Mesaj anonim, prin secțiunea Consiliere online 

20 de ani, fata
Studenta in primul an
Am o problema. Inca din copilarie sufar de anxietate si fac afacuri de panica, de pe la 7 ani, dar asta se intampla doar cand dadeam de o situatie oarecum necunoscuta. Am frica de necunoscut. Niciodata nu m-am dus mai departe de orasul meu, niciodata nu am fost in ecxursii cu scoala si niciodata nu am fost cu prietenii mei in concedii. Imi era frica ca o sa am un atac de panica si fiind doar cu ei, nu o sa reusesc sa il gestionez. De aceea, pana la varsta asta, de 20 de ani, am fost obsedata de parintii mei. Ei imi dadeau o anumita siguranta. Anxietatea parea mai usor de indurat daca erai si eu alaturi de mine. Mereu locul meu de loniste era acasa, daca ma apuca vreun atac sau vreo senzatie ca o sa pierd controlul, fugeam acasa cat ai clipi si ma linisteam. De vreo 2-3 zile, ceva s-a schimbat. De cand a inceput pandemia a fost ok. Aveam senzatii de anxietate si am mai facut atacuri de panica, dar nu ca acm cateva zile. Ma trezesc in fiecare dimineata intr un atac de panica. Nu reusesc sa mananc nimic si daca reusesc, fac atac de panica si vomit. Stau non stop intr-o senzatie de neliniste si nu mai pot sa suport. Am impresia ca o sa raman asa toata viata. Fiecare zi e un calvar. Simt ca vreau sa mi smulg puelea de pe mine, asa de rau m-am saturat. Singurele dati in care imi gasesc linistea sunt cand dorm si vreo 5 minute dupa ce ma trezesc. Dupa, calvarul o ia de la capat. Tin sa mentionez ca nici acasa nu ma mai simt in siguranta, nu ma mai pot uita la seriale, nu mai pot citi, parca si uitandu ma la parintii mei ma apuca un sentiment de lesin. Nu stiu ce sa mai fac.

Am fost in copilarie la un doctor, nu mai stiu ce era, psihiatru cred, care nu m-a ajutat cu nimic. Mi-a aratat o carticica cu miste modele, iar eu trebuia sa aleg din alte modele de jos, modelul care se potriveste. Atat tin minte. La 16 ani am fost la psiholog tot cu aceasta problema, atunci am aflat ca am anxietate, nu stiam ca se numeste asa. M-a ajutat atunci sa infrunt starile si sa merg in sfarsit la scoala, deoarece imi era teama sa mai ies din casa, dar senzatiile si frica nu au disparut niciodata. Au fost mereu acolo. Si am mai facut atacuri in continuare, doar ca mai rare. Vara trecuta am inceput sa merg iar, dar, din nou, cu toate tehnicile si toate explicatiile, frica a ramas tot acolo. In special de cand a inceput anul asta, parca am luat-o razna. Mentionez ca fac si cursuri de nlp. Simt ca mi-am pierdut speranta si ca daca toate astea nu m-au ajutat, nu o sa ma ajute nimic niciodata. Pastile nu am luat niciodata, urmeaza sa merg acum la un pshiatru.

Mesaj anonim, prin secțiunea Consiliere online 

Bună ziua.

Sunt căsătorit am 33 ani și împreună cu soția avem un copil de 3 ani.

Ma macină o problema de cuplu. Ma deprima, irita faptul ca soția a mai avut relații înainte de mine iar eu nu, am evitat întotdeauna sa ma îndrăgostesc de oamenii care se jucau prin viata. Nu o spun cu intenția de a leza ci ca să ma înțelegeți eu sunt un bărbat extrem de sensibil, empatic, nu am făcut rău nimănui in viata mea, nu am profitat de nimeni nu am avut intenții ascunse etc.

Mi-a mărturisit încă de la început de trecutul ei, ma durea dar am zis ca pot trece fiindcă iubesc și vreau o familie. Și asa avea sa fie, ma durea sa știu dar eram fericit, de ea de copil de totul. Problema e ca ea în relația de cuplu nu a arătat niciodată asta. Parca făceam dragoste cu o păpușă nu simțeam dorința ardoarea și nu era prob mea eram un tip viril, sunt dotat. Am incercat sa discut cu ea dar mia zis in repetate rânduri ca nu ia plăcut niciodată în trecut ca are niște hibe ca considera ca chestia asta e doar pt procreere. În nervii și în greșeală mea am cautat în trecutul ei încercând sa aflu adevărul pt răceală ei, parca sia consumat bateriile în trecut și acum sa consolat cu mine la bătrânețe.

Pe lângă aceste aspecte eu acum ma confrunt cu scleroza multipla și cu toate problemele ei, și de natura sexuala acum și când pot sa fac sex nu vrea ea și când vrea ea, nu exista! Sunt și în depresie și tot acumulez frustrări, tristețe și durere, și tot ce vreau e sa nu mai exist doar ca nu pot ca ma doare când băiatul o sa întrebe de mine, mi se rupe sufletul să-l pun în situația asta, doar sa aștept sa mai crească, când o sai fie mai ușor. Știu nu e bine dar m-am împăcat cu ideea și dacă nu voi avea curaj fizic eu atunci sigur supărarea o sa ma doboare, și nu voi lupta deloc. Motivul pt care va cer ajutorul este sa aflu și o alta părere.. Îmi cer scuze pt greșelile de ortografie am o mare problema cu vederea.

Va multumesc!

anume sunt diagnosticat de câțiva ani cu scleroza multipla și întâmpin probleme vizuale, amețeli memorie și sexuale

Mesaj anonim, prin secțiunea Consiliere online 

Buna ziua,

Ma numesc Elena si am 28 de ani.

O varsta la care ar fi trebuit sa stiu ce vreau. Dar nu stiu ce vreau.

Provin dintr-o familie aparent normala. Am crescut alaturi de un frate cu handicap (care in 2017 s-a stins din viata). Tatal meu m-a crescut cu expresii precum “esti batuta in cap”, “nu esti buna de nimic”, la care se adauga tipete si urlete. Nu am avut copilarie, nu am fost lasata sa ies cu copiii la joaca, insa am primit atat de multa negativitate incat am ajuns la 28 de ani sa realizez ca datorita cresterii pe care am avut-o nu imi gasesc linistea, am atacuri de panica, nu imi pot face prieteni, sunt trista mereu, nu ma bucur de nimic si cel mai grav e faptul ca si eu la randul meu spun “nu” (pentru ca asa am fost crescuta). Sotul meu incearca sa ma ajute insa ripostez. Eu nu stiu alta cale decat sa fug de mine si sa refuz orice ajutor.

Am fost la psiholog, am facut sedinte bune insa am ajuns sa fiu trimisa la psihiatru cu diagnosticul de depresie severa. Am luat tratament timp de cateva luni insa am realizat ca Serotonina ma face sa ma simt prea fericita, fapt pentru care am oprit medicatia si am inceput sa citesc carti despre dezvoltare personala. Vreau sa fiu un om normal. Nu imi place jobul pe care il fac, insa probabil am ales munca de birou ca sa imi fac familia fericita, insa eu nu sunt fericita absolut deloc. Vreau sa ma uit in oglinda si sa vad ca sunt frumoasa. Datorita problemei prin care trec inca din copilarie, mananc din cauza stresului si nu pot sa slabesc. Nu ma mai pot contola absolut deloc din nicio privinta.

Asta este povestea mea pe scurt.

Caut insa, un psihoterapeut in Bucuresti care sa stie sa lucreze cu subconstientul pentru ca din tot ceea ce am citit, de acolo pleaca problema mea. Oricat incerc sa ma schimb, ceva nu ma lasa. Ceva imi spune mereu ca sunt urata, proasta si niciodata nu voi reusi.

Multumesc ca ati citit si astept cu interes raspunsurile dvs.

PS: Nu am intrat in detaliu prea mult, insa sunt lucruri care v-ar surprinde daca le-as scrie (chiar si pe cei mai experimentati psihologi).

Mesaj anonim, prin secțiunea Consiliere online 

F, 20, studentă
Bună ziua!
Am o relație de mai bine de doi ani cu o persoană iubitoare, înțelegătoare, cu capul pe urmei (24 ani). Ne-am înțeles bine de la bun început, nu ne-am certat niciodată – cu toate că eu sunt o fire vulcanică – din cauza firii lui calme și suntem foarte deschiși unul cu celălalt. Luăm în considerare căsătoria după încheierea studiilor. Acum, însă, ne-am lovit de o problemă care poate pune capăt relației noastre. El este creștin-ortodox convins, iar eu sunt atee (oficial, ortodoxă botezată). Deși am încercat să pun problema în repetate rânduri deoarece știam că el nu este împăcat cu această convingere a mea, situația nu ajungea prea departe. Vina este a mea probabil, fiindcă mereu încercam să aduc soluții, să îi torn idealul meu, în care el merge la biserică și își păstrează toate tradițiile, obiceiurile, alături de potențialii copii, iar eu îl sprijin și îi respect alegerile de acasă, fără să iau parte la mersul la
biserică, ținutul postului și așa mai departe.
În urma celei mai recente abordări a problemei, mi-a spus că ar putea trece peste ideile mele, dar îi este teamă că nu va putea să le prezinte copiilor lumea spirituală, să urmeze tradițiile împreună cu ei deoarece ei vor vrea să facă la fel ca mama, care nu urmează niciuna dintre acestea.

M-am oferit (poate a fost o intervenție disperată) să mergem la mănăstire din când în când deoarece îmi plac acele locuri, însă îi este teamă că am oferit varianta aceasta doar de frica despărțirii și, odată ajunși în fața faptului, mă voi răzgândi.

Știu că suntem tineri și că discuția legată de copii este precoce. Îmi doresc să îi ofer un mod de a-i arăta că va putea să își îndeplinească jumătate din idealul familiei creștine până copiii vor crește și vor alege singuri dacă i se alătură sau adoptă alte idei. Sunt convinsă că există o soluție, doar că nu am nicio idee.

Mesaj anonim, prin secțiunea Psiholog online 

Buna ziua! Am un copil de un an, 5 luni si jumatate(varsta corectata un an,4 luni si jumatate, cu detresa respiratorie la nastere, e o transfontalenara ok) care nu vorbeste. Acum cateva luni am mers cu el la Sinziana Burcea, psiholog specializat in pb de autism infantil; problema mea atunci era ca flutura manutele. Ne-a spus ca, evaluand copilul exclude autismul avand in vedere comportamentul lui foarte ok, aceasta putand fi o consecinta a prematuritatii si e de urmarit. La ceva timp a renuntat dintr-o data singur si acum nu mai avem pb asta. Insa a inceput sa mearga cateodata pe varfuri si cand ii atrag atentia rade si se ridica pe varfuri se lasa pe toata talpa si tot asa. Insa in cea mai mare parte a timpului merge ok, iar cand e incaltat sau cand alearga merge numai pe toata talpa. Problema cea mai mare e legata de limbaj. Nu a fost niciodata un copil vorbaret(a zis mama la 6 luni si apoi zicea zilnic de cateva ori cam vreo luna dupa care a tacut si a reluat asa iar dupa vreo luna). De mic mai zicea agu, abu, ghe, ghi, apoi pe la vreo 10-11 luni ba ba, da da, ma ma, dar destul de rar. Acum zice mama numai cand e nervos, iar cateodata il mai aud cu ne ne(zis fara sens) hem sau ha la caine dar numai cand vrea adica f rar. Adica trec zile intregi pana sa aud si eu o silaba din gura lui. In rest nu tace nici o clipa dar comunica numai prin îîîî(nu stiu exact cum sa exprim, un î lung sau scurt, pe o tonalitate diferita in functie de ce vrea sa exprime). Insa eu inteleg cam tot ce vrea, e expresiv din gesturi. Noi mai avem o pb cu el, un reflux patologic care i-a daunat alimentatiei, prin urmare desi l-au vazut peste 20 de specialisti si avem tratament refluxul e inca urat si papa doar blenduit f fin, in rest chiar daca mesteca nu inghite, scuipa tot. Chiar daca baza a fost si este hranitul in somn(biberon, a fost hranit si cu seringa), mereu i-am dat si bucati pentru a invata sa mestece. Chiar daca nu inghite nimic ce nu e pasat fin(nici macar biscuiti pt 4 luni), i-am tot dat pt a invata sa mestece pt ca stiu ca asta ajuta si la vorbire. Ma ingrijoreaza f mult partea asta cu vorbirea. El e foarte receptiv, retine foarte usor cuvinte noi, intelege tot ce ii spun, aduce obiecte la cerere, ne jucam mult si observ ca invata repede cum sa foloseasca un anumit obiect/jucarie, vorbim mult cu el, ne uitam pe carticele, imita foarte bine, executa foarte bine comenzi, e extrem de curios, in schimb in schimbul nostru de nu aud decat acest î mai lung sau mai scurt, mai apasat sau nu in functie de ce doreste sa exprime. Tot o chestie care ma ingrijoreaza e ca el nu cere papa, apa( e adevarat, daca ar fi dupa el ar sta cu zilele fara sa manance, adica la recomandarea unui medic care spunea ca e alintat l-am lasat sa ceara mancare singur, sa planga, dar dupa 3 zile in care nu a baut decat apa- eu umblam cu paharul dupa el- tot nu a vrut sa manance). La fel nu anunta cand face caca, nu a plans niciodata de parca nu l-ar deranja. Poate asta se intampla si pt ca eu ii verific des scutecul, dar prefer sa fac asa decat sa se irite. Poate gresesc, nu stiu. Voiam sa va intreb daca din experienta dv si poate a mamicilor din grup v-ati confruntat cu astfel de situatii si daca da, ce e de facut. Penteu ca nu stiu de unde sa incep. Medicul de familie si medicul pediatru spun ca e alintat ca pana la 3 ani e ok sa nu vorbeasca. Insa pe mine ma ingrijoreaza si pt pb pe care le-a avut la nastere. Acum ma intreb daca nu cumva si refluxul asta foarte sever nu e pe fond neurologic(nu are alergii, nu am descoperit o cauza clara). Oare unde ar tb sa merg? La neurolog? La psiholog? La psihiatru? La logoped? Oare ma ingrijorez inutil? Multumesc frumos pt eventualele raspunsuri

Mesaj anonim, prin secțiunea Consiliere online 

Buna

37 ani, sex feminin, lucrez ca asistenta in UK, partener de viata de 10 ani

Imi este rusine sa vorbesc despre sex, sa fac glume sau sa dau detalii despre viata mea sexuala daca in grupul in care ma aflu se vorbeste pe acest subiect. Eram la lucru si se discuta despre vibratoare si consensul era ca e cel mai comun lucru pe care poate sa-l aiba o femeie. Eu nu detin un vibrator, nu am explorat jucariile sexuale, am dificultati in a-mi explora feminitatea si simt ca colegii rad de mine ca sunt pudica. Ma simt ciudata, incompleta, cu dizabilitati din acest motiv si reactia mea este sa ma izolez si mai mult. Am plans foarte mult in urma acestui episod. Ma simt singura, nici sa pun o fatada nu pot in privinta sexului, sa zic si eu niste cuvinte acolo ca sa nu ies in evidenta.

Cateodata ma gandesc ca voi ramane toata viata cu aceste sechele legate de sex.

Parintii au evitat sa-mi vorbeasca despre sex, i-am auzit facand sex cand dormeam in aceasi camera ani de zile cand eram in crestere, pana la liceu inclusiv.

M-am saturat sa duc povara asta de copil cuminte, care nu stie nimic despre sex.

Cu recunostinta si speranta

Mesaj anonim, prin secțiunea Psihoterapie online 

Salut! Numele meu Mariana,am 30 de ani si locuiesc in Germania de mai multi ani. Sunt casnică si locuiesc impreuna cu prietenul(38 ani) meu de 2 ani. Până sa-l întâlnesc pe el, am muncit in domeniul hotelier. Acum tot caut de lucru, dar cand gasesc, ba ca e greu, ba ca nu-i pt mine..eu vreau sa ies, sa am unde merge, sa am de unde ma intoarce, sa comunic cu alta lume..pt ca am mult timp liber, iar mintea uneori isi creeaza propriul film.

Problema mea constă in faptul ca eu imi doresc un copil, iar el nu..suntem de 2 ani impreuna si desi nu avem aceeasi limba maternă, ne-am inteles perfect din prima zi.

El mai are un copil dintr o relatie anterioara,copil de care a știut doar cand s-a nascut, copil pe care l-a vazut de 2 ori in 8 ani. Nu am viața sociala, relatia cu familia e de fațadă, deci nu prea am cu cine vorbi despre adevaratele probleme din viata mea. Scuzele lui sunt despre partea financiară, de parcă numai oamenii super bogati fac copii. Eu am impresia ca fuge de responsabilități, iar eu nu-mi doresc sa fiu o mama singura..dar atunci cand doi oameni nu au acelasi țel/dorință /așteptare de la viață, inseamna ca relatia lor nu va functiona pe termen lung. Mi-e teama de singuratate si mi-e teama ca nu voi mai reusi sa o iau iara de capăt.

Am incercat sa-i explic ca ceea ce avem noi (liniste, dragoste, respect si intelegere) nu se poate cumpara cu bani dar degeaba, doarece unicul lui scop este legat de bani, călătorii si o viață bună.

Am avut o relatie de 8 ani in trecut, la fel voia doar bani multi, afaceri, case si masini. Am obosit sa-i explic si am plecat, am lasat totul in urmă.

Eu nu reusesc sa vad nimic frumos in viata asta, poate ca am prea multe pretentii, dar sincer nu vad niciun rost in a pretinde ca totul e bine. Ma intreb deseori de ce mai traiesc? Care e scopul meu pe acest Pământ? Stati liniștiți, sunt prea lașă pt a-mi face rău singură, dar nici nu pot sa zic ca-mi iubesc viața..uneori cred ca daca as muri, ar fi mai bine deoarece acolo sus ma asteapta cineva (mamica mea, care a fost totul pt mn si mama si tata si prietena si de toate,dar a murit cand aveam eu 18 ani)…am nevoie de o mână de ajutor, de un sfat pt ca simt cum ma înec in propriile gânduri.

Mesaj anonim, prin secțiunea Consiliere online 

Buna ziua!

Am 19 ani si sunt fata. Am o problema cu instructorul de la scoala de soferi. Ma atinge pe picioare, maini si la um moment dat a fost o situatie si mai nasoala. A incercat sa ma atinga pe sani. Nu stiu ce sa mai fac, sunt o persoana sensibila cu un trecut cu multe abuzuri fizice in familie. Pur si simplu nu pot sa prind curaj sa ii spun. Nu pot sa le spun parintilor pentru ca vor reactiona foarte urat si nu ma vor lasa sa continui cu acel instructor. Ideea e ca m-am obisnuit cu acea masina si m-a invatat destul de bine sa conduc. Mai am destul pana sa dau examenul… vreo 3 luni in care trebuie sa fac ore de conducere. Imi puteti da niste sfaturi ca sa pot media situatia intre mine si el? Ce cuvinte pot folosi ca sa nu se enerveze cand o sa-i spun ce ma deranjeaza? Cum sa-mi gasesc curaj? Va rog, plang in fiecare noapte… nu mai suport situatia

Mesaj anonim, prin secțiunea Consiliere online 

Buna ziua.Hristos a înviat.Am 28 de ani.ma confrunt cu ceva care a devenit o problema pentru mine.Si bănuiesc că multe femei o simt ,când trec prin ce trec eu .Sunt împreună cu iubitul meu de un an.Inca de la inceput am observat că accesează zilnic site urile de filme pentru adulți.Desi avem o viață sexuală și satisfăcătoare din punctul meu de vedere.Cand vad acele lucruri în tel lui mă simt groaznic.Ma simt de parca nu il satisfac.Nu mai sunt buna pentru el. Când l am întrebat de ce face asta ,exact asta mi a și zis.Ca nu îl mai fascinez.Si se uită acolo că îi place și că,îl excită.Dupa mi a spus că a zis o la nervi.Mi a spus că sunt bătrână și nu are ce vedea la mine.Eu am 28 el 21de ani.Cum as putea accepta situația asta?că el urmărește zilnic acele filme.nu mă pot împăca cu ideea.Mi am pierdut de tot încrederea în mine.Din aceasta cauză.Va mulțumesc enorm pentru orice sfat.De care am mare nevoie.