti cu astfel de cazuri. In schimb ar fi inca un tabu daca invers, un baiat foarte tanar s-ar simti foarte atras de o femeie mult mai mare. Scandal. Si totusi exista si cupluri de genul asta. Daca exista iubire adevarata se pot depasi obstacole de orice fel. Cred ca si pentru modul meu de a gandi m-a trimis la psiholog, idee care mereu am refuzat-o. Pentru mine ideea asta era ca o infrangere si mai mare, ca si cum i-as fi dat ei o satisfactie. Stiu doar ca ea a frecventat
psihologii si pe deasupra este si atrasa de domeniul asta. Eu va scriu aici, dar mi se pare divers modul de a va aborda, in scris. Dar in acel context eu am luat-o ca pe o jignire la adresa mea si a sentimentelor mele. Eu nu oblig pe nimeni sa ma iubeasca, dar as fi vrut ca macar ea sa inteleaga ceea ce mi se intampla, fara sa subestimeze (si sa nege evidenta) ceea ce simteam pentru ea.
Din suparare i-am zis si cateva lucruri de care, reflectand, imi pare rau. Am gresit, la nervi se spun multe lucruri…
Dar ceea ce ma preocupa dupa atata timp este…de ce nu reusesc sa trec peste si sa o uit? De ce ma simt vinovat? Am distrus o amicitie si eram perfect constient. Dar chiar si daca nu as fi procedat asa, unde m-ar fi dus continuarea unui astfel de raport? Dupa atata timp imi dau seama ca as vrea sa imi repar unele greseli, ea imi lipseste, chiar si doar ca amica. As vrea tare mult sa mai aud ceva bun din partea ei la adresa mea. Nu ca ultima data cand din ceea ce imi zicea la telefon parea ca eu as fi un stalker. Dar eu nu sunt asa ceva. Nu avut niciodata intentii rele. Nu i-am facut nici un rau! Sunt poate prea emotiv, dar cuvintele ei mi-au facut rau si inca mi le amintesc deloc cu nepasare. Am incercat sa nu ma mai gandesc deloc, sunt activ, lucrez, am hobby-uri (pasionat de muzica, colectionar de Cd-uri, discuri de vinil…), dar am inevitabil de multe ori unele momente cand din nimicuri imi amintesc de ea. Ar trebui deja sa fiu indiferent, ce a fost a fost, dar nu reusesc
niciodata pe deplin. As vrea tare mult sa o mai revad dar nu indraznesc nici macar sa-i mai scriu doua cuvinte. Oricum, ce rost ar avea? Ea mi-a cerut explicit sa nu o mai deranjez niciodata. Si asa am facut. Doar ca sunt eu care nu ma impac cu idea ca am ramas intr-un rau raport cu o persoana care a insemnat foarte mult pentru mine, chiar daca am fost eu cel care cu aroganta nu s-am multumit doar cu amicitia ei. Dupa tot ce s-a intamplat, indragostit nu mai sunt, s-a terminat sentimentul ala puternic. Dar ea imi lipseste oricum ca persoana. Eu voiam totul sau nimic, credeam ca a renunta la o amicitie e ca si cum ai renunta la un obiect, care azi il ai, maine poate nu, si nu afecteaza cu nimic. Relatiile dintre oameni, indiferent de nivelul la care se afla, sunt fragile. Trebuie intretinute. Eu am ales altceva. Decat sa ma multumesc cu putin, am ales nimic. Ma intristeaza faptul ca in teorie nu as mai putea sa o vad si sa-i vorbesc niciodata. Daca as face-o nu stiu cum ar lua-o,
decat o reactie negativa prefer sa ma feresc. Poate peste cativa ani, cine stie…Idea ca tot acest regret mi l-as tine pe timp indelungat, poate toata viata (asta e impresia) nu prea imi da pace. As putea sa cer scuze, dar sunt totusi cateva lucruri care le-am povestit si peste care totusi nu reusesc sa trec peste si care in sinea mea nu accept. Nu as mai fi coerent cu mine insumi. Nu stiu daca o amicitie distrusa pentru acest tip de probleme s-ar putea repara, cum, in ce fel si peste cat timp. Sau daca e mai bine, asa cum deja am facut, sa pastrez distanta pentru totdeauna.
Ce e de facut? Va intreb pe voi.
Multumesc pentru rabdare si intelegere.
Vlad
Buna! Îmi amintesc ca am mai citit mesajul tău dar nu mai știu când și unde. Ce am înțeles eu din povestea ta este ca ai fost îndrăgostit de ea și chiar ai sperat ca va fi ceva intre voi, cum ai spus și tu Îți făcusei iluzii pe care probabil ca le-ai proiectat în exterior fără sa-ti dai seama. Sunt de acord ca e posibil ca ea sa fi avut un comportament ambivalent și ambiguu care sa te fi indus în eroare. De ce? Poate îi făcea plăcere atenția și admirația ta fără sa fi dorit mai mult de la tine. Poate acest interes al tău îi creștea stima de sine și te lăsa să te apropii atât cât își dorea ea. Din punctul meu de vedere oricum era o relație dezechilibrata, nu una de egalitate iar femeile nu apreciază prea tare bărbații pe care îi pot controla ușor (și nu doar femeile ci și bărbații). Tind sa cred ca te pui ușor într-o poziție de inferioritate, poate și datorită timidității și neîncrederii în tine, de unde și ideea ca ești vinovat și ar trebui sa-ti ceri scuze. Sfatul meu este sa îi respecți decizia, sa o lași să-si vadă de viața ei și tu de a ta. Sa cauți pe cineva apropiat ție cu care sa ai lucruri în comun și care sa nu te trateze de sus. Dar pentru asta e necesar sa lucrezi la stima de sine și sa te apreciezi tu în primul rand. Cu sau fără psiholog. Succes!
Am 12 ani si deja îmi doresc moartea. Simt că nu însemn nimic. Simt că nimănui nu-i pasă de mine. Uneori m-am tăiat. Simt că dacă aș muri, lumea ar fi fericită.
Bună ziua.De ceva timp nu mă mai simt bine în pielea mea.Uneori am si scăpări maniace.Am 12 ani si deja îmi doresc moartea. Simt că nu însemn nimic .Simt că nimănui nui pasă de mine.Aș vrea să fiu singură pentru totdeauna .Fara nimeni.Uneori m-am tăiat .Simt că dacă aș murii lumea ar fii fericită. M-am deschis fațā de colegii mei iar aceștia și-au bătut joc de mine.Nu știu ce să mai fac.Nu mai pot dormii nopțiile.Îmi e tot mai greu să mă ascund după un zâmbet. Îmi e frică că dacă voi spune cuiva .Ma va crede nebună .
Imi pare foarte rau pentru ce simti. Sper ca in viata ta exista o persoana in care totusi sa ai incredere si care sa te inteleaga (daca nu mama si tata, poate o matusa, vecina, un profesor, profesoara, psiholog scolar…). Incearca sa petreci mai mult timp cu acea persoana si sa ii povestesti prin ce treci. Nu esti nebuna. Te simti singura si neiubita si ignorata. Un om ar trebui sa inteleaga prin ce treci. Poti merge la un psihoterapeut? Ar fi de mare ajutor!
Pentru început poți merge la consilierul din școala unde înveți. Vorbește cu un profesor care te-ar putea înțelege și/sau dirigintele tău pentru a te pune în contact cu psihologul școlii.
Continuand navigarea pe acest site sunteti de acord cu Termenii si Conditiile utilizarii.
