Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua! Inca din copilarie port cu mine sentimentul de inferioritate, lipsa increderii in propria persoana ma impiedica sa evoluez, sa fac anumite schimbari in viata mea. Probabil acest sentiment a aparut din primul an de scoala, cand cateva colege mai mari deseori ma ironizau si impingeau pe unde ma intalneau. Motivul pentru care faceau asta, nu il cunosc. Am avut intotdeauna o situatie scolara buna, la facultate rezultatele sunt foarte bune, ceea ce imi confera un confort psihic si o multumire cu sine din acest punct de vedere- intelectual. De ceva timp incoace insa, ma confrunt cu o oarecare problema de atitudine pe care o constientizez.Mai multe persoane, apropiate si nu numai, ma caracterizeaza ca pe o fata dura, pesimista, cu energie negativa si cu un ton al vocii la fel de dur, insa acestea reprezinta doar aparentele, nu si esenta,interiorul.( Nu este vorba de ce spun cei din jur, ci de ceea ce consider si eu remarcand asta in majoritatea timpului, cand ma simt st
resata, incordata.) Ce anume m-ar putea ajuta sa ma relaxez, sa imi schimb atitudinea fata de cei din jur si sa scap de anumite blocaje psihice care ma impiedica uneori sa imi exprim ideile? Exceptand psihoterapia, exista alte tipuri de terapii sau carti bune de dezvoltare personala ce m-ar putea ajuta in acest sens? Va multumesc anticipat pentru raspunsurile acordate !

eu te-am perceput ca pe o persoana sensibila si foarte constienta de sine. Este foarte posibil sa iti depasesti singura impasurile… noi (psihoterapeutii) aparem in asemenea situatii mai mult ca niste parteneri de drum… o perioada scurta. Eu personal sunt un adept al filosofiei budiste… asa ca iti recomand (daca nu ai citit deja) acest material, dupa care te poti orienta si singura . Succes! http://www.buddhanet.net/pdf_file/fundbud1.pdf

Cărțile sunt bune întotdeauna dar psihoterapia se face față în față cu un specialist care te ajută acolo unde există un blocaj, psihoterapia are un rol important în procesul dezvoltării personale și recomand specialistul psihoterapeut(indiferent de formarea acestuia)

Cand te doare capul foarte tare nu excluzi medicul. Cand te doare sufletul de ce excluzi psihoterapia?

Cred ca, în ciuda lipsei motivației pentru terapie, ai putea beneficia de pe urma ei, având în vedere sentimentul de inadecvare de care ești conștientă și comportamentele dezadaptative pe care nu ai reușit pana acum sa le depășești. Îți pot trimite în limba engleză cărți care sa te ajute, însă de preferat ar fi ca ele sa fie utilizate ca parte a demersului terapeutic.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Bună ziua! Numele meu este Amalia și sunt despărțită de un an de zile de singurul bărbat pe care l-am iubit cu adevărat și cu care am avut o relație ce a durat un an. De curând am cunoscut un alt bărbat, pe 24 decembrie, într-un grup de prieteni. Din prima clipa m-a atras ceva la el. La vreo două zile m-a căutat și am ieșit în oraș. A fost sincer de la început și a spus cum stă treaba cu relațiile la el. Lucrează în domeniul informaticii, din Germania și călătorește foarte mult. O dată la 6 săptămâni vine o săptămână acasă. Acest lucru a spus că îl împiedică să aibă o relație, lucru de înțeles. A dat dovadă de sinceritate din toate punctele de vedere, o sinceritate dezarmantă, iar acest lucru cred că m-a atras și mai tare la el. Am continuat să ieșim și să ne petrecem cam tot timpul împreună. În puținul timp pe care îl petreceam acasă, ne dădeam mesaje. Era exact ca un adolescent îndrăgostit. Dimineață când se
trezea îmi dădea mesaj. Când ne vedem era foarte atent și drăgăstos. Nu ma scăpa din brate, mă sărută non stop(era ușor enervant la un moment dat), era atent la detalii, îmi făcea toate mofturile, etc.
Am avut și relații sexuale și mai tare părea că se apropie de mine. Apoi a plecat și nu a mai dat nici un semn. După o săptămână mi-a scris și mi-a spus că toate momentele petrecute împreună au fost foarte frumoase și nu meritau un “pa”, că nu a știut cum să spună pa și că i-a lipsit curajul să facă acest lucru. Eu am fost f supărată, el a pozat în vinovatul care își asumă și căruia îi pare rău și vrea să dovedească asta când vine acasă. Mie îmi place foarte mult de el, cred că m-am îndrăgostit și nu știu ce este de făcut. Nu știu cum trebuie să abordez problema, nu știu dacă este indicat să deschid subiectul ăsta, nu știu ce simte el, sau ce vrea el…
Care este recomandarea dumneavoastră?
Vă mulțumesc! O zi bună!

recomandarea mea este sa aveti o relatie cat mai sincer de la inceput. Daca tu simti nevoia sa comunici deschis cu el… just do it! Succes!

Subscriu recomandării făcute, însă Îți sugerez sa Îți clarifici ceea ce îți dorești și sa vezi în ce măsură termenii propuși de el pot fi acceptați de tine. Pare ca pentru tine o săptămână din când în când nu e indeajuns, din ceea ce ai descris, și ca ti-ai dori sa fie mai mult contact (comunicare), intre vizite.

El poate sa simta ce vrea, important este sa-ti dai seama ce simti tu, ce vrei tu de la tine, de la viata si de la relatia cu el. Mai gandeste-te ce anume te-a atras la el, ce nevoi ti-a acoperit si ce nevoi au ramas pe dinafara, ce din vechea relatie repeti tu si ce ai regasit in noua, adica daca constientizezi ce nu a mers “cu singurul barbat pe care l-ai iubit cu adevarat”?!? Poate ca nu ar strica sa te consulti cu altcineva (de preferinta persoana neutra) pentru ca acum esti “indragostita” si nu gandesti clar. Daca dupa atata euforie (care a durat f. putin!) nu a stiut cum sa spuna “pa”, cum crezi ca va merge relatia mai departe? Fiecare femeie care iese dintr-o relatie si intra in alta, isi doreste sa fie ultima, adica sa fie cel putin cu bataie lunga, deci are premize aceasta relatie sa fie de lunga durata sau te risipesti?

Cand cineva este îndrăgostit, nu poate sa stea fara sa existe comunicare. ” Sinceritatea” lui nu prea pare sinceră.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ma numesc Carolina am 19 ani si sunt insarcinata adoua luna deja.problema mea este ca mam inchis in mine si cu nimeni nu doresc ca sa vorbesc, nu doresc sa vad pe nimeni.Acest lucru a inceput de o luna de zile de cind tatal copilului ma parasit si nu stiu cum sa ma mai lupt cu aceasta problema. Ajutatima ma vor mult.

discuta macar cu medicul tau… te poate indruma catre un consilier specializat pe mame tinere. Ma gandesc ca poate te-ar ajuta si familia cu o sustinere macar morala. Incearca totusi sa lupti cu aceasta stare care este amplificata fiind gravida. Cere ajutor chiar daca iti vine foarte greu! Succes!

Imi pare rau pentru situatia ta, Carolina! Trebuie sa actionezi repede (sa discuti cu cineva) pana nu e prea tarziu. De ce ai hotarat sa ramai gravida? A fost o sarcina neplanificata? Iti doresti copilul? Ai cum sa-l intretii? Are cine sa te ajute? Tatal copilului (imi pare rau sa-ti spun) nu pare suficient de implicat sau de matur, incat sa te poti baza pe el. Poti avea singura grija de bebe? Parintii tai ce parere au despre asta? O usoara anxietate si depresie in perioada sarcinii sunt normale, dar o stare de izolare completa nu prea. Iti tin pumnii, sper sa o scoti la liman. Un copil poate fi cel mai minunat lucru care ti se intampla, dar este si o mare responsabilitate (si nu ma refer la bani) ci la afectiunea si grija pe care i le poti oferi. Daca mai ai intrebari, te rog adreseaza-le aici.

Maternitatea este minunata, ea iti va da multa forta. Ai grija ca primele 3 luni de sarcina sunt foarte importante pentru dezvoltarea fatului, pentru ca este faza in care au loc cele mai multe transformari in devenirea lui. Daca tu esti stresata, asta va afecta copilul si tu nu iti doresti asta chiar daca acum treci printr-o perioada mai grea. Asa cum ti s-a sugerat si mai sus, apeleaza la toate resursele tale mentale si materiale (parinti, prieteni, rude) ca sa te ajute si sa te sprijine. Copilul nu a cerut sa vina, dar daca tot s-a produs minunea, vezi ce poti sa faci ca sa-i fie tie si lui bine si sa-l aduci pe lume in conditii normale.

19 ani…Sa aduci pe lume un copil este cel mai extraordinar lucru. Daca e dorit, asteptat. Sa cresti si sa educi un copil inseamna responsabilitate, stabilitate, daruire..Copilul urmeaza sa fie destui ani de acum incolo, elementul central, in jurul caruia iti vei organiza viata. Este f. important sa discuti cu cineva apropiat in care ai incredere, parintii, o ruda despre ce inseamna acest copil, ce implicatii apar. Sa aflii ce simti, ce-ti doresti , analizand corect, obiectiv ce este intelept sa faci.

Buna Carolina ! Este bine ca ai avut curaj macar sa scri aici! Doar ca nu ne spui nimic despre familia ta, parinti, ei te sustin ? sau inca nu le-ai spus nimic ? in functie de aceste "detalii" pe care ni le-ai putea da, cu siguranta ce vei primi pareri mai la obiect. In legatura cu faptul ca te-ai inchis in tine , asa cum ne-ai spus, poate fi o etapa prin care ar putea trece o persoana dupa ce a fost parasita de iubita/ iubitul sau , totodata o persoana care se simte judecata de cei din jur, neinteleasa etc. Daca problema ta nu este legata de sarcina ta , ci doar de faptul ca te-ai inchis in tine si nu mai vrei sa comunici cu nimeni priveste situatia ca pe ceva de moment, cu siguranta ca vei iesi curand din aceasta stare , poti asculta si acest video, pe care ti-l recomand https://www.youtube.com/watch?v=Y0JfcU9vsIQ

Ce anume te supara? Ca te-a parasit iubitul? Iti faci griji despre cresterea copilului? Scrie-mi in privat. Te pot ajuta sa-ti faci ordine in ganduri si emotii.

Îmi imaginez că te simți pierdută odată ce aveai așteptarea ca tatăl copilului să-ți fie alături și nu e, dar asta nu înseamnă că lucrurile nu au rezolvare. Pentru început, fă-ți ordine în gânduri și emoții, pentru ca mai apoi să poți lua o decizie, genera un plan de acțiune pe care să-l implementezi ulterior. Nu-ți va fi ușor, însă, dar poți apela la sprijunul unui specialist. Colegii au oferit deja variante în acest sens.

Va mutumesc mult tuturor pentru faturi

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua !

As dori sa va cer ajutorul , nu imi mai pot stăpânii sentimentele . Pentru inceput as dori sa va spun ca ma numesc Andreea si am 13 ani , poate o luați in nume de " copilării" dar credeți-ma ca nu mai pot asa . De cand m-am născut nu am avut o viata prea lejera . Prin asta ma refer ca părinții mei s-au despărțit pe vremea cand aveam in jur de 4 ani. Din cauza violentei fizice,verbale si indiferenta tatălui meu față de mama . Si aici am fost implicată eu si sora mea , Luiza. Dupa divorț pana la urma s-a decis ca sora mea sa rămână la tatăl meu , fiind copii noi nu realizam, dar acum am inceput sa vad cam tot exact asa cum a fost . Tin sa mentionez ca pana la 4 ani eu am fost mai mult crescută de bunicii mei , pentru ca mama nu avea timp sa aive grija de mine si de sora mea fiindcă se ocupa cu magazine si trebuia sa se ducă la marfa majoritatea timpului .Dupa ce părinții mei s-au despărțit de finitiv eu si mama ne-am mutat intr-un apartament cu chirie cu o femeie divorțată care avea si ea la rândul ei o fetița . Am stat acolo câțiva ani , pana cand mama l-a gasit pe acest bărbat , Liviu . Dupa un timp au decis sa se mute împreuna , si eu împreuna cu ei . Dar in localitatea din care venea el , si am fost nevoită sa schimb mediul, atat casa cat si persoanele , din nou . De atunci am mai schimbat locuința încă odată , mutându-ne intr-o casa intr-un "cartier" . De acolo am inceput sa ma duc la scoala . La inceput totul era bine si frumos pana cand el s-a apucat de băutura , asta începând la 4-5 ani de căsnicie . De aici au inceput sa apăra discuțiile violente, acțiuni violente între ei . La care fără ca nimeni sa vrea am asistat si eu . De obicei se fereau sa nu vad eu , dar mereu am vazut si inteles mai mult decat ar fi normal la vârsta mea . Iar de aici pana la urma de la o cearta mare mama m-a trimis înapoi la bunici . Fiind nevoită sa schimb scoala pentru a 3 -a oară si mediul de a trai . Dupa in jur de un an mama si-a gasit un job in Spania . Iar apoi a plecat , eu efectiv fiind distrusă . Cat timp a fost plecată eram mereu suparata..si abea așteptam sa vina. Imi era enorm de dor de ea . Dupa 1-2 ani de stat in Spania , s-a hotărât sa plece in Anglia . Si asa a si facut , si-a gasit un job in Londra si a rămas acolo. Eu ma obișnuisem cu lipsa ei , începusem sa imi fac prieteni , chiar adoram locul ala , plus ca bunicii mei erau si mai buni si înțelegători . Dupa un timp i-a venit ideea mamei " Sa vin si eu in Anglia " sa locuim împreuna acolo. Eu nu am fost de acord sub nicio forma . Dar nimeni nu a ascultat si ceea ce vreau eu . Pana la urma am ajuns aici , in Londra . Si de aici incepe asa zisa "depresie" . De cand am ajuns aici am simțit un gol imens in interiorul meu . Eram foarte trista si efectiv nu mai știam nimic eram pierdută . Mama lucra pe timp de noapte , iar eu stăteam singura in apartamentul nostru , ea venea in jur de 1-2 noaptea iar eu neavând scoala deocamdată preferam sa o astept pentru ca altfel nu puteam dormi . Ajunsesem sa urăsc ceea ce am ajuns , nu mai mâncam, ma închisesem in mine total , la un momentdat am crezut ca am înnebunit..plângeam in oglinda si imi întrebam reflecția " De ce?! De ce mi se intampla numai mie atâtea?!" Asta de intampla numai cand eram singura , cand aparea mama ma fortam sa para ca sunt bine Si nu am nimic, desi sunt sigura ca vedea oricum . De atunci am avut multe certuri cu mama pe subiectul asta . Mereu ii spuneam ca eu nu mai vreau as Stau aici , ca vreau acasa dar niciodata nu m-a ascultat Si mai rau ma facea sa ma simt . Mereu am avut ceea ce mi-am dorit cat a fost de ajuns pe plan material , dar stiti cum este vorba aceea " Banii nu aduc fericirea" . Am încercat sa stau de voarba cu ea si sa ii explic cum ma simt dar efectiv nu ma înțelegea si ținea tot ideea ei . Dupa ceva timp am inceput scoala aici, iar eu nu stiam sa vorbesc Engleza Si toti ceilalti elevi ma injurau Si faceau glume urate pe seama mea , Eu intelegeam chiar daca nu puteam vorbi . La inceput am incercat sa ignor , dar asta continua in fiecare zi , de anul trecut pana in prezent . Vreau sa va spun ca de multe ori simteam Si simt ca nu am niciun rost pe lumea asta , ca doar încurc lumea , am avut si gânduri sinucidale de nenumărate ori . In prezent fumez , pentru ca este unul din lucrurile care ma ajuta sa ma mai calmez dar in același lucru ma urăsc pentru ca fac asta . Am o stare de gol pe dinăuntru, plâng necontrolat câteodată din nimicuri, par foarte vesela si rad NON-stop de-obicei . Dar nimeni nu știe ce este in sufletul meu de fapt . De cand am venit aici viata mea s-a transformat intr-un infern . Mulți ar vrea sa aive o șansa sa vina , in Londra . Dar eu nu sunt printre ei . Imi iubeam țara , prietenii,Si familia enorm Si nu I-as fi lasat .

Va rog din sufletul sa ma ajutati cu un sfat/părere ! Multumesc frumos ! Imi cer scuze pentru deranj !

Buna Andreea! Esti o fata extrem de puternica si cu o gandire foarte matura. Cred ca trebuie sa iti faci un plan pe doua fronturi. Unu: sa faci tot ceea ce iti sta tie in putere pentru a-ti merge bine (pt ca deocamdata mama ta nu vede/nu poate vedea si intelege ce ti se intampla, deoarece ea nu este in contact cu ceea ce i se intampla ei, de aceea nu poate empatiza nici cu tine si nu realizeaza ce-ti face). Sarcina ta nr. 1 este sa te pui pe picioare. Vorbeste in engleza pana nu iti mai este rusine. Asculta radio, televizor, citeste cu voce tare. Daca intelegi, este clar ca iti poti da drumul si la vorbit. 2. Fa-ti prieteni/prietene. Asa cum ai reusit sa iti faci prieteni in scolile in care ai fost pana acum, asa vei reusi si aici. Oameni gasesti peste tot. Nu te da batuta, doar pentru ca nu ti s-a respectat vointa. 3. Daca poti, tine legatura cu sora ta.

S-ar putea ca ea sa te inteleaga si sa te sprijine, asa cum ai tu nevoie acum. 4. Mergi la scoala, incearca sa gasesti acolo un psiholog care sa te ajute, cu care sa vorbesti. Partea a doua a planului este sa ii pvestesti mamei tale ce simti. Nu te mai preface ca esti fericita. Spune-i ca plangi, ca suferi, ca iti este dor de prieteni, de bunici. Spune-i tot ce simti. Poate pe loc nu va reactiona cum te astepti, dar va face ceva. Mama ta te iubeste (in felul ei), dar nu stie sa ti-o arate asa cum ar trebui. Iti tin pumnii, si cred cu tarie ca vei depasi aceste momente!

Citind ceea ce ai scris, pot înțelege că schimbările repetate prin care ai trecut, lipsa unei constante în viața ta, înstrăinarea, etc. te gândești că sunt nedrepte, te simți neputincioasă. Faptul că ai avut curajul să vorbești totuși cu cineva arată că ești motivată să treci peste și acest lucru e îmbucurător. Subscriu recomandărilor colegei. În primul rând, încearcă să găsești soluții pentru situația actuală (s-ar putea să nu o poți schimba) – împrietenește-te cu colegii, cu vecinii, realizează lucruri care îți plac, focalizează-te (chiar dacă ți se pare artificial), asupra lucrurilor pozitive din viața ta (de exemplu, faptul că ești alături de mama ta, faptul că ești într-un oraș mare, plin de oportunități, faptul că îți poți vizita bunicii din când în când, faptul că faci progrese în limba engleză etc – orice lucru mic poate reprezenta un motiv de recunoștință). Vorbește cu psihologul din instituția în care înveți. Vorbește cu mama ta, evitând s-o acuzi (pentru că va deveni defensivă și discuția nu va duce în direcția dorită), explică-i cum te simți. Poți sugera să mergeți împreună la un terapeut..

Buna Andreea , nu sunt psiholog, insa avem povesti de viata foarte asemanatoare (si nu m-am putut abtine- scuze): si eu am mutat multe scoli, mi-am facut multi prieteni peste tot (am avut ce pierde), nici familia mea nu e extraordinara, si eu am fost in Anglia la scoala, si eu obisnuiam sa plang destul de des, tot pe ascuns, insa acum sunt tot aici si sunt fericita. In primul rand: take a moment for yourself and tap your shoulder cause you deserve it! Esti mai puternica decat crezi si cu siguranta mult mai puternica decat multi de varsta ta! Cu siguranta esti o persoana inteligenta – deci prin definitie – te poti adapta la orice mediu, iar Londra e mult prea mica pentru ambitiile tale pe care stiu ca le tii undeva ascunse So thumbs up, maybe you`ll move again soon :> In al doilea rand, Londra nu e primitiva deloc! Deci nu esti tu de vina. Vremea, mancarea, oamenii reci…e chiar urata! Dar hai sa ne uitam si la avantaje, caci sunt foarte multe, fii atenta: 1) spui ca nu ai curaj sa vorbesti engleza? sunt multe centre de limba engleza gratuite unde gasesti persoane exact ca tine, iti poti face prieteni noi; Apropo de ce ti se intampla la scoala – se numeste bulling si e o problema mare in Anglia, indiferent de unde vii sau cum arati – cauta ajutor – sunt oameni platiti pentru asta si tu ai toate drepturile! 2) te-ai gandit sa faci voluntariat? school volunteering days – get involved and meet new people! 3) ti se face dor de pufarine? – cu siguranta ai un magazin romanesc foarte aproape unde i gasesti 4) vrei sa incerci ceva nou? – sa dansezi ca Beyonce? sa canti la vreun instrument? sa calatoresti? tenis? catarat? cantat? – sunt atatea cluburi care abia asteapta sa dai join – da da sunt – si pentru cei de varsta ta posibil sa gasesti unul chiar langa casa – in Londra totul e atat de aproape! Secretul este sa cauti si sa te implici, have fun googling! In ceea ce o priveste pe mama ta – te iubeste mult, te vrea fericita si s-a gandit la viitorul tau – ea e cea mai buna prietena a ta si esti o norocoasa sa o ai aproape – cu siguranta multi dintre copilasii romani rataciti prin Londra imi vor sustine parerea. Am spus ca sunt multe motive si m-am oprit la 4 …hai sa-ti mai spun cateva: 5) e cel mai divers oras din lume – te obisnuiesti aici, te vei putea obisnui oriunde; China, Italia, Norvegia, Spania, India (sunt sigura ca stii la ce ma refer ) 6) pot sa-ti vorbesc de fashion events sau nu esti interesata? o sa devii foarte curand! aici gasesti toate brandurile – de la Miss Sixty fabricat in Romania, Marni, Fendi, pana la Hermes <3O sa le descoperi curand 7) filme? concerte? piese de teatru? – in Londra apar primele, si sunt mult artisti romani care vin destul de des aici, Institutul Cultural Roman in Londra – ar trebui sa devina un loc destul de frecventat de tine si mama ta 8) Gandindu-ne la viitor – aici sunt cele mai bune universitati care-ti ofera atat de multe avantaje pentru ca se pune accent pe invatatul individual, deci – poti fi independenta financiar, poti face voluntariat, poti calatori..ai timp de toate in timp ce iti iei si o diploma de care o sa te mandresti. Tu esti deja o persoana independenta si sunt sigura ca vei gasi o cale buna sa iesi din impas – ne dai o lectie de viata tuturor si iti multumesc din suflet.

pe bune, ce iti lipseste din Romania? fa-ti viata frumoas acolo, ai atatea sanse! ce a scris Paula mai sus este fff adevarat! citeste de 100 de ori sfatul ei, apoi mergi in oglinda si zAmbeste! esti o norocoasa! mi-as dori sa pot oferi copiilor mei sansa pe care ti-a oferit-o tie mama ta. la 20 de ani, te asigur ca ii vei multumi mamei tale! ai grija de tine, zambeste, vezi totul ca pe o noua provocare , careia din cate "te-am citit", ii vei face fata cu siguranta!! esti f matura si puternica!

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ! Am gasit adresa dvs pe internet si daca se poate as vrea sa intreb ceva in legatura cu atacul de panica. Am citit despre, am facut sedinte degeaba tot ma speriu . Totul a inceput decand am cv probleme cu ameteala neidentificata momentan , adica ar fi mai multe cauze coloana , ochii sau orl , tensiunea si restul e ok , cand ma uit in jos aplec capul si fara stres se ametesc asa se duce imaginea sau daca misc capul stg dr ochii daca misc , de un an , din cauza ametelii mi frica sa merg pe strada si uite asa umblu cu bicicleta, mi-am pierdut locul de munca , prieteni si familia urmeaza . Azi de ex am fost sa fac o analiza coproparaz si era cald m-am speriat ca nu m dc ma tine m-a luat cu caldura fierbanteala , ameteala crunta si un tremurat incontrolabil ca am spus la fete ies ca imi vine sa vomit , mi-era rusine sa zic simt ca lesin am atac de panica , afara pe bicicleta ca m-am pus jos mi-a trecut , ma inspaimanta caldura excesiva care o simt , apoi ameteala asta nu inteleg , demult mi-a zis un psiholog ametesti da nu in halul ala sa nu poti face activit si adevarul ca demult cand ma speriam niciodata nu ameteam asa , nu inteleg dc acum , oare daca am o boala existenta deja , de la orl, coloana la speriat fiind probleme mai rau ametesti ??? si mi teama de lesin , dar nu am lesinat inca , am citit ca hiperventilezi si de aceea ametesti dar nu am cum pt ca nu apuc sa hiperventilez si ametesc la speriat , parca ochii mi se dilata , am incercat acasa sa respir repede sa vad ametesc , nu am nici pe naiba , nu ametesti , asta nu pricep , multumescccc tare tare mult , simteam nevoia de un sfat tare descurajata am fost azi si mama urla la mine ce tot ma speriu ce e atac de panica etc sotul meu nu-i convine etc

pana faceti investigatiile complete mentionate (daca este cazul?) incercati sa consultati un psihiatru. Aceasta anxietate/panica a pus stapanire pe Dvs. si un simplu dialog se pare ca nu mai este suficient. Curaj!

Atacul de panica porneste de obicei de la o senzatie fizica (in cazul tau ameteala). In timpul atacului de panica, creste pulsul, tensiunea si bataile inimii se accelereaza, printre alte simptome. Atunci se poate produce hiperventilatia care, din cauza unui aport crescut de oxigen, produce ameteala. In cazul tau ameteala este acea senzatie fizica perceputa de la care porneste atacul de panica. Deci, ameteala este activatorul atacului, ea nu survine in timpul atacului, nu este simptom, ci activator. Faptul ca nu cunosti cauza exacta a ametelii, te face sa o interpretezi cu mijloacele proprii de care dispui. De obicei, interpretarile legate de activatori sunt eronate. Aceasta interpretare eronata este de fapt cauza pentru atacul de panica. De aici se porneste in terapia cognitiv-comportamentala. Iti sugerez sa intri intr-un program de psihoterapie ca sa scapi de aceasta problema. E adevarat ca trebuie sa dispui de resurse de timp, financiare, etc, dar daca faci o analiza cost-beneficii, vei observa ca merita sa investesti aceste resurse. deja ai observat costurile (esti pe cale sa-ti pierzi familia). Multa sanatate si minte limpede!

Colegii mei au surprins principalele aspecte în cazul tău, așa ca subscriu recomandărilor lor. Completez doar ca exista programe gratuite în acest sens. Consultați site-ul paxonline pentru detalii.

In primul rand poti face niste analize la sange: poate fi o lipsa de vitamine si/sau minerale , o anemie etc . Mi se pare logic sa incepi cu aceste analize dupa care in functie de acestea sa ti se recomande de catre medicul de familie si alte investigatii. NU cauta sa te diagnostighezi tu singura prin informarea pe net , pentru ca asa nu rezolvi nimic si sporesti si mai mult teama vis-a-vis de o boala pe care tu crezi ca o ai sau suspectezi ca o ai. Apoi gandeste-te ca orice boala ai avea , se rezolva , adica vreau sa iti transmit ideea ca nu are rost sa te panichezi , ci sa actionezi in a ti se stabili cauza ametelilor ca apoi sa te poti trata corespunzator si astfel sa elimini frica de o boala presupusa, Poti deasemi sa apelezi, dupa investigatiile recomandate mai sus , si la terapii complementare gen: masaj terapeutic, reflexoterapie, reiki, terapia Bowen, Bowtech, sau alte terapii despre care ai informatii. Nu astepta ca cineva din familie sa te inteleaga, sau te sustina pentru ca ei nu s-au confruntat cu o situatie asemanatoare cu a ta , si nici cunostinte in domeniu nu au . Asa ca TU esti resposabila sa iti rezolvi situatia, si asta cat mai urgent posibil . https://www.youtube.com/watch?v=I22twhQu_RU

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua. Am un baiat de 6 ani care de cand era mic a fost mai deosebit. Nu dormea mai deloc, ii placea sa se uite la tv la reclamele acelea lungi la tigai etc….si daca avea 1 an si ceva. Ii placea sa se uite mult timp pe reviste la poze si ma intreba cate ceva punand degetul pe poze. Apoi, ii placea sa se uite la emisiuni lungi, a stat pe calculator si a invatat singur sa umble pe el, era mai priceput si decat noi. Ii place sa observe lucrurile in amanunt. A invatat cifrele in romana si in engleza, alfabetul la fel, la 2 ani jumate recunostea cifrele peste tot, pe la 4 ani imi citea numerele autobuzelor, acum 2 ani citea numele strazilor de pe pereti.La 3 ani stia pe dinafara toate posturile tv, stie figurile geometrice de la 4 ani, cate laturi are un hexagon sau octogon, stie toate culorile de la 2 ani….ce sa mai spun? De 2 ani stie sa numere in engleza si romana cu numere mari, si descrescator, din 2 in 2, din 3 in 3, din 10 in 10 cu orice numar, adica 2,12,22…..Isi facea jucarii din orice, are raspunsuri la orice, ne lasa cu gura cascata, anul trecut ne-a zis ca i-am speriat si gandurile…..este justitiar la maxim, foarte sensibil, la gradinita imi ziceau ca el nu plange cand se loveste dar ii ia in brate pe toti cei care se lovesc. A fost de mic usor hiperkinetic, dar in sensul bun zic eu, nu statea locului fiindca mereu era in cautare, este foarte curios, arunca jucarii pe geam si cerea imperios sa vada cum stau ele acolo. A avut ciudatenii din astea, punea hartii in suc ca sa vada cum sta acolo etc…..Este foarte tehnic de mic, un psihiatru a spus acest lucru, am fost la el trimisi de la gradinita, femeile alea nu l-au inteles, spuneau ca are gandirea unui copil de 2 ani, il umileau si il discriminau. Acum e in clasa pregatitoare nu are rabdare la desenat, nu ii place, lui ii plac cifrele, tot ce tine de cifre.Problema mai este si cu incapatanarea lui extrema, dar daca nu ma enervez si ii vorbesc cu rabdare, pana la urma il fac sa reactioneze. Am impresia ca asta asteapta, sa vada daca ii vorbesc frumos si daca ii vorbesc rastit si il cert, se opune si mai rau. As vrea sa stiu ce este cu el, am impresia ca , parca nu isi gaseste locul. Credeti ca este special?. I s-a facut acum 2 ani Portage-ul si a iesit cam 130 , avea un rezultat bun la socializare si comunicare, acum nu stiu ce sa zic. De mic vorbeste foarte deosebit, multa lume a ramas surprinsa de asta. Eu va multumesc din suflet.As dori si un nume de psiholog clinician bun dar cu taxe mai mici. Multumesc.

puteti cauta o clinica in orasul/zona Dvs. care sa aiba teste de personalitate/IQ/etc. licentiate si ample. Din ce ati scris cred ca este nevoie de o testare detaliata. Va sugerez sa nu va ganditi la pretul acestor teste… evident tinand cont si de bugetul pe care il aveti. Este o investitie in sanatatea copilului! Sper sa vina colegii mei eventuale recomandari, aici. Succes!

daca se descurca bine cu numere si ii place tehnica, robotii si calculatorul, si sunteti din bucuresti, recomand sa il duceti la cursurile de aici https://www.facebook.com/inventeazaro/posts/664539433649567?notif_t=notify_me_page sigur se va simtii in elementul lui (daca nu acum, poate peste 2-3 ani).

Subscriu, căutați un cabinet, o clinică sau o instituție (guvernamentală sau nu) din zona în care locuiți pentru o astfel de evaluare detaliată.

Puteti sa apelati la mine. Am experienta in lucru cu copiii prescolari de 10 ani sunt psiholog clinician, psihoterapeut cognitiv-comportamental, terapeut ABA si cadru didactic. Am lucrat si lucrez cu copii pe reguli comportamentale si plan de interventie pentru intreaga familie pt a stopa aceste comportamente. S-ar putea sa aiba nevoie si de recuperarea unor lacune acumulate tocmai din refuzul de a coopera cu cei care se ocupa de educatia lui. Cel mai important este ca familia sa fie invatata cum sa raspunda unor comportamente inadecvate, apoi familia sa transmita si cadrelor didactice cum trebuie aplicate. Se face plan de interventie atat acasa, cat si la scoala. Se pune accent pe recompense, lauda, motivare afectiva. Acum sunteti intr-un cerc vicios destul de greu de spart de unul singur. Ma puteti contacta in privat

Ce am inteles eu din mesajul dvs ar fi ca aveti un baietel curios, cu anumite abilitati si inclinatii tehnice, si putin desprins asa de zona mediei generale sau a obisnuitului manifestat de cei de aceeasi varsta cu a lui. Daca pana acum nici un psihiatru sau psiholog (caci, doar cineva specializat v-ar fi facut Portage-ul) nu v-a diagnosticat copilul cu vreo tulburare in dezvoltare, dvs pareti totusi nemultumita de faptul ca…"nu are rabdare la desenat"? Opinia mea este sa nu interveniti in nici un fel asupra copilului, observati modul in care continua sa se dezvolte, incurajati-i pasiunile, aveti rabdare cu el si dupa cum bine ati sesizat este mai bine sa ii explicati cu argumente ce si cum decat altfel ( adica, cum fac multi parinti: fie tipa la copil ca sa-l faca sa taca fie isi exercita abuziv autoritatea fara a-i lua in considerare starea emotionala). Sprijiniti-i individualitatea, creativitatea si evitati sa-l "modelati" dupa un sistem educational care se schimba destul de des si devine tot mai abramburit. S-ar putea sa aveti un copil cu o inteligenta peste media celor de-o seama si atunci consider ca este mult mai bine pentru cel mic ca familia sa-l sprijine in dezvoltarea sa decat sa-l "aduceti mai aproape de medie". Sistemul educational romanesc de stat nu este capabil sa sprijine nici copiii cu inteligenta peste medie si nici pe cei cu deficit. Invatatorul/ profesorul are o norma de indeplinit si este greu (mai ales cand nu exista motivatie reala sau pasiune pentru meserie) sa se ocupe de "extreme", in acelasi timp.

Numai un medic psihiatru poate da un diagnostic daca este cazu …apoi terapie si totu va intra pe un fagas linistit..rabdare,incurajare,perseverenta…EU as zice ca pare a fi tipul de copil cu ADHD…insa nu sunt specialist…numai bine!bucurie multa!!

auzi mamico ????…..fii fericita ca ai un copil destept care nu are rabdare cu oameni care nu-l inteleg…nu te inteleg ce cauti la psihiatru,la psiholog….ii cauti cumva vreo boala ???….chiar nu-ti inteleg ingrijorarea !!!

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

buna . am o problema din care nu reusesc sa imi revin va rog ajutatima.am varsta de 28 ani am doua fete una de 6 ani iar una de 4 luni. incerc sa imi revin in urma cu 10 zile am aflat de o sarcina neasteptata aveam 6 saptamani pe moment nu am gandit am zis ca nu imi permit inca un copil tinand cont ca am bebelus de 4 luni si nu am tinut sarcina insa din momentul itreruperi ma simnt extrem de vinovata si ami vin tot felul de idei si ganduri negative insa incerc sa imi revin eu inca nu realizez ca numai este acceasta sarcina eu astept sa se vada ceva sa simnt dar nu se intampla eu nu vreau sa cred ca am fost instare de am imi da puiul afara imi doresc sa nu fi facut acest lucru dar nu mam gandit nici o clipa la ce voi simti dupa mama mea ma incurajat inainte de a inrerupe sarcina sa maerg ca nu miseva intampla nimic si am facut si acest pacat de ne iertat ma simnt extrem de vinovat.va rog daca este posibil sa ma ajutati cu un sfat .va rog mult multumesc

vorbeste cu medicul tau ginecolog (sau neonatolog) sa iti recomande un consilier/psiholog/terapeut/psihiatru care lucreaza cu mame ‘noi’ in perioada postnatala. Sunt sigur ca stii ca cel putin la nivel chimic se produc foarte multe in corpul femeilor… atat in timpul cat si dupa sarcina. Ma gandesc ca poate ti-au scapat de sub control lucrurile. Curaj si succes!

Imi pare rau ca va simtiti rau. Cred ca pot sa-mi imaginez starile prin care treceti. O terapie v-ar ajuta foarte mult acum ca sa depasiti aceste stari. Este posibil sa aveti o usoara depresie post-natala, peste care s-a adaugat avortul pe care dvs. nu l-ati facut din convingere. Ca punct de sprijin, incercati sa folositi copiii, carora trebuie sa va dedicati si gandul ca poate embrionul inca nu dezvoltase aproape nimic (probabil ca nu avea nici inima inca). Imi pare rau si va doresc mult bine!

Îmi pare rău că treceți prin astfel de momente și stări, dar nu trebuie sa o faceți de una singură. Subscriu recomandărilor deja făcute – căutați sprijin într-un terapeut.

Sentimentul de vina nu va ajuta. Ganditi-va la copilul cel mic, ce simte si ce ii transmite-ti, in conditile date. Succes!

Va recomand sa discutati cu un terapeut. despre acest sentiment de vina pe care inteleg ca il aveti. Mi se pare important mai ales ca aveti 2 copii mici care au nevoie de dvs.

Pe fondul unei depresii postnatale si cu o vina care va ingreuneaza tot mai mult nu este ASA usor de facut precum se zice…va recomand sa gasiti in duhovnic bun…dansul va va prescrie o "reteta duhovniceasca"…LA inceput poate vi se va parea greu,insa orice inceput e greu…dupa aceea veti fi usoara…"dai vointa ,iei putere!"…toate cele bune!va fi bine!important este ca va pare Sincer rau si ca vreti sa faceti ceva in acest sens!!sanatate si bucurii alaturi de copii!daca va pot ajuta in vreun fel,sa mi comunicati. Cu mare drag!

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna,am si eu o problema dar din cauza situatie financiare nu imi permit momentan sa consult un specialist..Am 20 de ani si un copil de patru luni problema este ca de ceva timp am dureri groaznice de cap,am facut un tomograf dar a iesit ca nu am nimic la cap,cateva luni am fost linistita dar de 1 luna ma gandesc incontinuu daca nu cumva am ceva la cap si tot de atunci mi-e frica sa stau singura in casa si in ultimul timp chiar sa ma pun sa dorm, imi vin in minte tot felul de lucruri negative, plang mult si am ganduri de genul: "ce as face daca ar muri o persoana draga", " ce ar putea pati copilul meu: , " si mi-e frica sa nu mor" ma panichez din orice si mi-e frica

pare sa fie o anxietate generalizata… consulta un psihiatru (este gratuit pe asigurare – card sanatate). Curaj!

Vă recomand să apelați, în ciuda problemelor financiare, la un psihoterapeut. Exista și programe gratuite în acest sens, dar și terapeuți care preiau cazuri pro-bono sau ajustează oferta de preț în funcție de nevoile clientului, așa cum de altfel codul deontologic al profesiei specifică. Mult succes!

Durerea de cap poate fi un semnal de alarma ca alt organ este bolnav: rinichi, ficat, vezica urinara. Faceti o ecografie.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Am 36ani,sunt salariat(asistent medical) si locuiesc singura.De precizat ca sunt intr-o relatie de 16 ani,timp de 11ani am fost amanta dupa care el a divortat.A fost iubire neconditionata din partea ambilor insa acum am ajuns in situatia in care ii cer ori de cate ori am ocazia sa se mute cu mine(daca intradevar tine la mine).De mentionat ca nu depind financiar de iubitul meu,ne intalnim doar atunci cand el doreste,nu are niciun fel de relatie cu familia mea si nu facem sarbatorile impreuna(eu imi doresc dar el prefera colegii de serviciu si prietenii).Eu imi doresc dim suflet sa locuim impreuna si sa avem o relatie de cuplu normala dar el tot timpul vine cu argumente de genul…crezi ca este atat de simplu?bei avea responsabilitati,nu vei mai merge sa faci tratamente la domiciliu si nu uita sa-mi aduca aminte diferenta de varsta dintre noi(el avand 49ani).Care credeti ca este motivul pentru care nu vrea sa locuim impreuna,nu ma iubeste?sau…considerati ca eu am facut o obsesie pentru el si de aceea imi doresc sa fim un cuplu?va multumesc anticipat

ma gandesc ca lui ar putea foarte bine sa ii convina aceasta situatie (cu livrare la domiciuliu) fara a se mai complica cu o relatie (mai ales ca de-abia ‘a scapat’ din una). Poate explorati totusi situatia cu un psihoterapeut… pt binele Dvs. in primul rand. Curaj si succes!

Iubirea este una, dar relatia alta. Pentru o relatie de cuplu sunt necesare multe alte ingrediente, abilitati si capacitati emotionale ale celor doi. Va recomand ca dincolo de perspectivele partenerului dvs., sa explorati alaturi de un psihoterapeut care sunt determinantii dvs. personali in situatia curenta si odata identificati sa operati schimbari la nivelul lor. Este singurul lucru pe care il puteti face acum pentru a va clarifica.

Subscriu.Inteleg ca de la inceput a fost o relatie in care d-l nu a fost nevoie sa-si asume responsabilitati , deci ii convine asta .

e foarte simplu draga mea! sa ma scuzi ca iti spun direct, daca te vroia langa el , erai de mult…nu ti se pare ca ti-ai consumat viata asteptand nu stiu ce? Spune stop si vezi-ti de viata ta, s-o gasi alt barbat si pentru tine, trebuie doar sa vrei!

Inteleg ca partenerul dvs. a setat niste termeni de convietuire in cuplu care nu se potrivesc cu ai dvs. Vedeti diferit lucrurile. Este posibil de asemenea ca dvs. sa fi avut asteptari legate de cum va fi viata impreuna dupa ce a divortat. Iar aceste asteptari nu s-au validat. Din cate scrieti, partenerul gaseste scuze dar nu vine cu solutii concrete ci doar implicite. Implicarea lui se termina intr-un anumit punct. Poate este momentul sa va intrebati ce anume doriti de la aceasta relatie. Puteti sa explorati aceste aspecte impreuna cu un terapeut. Succes!

Am avut o relație asemănătoare plus un copil tot nu sa căsătorit cu mine și am rupt relația A fost mai bine Eu cred ca ar trebui sa faci la fel pt ca lui îi convine nu se implica și anii trec ai sa ți dai seama ca ai imbatranit și ai așteptat nimic .Ai sa ramai singura cu amintirile Asculta ia calul de frâu

Citind cele descrise, o explicație pentru incongruența dintre nevoile dvs. și viziunea dvs. despre relație, versus viziunea sa, ar putea fi stilurile de atașament diferite. În acest sens vă recomand cartea Stilurile de atașament (http://ascr.ro/magazin/item.asp?id=100&name=STILURILE_DE_ATASAMENT), pentru a vă înțelege mai bine, dar și apelarea la sprijinul unui terapeut, fie într-un cadru individual, dvs., fie în cel de cuplu, dacă partenerul este dispus.