Arhiva lunara pentru octombrie, 2017
| 2223 vizite |
De 4 ani am o relatie serioasa cu un barbat in varsta de 32 de ani, iar de aproximativ un an jumate a inceput sa se manifeste o situatie care pe mine ma deranjeaza.
Buna ziua, numele meu este Maria, am 29 de ani. De 4 ani am o relatie serioasa cu un barbat in varsta de 32 de ani. De aproximativ un an jumate a inceput sa se manifeste o situatie care pe mine ma deranjeaza.
Cand suntem impreuna este un om destul de atent si ii pasa de mine, cred ca ma iubeste, insa in momentul in care il las singur, din cand in cand mai plec in deplasari in interes de serviciu, el se imbata si incepe sa caute femei pe site-urile de socializare si le adreseaza tot felul de intrebari indecente despre viata lor sexuala. Am incercat sa ii explic ca nu este ok sa faca aceste lucruri… unele dintre acele femei imi sunt prietene (asa am aflat)
Tin sa mentionez ca acum cativa ani a avut o relatie destul de dificila, tipa cu care a fost la inselat iar el s-a refugiat mult timp in alcool ( nu cred ca a trecut peste acea durere)
Eu am incercat sa il ajut sa treaca peste problema cu alcoolul, am reusit partial… cand ramane singur se deprima si se apuca sa bea si sa faca tot felul de lucruri deplasate… acest comportament m-a adus in stadiul de a ma intreba daca aceasta relatie are un viitor si daca o sa fie candva o relatie normala.
Insa nici nu am puterea sa ii pun capat pentru ca stiu ca ar recurge din nou la bautura, si nu vreau sa isi strice viata… il iubesc so dincolo de defectele mentionate este un om minunat.
Cum pot sa il aflu care este exact cauza problemei? Cum pot sa il ajut pe el? Si nu in ultimul rand cum pot sa ma ajut pe mine?
Va multumesc anticipat pentru raspuns!
Nu am pregătire în domeniu psihologi ,insa imi permit cu scuzele de rigoare sa mi spun părea dintre o experiența personală ,eu cred că problema cu alcoolul are rezolvare la el însuși,daca recunoaște că are o problema și dorește să o elimine ,cred că persoana de lângă el nu are nici o șansă să l ajute,el trebuie să se ajute singur , este mult de discutat pe tema alcoolului ,nu am cunoscut nici o persoana care pt cel de lângă el sa aibă puterea să renunțe la consumul alcoolului ,lui îi face plăcere sau cred e că îi face bine ,nu va recunoaște niciodată că a devenit dependent de alcool, Tu trebuie sa te gândești foarte bine că ești tânără și viața trebuie trăită frumos,tu trebuie sa iei decizia care e mai buna pt tine,dacă ești puternică să l accepti așa , sau nu, îți doresc să te ajute bunul Dumnezeu sa iei decizia cea mai buna pt tine ,îți doresc mult succes///////3
Ceea ce face omul sub influenta alcoolului este parte din el, chiar daca atunci cand este treaz pare un om minunat.
Ideal ar fi ca partenerul dvs sa urmeze o terapie individuală. O alternativa ar fi terapia de cuplu pentru amândoi. Depinde de disponibilitatea lui de a-si rezolva problema.
Buna, Maria îți recomand sa citesti cartea “Femei care iubesc prea mult” este vorba despre relatiile de co-dependenta. Lectura placuta!
Relatia de cuplu este sarcina vietii cea mai apropiata sufletului nostru. Alaturi de profesie si prietenie da valoarea vietii. Cand ceva ne incurca si vrem sa stim mai multe despre cum functioneaza cuplul nostru si ce nevoi personale avem acum in cuplul nostru e util sa aflam intr-o psihoterapie.
alcoolismul are ‘leac’ insa numai cu multa vointa si sprijin din partea celor apropiati.
Buna, Maria. Inteleg ca aceasta situatie dureaza de aproximativ 1 an si jumatate. Este o perioada lunga, in care pana acum nu ai gasit o rezolvare. Tu cum te simti dupa acest an si jumatate? Care iti sunt nevoile? Care iti sunt de fapt asteptarile cu privire la aceasta relatie? El cum reactioneaza cand ii spui ce te deranjeaza? Asa cum reiese si din formularea intrebarilor tale, te intereseaza sa iti ajuti mai intai partenerul-”Am incercat sa il ajut sa treaca peste problema alcoolului.Cum pot sa il ajut pe el? “-, apoi pe tine. Tin sa iti mentionez ca acest proces, mai ales dupa 1,5 ani ar fi de preferat sa inceapa asa cum bine ai intuit cu tine. Esti cea mai importanta persoana din viata ta si iti recomand cu multa caldura sa incepi un proces terapeutic, din care sa iti clarifici nevoile, dorintele si ce te face fericita. Daca el este deschis, puteti opta impreuna pentru o consiliere de cuplu. Pana iei decizia de a merge la un psiholog, te invit sa iti raspunzi tie la o intrebare : Te-ai observat de-alungul timpului, poate de la inceputul relatiei acesteia, in alte relatii si nu doar din spectrul romantic incercand sa gasesti sau sa oferi “ajutor” persoanelor care te inconjoara?
Cu drag, Laura.
Sunt dependenta de zahar. Cum sa fac sa controlez aceasta placere?
Buna ziua,
Sunt dependenta de zahar. Cum sa fac sa controlez aceasta placere. Am luat in greutate si am observat ca anumite produse cu zahar ma agita (probabil de la diverse alte componente care sunt adaugate). Plus ca sunt studii foarte clare care arata ca cei care mananca zahar sunt predispusi la diverse boli , nu are rost sa le mai insir pentru ca stim cu totii cat de nociv este zaharul.
Din pacate nu imi permit sa merg la terapeut asa ca orice sfat este binevenit.
Am incercat diverse metode, au mers un timp dar apoi am revenit pe vechiul fagas… cred ca mi se trage din copilarie cand parintii ascundeau dulciuri si imi dadeau cu portia… Daca stiam ca e ceva dulce in casa eram de neoprit in a gasi si a manca fara sa stie ei…am si fost batuta de multe ori. Nu imi invinovatesc parintii pentru ca incercau sa faca un bine, din pacate metoda nu a fost tocmai buna. Cum repar?
Am momente cand sunt stresata cand rontai tot timpul si usor usor am ajuns sa mananc foarte mult si din celelalte alimente nu numai dulciuri.
Stiu ca nu e o solutie magica si totul tine de vointa… dar cum sa fac sa fie definitiva vointa si nu doar temporara? Cum sa fac sa ma detasez de trecut?
Mentionez ca mananc si pe furis…
E singura dependenta pe care o am… nu fumez, nu beau, nu consum droguri. Am observat ca imi inrautatesc nevoia, dupa cum spuneam mai sus si anumite alimente care au diverse adaugate si ma fac sa simt nevoia de si mai mult… am incercat sa le evit (in categoria aceasta intra salamurile spre exemplu) dar trebuie sa controlez aceasta nevoie cumva… de ce altii pot si eu nu?! Ajutati-ma sa pot.
Nevoia de dulciuri poate fi un substitut pentru o nevoie de afectivitate neimplinita sau poate calma o stare de anxietate sau de depresie. Poate fi de asemenea o sursa de energie cand resimtiti lipsa. Puteti gasi prieteni care sa va fie aproape si activitati cu sens si care sa va faca placere. Mai departe sustinerea unui terapeut poate fi de ajutor. Vointa se bazeaza pe afectivitate, intai este nevoie sa va conturati si sa pastrati o afectivitate pozitiva si apoi vine si vointa.
nu am sfat am o poveste …… PROPRIA MEA POVESTE ….. erea prin 2014 aveam 90 kg am facut o tromboflebita care nu ceda la tratamentul standard … printr-o cunostinta am ajuns la o d-na dr care nu consulta cazuri usoare ca al meu m.a consultat mi-a dat alt tratament decat cel standard si la plecare imi spune DACA NU DAI JOS SUNCILE LA URMATOAREA TROMBOFLEBITA VB CU POPA … am stat m.am gandit si i-am dat dreptate. si uite asa am renuntat la dulciuri la cafeaua cu lapte la chipsuri….
Sunteți dependentă de mâncat deci, nu de mâncat zahăr. Spuneți că nu vă permiteți să mergeți la terapeut…dacă nu puneți un preț pe sănătatea dumneavoastră psihică, cum ați putea să ieșiți din cercul vicios?
Ma aflu aici pentru ca vreau sa stiu daca am nevoie de un psiholog sau psihiatru.
Buna ziua,ma aflu aici pentru ca vreau sa stiu daca am nevoie de un psiholog sau psihiatru…Povestea mea incepe in urma cu 2 ani,de ziua mea,eram la o terasa cand dintr o data inima a inceput sa mi bata foarte tare si sa tremur simteam ca voi muri,am ajuns la urgente mi s a spus ca de la oboseala,stres ….doar ca episodul s a repetat in nenumărate randuri… de atunci nu mai sunt eu.
Am facut diverse controale la inima,plamani,glanda tiroida,ecografii la toate organele,analize sange,urina chiar si hiv…pentru a elimina varianta ca aceste palpitatii sunt de natura fizica
De atunci tot timpul gandesc negativ,ma gandesc la moarte,ma gandesc ca persoanele dragi mie vor muri….De atacuri am scapat in urma cu cateva luni,am avut un soc (am primit un pumn in fata)si de la acel soc nu am mai avut palpitati si toate cele (asa am asociat eu cu acel scoc )
Dar mintea mea tot timpul gandeste negativ nu ma pot bucura de nimic ,merg pe strada si ma gandesc ca pica tencuiala blocului in capul meu,daca stau pe banca in fata unei roti de masina de ex am impresia ca aceasta va ricosa in mine ,va exploda cauciucul,daca ma simt rau din motive banale o mica migrena ma gandesc la ce e mai rau….nu stiu cum sa controlez nu ma mai supprt pe mine si sunt constiienta ca sunt greu de suportat nu am putut sa spun nimanui asa mai detaliat cum va spun dumneavoastra am nevoie de ajutor vreau sa gandesc normal sa mi pot stapanii emotile sa nu mai fiu atat de emotiva…nu stiu daca e o problemă de natura psihologica doar cred asta .Astept un raspuns de la dumneavoastra.va multumesc
este clar o problema de natura psihologica insa starea descrisa mi se pare initial o tulburare anxioasa cu atacuri de panica (ma mir cum nu ati fost indrumata de pe atunci catre psihiatru!?) ce s-a ‘ameliroat’ in timp insa s-a adaugat si o stare depresiva. Eu as incepe cu un consult si tratament psihiatric pt ca este clar ca sunteti coplesita de simptome, dupa care, in timp si daca mai simtiti nevoia, sa incepeti in paralel o psihoterapie pt a afla cauza. Curaj, se poate!
Exista elemente de anxietate si de depresie in problema prezentata de dumneavoastra. Un consult psihologic cu investigarea prezentului dar si a evenimentelor din trecut pentru a capata o imagine mai clara, ar fi binevenit.
In ciuda faptului ca simptomele pe care le descrieti sunt neplacute, vestea buna este ca e o rata buna de succes in terapiile care abordeaza variate forme de anxietate. Va fi nevoie de sedinte de terapie in care invatati cum sa va gestionati emotiile intr-un mod functional.
Gandurile negative pe care le ai sunt normale din cauza ca ai avut o perioada cu foarte mult stress ca nu stii ce e in “neregula” in corp. Medical – nu stiu daca ti-au facut teste de alergii (observa daca te simti rau dupa masa cu precadere – mai ales daca mananci paine sau dulciuri sau cola. Uite-te un pic prin analize si vezi daca aveai leucocitele un pic (sau mai mult) crescute cand erai “in criza” ) sau coprocultura sa elimine un dezechilibru al florei intestinale. In rest trebuie multa grija de tine – somn , plimbari lejere si scoate stimulentele daca le folosesti (red bull, cafea, tigari etc). Daca stii engleza – am mai recomandat aceasta carte, o sa te ajute enorm cu ce simti acum:
Îți recomand mindfulness. E o aplicație foarte bună – headspace. În Anglia sistemul național de sănătate (NHS) o folosește foarte mult în relația cu pacienții.
Sunt casatorita, am 31 de ani si un copil in varsta de 2 ani care mi-e lumina ochilor. De ceva timp simt ca mi s-a adunat oboseala, o oboseala cronica de care nu pot scapa si simt ca din cauza ei nu pot controla nervii si cateodata are copilul de suferit.
Olimpia Ciocea
:
Înțeleg f bine cum e sa ai atâtea atribuții în același timp,dar trebuie sa fii conștientă ca trebuie sa ai niște prioritati, ca nu poți face totul,, perfect”. Care sunt prioritățile? Exista variante sa cauți ajutor poate ocazional cu curățenia, mâncarea sau chiar copilul? Problemele și atribuțiile rămân, important este cum te raportezi tu la ele și ce soluții găsești pt a tine cont și de tine și de familie. Succes!
Elena Gabriela
:
Macar o ora pe zi, sa va faceti timp sa iesiti pe undeva cu copilul sau chiar singura. In parc, la un magazin, etc. Este foarte important, dupa parerea mea sa stati cat mai des in aer liber… va elimina o parte din stres (cel putin, asa este in cazul meu). Rabdare multa!
Sunt o adolescentă de 16 ani şi am întâmpinat nişte obstacole, dacă pot să le zic aşa.
Bună. Sunt o adolescentă de 16 ani şi am întâmpinat nişte obstacole dacă pot să le zic aşa. In luna iunie , iubitul meu s-a despartit de mine, dupa 2 ani. Faza e că acesta este in liceu cu mine, si mereu cand ne intalnim pe holuri se uita la mine si eu la el, dar eu ajung sa ma inrosesc la fata si sa imi schimb directia privirii pentru ca ma intimideaza . Pur si simplu cand se uita la mine pierd sirul de idei, nimeni nu mai este langa mine, si habar nu am ce sa fac, daca ar trebuii sa spun ceva .. Vreau sa depasesc asta, si sa fiu tare in fata lui , fara sa ma inrosesc sau sa ma pierd . Sfaturi?
Fi tare! nu te mai uita tu la el. La varsta voastra se intampla multe legaturi si multe despartiri. Incearca poate sa discuti cu psihologul scolii.
Poate inca mai simti ceva pentru el. Inteleg ca tu ai vrea sa nu mai simti…usor usor vei trece peste asta. Incearca sa te preocupi cu alte lucruri si sa te inconjori de alte persoane.
Pare ca au ramas multe emotii, ganduri, sperante, dorinte, neexprimate, neanalizate. Cred ca o discutie cu cineva apropiat, despre tine, in primul rand, ti-ar putea fi de ajutor.
Cel mai probabil cei din jur nu observa intensitatea emotiilor tale, ei sunt preocupati cu ale lor. Ai rabdare si intelegere cu tine daca iti este greu in preajma lui. Va lua putin timp pana se linistesc apele/ emotiile tale. Primul pas sa reduci intensitatea acestei emotii este sa ti-o accepti si sa ti-o tolerezi. Fii atenta la respiratia ta si incearca sa respiri rar, calm, emotia va fi trecatoare, asa cum vine, asa si pleaca. De ce fugi de emotie, de aia te viziteaza mai intens. Cand vei fi pregatita, ai optiunea de a confrunta situatia cu un “salut”. Poate ca el sa zica salut inapoi si sa vorbiti ca niste adulti… Daca el alege in loc de salut ceva comportament copilaresc, aceea e alegerea lui… Tu macar stii ca te-ai comportat matur, chiar daca pe dinauntru nu ti-a fost usor.
Am 20 de ani si sunt studenta. Am suferit aproape toata viata de depresie si sunt suspecta de tulburare de personalitate borderline.
Buna ziua! Am 20 de ani si sunt studenta. Am suferit aproape toata viata de depresie, si sunt suspecta de tulburare de personalitate borderline (asta mi-a spus terapeutul, dar nu mi-a pus un diagnostic ‘oficial’). Am niste sentimente pe care nu le pot controla. Acum cativa ani cand ma simteam mai bine, simteam ca am un oarecare control asupra emotiilor mele, dar situatia s-a inrautatit in timp si am ajuns sa fiu controlata de emotii. Cea mai mare problema, insa, o am in context social. Pot sa vad oamenii doar in doua feluri: 1). sa ii pun pe un pedestal si sa ii vad ca fiind perfecti, sa ii admir si sa ii iubesc (pana in punctul in care ar putea fi considerata obsesie); SAU 2). sa ii urasc foarte intens, in mod irational. M-am luptat cu asta ani de zile si nu stiu cum sa depasesc situatia. O sa va dau un exemplu. Cunosc o persoana, si prima impresie este una foarte buna. Sentimentele pozitive fata de persoana respectiva sunt acolo de la inceput, si continua sa creasca. DAR, daca de exemplu, aflu un detaliu despre persoana respectiva care NU imi place (poate sa fie ceva stupid de minor, cum ar fi ca joaca fotbal; mie nu imi place fotbalul), parca mintea mea isi uita toate lucrurile si sentimentele pozitive asociate cu persoana respectiva si incepe sa dezvolte doar sentimente negative fata de ea cum ar fi ura, dezgust, repulsie. Stiu ca suna idioata situatia, dar nu stiu cum sa controlez asta. Nu se intampla doar in relatii sau prietenii, pot sa patesc asta cu orice. De exemplu, ascult o trupa muzicala care imi place, si aflu un detaliu despre trupa sau despre un membru al trupei care imi displace, si abandonez instant muzica si sterg trupa respectiva de pe lista preferintelor. Nu inteleg de ce simt asa. As vrea sa pot sa vad lucrurile in viata in mod natural, cu parti bune si cu parti rele. As vrea sa pot sa vad oamenii la fel, ca pe fiinte complexe care au atat defecte cat si atuuri. Eu constientizez cum e bine si cum ar fi normal sa simt, dar de simtit nu pot sa simt la fel cum gandesc. Urasc faptul ca atunci cand intervine cel mai mic lucru, pot sa iau o intorsatura de 180 de grade. Urasc faptul ca pot sa vad oamenii ca fiind perfecti, iar la cea mai mica greseala, creierul meu saboteaza tot si ma face sa vad persoana respectiva intr-o ipostaza demonica, ca si cand omul acela mi-a gresit cu ceva foarte important. Ce pot sa fac ca sa nu mai vad viata in alb/negru? Cum as putea sa imi echilibrez sentimentele fata de ceva atunci cand creierul meu trece asa de usor de la iubire la ura, uneori fara motiv?
eu inteleg ca traiesti sentimentele in alb si negru, foarte intens si ca ele se pot schimba la cel mai mic pretext intr-o directie sau cealalta si inteleg ca tu te impotrivesti foarte mult sentimentelor tale desi esti clar rationala si cred ca te si cunosti foarte bine. Cum ar fi sa fie OK sa simti acele lucruri… sa le lasi sa se intample, dupa care sa actionezi rational. Imi este greu sa te inteleg mai bine de la distanta insa imi imaginez ca toata lumea are declansatoare diferite si ca mai intai actioneaza in virtutea emotiei trezite, dupa care (poate) mai gandeste. Cu cat li te impotrivesti mai tare, cu atat vei suferi mai mult. Discuta cu terapeutul tau despre cum iti poti accepta trasaturile, fie ele bune sau rele, cum te poti adapta la felul tau de a fi. Curaj! Se poate!
Bună ziua. Vă recomand să încercați o terapie psihanalitică. Vă va ajuta
Buna! Faptul ca tu constientizezi ca ai aceste probleme si ai chiar un diagnostic neoficial e un pas foarte important. Ia-o in mod serios si cauta un specialist in borderline.
In primul rand terapeutul tau te poate ajuta sa gasesti raspuns la intrebarea : ce as putea face ? In postarea de mai jos poti sa citesti despre originea acestei gandiri in alb-negru.
Dr Rares Ignat
psihoterapie pentru depasirea obstacolelor din viata
psihoterapiefamilie.ro/blog/eros-si-thanatos-sau-viata-nuante-de-gri/
Sunt implicate reactii emotionale foarte intense, neintegrate, din perioada de viata timpurie. Un ajutor de specialitate e necesar!
Am 39 ani, casatorit de 9 ani, 2 copii si o problema la care nu mai gasesc nicio solutie.
Buna ziua. Am 39 ani, casatorit de 9 ani,2 copii si am o problema la care nu mai gasesc nici o solutie.Totul a inceput acum un an, faceam actiuni de voluntariat impreuna eu fiind mai putin implicat doar cu chestiuni de transport si de imagine, am fost alaturi de ea pana in momentul in care retelele de socializare ii mânca majoritatea timpului cand am hotarat sa vorbesc mai serios cu ea explicand-ui ca trebuie sa acorde putin mai multa atentie familiei, ca sunt copii care o vad toata ziua pe facebook, dupa discutia purtata totul a revenit in limita normalului, doar ca devenise nervoasa si orice spuneam in domenii care nu le cunostea sau chiar daca stia ca am dreptate ma contrazicea. La inceput nu am dat atentie incercand cu calm sa ii explic detaliile de ce este asa cum spun eu si ca ar fi bine sa ne documentam inainte sa sarim la cineva sa il contrazicem. Cu bune cu rele am mers in fata. Intr-o zi calatorind cu masina impreuna cu copii de dragul trecerii timpului se incepe un
subiect care din pacate duce la o cearta oprita doar de plansul copiilor, dupa vreo 1 ora de tacere cand totul parea calm ii spun ca nu o sa mai vorbim lucruri la care nu cadem de acord la care ea imi raspunde scurt de parca se temea sa nu auda copii ca oricum are dreptate (dupa 1 zi sa adeverit ca am dreptate eu,nu a recunoscut imediat dar dupa o luna aprximativ a adus in discutie subiectul si a zis ca am dreptate, toate bune). Au mai fost contraziceri dar ori renuntam sa continui discutia ori ii dadeam dreptate si plecam cautand sa ma fac ocupat. Problema mare de acum vine; de o luna de zile s-a angajat pe un salar mic (1200 ron Net) am incercat sa ii explic ca este putin si ca ar trebui sa vorbeasca cu seful ei sa ii ridice salarul deoarece locul ei de munca (inginer CTC) ar trebui sa fie mai bine platit, dupa o saptamana au venit si delegatiile la care am aratat oarecum o umbra de gelozie deoarece mergea cu un coleg de munca despre care imi zicea ca este cam neserios ca are nevasta acasa si el toata ziua este pe facebook si pana la urma a aflat ca are si amanta in fabrica. Eram oarecum suparat trebuia sa duc copii la scoala la 7:30 sa merg eu la munca, sa vin de la munca atunci cand era in delegatie sa iau copii de la scoala la ora 16:00 ma hotarasc sa vorbesc cu ea sa ii explic ca ne este greu sa ne descurcam cu 1200 ron in considerentul ca platim la after school 800-850 ron si ar trebui sa vorbeasca de negocierea salarului, atunci a explodat si a inceput sa spuna ca eu nu o las sa mai munceasca, ca merge si isi depune demisia,am incercat sa ii explic cu calm ca nu de demisie este vorba sau ca nu o las eu la munca ci doar ca sa imi spuna cum ne descurcam cu salarul ei avand in vedere ca 800-850 platim la scoala, repeta intruna ca din cauza mea ea isi da demisia la capatul rabdarii cu un tipat mai mare ca al ei i-am zis sa isi dea demisia ca este platita prost si ca nu am crezut ca nu are curaj sa mearga la sef sa ii spuna ca nu se descurca cu salarul
oferit, spre fericirea mea au aparut copii in usa de la sufragerie plangand in acel moment s-a renuntat la tot si am mers la somn. A doua zi pe dupa masa ma prinde la baie si parca imi citise gandurile ma intreaba pe un ton nervos: care este adevaratul motiv pentru care nu iti comvine unde lucrez? Ca stau in birou numai cu barbati? Ca merg in delegatii cu X(colegul cu amanta)? La care cu destui nervi in glas i-am raspuns ca nu ma mai intereseaza ce face ea la munca, dupa o jumatate de ora a venit la mine de parca nimic nu s-a intamplat vesela si foarte iubitoare desi nu mi s-a parut ok am trecut peste asta. Astazi vorbeam despre o calatorie in alt judet care trebuie sa o facem impreuna planificam tot cand plecam, unde stam si hotaram ca vom sta o noapte la o prietena de a ei la care imi spune : da ca si respectiva lucreaza si castiga 1100ron la care eu zi 1100 ron Net, ea zice ca nu ca Brut eu ii explic ca net deoarece nu poate sa castige sub minimul pe economie si ea urland la mine imi zice ca de unde stiu eu ca nu eu am vorbit cu ea, tipand la ea ii sun ca din minimul pe economie Brut ramane cu 1100 ron net,apar din nou copii si pot sa spun ca nu mai pot…..
Bună. Ce am înțeles eu din descrierea d-voastră este ca duceți o lupta,, cine are dreptate”. Veți duce la infinit aceasta lupta dacă nu veți înțelege ca fiecare are,, dreptatea lui”,ca fiecare are un mod unic de a vedea lucrurile, ca fiecare are anumite nevoi, prioritati, ca o relație nu inseamna,, a deține controlul, sau cine are dreptate”, o relație înseamnă respect, cooperare, sa înveți sa asculți și părerea partenerului, sa asculți și nevoile celuilalt,sa poți tine cont de ele. O terapie de cuplu va poate ajuta! Succes!
Ce s-ar intampla daca ati avea tot timpul dreptate? Cum v-ati simti? Ce ati crede despre alegerile dumneavoastra. Ce ar simti sotia dumneavoastra? Ce ar fi cuplul dumneavoastra in aceasta situatiei? O analiza a functionarii utile a relatiei de cuplu cu o persoana care stie sa asculte, sa nu impuna solutii, sa aibe experienta sa puna intrebarile de care aveti nevoie sa va gasiti propriile rezolvari…
Se pare ca intre voi comunicarea e un obstacol semnificativ. Solutia nu e insa « sa nu mai vorbim lucruri la care nu cadem de acord » ….asta e mai degraba o reteta sigura pentru divort. Mult mai de folos ar fi sa invatati sa comunicati corespunzator care sunt asteptarile si dorintele voastre. Pentru asta ati putea sa apelati la terapia de cuplu.
Dr Rares Ignat
Terapie de cuplu – Sexologie
psihoterapiefamilie.ro/blog/cum-sa-eviti-o-reteta-sigura-pentru-divort/
Sunt si vad foarte multe cazuri de depresie si anxietate aici! Nu inteleg de ce, pe lângă trimitere la psiholog, psihiatru, terapie, nu se gasesc alte răspunsuri! Multe din persoanele de aici, au nevoie de sfaturi, de răspunsuri, de simple păreri, nu de trimitere la nebuni.
Sunt si vad foarte multe cazuri de depresie si anxietate aici! Foarte multe persoane care posteaza diferite lucruri! Chiar si eu! Nu inteleg, de ce, pe lângă trimitere la psiholog, psihiatru, terapie, nu se gasesc alte răspunsuri!
Multe din persoanele de aici, au nevoie de sfaturi de răspunsuri de simple păreri nu de trimitere la nebuni…..
Un psiholog nu poate ajuta nebuni. El poate ajuta oameni care nu isi pot gestiona singuri emotiile. Un specialist analizeaza si recomanda, nu da sfaturi.
pe scurt, depresia, anxietatea, s.a. sunt tulburari afective ce necesita atentie de specialitate si ar fi bine sa fie tratate/abordate foarte serios! Nu cred ca este vre-un profesionist pe acest grup (de profil) care sa ‘trimita la nebuni’. Cateva sfaturi pe net nu inlocuiesc un consult de specialitate! In acest domeniu, la fel ca in medicina, nu putem trata de la distanta si fara a macar vedea persoana in cauza. Sper ca ne intelegeti mai bine acum. Multumim.
Acelasi lucru l-am intrebat si eu acum mult timp.Sunt de acord că un psiholog poate ajuta f.mult,dar sunt si cazuri cand este imposibil financiar sa se ajunga la unul.In unele cazuri medicii de familie nu pot sa iti dea o banala trimitere la un set de analize din lipsa fondurilor….in concluzie nu poate fi vorba de psiholog “gratuit”(asta in cazul in care se da varianta asta,caci am mai auzit-o).
Asadar si eu as fi de acord sa se primeasca si alte sfaturi la problemele noastre.
…..Stiu un specialist care sta de vorba cu tine fata in fata nu poate fi inlocuit de niciun sfat,dar ca varianta de “prim ajutor” cred ca se poate cateva indicatii.
Pt ca un simplu sfat pt o persoana in depresie nu ajutA. E nevoie de o imagine clara asupra vietii persoanei in cauza pta se remedia situatia
este foarte interesant cum ‘lumea’ percepe numai cand i se incalca limita/granita/spatiul personal dar nu observa si cand il incalca pe al altuia – o spun pe un ton cat se poate de stiintific…
De ce se pune sintagma nebun? Boala psihica, depresia, anxietatea, etc e ca orice alta boala de inima, ficat. Nu mai stigmatizati suferinta psihică care e mai grea și dăunătoare decât cea fizica, nu va mai simtit istigmatizati. PS. Și geniile sunt o formă de nebunie, ce ies din sfera normalității și nu le spune nimeni nebuni.
Se pare ca exista o mare confuzie între o problema medicala acuta și o problema de viata. Anxietatea, depresia sunt expresii ale unui mod de gândire în raport cu întâmpinarea sarcinilor vietii.Pt o problema medicala acuta ne adresam doctorului, primim tratament, recomandari.Aparent simplu de abordat. Pt o problema de viata nu se pot face recomandări, nu se pot da rețete, sfaturi din mai multe motive:1.fiecare om este specialist în viata lui. 2.fiecare om este unic și trebuie văzut omul în ansamblul lui, prin prisma acțiunilor, abilităților, valorilor, scopurilor, etc. 3. Fiecare om are adevărul lui, adică vede lucrurile subiectiv prin prisma experientei personale. De aceea un proces terapeutic înseamnă o relație în care se parcurg niște etape de cunoaștere, analiza, interpretare, reevaluare,etc, în funcție de specificul fiecarui tip de terapie.
Pentru că nu există o soluție universală. Nu vă poate recomanda nimeni să respirați într-un fel și să scăpați de toate problemele. Anxietatea sau depresia au apărut în timp și în relație cu alte persoane și doar în timp și în relație cu alții se pot rezolva. Dacă vreți cu adevărat să scăpați de acestea, mergeți la terapie, că nu găsiți răspunsul pe internet.
Ai multe prejudecăți ,spune ce înseamnă sa fii nebun ,nu poți afla răspunsurile la nevoile interioare ,in câteva rânduri ,un psiholog nu da sfaturi ,el te îndruma sa afli răspunsurile ,este ca un ghid prin drumurile întortocheate ale mintii noastre ,in cazuri grave aste nevoie si de psihiatru ,nu e o rușine ,știi si nebunii sunt oameni si ei a dreptul la viata
Pentru ca,asa cum nu poti pune un diagnostic medical pe internet,tot asa nu o poti face nici cand vorbim despre partea psihica. Practic,aici stim doar ceea ce ni se povestește,nu omul in ansamblu.
A cere ajutor unui psihiatru sau psiholog, nu înseamnă ca ești nebun sau ajungi la nebuni.Este o mentalitate depășita care limitează.Psihicul este mult mai greu de tratat ,iar sfaturile online nu rezolva problema.
…..Pentru ca……”Intreaba terapeutul online” se cheama acest grup. Sau nu? Sfaturi ceri prietenilor, nu aici!
Si oricum….ce simplu ar fi ca depresia sa poata trece cu sfaturi….
Am un copilas de 1 an si 8 luni si am observat ca se supara daca rad cu un alt bebe sau il iau in brate, a inceput sa se tavaleasca pe jos prin magazine si nu vrea sa se ridice…
Buna ziua,
Am un copilas de 1an si 8 luni si va rog sa ma sfatuiti cum sa il abordez in urmatoarea problema.
Mai nou am observat ca se supara daca rad cu un alt bebe sau il iau in brate, a inceput sa se tavaleasca pe jos prin magazine, si nu vrea sa se ridice, avem un pisoi si daca pisoiul se duce la ghiozdanul meu il fugareste si daca pune labutele pe mine i le da la o parte si la fel il alearga si ii da cu palma si zice “mama, mama”. La fel cand ma juam cu el si a venit matusa lui si mi-a luat locul, a inceput sa fie nervos si sa zica “mama mama”.
El este alaptat inca si doarme cu mine pentru a-mi fi mai usor sa il alaptez noaptea. I-am fost alaturi de cand s-a nascut. Tatal este plecat de o luna de zile si pana acum nu am vazut sa se comporte astfel in prezenta lui sau sa fie probleme cand acesta ma pupa sau ma imbratisa. Nu am vazut ca ar avea probleme in a imparti jucarii in parc si nu ia din mana altor copii jucarii, ba chiar da de buna voie. Se intampla doar referitor la mine, mama lui.
Ma gandesc ca este ceva specific varstei pentru ca este totusi la inceput de viata si acum ia contact cu tot felul de sentimente. Este un copil pe care am incercat sa il cresc cu blandete, nu tipam la el (exceptand cateva momente in care am ridicat tonul pentru ca eram obosita si frustrata ca nu reuseam sa ma misc repede cu el sa facem ce aveam de facut), gatim impreuna, citim carti, iesim la plimbare, facem curat in casa, pictam in cada, etc…totul impreuna, a fost cam 90% din timp cu mine… nu am prietene cu copii de varsta lui cu care sa ies in parc si sa il iau si pe el sa socializeze, iar in parcul de langa noi nu am legat nici o prietenie stransa in asa fel incat sa ne putem vizita si copiii sa se joace impreuna, am fost practic noi doi. Nu cred ca este nimic in neregula cu el, dar as vrea sa stiu cum sa il ajut sa treaca peste aceasta nesiguranta, cum sa il ajut sa inteleaga ca orice ar fi sunt si voi fi mereu mama lui indiferent de cati copii iau in brate si daca intr-o zi
va avea frati ca iubirea nu este ceva ce poate fi impartit si va avea la fel de multa din partea mea indiferent de orice. Nu cred in ideea ca l-as fi invatat sa fie mamos, cum mi s-a mai tot spus, ci este doar un copil care daca a plans i-am fost alaturi si am incercat cat m-am priceput sa il ajut sa rezolvam problema si sa fac in asa fel incat sa fim in armonie.
Recunosc ca pe partea sociala nu am prea socializat, dar nu am prea avut cand si nici cu cine, si doar asa de dragul socializarii fara sa fie cineva cu care sa simt ca fac mai mult decat o conversatie de suprafata sau ca impartasim subiecte comune mi s-a parut cam inutil, mai ales ca timpul e foarte scurt si nu avem bone/menajera/bucatar. Ma gandesc ca nu este atat de tragic faptul ca nu are un prieten apropiat de la varsta aceasta si mai ales ca nu poate fi unul pe care il aleg eu ci si-l va face singur cand va fi momentul si va socializa cand va merge la gradinita. E gresita aceasta abordare? (scuze ca sunt doua intrebari dar ma gandesc ca una o implica pe cealalta).
Va multumesc anticipat si imi cer scuze pentru lungimea mesajului.
Buna. Nu am studii de specialitate pentru aceasta problema, dar si eu sunt mama. A avut si fiica mea o perioada asemanatoare, cand nu prea o scoteam sa se imprieteneasca cu alti copii. Nu a durat mult insa. Cu rabdare, i-am explicat ca o iubesc foarte mult chiar daca ma joc si cu alti copii. Au o perioada cand au nevoie mai mult decat oricand de afectiune… aceasta trece, cand o sa aiba contact si cu alti copii(in parc, la gradinita, etc). Multa rabdare!
Bună ziua. Nu este greșită abordarea dumneavoastră, dar este sănătos și pentru dumneavoastră și pentru copil să vă dezlipiti încet încet de el. Cu siguranță îl iubiți, dar și ce este prea mult strică, nu doar ce este prea puțin. Nu vă neglijați pe dumneavoastră, nu vă neglijați soțul în tot acest timp.
Apreciez preocuparea d-voastră pt copil, inteleg ca petreceți timp de calitate cu el, asta îl ajuta, doar sa încercați sa mai includeți și alte persoane în jurul copilului(tata, bunici, mătuși, alți copii, etc). Este firesc la vârsta asta sa fie atașat de d-voastră dar începeți sa ii încurajați independenta. Rolul d-voastră este sa îl învățați sa socializeze, sa coopereze, să-i încurajați momentele și acțiunile de independenta. Acum nu e tragic ca nu are un prieten(el are noțiunea de atașament încă), dar dacă nu găsiți modalități de a întra cât mai mult în contact cu alte persoane, va fi tragic atât pt el și și pt d-voastră când va merge la grădiniță și la școală. Reflectați la intrebarea:CUM v-ați dori sa se descurce în viata copilul d-voastră? Succes!
Cand se intoarce tatal copilului?
Nu știu cum ar trebui sa încep, dar mi se întâmpla o chestie foarte ciudata, (am 17 ani). De o vreme, mereu când ies in public, și prin asta ma refer la cluburi, parcuri, localuri, chiar și la școală, mă apucă niște stări extrem de ciudate, mai exact, sunt extrem de speriat, nu pot sa fiu atent la nimic, am impresia ca toată lumea de uita la mine, îmi bate inima extrem de repede, tremur și efectiv nu ma pot bucura de omeni, tot ma gândesc la tot felul de chestii.
Olga Gâdea
:
Aceste stări încep doar când ajung in locurile respective , acasă nu am nicio stare..
E groaznic și de la un timp evit tot mai des ieșitul din casa doar ca sa mic se mai apăra aceste stari
Botezat-Antonescu Radu
:
suna a simptome ale anxietatii… ma gandesc ca poate s-a intamplat ceva in viata ta care te-a stresat puternic. Incearca sa vb cu cineva despre acel lucru. Succes!
Monica Enescu
:
Buna! Aceasta chestie ciudata ii afecteaza si pe multi altii, ca si tine. Tot ce ai enumerat tu mai sus ar putea fi explicat prin anxietate. Si te inteleg, starile astea sunt foarte neplacute, partea buna este ca se pot trata. Iti recomand o vizita la un psiholog, cu cat le abordezi mai devreme cu atat poti scapa mai repede de ele. Succes!
