Am avut doi parteneri pana la prietenul actual. El a devenit frustrat de acest aspect si am ajuns la certuri foarte mari si lungi. A inceput sa imi interzica sa ma machiez cu negru, sa port decolteu si daca port o fusta sau pantaloni scurti, trebuie sa le masor lungimea si sa il intreb daca e de acord. Nu ma lasa sa pun poze cu mine pe rețele de socializare, decat daca il intreb si ii explic motivul.
Mesaj anonim, prin secțiunea Consiliere online
Răspunsuri prin intermediul grupului Întreabă un psiholog sau psihoterapeut online
Buna! Sunt fata si am 18 ani. De 7 luni am o relatie cu un baiat(ii voi spune K) ce are aproape 20 de ani. Totul era foarte frumos la inceput, dar cred ca totul a devenit foarte toxic. Pe scurt, eu mi.am inceput viata sexuala la 16 ani si am avut doi parteneri pana la K. El cu timpul a inceput sa devina frustrat de acest aspect si am ajuns la certuri foarte mari si lungi. Țipa la mine, ma injura, se purta urat, ma facea intentionat sa plang ca sa sufar cum sufera el. Si tot la inceput nu imi zicea nimic legat de stilul meu, dar a inceput sa imi interzica sa ma machiez cu negru, sa port decolteu si daca port o fusta sau pantaloni scurti, trebuie sa le masor lungimea si sa il intreb daca e de acord. De altfel, nu ma lasa sa pun pozd cu mine pe rețele de socializare, decat daca il intreb si ii explic motivul. Nu ii place de prietena mea cea mai buna si mi a zis ca eu daca merg la ei in oras sa o vad pe ea si mai am timp sa ma vad si cu el, el nu va vrea pe motiv ca ma vad si cu ea
in ziua respectiva. La un moment dat K voia să aleg intre el si prietena mea, dar pana la urma si.a revenit. Se enerveaza din lucruri foarte minore, daca de exemplu trimit o poza cu mine pe un grup de messenger cu prieteni de ai mei, face urat. Am si eu defectele mele, de exemplu, sunt o persoana tăcută si el vrea sa fiu mai vorbăreață, dar mi.e greu sa devin asa si el vrea asta cat mai rapid. Cum as putea sa mai procedez cu el? Credeti ca se poate schimba ceva?
De 3 ani sunt extrem de nervoasa si irascibila. Din ce in ce mai rau. Din orice ma agit. Am nevoie de ajutor. Am tot sperat sa vina ziua in care sa ma temperez dar nu mai vine. Sunt extrem de pesimistă, imi doresc sa plang sa ma eliberez si nu pot, imi e frica sa merg noaptea prin casa, imi e frica de întuneric, tip la familia mea zilnic, din orice discuție ma aprind, m-am saturat, imi doresc sa redevin eu, sa slăbesc, sa traiesc in armonie, sa-mi gasesc linistea, Nu le mai pot duce pe toate…
Mesaj anonim, prin secțiunea Psihoterapeut online
Răspunsuri prin intermediul grupului Întreabă un psiholog sau psihoterapeut online
Buna ziua, am 27 de ani, căsătorită, un băiețel de 2 ani, lucrez într-un call center (momentan de acasa), sunt o persoana extrem de sensibilă dar de ceva timp (3 ani) sunt extrem de nervoasa si irascibila.
Din ce in ce mai rau. Din orice ma agit. Am nevoie de ajutor.
Demult, am nevoie. Am tot sperat sa vina ziua in care sa ma temperez dar nu mai vine. Cauze in ordinea întâmplării in viata mea:
- neîncrederea în mine, de cand ma stiu am avut aceste probleme, în special de cand am intrat la liceu, mereu mi am vazut defectele si m-am comparat cu altii mai buni decât mine, sunt o perfectionista
- kg in plus, niciodata nu am fost slaba dar de 3 ani nu ma mai simt deloc bine in pielea mea, ma consider grasa, urâtă, transpir tot timpul si asta ma obosește
- reproșurile din partea părinților mei in special a tatălui meu, din cauza ca nu am terminat Facultatea de fapt Nu am dat licența si au fost n discuții si scandaluri si plansete pe tema asta
- dorința de a rămâne gravidă care s a intamplat dupa un tratament si 1 an
- apariția sarcinii si izolarea la pat caci mi a fost interzis efortul de la 4 luni pana la nastere, din cauza contractiilor
- nașterea, alaptarea, nestiinta creșterii si îngrijirii copilului, diagnostice grave dar oarecum false primite de la medic in ce priveste copilul, statul in spital după nastere mai mult decat ma asteptam eu + internarea cu copilul dupa 3 saptamani de viata, au fost niște momente groaznice, am trăit un coșmar, eu nu ma bucuram deloc de acele momente ci eram disperată, plangeam din orice, zilnic
- neputința de a ne lua propria casă din cauza unor probleme cu dosarul la banci
- simteam ca nu mai sunt eu, ca nu e viata mea, voiam sa redevin eu
- plecarea sotului in misiune militară de război timp de 6 luni
- plansete, tipete, sărbători fara el, nervi
- acumularea de kg mai multe decat niciodata, mâncarea in exces pe fond de stres
- incertitudini si intrebari legate de momentul reinceperii serviciului, cresei, în cazul copilului
- reluarea activității, lupta cu mine însămi de a reuși, de a da din nou teste dupa o pauza lunga
- izolarea la domiciliu in urma Covid
- lupta continua cu mine de a fi bine, de a reuși dar mereu încheiată negativ
- extrem de pesimistă, imi doresc sa plâng sa ma eliberez si nu pot, imi e frica sa merg noaptea prin casa, imi e frica de întuneric, tip la familia mea zilnic, din orice discuție ma aprind, m-am săturat, imi doresc sa redevin eu, sa slăbesc, sa traiesc in armonie, sa mi gasesc linistea, Nu le mai pot duce pe toate…
Din ce in ce mai rau. Din orice ma agit. Am nevoie de ajutor.
Demult, am nevoie. Am tot sperat sa vina ziua in care sa ma temperez dar nu mai vine. Cauze in ordinea întâmplării in viata mea:
- neîncrederea în mine, de cand ma stiu am avut aceste probleme, în special de cand am intrat la liceu, mereu mi am vazut defectele si m-am comparat cu altii mai buni decât mine, sunt o perfectionista
- kg in plus, niciodata nu am fost slaba dar de 3 ani nu ma mai simt deloc bine in pielea mea, ma consider grasa, urâtă, transpir tot timpul si asta ma obosește
- reproșurile din partea părinților mei in special a tatălui meu, din cauza ca nu am terminat Facultatea de fapt Nu am dat licența si au fost n discuții si scandaluri si plansete pe tema asta
- dorința de a rămâne gravidă care s a intamplat dupa un tratament si 1 an
- apariția sarcinii si izolarea la pat caci mi a fost interzis efortul de la 4 luni pana la nastere, din cauza contractiilor
- nașterea, alaptarea, nestiinta creșterii si îngrijirii copilului, diagnostice grave dar oarecum false primite de la medic in ce priveste copilul, statul in spital după nastere mai mult decat ma asteptam eu + internarea cu copilul dupa 3 saptamani de viata, au fost niște momente groaznice, am trăit un coșmar, eu nu ma bucuram deloc de acele momente ci eram disperată, plangeam din orice, zilnic
- neputința de a ne lua propria casă din cauza unor probleme cu dosarul la banci
- simteam ca nu mai sunt eu, ca nu e viata mea, voiam sa redevin eu
- plecarea sotului in misiune militară de război timp de 6 luni
- plansete, tipete, sărbători fara el, nervi
- acumularea de kg mai multe decat niciodata, mâncarea in exces pe fond de stres
- incertitudini si intrebari legate de momentul reinceperii serviciului, cresei, în cazul copilului
- reluarea activității, lupta cu mine însămi de a reuși, de a da din nou teste dupa o pauza lunga
- izolarea la domiciliu in urma Covid
- lupta continua cu mine de a fi bine, de a reuși dar mereu încheiată negativ
- extrem de pesimistă, imi doresc sa plâng sa ma eliberez si nu pot, imi e frica sa merg noaptea prin casa, imi e frica de întuneric, tip la familia mea zilnic, din orice discuție ma aprind, m-am săturat, imi doresc sa redevin eu, sa slăbesc, sa traiesc in armonie, sa mi gasesc linistea, Nu le mai pot duce pe toate…
Cardul meu stă numai în buzunarul prietenului meu. El îmi ia toți banii, pentru facturi/chirii /cheltuielile casei sau îmi cere mereu cu împrumut și nu îi mai dă înapoi. Alege chirii foarte scumpe, iar eu nu pot pune nimic deoparte din cauza cheltuielilor mari. M-am săturat să muncesc doar ca să plătesc facturi și chirii.
Mesaj anonim, prin secțiunea Consiliere online
Răspunsuri prin intermediul grupului Întreabă un psiholog sau psihoterapeut online
Bună tuturor!
Am 23 de ani( sex feminin) ,mă aflu intr-o relație de aproximativ 3 ani cu iubitul meu , el având 30.
Pentru moment , noi locuim in străinătate ,avem deja 2 ani, problema (lui) cea mai mare fiind Banii!! In afara de salariu el mai are și un bussines propriu din care câștiga destui bani. In schimb eu , beneficiez doar de salariul de la munca .
Eu niciodată nu am știut de banii lui , cât a strâns sau ce a făcut cu ei,in schimb el a știut mereu de banii mei , la început cardul meu stătea numai pe buzunarul lui;acum însă, lucrurile s-au mai schimbat dar tot rău este, deoarece am avut certuri NON-stop și încă avem pe tema banilor,și asta pt ca el m-a neglijat din orice punct de vedere datorită bussines-ului solicitant +munca+alte griji!
Eu nu spun ca banii nu sunt necesari in viața fiecărui om dar nici Primordiali! Cel puțin pt mine NU! El in schimb vede doar bani,eu fiind pe 0 după atâta timp in care efectiv , simt ca am muncit degeaba , deoarece el mi-a luat toți banii, pe facturi/chirii /cheltuielile casei etc plus ca îmi cerea mereu cu împrumut și nu ii mai vedeam pt ca la scurt timp veneau facturi peste facturi sau ziua când trebuia sa plătim chiria și acolo se duceau! Nu am zis niciodată ca eu nu pun bani pt cheltuilele casei însă ,mereu ma punea sa plătesc cot-la-cot cu el ținând cont ca ,eu aveam doar un salariu ,el in schimb poate și doua lunar, fapt de care mi-am dat seama mai târziu,nu mai zic ca el luase o casa scumpă , fapt cu care nu am fost de acord dar părere mea nu a lut-o niciodată in considerare,ceea ce m-a durut și mai mult! Mereu vedeam multe lucruri frumoase ca orice femeie și nu îmi puteam permite sa îmi cumpăr deoarece aveam discuții cu el ca trebuie sa îmi
plătesc chiria și facturile mai întâi.
Ma rog, in casa aceea am stat vreo 7 luni, după care am fost nevoiți sa ne mutam deoarece a fost scoasă la licitație de către proprietar , el a luat o casa și mai mare cu ,curte mare, garaj ,pt a-și depozita lucrurile ce le avea pt vânzare ,mai exact pt afacerea lui; bineînțeles ca eu nu am fost de acord deoarece chiria era foarte scumpă și era o casa greu de întreținut din orice punct de vedere, și ținând cont ca eu nu am putut pune nimic deoparte tot din cauza cheltuielilor mari , acum ce sa vezi, se repeta aceeași poveste , încă și mai rău! Încă locuim aici de un an, certuri /bătăi au fost mereu din cauza sumelor enorme , eu nu am mai avut de munca 4 luni , el a ținut totul , acum eu de o luna m am angajat și încerc sa îmi pun ceva de parte dar sa mai și contribui la cheltuieli ca sa fie bine , am avut o înțelegere cu el sa dau de aici încolo mai puțin de jumătate ca sa îmi pot pune și eu ceva de o parte dar iar nu se poate , deoarece pt a acoperi chletuielile pt toată luna asta este nevoie de 1800£ ,deoarece el a plătit pe jumătate facturile și i au băgat mereu penalități și uite așa s au strâns . El știe ce a făcut mai bine cu banii de nu a plătit totul la timp, căci bani a avut mereu . Acum , eu i am spus ca mai mult de 300£ nu ii dau pt ca in Iulie ne am propus sa mergem acasă , și nu vreau sa ajung sa ii cer lui bani și acolo.. mi a făcut un scandal de au auzit și vecinii , a faramat o masa și a urlat la mine cât îl țin plămânii ca , nu îmi e rusine, ca el a ținut totul pana acum și eu nu vreau sa ii dau bani sa plătească ce e de plătit , ca las totul pe el etc, asta însemnând sa rămân iar pe 0 ca și pana acum dacă ar fi sa ii dau bani, ceea ce am jurat ca nu o sa se mai întâmple , pr ca m am saturat sa muncesc doar ca sa plătesc facturi și chirii iar pe mine sa ma las deoparte .
Va rog, din suflet sa ma ajutați cu un sfat/părere , ar conta foarte mult pt mine , deoarece nu vreau sa fac vreo prostie la nervi , simt ca o iau razna la propriu , încerc sa ma controlez dar simt cum ma lasă toate puterile.
Poate , prin scris nu pare atât de gravă situația și nu poți simtii ce simte cel in cauza , dar bănuiesc ca persoanele care au trecut sau trec printr o poveste asemănătore sau ca a mea , stiu despre ce vorbesc și ce simt !
Țin sa mnetionez ca eu țin legătura doar cu mama mea care este aici , și nici ea nu are o situație prea buna ca sa ma poată primi sau sa ma ajute cu ceva și nici nu vreau sa ii mai spun toate astea ca sa o amărasc mai rău , ca le are ea pe ale ei, plus ca mi-e jena.. sunt destul de mare ca sa ma pot descurca .. in țara n am la cine sa ma duc ,toate ușile îmi sunt închise …și nu mai știu ce sa fac . Plâng neîncetat ,nu mai manac , nu mai dorm ,și simt cum ma pierd .
Aștept sfaturile voastre !
Va mulțumesc !
Am 23 de ani( sex feminin) ,mă aflu intr-o relație de aproximativ 3 ani cu iubitul meu , el având 30.
Pentru moment , noi locuim in străinătate ,avem deja 2 ani, problema (lui) cea mai mare fiind Banii!! In afara de salariu el mai are și un bussines propriu din care câștiga destui bani. In schimb eu , beneficiez doar de salariul de la munca .
Eu niciodată nu am știut de banii lui , cât a strâns sau ce a făcut cu ei,in schimb el a știut mereu de banii mei , la început cardul meu stătea numai pe buzunarul lui;acum însă, lucrurile s-au mai schimbat dar tot rău este, deoarece am avut certuri NON-stop și încă avem pe tema banilor,și asta pt ca el m-a neglijat din orice punct de vedere datorită bussines-ului solicitant +munca+alte griji!
Eu nu spun ca banii nu sunt necesari in viața fiecărui om dar nici Primordiali! Cel puțin pt mine NU! El in schimb vede doar bani,eu fiind pe 0 după atâta timp in care efectiv , simt ca am muncit degeaba , deoarece el mi-a luat toți banii, pe facturi/chirii /cheltuielile casei etc plus ca îmi cerea mereu cu împrumut și nu ii mai vedeam pt ca la scurt timp veneau facturi peste facturi sau ziua când trebuia sa plătim chiria și acolo se duceau! Nu am zis niciodată ca eu nu pun bani pt cheltuilele casei însă ,mereu ma punea sa plătesc cot-la-cot cu el ținând cont ca ,eu aveam doar un salariu ,el in schimb poate și doua lunar, fapt de care mi-am dat seama mai târziu,nu mai zic ca el luase o casa scumpă , fapt cu care nu am fost de acord dar părere mea nu a lut-o niciodată in considerare,ceea ce m-a durut și mai mult! Mereu vedeam multe lucruri frumoase ca orice femeie și nu îmi puteam permite sa îmi cumpăr deoarece aveam discuții cu el ca trebuie sa îmi
plătesc chiria și facturile mai întâi.
Ma rog, in casa aceea am stat vreo 7 luni, după care am fost nevoiți sa ne mutam deoarece a fost scoasă la licitație de către proprietar , el a luat o casa și mai mare cu ,curte mare, garaj ,pt a-și depozita lucrurile ce le avea pt vânzare ,mai exact pt afacerea lui; bineînțeles ca eu nu am fost de acord deoarece chiria era foarte scumpă și era o casa greu de întreținut din orice punct de vedere, și ținând cont ca eu nu am putut pune nimic deoparte tot din cauza cheltuielilor mari , acum ce sa vezi, se repeta aceeași poveste , încă și mai rău! Încă locuim aici de un an, certuri /bătăi au fost mereu din cauza sumelor enorme , eu nu am mai avut de munca 4 luni , el a ținut totul , acum eu de o luna m am angajat și încerc sa îmi pun ceva de parte dar sa mai și contribui la cheltuieli ca sa fie bine , am avut o înțelegere cu el sa dau de aici încolo mai puțin de jumătate ca sa îmi pot pune și eu ceva de o parte dar iar nu se poate , deoarece pt a acoperi chletuielile pt toată luna asta este nevoie de 1800£ ,deoarece el a plătit pe jumătate facturile și i au băgat mereu penalități și uite așa s au strâns . El știe ce a făcut mai bine cu banii de nu a plătit totul la timp, căci bani a avut mereu . Acum , eu i am spus ca mai mult de 300£ nu ii dau pt ca in Iulie ne am propus sa mergem acasă , și nu vreau sa ajung sa ii cer lui bani și acolo.. mi a făcut un scandal de au auzit și vecinii , a faramat o masa și a urlat la mine cât îl țin plămânii ca , nu îmi e rusine, ca el a ținut totul pana acum și eu nu vreau sa ii dau bani sa plătească ce e de plătit , ca las totul pe el etc, asta însemnând sa rămân iar pe 0 ca și pana acum dacă ar fi sa ii dau bani, ceea ce am jurat ca nu o sa se mai întâmple , pr ca m am saturat sa muncesc doar ca sa plătesc facturi și chirii iar pe mine sa ma las deoparte .
Va rog, din suflet sa ma ajutați cu un sfat/părere , ar conta foarte mult pt mine , deoarece nu vreau sa fac vreo prostie la nervi , simt ca o iau razna la propriu , încerc sa ma controlez dar simt cum ma lasă toate puterile.
Poate , prin scris nu pare atât de gravă situația și nu poți simtii ce simte cel in cauza , dar bănuiesc ca persoanele care au trecut sau trec printr o poveste asemănătore sau ca a mea , stiu despre ce vorbesc și ce simt !
Țin sa mnetionez ca eu țin legătura doar cu mama mea care este aici , și nici ea nu are o situație prea buna ca sa ma poată primi sau sa ma ajute cu ceva și nici nu vreau sa ii mai spun toate astea ca sa o amărasc mai rău , ca le are ea pe ale ei, plus ca mi-e jena.. sunt destul de mare ca sa ma pot descurca .. in țara n am la cine sa ma duc ,toate ușile îmi sunt închise …și nu mai știu ce sa fac . Plâng neîncetat ,nu mai manac , nu mai dorm ,și simt cum ma pierd .
Aștept sfaturile voastre !
Va mulțumesc !
Sotul meu a avut o copilarie problematica, cu violenta fizica, mama cu tentative de suicid, depresiva, tatal, figura absenta. De la o vreme a inceput sa bea mai des, sa nu mai stie de el. Mi-a spus ca are multe regrete si frustrari, ca vrea sa moara, ca viata lui nu are un sens. Crede ca noi (avem trei copii) vom fi mai bine fara el. A spus ca o sa reuseasca sa isi ia viata.
Mesaj anonim, prin secțiunea Psiholog online
Răspunsuri prin intermediul grupului Întreabă un psiholog sau psihoterapeut online
Buna ziua,cer un sfat pentru sotul meu 43 ani lucreaza la receptie marfa.A avut o copilarie problematica cu violenta fizica ,mama cu tentativ suicid depresiva,tatal figura absenta.Noi suntem un cuplu din 1995 cu 3 copii.De o vreme ..treptam a i ceput sa bea mai des..mai des sa nu mai stie..efectiv de el.In 2 discutii care am avut mi a spus ca el are multe regrete si frustrari,vrea sa moara,nu are un sens viata lui .El bea ca sa nu sinta gandurile care le are cand nu bea…crede ca noi vom fii mai bine fara el…mi se pare ca are ganduri usor confuzionale.Nici nu doarme bine
.I am sugerat sa mergem la un specialist nu vrea A spus ca el are tupeu si o sa reuseasca sa isi ia viata.Problema dupa spusesle lui este ca nu se simte iubit …si de mine dar eu tind sa cred ca are o depresie…majora si orice as face eu..nu l ar ajuta foarte mult..intrebarea ..ce sa fac?
.I am sugerat sa mergem la un specialist nu vrea A spus ca el are tupeu si o sa reuseasca sa isi ia viata.Problema dupa spusesle lui este ca nu se simte iubit …si de mine dar eu tind sa cred ca are o depresie…majora si orice as face eu..nu l ar ajuta foarte mult..intrebarea ..ce sa fac?
Inchirieri cabinete – Bucuresti (zona Piata Alba Iulia)
Inchiriez spatii adecvate prestarii serviciilor:
- psihoterapie adulti, adolescenti, copii;
- logopedie, tulburarile spectrului autist;
- grupuri de dezvoltare personala;
- workshopuri;
- coaching;
- medicina de familie, homeopatie, interviuri;
- avocatura;
- meditatii limbi straine – de grup.
Cabinetele sunt utilate corespunzator desfasurarii activitatilor de mai sus.
Zona rond Piata Alba-Iulia, sect. 3
Spatiile beneficiaza de sala de asteptare si pot fi inchiriate cu: ora , ziua, etc.
Apa, cafeaua, ceaiul si cadrul prietenos sunt din partea casei.
Preturi la cerere!
tel. 0722.427.907
Psiholog Darius Ponov
In cat timp se rezolva o afectiune la psiholog? De exemplu, depresia, anxietatea, stima de sine scazuta, traumele? Fac terapie de 3 ani si nu vad mari schimbari. As fi dorit mai mult sa mi se zica direct ce sa fac si cum sa fac, fie ca nu functiona. Incercam. Daca nu mergea, schimbam exercitiul…
Mesaj anonim, prin secțiunea Consiliere online
Răspunsuri prin intermediul grupului Întreabă un psiholog sau psihoterapeut online
Buna! Sunt curioasa in cat timp s ar putea rezolva o afectiune la psiholog? De ex depresia, anxietatea, stima de sine scazuta, traumele. S.a.m.d.
Fac terapie de 3 ani si nu vad mari schimbari. Trag de mine dar simt ca nu am timp la o ora sa dezbat tot ce am de spus. As fi dorit mai mult sa mi se zica direct ce sa fac si cum sa fac, fie ca nu functiona. Incercam. Daca nu mergea, schimbam exercitiul…
Da, ador sa merg. Ador ca ma simt ascultata si inteleasa. Insa as dori sa stiu si daca s a rezolvat pana acum ceva definitiv?
Chiar as dori sa stau 24 ore cu un psihoterapeut sa pot spune mai multe si sa vada cum sunt eu ca om, in viata de zi cu zi… sa ma cunoasca. Fiindca de multe ori ma deschid greu. (Fata de alte persoane, la terapie sunt cat pot de deschisa).
De ex o persoana care e depresiva de multi ani si ii trece o perioada . .. apoi iar ii revine depresia.
Sau fricile. Chiar pot trece definitiv?
Ma simt mai mult informata decat ca scap de ce am si cat sufar.
Sper sa nu supar pe nimeni. Multumesc!
Fata 22
În februarie soțul meu avea atacuri de panică și anxietate. Slăbise mult, dormea mult și era foarte trist. Și îmi tot repeta că ar vrea sa ne mutăm din localitate. Acum are impresia că cineva îi vrea răul, se simte în pericol, are stări de paranoia, îl deranjează sunetele de orice fel, nu este atent când vorbesc cu el, îl lasă memoria și nici nu reușește să fie focusat la muncă.
Mesaj anonim, prin secțiunea Psihoterapie online
Răspunsuri prin intermediul grupului Întreabă un psiholog sau psihoterapeut online
Bună ziua! Am aproape 29 de ani, într-o relație de aproape 10 ani, căsătoriți de 5 ani și avem 2 copii. Eu sunt in concediu de creștere copil.
Problema e că sunt foarte îngrijorată pentru soțul meu.
Prin februarie a apărut o stare pe care am catalogat-o drept depresie. Avea atacuri de panică și anxietate. Slăbise mult, dormea mult și era foarte trist. Și îmi tot repeta că ar vrea sa ne mutăm din localitate (locuim in Iași). I-am explicat că nu se poate, deoarece eu atunci eram însărcinată în ultimele săptămâni și urma să îl nasc pe cel de-al doilea copilaș. In plus ne-am apucat și de construcție unei căsuțe, pentru care deja am dat un avans la contructor destul de mare, deci nu am fi putut pleca și să lăsăm totul balta.
A început un tratament cu antidepresive timp de o luna și a început să meargă și la ședințe de terapie. Dar a mers doar la 3 ședințe, apoi a încetat pe motiv de carantină. La fel și cu pastilele, după o lună nu le-a mai luat și nici nu a vrut să mai revină la doctor.
Problema nu s-a rezolvat, ci din potrivă, am ajuns la concluzia că de fapt s-ar putea sa fie mai serioasă de atât, deoarece el are impresia că cineva îi vrea răul, că tot timpul se simte în pericol, are stări de paranoia, îl deranjează sunetele de orice fel, nu este atent când vorbesc cu el, îl lasă memoria și nici nu reușește să fie focusat la muncă. El acum lucrează de acasă, de când cu izolarea.
Am fost și sunată de la locul lui de muncă de către o colegă, deoarece ei își fac griji pentru el, că nu este ok, că se enervează repede, ia totul mult prea personal și nici nu reușește să își mai îndeplinească atribuțiile cum ar trebui.
El nu vrea sa mai meargă la doctor și nici la terapie și e foarte încăpățânat in privința asta.
Acum mă simt epuizată psihic și nu știu cum să mai procedez. Am plâns în ultimele 2-3 luni cat nu am mai plâns niciodată în viața mea. Nu îl mai recunosc pe omul de la început și sincer simt că avem o prăpastie între noi. Daca nu era vorba sa avem și doi copii împreună, cred că aș fi luat de mult decizia să îl las pe cont propriu să facă ce vrea cu viața lui. Dar așa aș vrea să lupt, pentru că e un tata bun și mi-aș dori sa salvez totuși și relația noastră. Știu că e posibil să aibă un diagnostic destul de serios, măcar de aș ști care e sa știu în ce mă bag.
Acum câteva zile m-a pus sa aleg intre căsnicie și mutatul in alt oraș. Eu nu îmi doresc să plec in alt oraș. Aici mi-am făcut un plan, aici am o sora, prieteni. Părinții noștrii sunt departe de noi și nu ne pot ajuta in aceste momente, pentru că sunt ocupați cu ale lor. Deci suntem cam pe cont propriu.
Va mulțumesc mult!
Problema e că sunt foarte îngrijorată pentru soțul meu.
Prin februarie a apărut o stare pe care am catalogat-o drept depresie. Avea atacuri de panică și anxietate. Slăbise mult, dormea mult și era foarte trist. Și îmi tot repeta că ar vrea sa ne mutăm din localitate (locuim in Iași). I-am explicat că nu se poate, deoarece eu atunci eram însărcinată în ultimele săptămâni și urma să îl nasc pe cel de-al doilea copilaș. In plus ne-am apucat și de construcție unei căsuțe, pentru care deja am dat un avans la contructor destul de mare, deci nu am fi putut pleca și să lăsăm totul balta.
A început un tratament cu antidepresive timp de o luna și a început să meargă și la ședințe de terapie. Dar a mers doar la 3 ședințe, apoi a încetat pe motiv de carantină. La fel și cu pastilele, după o lună nu le-a mai luat și nici nu a vrut să mai revină la doctor.
Problema nu s-a rezolvat, ci din potrivă, am ajuns la concluzia că de fapt s-ar putea sa fie mai serioasă de atât, deoarece el are impresia că cineva îi vrea răul, că tot timpul se simte în pericol, are stări de paranoia, îl deranjează sunetele de orice fel, nu este atent când vorbesc cu el, îl lasă memoria și nici nu reușește să fie focusat la muncă. El acum lucrează de acasă, de când cu izolarea.
Am fost și sunată de la locul lui de muncă de către o colegă, deoarece ei își fac griji pentru el, că nu este ok, că se enervează repede, ia totul mult prea personal și nici nu reușește să își mai îndeplinească atribuțiile cum ar trebui.
El nu vrea sa mai meargă la doctor și nici la terapie și e foarte încăpățânat in privința asta.
Acum mă simt epuizată psihic și nu știu cum să mai procedez. Am plâns în ultimele 2-3 luni cat nu am mai plâns niciodată în viața mea. Nu îl mai recunosc pe omul de la început și sincer simt că avem o prăpastie între noi. Daca nu era vorba sa avem și doi copii împreună, cred că aș fi luat de mult decizia să îl las pe cont propriu să facă ce vrea cu viața lui. Dar așa aș vrea să lupt, pentru că e un tata bun și mi-aș dori sa salvez totuși și relația noastră. Știu că e posibil să aibă un diagnostic destul de serios, măcar de aș ști care e sa știu în ce mă bag.
Acum câteva zile m-a pus sa aleg intre căsnicie și mutatul in alt oraș. Eu nu îmi doresc să plec in alt oraș. Aici mi-am făcut un plan, aici am o sora, prieteni. Părinții noștrii sunt departe de noi și nu ne pot ajuta in aceste momente, pentru că sunt ocupați cu ale lor. Deci suntem cam pe cont propriu.
Va mulțumesc mult!
Fac afacuri de panica de la 7 ani, acum am 20. Niciodata nu m-am dus mai departe de orasul meu, niciodata nu am fost in excursii cu scoala si niciodata nu am fost cu prietenii mei in concedii. Imi era frica ca o sa am un atac de panica. Am fost obsedata de parintii mei, iar locul meu de liniste era acasa, De cateva zile nici acasa nu ma mai simt in siguranta. Fiecare zi e un calvar. Simt ca vreau sa-mi smulg pielea de pe mine, asa de rau m-am saturat.
Mesaj anonim, prin secțiunea Consiliere online
Răspunsuri prin intermediul grupului Întreabă un psiholog sau psihoterapeut online
20 de ani, fata
Studenta in primul an
Am o problema. Inca din copilarie sufar de anxietate si fac afacuri de panica, de pe la 7 ani, dar asta se intampla doar cand dadeam de o situatie oarecum necunoscuta. Am frica de necunoscut. Niciodata nu m-am dus mai departe de orasul meu, niciodata nu am fost in ecxursii cu scoala si niciodata nu am fost cu prietenii mei in concedii. Imi era frica ca o sa am un atac de panica si fiind doar cu ei, nu o sa reusesc sa il gestionez. De aceea, pana la varsta asta, de 20 de ani, am fost obsedata de parintii mei. Ei imi dadeau o anumita siguranta. Anxietatea parea mai usor de indurat daca erai si eu alaturi de mine. Mereu locul meu de loniste era acasa, daca ma apuca vreun atac sau vreo senzatie ca o sa pierd controlul, fugeam acasa cat ai clipi si ma linisteam. De vreo 2-3 zile, ceva s-a schimbat. De cand a inceput pandemia a fost ok. Aveam senzatii de anxietate si am mai facut atacuri de panica, dar nu ca acm cateva zile. Ma trezesc in fiecare dimineata intr un atac de panica. Nu reusesc sa mananc nimic si daca reusesc, fac atac de panica si vomit. Stau non stop intr-o senzatie de neliniste si nu mai pot sa suport. Am impresia ca o sa raman asa toata viata. Fiecare zi e un calvar. Simt ca vreau sa mi smulg puelea de pe mine, asa de rau m-am saturat. Singurele dati in care imi gasesc linistea sunt cand dorm si vreo 5 minute dupa ce ma trezesc. Dupa, calvarul o ia de la capat. Tin sa mentionez ca nici acasa nu ma mai simt in siguranta, nu ma mai pot uita la seriale, nu mai pot citi, parca si uitandu ma la parintii mei ma apuca un sentiment de lesin. Nu stiu ce sa mai fac.
Studenta in primul an
Am o problema. Inca din copilarie sufar de anxietate si fac afacuri de panica, de pe la 7 ani, dar asta se intampla doar cand dadeam de o situatie oarecum necunoscuta. Am frica de necunoscut. Niciodata nu m-am dus mai departe de orasul meu, niciodata nu am fost in ecxursii cu scoala si niciodata nu am fost cu prietenii mei in concedii. Imi era frica ca o sa am un atac de panica si fiind doar cu ei, nu o sa reusesc sa il gestionez. De aceea, pana la varsta asta, de 20 de ani, am fost obsedata de parintii mei. Ei imi dadeau o anumita siguranta. Anxietatea parea mai usor de indurat daca erai si eu alaturi de mine. Mereu locul meu de loniste era acasa, daca ma apuca vreun atac sau vreo senzatie ca o sa pierd controlul, fugeam acasa cat ai clipi si ma linisteam. De vreo 2-3 zile, ceva s-a schimbat. De cand a inceput pandemia a fost ok. Aveam senzatii de anxietate si am mai facut atacuri de panica, dar nu ca acm cateva zile. Ma trezesc in fiecare dimineata intr un atac de panica. Nu reusesc sa mananc nimic si daca reusesc, fac atac de panica si vomit. Stau non stop intr-o senzatie de neliniste si nu mai pot sa suport. Am impresia ca o sa raman asa toata viata. Fiecare zi e un calvar. Simt ca vreau sa mi smulg puelea de pe mine, asa de rau m-am saturat. Singurele dati in care imi gasesc linistea sunt cand dorm si vreo 5 minute dupa ce ma trezesc. Dupa, calvarul o ia de la capat. Tin sa mentionez ca nici acasa nu ma mai simt in siguranta, nu ma mai pot uita la seriale, nu mai pot citi, parca si uitandu ma la parintii mei ma apuca un sentiment de lesin. Nu stiu ce sa mai fac.
Am fost in copilarie la un doctor, nu mai stiu ce era, psihiatru cred, care nu m-a ajutat cu nimic. Mi-a aratat o carticica cu miste modele, iar eu trebuia sa aleg din alte modele de jos, modelul care se potriveste. Atat tin minte. La 16 ani am fost la psiholog tot cu aceasta problema, atunci am aflat ca am anxietate, nu stiam ca se numeste asa. M-a ajutat atunci sa infrunt starile si sa merg in sfarsit la scoala, deoarece imi era teama sa mai ies din casa, dar senzatiile si frica nu au disparut niciodata. Au fost mereu acolo. Si am mai facut atacuri in continuare, doar ca mai rare. Vara trecuta am inceput sa merg iar, dar, din nou, cu toate tehnicile si toate explicatiile, frica a ramas tot acolo. In special de cand a inceput anul asta, parca am luat-o razna. Mentionez ca fac si cursuri de nlp. Simt ca mi-am pierdut speranta si ca daca toate astea nu m-au ajutat, nu o sa ma ajute nimic niciodata. Pastile nu am luat niciodata, urmeaza sa merg acum la un pshiatru.
Ma deprima faptul ca sotia a mai avut relatii inainte de mine, iar eu nu. Am evitat sa ma indragostesc de oamenii care se jucau prin viata. Si parca fac dragoste cu o papusa: nu simte dorinta. In plus, eu ma confrunt cu scleroza multipla si cu toate problemele ei. Sunt in depresie si tot acumulez frustrari, tristețe si durere si tot ce vreau e sa nu mai exist, doar ca baiatul o sa intrebe de mine si mi se rupe sufletul sa-l pun in situatia asta. Sa astept sa mai creasca, cand o sa-i fie mai usor.
Mesaj anonim, prin secțiunea Consiliere online
Răspunsuri prin intermediul grupului Întreabă un psiholog sau psihoterapeut online
Bună ziua.
Sunt căsătorit am 33 ani și împreună cu soția avem un copil de 3 ani.
Ma macină o problema de cuplu. Ma deprima, irita faptul ca soția a mai avut relații înainte de mine iar eu nu, am evitat întotdeauna sa ma îndrăgostesc de oamenii care se jucau prin viata. Nu o spun cu intenția de a leza ci ca să ma înțelegeți eu sunt un bărbat extrem de sensibil, empatic, nu am făcut rău nimănui in viata mea, nu am profitat de nimeni nu am avut intenții ascunse etc.
Mi-a mărturisit încă de la început de trecutul ei, ma durea dar am zis ca pot trece fiindcă iubesc și vreau o familie. Și asa avea sa fie, ma durea sa știu dar eram fericit, de ea de copil de totul. Problema e ca ea în relația de cuplu nu a arătat niciodată asta. Parca făceam dragoste cu o păpușă nu simțeam dorința ardoarea și nu era prob mea eram un tip viril, sunt dotat. Am incercat sa discut cu ea dar mia zis in repetate rânduri ca nu ia plăcut niciodată în trecut ca are niște hibe ca considera ca chestia asta e doar pt procreere. În nervii și în greșeală mea am cautat în trecutul ei încercând sa aflu adevărul pt răceală ei, parca sia consumat bateriile în trecut și acum sa consolat cu mine la bătrânețe.
Pe lângă aceste aspecte eu acum ma confrunt cu scleroza multipla și cu toate problemele ei, și de natura sexuala acum și când pot sa fac sex nu vrea ea și când vrea ea, nu exista! Sunt și în depresie și tot acumulez frustrări, tristețe și durere, și tot ce vreau e sa nu mai exist doar ca nu pot ca ma doare când băiatul o sa întrebe de mine, mi se rupe sufletul să-l pun în situația asta, doar sa aștept sa mai crească, când o sai fie mai ușor. Știu nu e bine dar m-am împăcat cu ideea și dacă nu voi avea curaj fizic eu atunci sigur supărarea o sa ma doboare, și nu voi lupta deloc. Motivul pt care va cer ajutorul este sa aflu și o alta părere.. Îmi cer scuze pt greșelile de ortografie am o mare problema cu vederea.
Va multumesc!
anume sunt diagnosticat de câțiva ani cu scleroza multipla și întâmpin probleme vizuale, amețeli memorie și sexuale
Vreau sa fiu un om normal. Vreau sa ma uit in oglinda si sa vad ca sunt frumoasa. Din cauza problemelor prin care trec inca din copilarie, mananc din cauza stresului si nu pot sa slabesc. Nu ma mai pot controla absolut deloc din nicio privinta. Ceva imi spune mereu ca sunt urata, proasta si niciodata nu voi reusi.
Mesaj anonim, prin secțiunea Consiliere online
Răspunsuri prin intermediul grupului Întreabă un psiholog sau psihoterapeut online
Buna ziua,
Ma numesc Elena si am 28 de ani.
O varsta la care ar fi trebuit sa stiu ce vreau. Dar nu stiu ce vreau.
Provin dintr-o familie aparent normala. Am crescut alaturi de un frate cu handicap (care in 2017 s-a stins din viata). Tatal meu m-a crescut cu expresii precum “esti batuta in cap”, “nu esti buna de nimic”, la care se adauga tipete si urlete. Nu am avut copilarie, nu am fost lasata sa ies cu copiii la joaca, insa am primit atat de multa negativitate incat am ajuns la 28 de ani sa realizez ca datorita cresterii pe care am avut-o nu imi gasesc linistea, am atacuri de panica, nu imi pot face prieteni, sunt trista mereu, nu ma bucur de nimic si cel mai grav e faptul ca si eu la randul meu spun “nu” (pentru ca asa am fost crescuta). Sotul meu incearca sa ma ajute insa ripostez. Eu nu stiu alta cale decat sa fug de mine si sa refuz orice ajutor.
Am fost la psiholog, am facut sedinte bune insa am ajuns sa fiu trimisa la psihiatru cu diagnosticul de depresie severa. Am luat tratament timp de cateva luni insa am realizat ca Serotonina ma face sa ma simt prea fericita, fapt pentru care am oprit medicatia si am inceput sa citesc carti despre dezvoltare personala. Vreau sa fiu un om normal. Nu imi place jobul pe care il fac, insa probabil am ales munca de birou ca sa imi fac familia fericita, insa eu nu sunt fericita absolut deloc. Vreau sa ma uit in oglinda si sa vad ca sunt frumoasa. Datorita problemei prin care trec inca din copilarie, mananc din cauza stresului si nu pot sa slabesc. Nu ma mai pot contola absolut deloc din nicio privinta.
Asta este povestea mea pe scurt.
Caut insa, un psihoterapeut in Bucuresti care sa stie sa lucreze cu subconstientul pentru ca din tot ceea ce am citit, de acolo pleaca problema mea. Oricat incerc sa ma schimb, ceva nu ma lasa. Ceva imi spune mereu ca sunt urata, proasta si niciodata nu voi reusi.
Multumesc ca ati citit si astept cu interes raspunsurile dvs.
PS: Nu am intrat in detaliu prea mult, insa sunt lucruri care v-ar surprinde daca le-as scrie (chiar si pe cei mai experimentati psihologi).
