Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Bună…Am 15 ani și simt că viața mea nu mai poate continua în acest fel.
Mama mea mă tratează ca pe un GUNOI. În fața ei eu nu însemn absolut nimic, ea este ”atotștiutoare”. Nu înțeleg ce vrea de la mine, am cea mai mare medie din școala la care învăț, în toți anii am învățat cât de mult și-a dorit… Dar păcat că ea doar asta își dorește. Nu mă lasă să ies din casă, nu am voie să am prieteni (nici eu, nici tata), nu am voie să îmi spun punctul de vedere pentru că mă înjură și mă jignește, nu am voie să vorbesc cu nimeni (îmi controlează tlefonul, mesajele și urlă dacă îndrăznesc să vorbesc cu cineva), nu acceptă ideea că am nevoie de LIBERTATE pentru că în joc intră tinerețea mea și viața mea socială (care este foarte afectată, nu am niciun prieten), nu primesc deloc bani de buzunar(nu că m-ar deranja foarte tare din moment ce nu am voie să ies din casă deloc), mereu mă amenință cu bătaia și folosește replica ”eu te-am făcut pe tine, nu tu pe mine” sau ”eu te-am făcut, eu te
omor”, m-a și abuzat de câteva ori (m-a strâns de gât, de mâini, m-a bruscat, m-a lovit). Când vede cpă plâng vine și mă atacă și mă face să plâng și mai tare (ceea ce nu mi se pare normal din partea unui părinte, eu dacă aș vedea că copilul meu plânge, aș încerca să îl liniștesc). Să nu mai zic că nu am camera mea pentru că noi stăm într-o garsonieră și pe lângă asta, toată ziua stă cu gura pe mine, îmi urmărește orice mișcare și mereu urlă, orice aș face, iar eu nu am voie să spun nimic, la fel nici tata.
Nu aveți idee de câte ori mi-a trecut prin cap să mă sinucid, dar mereu am încercat să mă gândesc că nu va fi așa toată viața, deși îmi este foarte greu să rezist, simt că cedez psihic…

Cred ca este foarte greu pentru tine sa traiesti in atmosfera asta. Mama ta lucreaza sau sta acasa? Spui ca nu te lasa sa iesi din casa si nici sa ai prieteni, are si motive pentru care nu te lasa? De ce crezi tu ca face asta? Din ce inteleg eu aceleasi lucruri i le impune si tatalui tau, iar el le accepta. Nu stiu daca mama ta s-a comportat mereu in acest fel si daca asa a fost relatia voastra si inainte, in copilarie de exemplu. Pare ca mama ta sufera de o tulburare de personalitate si ar avea nevoie de ajutor specializat din partea unui psihiatru. Nu este normal ceea ce face, de la abuz fizic si emotional pana la a-ti interzice sa iesi sau a nu-ti permite sa vorbesti cu cineva. Daca ea te mai ameninta sau loveste spune-i ca vei suna la politie daca iti mai face ceva. Este evident ca si tu si probabil si tatal tau sunteti victimele abuzului in familie. Nu stiu din ce parte a tarii esti, insa iti las niste linkuri utile pentru a apela la protectia copilului, in fiecare judet exista un departament pentru asistenta sociala si protectia copilului si eu te sfatuiesc sa ii suni, sa le spui situatia ta si sa gasesti o solutie impreuna cu ei. Te felicit pentru curajul de a scrie acest mesaj si a cere ajutorul, e un pas important si te incurajez sa nu te opresti aici. Tine-ne la curent cu starea ta! Numai bine iti doresc!

http://www.copii.ro/activitate/institutii-la-nivel-local/contacte-dgaspc/
http://www.telefonulcopilului.ro/
http://www.telefonulcopilului.ro/dupa-ce-apelezi-tc

http://www.telefonulcopilului.ro/dupa-ce-apelezi-tc

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Bună! Am aproape 19 ani și sunt din Ploiești. Ma aflu intr-o perioada mai dificila deoarece tatăl meu suferă de o boala incurabila, cancer, nu faza terminala. Eu și mama mea am început deja pregătirile deoarece știm ca ne așteaptă o perioada și mai grea. Problema este ca nu știm cum sa îl pregătim pe cel mic, fratele meu de 12 ani. Cum as putea sa ii spun ca tatăl nostru nu va mai fi? Ce explicație sa ii dau? Cum sa ma comport, cum sa ii spun sa nu para atât de dureros?

Regret cumplita veste! E o experienta de familie foarte grea, dar aveți tărie și dragoste între voi și pentru asta sunteți minunați! Dacă boala nu e fază terminală poate se mai pot face tratamente și viața să-i fie prelungită. Boala trebuie acceptată, recunoscută pentru a lupta cu ea. Contează foarte mult suportul vostru de a-l susține emoțional pe tata și asista în boală. De aceea și fratele trebuie să știe despre boală. Încercați o întâlnire de familie împreună cu un psiholog care să medieze dialogul. Cu siguranță că și fratele simte ceva și asta îi stârnește frustrare. Se va simți foarte nedreptățit să nu știe, se va simți exclus din familie, așa îl pierdeți. Cum îi spuneți: îi spuneți, îi acceptați reacția (poate fi tăcere, furie, respingere, izolare-sunt firești, nu îl blamați cu replici de genul:"avem destul necaz, acuma mai faci și tu probleme" ASA NU) Ii lăsați timp să se obișnuiască cu ideea, apoi încet lăsați deschidere pentru comunicare, să petreacă timp în familie, în special cu tata, să ia parte la pregătiri atât cât îi stă în putință.

Moartea este un eveniment dureros în viața unui om, însă face parte din ciclul natural al vieții. Sugerez sa nu il feriți de ceea ce se întâmplă, să îi explicați logic ce se întâmplă,ce se va întâmpla și că toți oamenii trec prin aceste etape. Sunt de principiul că prin expunerea la stimul se va obișnui individul cel mai repede cu situațiile noi sau neobișnuite. Succes și îmi pare rău .

Imi pare rau!

Poate isi revine. Nu disperati.

Nici nu imi pot imagina prin ce treci si cat de greu iti este! Si cu toate astea grija ta este fata de fratiorul tau mai mic si asta este un lucru extraordinar si te admir sincer pentru acest mesaj. Fratele tau trebuie lasat sa vada, sa fie aproape de tatal tau, el este destul de mare sa inteleaga anumite lucruri si durerea de care incerci sa il protejezi va exista oricum cand tatal vostru nu va mai fi. Sfatul meu este sa nu il tineti departe sau sa ii ascundeti anumite aspecte incercand sa il protejati pentru ca asta va trezi furie in sufletul lui fata de voi. Lucrurile trebuiesc comunicate pe parcurs ce se petrec "tata e bolnav", "are dureri si medicul ii da medicamente" "nu stim daca medicii il pot vindeca", cu alte cuvinte spui lucrurile simplu ca si el sa lege ceea ce observa de o explicatie. Pe de alta parte este util sa ii comunici ceea ce simti tu, in felul asta si el isi va permite sa simta si sa se exprime, sa isi recunoasca sentimentele si sa nu le inchida in el. Tu ai putea spune "ma doare sa il vad pe tata asa" , "mi-e mila de el cand il vad ca sufera", "as vrea sa pot sa fac ceva pentru el". Si apoi dupa ce i-ai spus cum te simti tu, il poti intreba si pe el "tu ce simti?". Si astfel ii dai ocazia sa isi exprime poate frica, poate tristetea, durerea, furia si alte sentimente pe care le incearca. Sper ca iti vor fi de folos cu ceva, imi pare tare rau pentru toata aceasta situatie si iti doresc multa putere sa ii faci fata. Nu incerca sa te tii tare adica sa nu plangi sau sa nu iti arati emotiile, blocarea lor face mai rau decat exprimarea lor, atunci cand trecem prin situatii dificile. Toate acestea sunt normale pentru ca si tu si fratele tau cred ca va iubiti tatal, daca nu l-ati iubi atunci nu ati fi afectati. Lucrati indeaproape cu medicii ca sa ii oferiti tatalui ingrijirile de care are nevoie si sa urmeze tratamentul. Daca simti nevoia sa discuti cu cineva, scrie-mi pe contul de fb. Te imbratisez!

Buna ziua, este într-adevăr o situație dificilă. O psihoterapie de suport cred că ar fi potrivită pentru familia dvs. nu doar pentru frate. Este important să fiți conștienți că e dificil pentru toată lumea și să nu încercați să supra-compensați transformându-l pe fratele mai mic într-o persoană care nu poate face față situației. În ceea ce-l privește pe acesta, așa cum scrie și mai sus, nu încercați să-i ascundeți sau să-i prezentați situația mai bună decât este. Ca punct de reper pentru ”ce să-i spuneți”, cum să-i spuneți” luați atitudinea lui, preocupările, dacă pune întrebări, încearcă să evite, se face că nu vede… Dacă reușiți să vă conectați cu starea lui, puteți înțelege și ce ar fi potrivit să faceți pentru pentru a simți că are suport, că nu e singur. Suferința ne încearcă pe toți, și nu e ușor pentru nici unul dintre noi. Dacă nu găsiți alt suport acolo în Pitești, vă încurajez să mai scrieți aici, e important să știți că nu sunteți singuri.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua. Am 32 ani, sunt căsătorită de 10 ani. Impreuna avem un baiat de 6 ani. Relatia cu sotul este buna, ne sprijinim, ne ajutam, ne iubim. Dar cand vine serbarea copilului, eu sunt terminata psihic si de fiecare data ne suparam. Eu muncesc de acasa, copilul merge la grădiniță program scurt. La serbare nu vrea sa cante, sta doar pe scaunel, nu se ridica in timpul cântecelor. De multe ori nu a spus rolul, dar au fost si dati cand a spus, mai impins de la spate de doamna, mai soptit…iar de fiecare data nu a stat pe scena, cobora mereu la mine. La momentul dansului nu a participat niciodata, a venit in public si a stat langa mine si a privit. Asta este ceea ce Nu a facut. De unde si frustrarea sotului, care mereu imi arunca priviri cum ca eu as fi responsabila de toata nesupunerea lui. Eu ma bucuram numai ca statea pe scena, ceea ce cu greu reuseam sa il conving, ca a spus rolul, ca a zambit. Urmeaza sa inceapa din toamna clasa pregatitoare si mi-e groaza de viitoarele
cerințe si serbari. Copilul nu are deficiențe, vorbeste corect, are cunoștințe din toate domeniile, este activ, prietenos, sociabil. Cum ar trebui sa procedez?

Role playing ați încercat cu el ? Incercati sa il expuneti la cat mai multi stimuli din societate, implicați l mai mult în activitățile de zi cu zi, lăsați l perioade scurte singurel în casă. Pare a avea o anxietate de separare combinata cu timiditate. Bateți fierul cat e cald. Succea

Este putin deplasat sa priviti aceste probleme drept nesupunere. In primul rand pentru ca ii atribuiti copilului niste intentii pe care nu le are. Copilul are probabil niste emotii pe care nu si le poate stapani si este si dificil sa le exprime verbal. Daca dvs. sau sotul tratati comportamentul drept unul ”gresit” cu atat mai mult ii veti intari aceasta frica de serbare. Pentru ca serbarea devine acel moment cand stie ca va gresi, nu va fi suficient de bun, oricat ar incerca. Si atunci ce rost mai are sa incerce? Ce puteti face este sa il incurajati si sa scoateti in evidenta lucrurile bune pe reuseste sa le faca.

daca psihomotor copilul este normal, atunci de ce va faceti griji? nu-l fortati, fiti alaturi de el si incercati sa-l intelegeti, transmiteti-i dv siguranta si incredere dar fara sa-l fortati; ador serbarile de la gradinita tocmai pt spontaneitatea lor care face deliciul acestor serbari si mi se pare ciudat doar atunci cand copiii spun totul si fac intocmai cum le spune educatoarea parca ar fi dresati; am asistat la serbari unde chiar se incaierau pe scena din nu stiu ce motiv, unii incepeau sa urle, altii isi gaseau cu totul alte preocupari ; asta arata ca au personalitate, ca nu pot fi asa usor manipulati,

Va sfatuiesc sa mergeti cu baiatul la un psiholog care este specializat in lucrul cu copiii. Timiditatea si lipsa de incredere se trateaza in terapie dar este nevoie de exercitiu si perseverenta. Cu cat apelati mai devreme cu atat mai bine va fi pentru copil.

sustin opinia colegei; necesar sa fie evaluat de catre un psiholog; probabil timiditatea este cea care ii creeaza probleme si NU este din vina parintelui!!!!

Adesea, aceasta forma de timiditate persista si din faptul ca simte presiune din partea adulților.
Vă împărtăsesc faptul ca asa că eram si eu: imi era foarte greu sa iau parte la serbări, desi imi stiam rolul, poezia etc.
Doar că totul era atat de presant la nivel inconstient. Apoi dupa cateva serbări in care “ma făceam de rusine” toti adulții imi spuneau despre cum trebuie să spun eu rolul si poezia.
Frica de greseala si presiunea puse langa emotii ma făceau sa ma sufoc, sa ma simt inconfortabil si sa-mi dea lacrimile.
Ani intregi am luptat sa fiu altfel, sa reusesc si am avut probleme grave de gestionare a emoțiilor si tracului.
Ca băiețelul dvs. sa nu se simta singur si tot mai dezamăgit ca nu reuseste, e important sa meargă la cateva sedinte de terapie cu un terapeut pentru copii, unde isi poate descoperi resurse interioare si exterioare pentru a-si putea gestiona independent toate emoțiile in situatii critice! Succes!

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua!As dori un sfat,daca se poate!Nu mai sunt tanara,am peste 50 de ani.Sunt casatorita,daca casatorie se poate numi relatia pe care o am de 30 de ani(sotul lucreaza in strainatate si ne intalnim de 2 ori pe an,in lunile decembrie si august)Am o fata de 28 de ani,necasatorita.din 2014 e plecata si ea in strainatate.inainte de aceasta a avut o deceptie..prietenul ei s a sinucis.familia ,prietenii lui condamnat o pe ea..inainte de a se sinucide ei s au despartit,ea dorea o pauza..el o suna si-i spunea ca daca nu se vor impaca se va sinucide…cand a aflat ca ea are alta relatie,el chiar a facut-o !De atunci ea are relatii doar cu barbati mult mai in varsta decat ea,divortati..Nu am avut o casnicie fericita,sotul meu este un alcoolic.. stiti ce implica acest lucru: bautura,femei,batai,scandaluri,prieteni de betie..Pana acum vreo 10 ani,nu erau rare momentele cand ma batea…asa ca atunci cand a plecat,adica acum 8 ani sa lucreze in strainatate m-am bucurat,eram mult mai
linistita..Cand venea in concedii,bineinteles certurile erau la ordinea zilei..In ultimii ani nu mai comunicam deloc..Suna cel mult o data pe saptamana si atunci discutam doar cateva minute..acum 2 veri m-am suparat rau pe el..in tara a avut o firma,respectiv un bar..activitatea firmei a fost suspendata,dar cladirea ii apartinea..acum 2 ani a vandut cladirea pe nimic,chiar daca nici eu ,nici fata ne am impotrivit..am aflat abia dupa ce a incheiat tranzactia,ca a vandut cladirea..Niciodata nu a ascultat de sfatul meu,a facut doar cum a dorit..Acum cateva luni,pe facebook,primul meu prieten,din adolescenta mi-a scis..de atunci am inceput sa vorbim zilnic..ore,ore in sir..incet,incet si fara sa ne dam seama vechile sentimente s-au redesteptat..chiar daca suntem oameni maturi,ne-am indragostit..acum doua saptamani am decis sa ne intalnim..sentimentele noastre nu s-au diminuat,dimpotriva…El era barbatul pe care mi s-am dorit, atent, bun, romantic, destept..barbatul care ma punea pe mine pe primul loc,nu prietenii..barbatul care nu ma facea de ras daca ieseam in oras..Intr-o seara,dupa ora 23,m-a sunat fata si m-a intrebat cu cine am vorbit la ora aceea,pentru ca suna tot ocupat..I-am recunoscut,pentru ca nu am putut s-o mint..Nu va pot reproduce epitetele pe care mi le-a adresat,tipetele..A uitat tot..Nici macar pic de respect ptr ca-i sunt mama,ci numai ura..injurii,reprosuri,vorbe grele..dar cel mai tare m-au durut amenintarile ei:ca-si va pune prietnii sa-l omoare pe prietenul meu..asta nu pot intelege..cum poate o fata,o femeie,propriul meu copil sa gandeasca asa?am crezut ca a aruncat acele vorbe la suparare,dar a doua zi a sunat-o pe sora mea si i-a spus ca va face acel lucru..ma sperie..singurul meu copil sa gandeasca asa?Unde am gresit? de ce nu am reusit sa mi-o apropii?ce am facut atat de grav incat are atata ura pentru mine?Mi a blocat numarul de telefon.m-a blocat pe toate retelele de socializare..Am gresit chiar atat de mult ca imi doresc sa fiu fericita?Trebuie sa continui sa raman intr-o casnicie cu un om violent,mincinos,alcoolic,doar pentru ca fata mi-a spus c-o fac de ras?Ma doare comportamentul ei..dar e un om matur..e normal sa se comporte asa?Multumesc pentru rabdare si pentru sfaturi..daca mi le veti da!

Ai tot dreptul la fericire! Datoria de mamă ți-ai făcut-o. Probabil că prin amenințările ei, fiica ta preia rolul tatălui. Pe de altă parte e în joc neputința ei de a depăși unele traume (vina aruncată asupra ei pt moartea prietenului, relația cu un tată agresiv sau ce o mai fi prin viața ei). Acum a găsit motiv să izbucnească . Tu însă te aflii la o intersecție: alegi fericirea sau continui cu postura de victimă? Încearcă o discuție deschisă cu ea, mult calm, explică drama vieții tale, află ce anume o deranjează. Un psiholog sau consilier de familie v-ar ajuta f mult să mediati conflictul. Dacă nu aveti deschidere.. Amenințările ei ce implică crimă pot fi rezolvate legal, adunați dovezi si protejați-vă atât dvs., cât și actualul prieten. Nimeni nu are drept să atenteze la viața sau fericirea altui om! asa cum singur tu iti poti decide binele! Îți doresc din tot sufletul să simți bucuria vieții. Chiar o meriti !

Fiecare este raspunzator de propria fericire! Copilul dvs. nu mai este copil, este o femeie adulta, independenta si libera. Oricat de dur ar putea suna asta, sinuciderea acelui baiat a fost decizia LUI! Nu a fost vina ei, EL a facut-o, iar asta nu ar trebui sa o transforme pe ea intr-o victima, etern vinovata si etern consolata si protejata de cei din jur! Ea isi poate rezolva aceste probleme in terapia ei personala daca sufera! In alta ordine de idei, si dvs. aveti dreptul la propria fericire, nu cred ca trebuie sa cereti aprobarea cuiva pentru a face ceea ce va doriti. Este evident ca celorlalti nu le convine asta (se pare ca lumea nu suporta fericirea, si incearca sa o distruga cand o vad), dar nu le puteti avea pe toate: si aprobarea lor si fericirea dvs., deci…decizia va apartine. Viata v-a mai dat o sansa, dar nu pe gratis, ci cu efortul de a decide ce e mai important pt dvs., si nu pentru altii. Ar fi pacat sa o ratati! Daca vreti omleta, e necesar sa spargeti cateva oua!

Va inteleg ca va doare comportamentul ficei. Cu ce ati gresit fata de fica dvs? Ce motive are sa aiba aceasta atitudine? Incercati sa aveti o discutie sincera si toleranta cu fica dvs. Ceea ce priveste relatia cu actualul sa aveti deschidere si incredere in continuare. La fel pot sa va sugerez v-ar ajuta mult cateva sedinte de terapie. Curaj!

Fiecare individ are tot dreptul la fericirea lui, proprie și personala. Puneți în balanță ce v ar face fericita in această situație. Luați în calcul și aspectul că fiica dvs este matura, că și a luat viața în mâini și de poate descurca singură în viața ei. Sunteți mama ei, ați crescut o si ați avut grija de ea când a avut nevoie…acum aveți și dvs nevoi, de orice fel ar fi acestea. Incercati sa discutați ai cu un psihoterapeut, și cu fiica dvs expunând punctul de vedere personal. Nu este ușor, însă viața oferă surprize in orice moment și la orice vârstă…și dificile dar ai frumoase,aducătoare de fericire și împlinire. Succes stimata doamna, și felicitări că ne ați scris aici.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua!
Sunt o fata de 15 ani si viata mea este frumoasa. As putea spune ca nu duc lipsa de nimic: doi parinti iubitori, o surioara draguta, prieteni buni, dar dintr-un motiv sau altul sunt vesnic nemultumita si imi creez singura probleme chiar si atunci cand nu am de ce, dupa cum ar spune mama mea (si eu o aprob pe deplin). Am mai scris pe site-ul acesta cerand ajuotor si probabil va veti da seama. Am avut vara trecuta o criza de orientare sexuala si atunci v-am cerut ajutorul. Vazusem un clip si imi era teama sa nu ajung bisexuala. Nu vreau sa va irosesc timpul, caci poate aici, pe site-ul acesta sunt oameni cu probleme de o mie de ori mai grave si vreau sa stiti ca sfaturile dumneavoastra m-au ajutat enorm pe parcursul depresiei mele. Aceasta s-a diminuat pe parcursul acestui an in care am fost foarte ocupata cu scoala, insa acum ca vine vara imi e groaza sa nu incep din nou. Mi s-a atras atentia ca nu privesc in jurul meu suficient, la ceilalti oameni si ca ma intereseaza doar de
persoana mea ca imi creez probleme, fapt care este 100% adevarat. Sunt foarte anxioasa, imi e frica de schimbari, chiar si cand vine vorba de simplii colegi noi, sau materie noua, ma ingrozesc, nu stiu de ce. Sunt intr-un fel timida. Imi era frica sa nu ma schimb si sa devin ceva cu care nu fusesem obisnuita pana atunci. Am trecut de atunci prin multe crize asemanatoare. Comunitatea LGBT este un bun exemplu pentru schimbarea si diferenta in viata de care ma tem atat de tare. Am aflat tot ce se poate despre toate orientarile sexuale si am incercat sa ma identific cu una dintre ele, insa nu am reusit. Mi-a fost foarte frica. La un moment dat am crezut ca as putea fi transgender pentru ca nu sunt foarte feminina si uneori m-am simtit incomoda (cu fuste, rochii, machiaje samd) si inca ma mai framanta gandul, dar pana la urma toate imi trec cand incepe altceva.
Urmasem inca de mica o anumita cariera stricta si eram obisnuita ca asta sa fie scopul meu si in legatura cu asta am avut o depresie foarte lunga. Stiam ca imi placea, ca eram obisnuita cu ea, dar mi-am dat seama ca nu eram asa pasionata ca alti colegi din domeniu. Am plans foarte mult gandindu-ma ca as fi diferita de cum ma vasuzem pana atunci. Mi-am dat seama ca eram spontana si ca nu eram genul care sa faca acelasi unic lucru pana la moarte. Toti prietenii mei erau din acel domeniu si m-am simtit singura, dar apoi am cunoscut si persoane ,,normale” ca sa zic asa care nu urmau o anumita specializare definitorie si m-am simtit mai bine, am vorbit cu parintii mei care la inceput au fost socati, dar apoi s-au obisnuit cu ideea si chiar mama mea mi-a zis ca nu o sa mai aiba idei preconcepute. Pot spune ca m-am eliberat. Inca urmez specialitatea respectiva (nu vreau sa imi pierd prietenii si imi e groaza de oamenii noi si de primele impresii), dar stiu ca atunci cand voi termina nu va trebui neaparat sa merg pe acest drum si mai departe la facultate. Ma simt libera si asta a fost singura schimbare din viata mea pe care am facut-o chiar daca mi-a fost foarte frica. Acum am scapat de eticheta, insa tot au aparut alte probleme ,,fictive”, cum ar spune mama. Inca sunt depresiva cu ideea de bisexualitate, de transgender, de tot (chiar daca poate nu am de ce) si nu stiu cum as putea scapa. Mama mea imi spune ca am lipsa de activitate si ca sunt doar o adolescenta cu fixatii, idei stupide si gargauni in cap. Poate are dreptate, dar eu continui sa sufar. Va rog daca puteti sa ma ajutati dumneavoastra. Am primit sfaturi foarte bune pe acest site vara trecuta, iar acum apelez din nou aici. Va multumesc anticipat!

Poate ca sa iti dai seama daca iti place un lucru trebuie sa il experimentezi intai? Sunt doua povesti diferite: cea cu cariera si cea cu sexualitatea pe care tu le-ai pus una langa alta. Daca in cariera nu vrei o eticheta pe care sa o porti toata viata de ce cauti una in sexualitate?

cauta ti preocupari care sa ti placa

Ai 15 ani si esti intr-o perioada de cautare a identitatii, ai energia necesara si poate spontaneitatea, asa cum ne spui, sa incerci hobby-uri noi, materii noi, experiente noi. Pare ca esti prinsa intre dorinta de a te cauta pe tine si nevoia de a apartine unui grup. Ambele sunt importante, dar nu este nevoie sa intre in conflict. Poti sa iti apropii oameni la fel de deschisi ca tine, dornici sa nu se plafoneze, sa incerce lucruri noi. Poti sa te implici intr-un ong sau voluntariat pe vara pentru a observa ce inclinatii mai ai, poate muzica, poate pictura, poate ingrijirea animalelor sau naturii, Sunt mai multe variante spre care poti merge, doar sa iti doresti. Overthinking-ul, gandirea excesiva ne poate tulbura uneori, ma gandesc ca ar fi mai util sa treci la actiune, sa incerci efectiv lucruri noi, in loc sa te gandesti la cum ai fi vazuta sau ce ar spune ceilalti despre tine daca nu ai ramane in acelasi loc, facand aceleasi lucruri perioade indelungate. Un alt aspect este cel legat de sexualitate… Este normal si firesc sa te preocupe cine esti si din acest punct de vedere, dar indiferent ce preferinte sexuale ai avea (o sa te lamuresti mai tarziu cand te vei indragosti de un gen sau de celalalt) tu nu esti doar sexualitatea ta,eticheta "trasngender, bi, hetero, gay" nu este singura care te reprezinta. Oamenii sunt un cumul: comportamentul, valorile, visurile, preferintele, limbajul, modul de a se imbraca, familia din care provin, toate impreuna formeaza un self unic si doar ele impreuna ii formeaza identitatea, nu una in defavoarea celorlalte. Sper ca au fost de folos cuvintele mele. Just relax, traieste-ti adolescenta, bucura-te de soare, de energie si de creativitatea ta!

Buna! Din mesajul tau inteleg ca te confrunti cu un conflict interior, pe de o parte inclini catre spontaneitate, libertate si expresie individuala (lucru foarte normal la orice tanar de varsta ta) insa ai si o anxietate pervaziva legata de schimbare si de "a fi diferita de cum te vedeai pana atunci"….anxietate care nu a disparut cu toate ca anumite subiecte au fost lamurite in mintea ta…ca nu trebuie sa urmezi o cale dupa ce termini, ca poti alege altceva, ca mai sunt si altii ca tine care urmeaza o alta directie dar tot apar noi subiecte, pentru ca anxietatea inca exista, ca e sexualitate, ca e cariera, ca e altceva asta conteaza mai putin, daca nu faci ceva in privinta anxietatii. De unde provine aceasta teama de a fi altfel decat ai crezut sau decat ai fost inainte, de a te razgandi, de a fi spontan? Spui ca mama ta are idei preconcepute…oare parintii tai ti-au transmis un mod rigid de a intelege lumea si pe tine insati? Toate aceste lucruri trebuiesc explorate cu ajutorul unui psihoterapeut ca sa poti intelege de unde vin, nu sunt simple idei ci un fel de credinta eronata si neconstientizata care iti tot creaza teama, nesiguranta, tristete, etc. Discuta cu parintii tai si apeleaza cu incredere la un psihoterapeut alaturi de care sa iti analizezi aceasta teama. Cred ca in momentul in care o vei descoperi si intelege, vei fi cu adevarat libera sa traiesti viata asa cum ti-o doresti. Iar etichetele pe care tu le cauti pentru a te defini pe tine, vor deveni inutile atunci cand vei descoperi cu adevarat cum esti si cine esti, si pe parcurs se vor clarifica lucrurile, nu degeaba adolescenta este numita varsta crizelor de identitate. Numai bine iti doresc!

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua. Vă rog să mă ajutaţi să scap de această povară. Vecina pîndeşte cînd plec de acasă sau la ţară, îmi pune pachete de gunoi sub uşă, cheamă vecinii şi le arată comentînd că sunt o răpănoasă şi că din cauza că nu-mi duc gunoiul se răspîndesc infecţii. Aceasta se repetă de ani de zile. Cînd eram fată mare era destul să mă întîlnesc cu un băiat şi cum îl vedea, striga în urma lui cuvinte murdare despre mine. A doua oară băiatul nu mai venea.Acuma sunt căsătorită şi totul continuă cu intenţia de a ne despărţi, a face scandal între noi. Spuneti vă rog frumos cum pot proceda ca să-mi calmez nervii, deoarece am ajuns la condiţia cînd aş vrea să o lovesc ca să-şi închidă gura cea murdară a ei. Vecina este divorţată, nu lucrează, creşte singură copilul de mic.

De ce face asa ceva? Sunteti in relatii proaste? Puteti chema politia? Puteti sa va mutati? E greu de dat un sfat, situatia este neclara.

hartuirea se pedepseste de lege. Consultati un avocat si eventual politia. Daca lucrurile stau asa cum spuneti atunci luati masurile legale necesare. Succes!

Astfel de lucruri sunt de competenta politiei, dar trebuie sa va asigurati ca aveti martori, de preferat din afara familiei. Cu vreo 30 de lei puteti sa cumparati o camera video falsa sa o puneti la usa, in caz ca nu va permiteti una reala.

Iti spun acelas lucru, fa o plangere la politie.fara intarziere. Si eu am fost hartuita de un individ, am facut plangere la politie, am fost in audienta la comandant iar individul a disparut ca prin farmec. Stiu ce inseamna.

Am avut o situatie similara locuind la bloc. A durat cativa ani dupa care a fost nevoita sa se mute. Daca nu se muta ea, probabil o faceam eu.

impumutati o camera de supravegere ….

Ati discutat vreodata cu vecina,sa o intrebati direct de ce are acest comportament? Puteti incerca sa apelati la un mediator, poate se va linisti asa vecina. In caz ca nu,veti avea dovada ca ati incercat pe cai amiabile sa rezolvati problema. Succes!

Atunci cînd noi nu stim sa impunem celorlalți anumite limite si nu stim sa ne apărăm “granițele “, ce vor face ceilalți? ne vor abuza. pentru că în esență ii lăsăm noi sa faca acest lucru. în momentul cînd iei atitudine față de cine esti si spui STOP abuzului ( prin comportamente concrete si hotărîte ) ceilalți vor invata sa te respecte, pentru că vei invata si tu astfel sa te respecți pe tine. Mult succes❤

RASPUNS DIN PARTEA PERSOANEI CARE A PUS INTREBAREA: “Buna ziua, Vă mulţumesc mult pentru răspunsuri.”