Mesaj:
Am 24 de ani si locuiesc cu ai mei. Nu reusesc deloc sa ma inteleg cu ei. Orice as face niciodata nu sunt multumiti, tot timpul imi reproseaza ca nu fac nimic bine, nu sunt in stare si ca nu o sa ma descurc in viata.Mereu ma controleaza si imi spun ce sa fac. Am incercat sa discut cu ei dar nu am cu cine, niciodata nu m-au inteles. daca le spun ce ma deranjeaza, incep sa se certe cu mine, se comporta urat, ma jignesc iar eu ma evnervez foarte tare. Daca nu ii ajut la treburile casei imi spun ca sunt o lenesa, daca ii ajut, nu le convine nu le place ceea ce fac Nu stiu ce sa mai fac ma streseaza, imi e tot timpul teama. Cand ma cert cu ei ma consum si uneori plang. Ma supar foarte repede si imi revin foarte greu. Nu stiu cum sa fac sa plec de langa ei pentru ca nu ii mai suport. Nu am cu cine sa vorbesc, simt ca nimeni nu ma intelege. Am incercat sa trec cu vederea peste toate certurile si reprosurile lor, dar nu reusesc, ma afecteaza. Ce ma sfatuiti sa fac si cu sa procedez in asa fel incat sa-i fac sa ma inteleaga? Multumesc!

de obligat nu ii poti obliga, mai ales ca par a fi niste oameni f dificili. Daca vrei sa pleci de acasa… vezi ce ai nevoie pt a face acest lucru si ‘da-i bice’. Succes!

“Nu stiu cum sa fac sa plec de langa ei”… Cum vine asta? Esti decisa sa rupi lantul? Ai posibilitatea materiala sa te muti de langa ei? Ai un job? Si cel mai important lucru… Iti doresti sa faci asta? Iti doresti sa rupi relatia “toxica” in care sunteti acum? Incearca sa vb cu un psihoterapeut prima data singura apoi sa vina si parintii tai

Ma regasesc in povestea ta. Daca doresti sa discutam.. lasa te rog un mesaj.

Mesaj:
De ce nu pot avea o relație liniștită cu părinții mei ?
Ma numesc Denisa și am 32 ani.Parintii mei m-au adus pe lume când erau studenți așa ca eu am crescut cu bunicii din partea tatălui. Când aveam 3 ani, părinții mei au divorțat. Tatăl meu a avut mai multe relații, unele de durata mai mare, chiar casatorii, altele mai scurte.Cu el țineam legătură venind la bunici, uneori existând discuții intre ei, din diferite motive (prietenele tatălui meu, lipsa de ajutor pe care tata o reproșa bunicilor, chefurile lui soldate cu scandal, faptul că nu mă putea lua de la bunici, teama de a nu-mi lasa mie bunicii casa lor etc.).Uneori îmi aducea cadouri de ziua mea, alteori uita sa ma sune sau nu trecea cu săptămânile. După ce m-am saturat sa le zic mama prietenelor sau soțiilor lui, în sfârșit a apărut femeia care i-a devenit soție de mai bine de 20 de ani și căreia i-am spus doar pe nume.Tot timpul tata mi-a reproșat ca nu țin legătură cu ei, ca țin cu bunicii, ca ascult numai de bunici, dar de câte ori mergeam la ei, se îmbătau și mă făceau sa mă simt prost.Din dorința de a mă apropia de ei, când am crescut mă puneau sa fumez cu ei, sa beau vin, adică sa nu mă ascund deși eu le spuneam ca în mod normal eu nu fumez și nu beau.Oricum nu mă credeau…Mama s-a recăsătorit în alt oraș și m-a căutat foarte rar, invocând că nu i s-a permis din partea bunicilor.Am făcut până la 21 de ani tot ce au vrut bunicii: am învățat bine, nu ieșeam din cuvantul lor.Apoi mi-a ales singura facultatea și ccând l-am cunoscut pe soțul meu ne-am căsătorit în ciuda împotriviri bunicii mele.Pt ca la cununia civila toți emitea pretenții cheltuielile fiind susținute de noi, la cununia religioasa nu au mai fost anunțați, participând numai noi, nașii, preoții și fotograful.Cu mama am reluat relațiile acum 5 ani dar și ea îmi reproseaza ca nu o sun și nu-i cer ajutorul , ca nu ies numai eu cu ea la cafea.Bunicul, singurul părinte care m-a iubit necondiționat, a decedat în urma cu 1 an și jumătate. De atunci a început calvarul…Bunica nu doarme singura iar eu și soțul plătim o femeie care sa doarmă la ea, îi mai ducem de mâncare, o mai ajutam financiar când putem.Cu tata nu am vorbit de când s-a dus bunicul pt ca nu-i convenea nimic din ce făceam și se temea ca vreau sa-i iau casa bunicii, deși niciodată nu am intenționat. De Revelion am încercat sa ne impacam , mai ales ca noi avusesem un necaz mare ( un accident de mașină).Împăcarea s-a finalizat cu îmbătarea tatălui și a soției lui, lucru care a generat reproșuri pt tot ce s-a iîntâmplat de-a lungul timpului ( ca nu-i sun de zilele lor de naștere deși noi nu suntem felicitați la aniversările noastre sau de ziua soțului, ca ne dam mari cu studiile noastre, de ce am reluat relațiile cu mama., de ce am făcut pomenile pt bunicul deși ei nu se implicau și bunica nu avea bani etc).Tot acum s-a găsit și mama sa-mi reproseze ca nu țin legătură cu ea ddeși mereu se vaită de problemele ei și lipsa de timp și în plus știe unde stau…Mai rău este ca pe noi ne afectează starea aceasta de tensiune continua…Am ajuns sa regret ca nu am murit eu în acel accident, sa scap și sa mă duc după bunicul meu…Simt nevoia de liniște și mă gandesc sa rup legătură cu tata și mama…deși am mustrări, dar simt ca-mi fac rău și nu mai pot…Simt nevoia sa-mi spună cineva netru care este soluția optima ca nimeni sa nu mai sufere în familia aceasta…Va mulțumesc anticipat !

Va sugerez sa apelati la terapie ca mijloc de recastigare a starii de bine.

eu va sugerez sa gasiti un terapeut care sa nu va furnizeze solutia, pe care oricum doar dvs o puteti lua si gasi, ci care sa va sustina pana reusiti. Totul are o solutie, se poate, succes!

Vrei solutia optima ca nimeni sa nu mai sufere in familie- asta spui, insa tu esti responsabila doar pentru suferinta ta, pe care ar fi bine sa inveti s-o gestionezi (ideal prin terapie). Probabil unii oameni, si in categoria asta intra familia ta, fara cearta nu pot trai, e un stil de viata- disfunctional. Nu ti se potriveste! Iesi din joc! Cum? Pe scurt: impune-le limite in ceea ce te priveste, organizeaza-ti linistea dorita; nu esti tu vinovata de greselile parintilor tai.

persoana neutra va putea fi doar un terapeut! cauta recomandari despre unul de la tine din oras si suna-l cu incredere. vei fi uimita de capacitatea de rezolvare de probleme si de autovindecare de care esti capabila! bafta!

Mesaj:
buna ziua , am o problema am problema cu fobile sau atac de panica , mie frica de spatile largi , si de un timp am palpitati si puls foarte mare , eu nu aveam palpitati inainte , am nascut de 10 luni , imi spuneti cam ce as putea avea , nu as vrea sa merg la spital

va sugerez sa discutati cu un psihiatru (cabinet particular). Nu va costa nimic: www.cmibotezat.ro

Da poate nu este chiar de psihiatru… sa sunteti adeptul pastilutelor, pt ca evident asta urmeaza ?

un mic ajutor anti palpitatii si frica din asta exagerata nu are ce rau sa ii faca. Nu-i da antipsihotice. )

SI desigur poate descopera si o cauza, pe care o va prelucra cu clienta cognitiv-comportamental sau prin alta metoda psihotreapeutica, iar apoi o va invata cum sa-si stapaneasca problema si fara medicamente. Asadar totul este OK.

da CBT face bine si e rapid si punctual

Cum spui tu, dar nu stim care este si parerea unei persoane cu pregatire mai mult medicala decat psihoterapeutica..

noroc ca suntem o echipa psihiatru-psiholog clinician/psihoterapeut

FELICITARI, chiar ma intrebam de ce va secondeaza discret din flanc colega….

nu vad de ce este gresit sa ne sustinem (toti) colegial

Tocmai ca va felicitam.

scuze… multumim!

incercati sa vorbiti cu un psihoterapeut de la dumneavostra din oras. sfaturi putem sa dam oricand, oricat, dar de la distanta, fara sa cunoastem profunzimile situatiei ele nu au nicio valoare. iar in ceea ce priveste tratamentul psihiatric, oricare ar fi el, pentru mine ar fi ultima varianta, dupa ce nimic altceva nu a functionat. numai bine!

Mesaj:
Buna ziua!
Apelez la dvs si la experienta dvs cu increderea ca voi gasi un sprijin si un sfat.Nu am cu cine vorbi si chiar am nevoie de un sfat de specialitate.
Am un baiat de 11 ani din prima casatorie.A fost crescut de parintii mei,eu si cu tatal lui fiind plecati din tara vreo 5 ani.Dupa acesti 5 ani,am ajuns la despartire.Copilul a ramas sub tutela mea,dar tot in ingrijirea parintilor mei.Eu m-am recasatorit,am facut un baietel care acum are 1 an si 3 luni.Baiatul cel mare a ramas la ai mei (timp in care vine si la mine din cand in cand).Acum ca am reusit sa-mi formez o familie cu un barbat cu capul pe umeri,si am reusit impreuna sa cumparam un apartament al nostru imi doresc sa-mi iau copilul cel mare langa mine.Sa creasca alaturi de noi.Asta ar insemna sa-l mut la o scoala aproape de casa, el(copilul)nefiind de acord.Isi doreste sa ramana la scoala in care invata acum,dar este cam departe de casa si nu are cine sa mearga cu el.La bunici are toti prietenii lui si tot acolo mi se pare mie ca este el insusi,ca este fericit.Ce-i drept bunicii ii cam permit multe lucruri care la mine sunt oarecum interzise(spre binele lui),cum ar fi statul cu orele pe calculator.Bunicii nu-l pun sa citeasca nici o carte,bunicii nu il controleaza, cum doresc eu, la teme.In ciuda acestui lucru el invata f bine.Un alt lucru mai este si faptul ca tatal meu nu este de acord sa iau copilul de acolo,amenintandu-ma ca nu ma va mai ajuta cu nimic(ce-i drept,mi-ar fi peste puteri lipsa ajutorului material din partea lui) etc…Tatal meu e un tip posesiv,un tip critic,si un tip care mi-a facut oarecum copilul sa ma respinga(cand era beat i-a zis:"maica-ta are alt copil acum,nu te mai iubeste asa cum te iubesc eu).El e prieten cu bautura si tind sa cred ca nu e un bun exemplu ptr baiat.(chiar daca e sufletul lui).Ce am mai observat la baiatul meu este ca se lasa influentat de tatal meu si a devenit si materialist("si ce daca,o sa imi cumpere tataia").Ideea este ca eu vreau copilul langa mine chiar daca situatia mea financiara imi va fi mult ingreunata,copilul meu insa isi doreste sa ramana la ai mei si la scoala care invata acum.Ce sa fac?Ce ar fi mai bine pentru copilul meu?Voi face o greseala daca il iau de la bunicii care l-au crescut si pe care ii iubeste atat de mult?Multumesc anticipat pentru raspunsuri.

Mesaj:
Buna ziua! Am 20 de ani, prietenul 23, ne-am cunoscut in noiembrie 2013, am avut relatie destul de ciudata pana la inceputul verii cand am aflat ca se vede si cu alte fete si ma inseala,atunci am rupt legaturile cu el. In septembrie m-am imbolnavit, am intrat in spital iar el a aflat si a venit la mine sa ma viziteze. M-am emotionat, nu stiu ce s-a intamplat cu mine,dar ne-am impacat. De atunci pana in noaptea de anul nou totul a fost mai bine ca niciodata. Petreceam mult timp impreuna, isi dadea interesul in relatie, i-am cunoscut toate rudele, era dragut,atent si iubitor. In noaptea de revelion, pe la 6 dimineata cand am ajuns acasa, el fiind ametit, am inceput sa ne certam, iar el a inceput sa ma bata. Cand am reusit sa scap din mainile lui, am plecat in camera la mama lui sa intervina, mi-am luat lucrurile si am plecat acasa. Spre seara m-a sunat sa isi ceara scuze, a zis ca ma iubeste si ca vrea sa il iert si sa ne impacam. Am fost la politie cu intentia sa depun plangere,dar am renuntat. Am ramas cu vanatai pe picior,mana si gat. Imi e frica de aceasta situatie ca s-ar putea repeta, il iubesc, dar nu vreau sa il mai iert, stiu ca voi suferi iar. Problema mea cea mare e ca dupa ce i-am spus ca vreau sa ne despartim am inceput sa plang, deci si cu el si fara el tot sufar. Nu stiu ce sa fac, el insista sa ne impacam. Sunt confuza, speriata si traumatizata!

Esti tanara, esti la inceputul vietii si cu putina intelepciune pe care o ai in dotare (acea intuitie pe care o are toata lumea!) ai sa faci alegerea potrivita pentru tine, adica asa cum ai spus “si cu el si fara el tot sufar”, diferenta este ca daca vei ramane in aceasta relatie distructiva pentru tine vei suferii toata viata langa un om nepotrivit care te inseala si te abuzeaza, iar fara el vei suferi putin dupa care vei merge inainte, recapatandu-ti increderea in tine si in viata, lasand locul liber pentru un om care sa te respecte. Aceasta este o lectie din care va trebui sa inveti ceva la capitolul “asa NU”

ai spus foarte bine… esti traumatizata! Acest gen de situatii sunt foarte delicate si ar fi de dorit sa stai de vorba cu un terapeut, preferabil care are experienta in stresul post-traumatic. Ideal ar fi sa incerci sa gasesti un partener echilibrat, intr-un final. Insa pana atunci, incearca sa te protejezi si sa te refaci. Nu este normal ce ai patit si trebuie sa iei masuri. Succes!

Un lucru este cat se poate de sigur, daca a agresat odata va agresa fizic si a doua oara si tind sa cred ca nu esti prima persoana lovita. Meriti iubire, atentie, blandete si tot ceea iti doresti. Iti recomand sa stai deoparte de el 3 luni, fara sa iei nici un fel de contact. Dupa cele 3 luni poti reevalua situatia intre voi altfel. Succes!

Draga mea ai doar 20 ani, iubiri o sa mai gasesti. Niciodata sa nu mai accepti sa fii agresata nici fizic si nici verbal. Nu mai lua legatura cu el, nu mai discuta cu el, te santajeaza emotional..fii puternica!

Prima palma este doar inceputul violentei ,taie raul de la radacina oricat ar durea .

“Oceanul este plin de pește”. Vei găsi un om care sa te prețuiască. Debarasează-te de răul din viața ta.

Prima bătaie luată la o stare a lui de ebrietate ! Nu crezi că din acest motiv l-au părăsit toate celelalte fete dinaintea ta? Adică nu crezi că este un tip amator de alcool în exces care devine violent (un scandalagiu) după ce alcoolul ia locul rațiunii? Cu siguranță și altele au primit o porție de bătaie ca și tine, dar ele i-au dat papucii. Tu ești tânără, ai viața în fațâ, dă-i papucii și așteaptă sâ răsară soarele pe strada ta. Succes!

bataie?!!!!!!!!!! adica la prima betie si gata si-a dat arama pe fata… ok il iunesti dar esti dispusa sa accepti o viata de bataie si violednta? tu ai habar ce inseamna asta? te distruge. crede-ma ca ai tot timnpu din lume sa gasesti barbatul potrivit si te asigur ca ala o sa te pretuiasca si nu se va atinge de tine nici fizic nici psihic

E simplu, daca vrei ca bataile sa se inmulteasca si s-o patesti frecvent, luand-o ca pe un fapt normal, impaca-te cu el. Daca nu, ramai puternica dar intreaga.

Mesaj:
Buna ziua,

Ma numesc Nicoleta si am 33ani.Sunt la a 3-a casatorie si am un baiat din prima casatorie in varsta de 13ani.
Locuiesc de 2ani in Indonesia impreuna cu cel de-al 3-lea sot si fiul meu.
Am venit in Indonesia deoarece sotul meu are un contract aici si am decis sa-l i urmez in pofida faptului ca timp de 8ani am locuit in Germania.
Sotul meu este cetatean de origine germana si are o fetita de 5ani dintr-o relatie antetioara.
Fosta partenera a sotului (pe care el o numeste fosta sotie) nu-mi da voie sa vad fetita din motive pe care nu am reusit sa le inteleg iar acest lucru m-a deranjat enorm ceea ce m-a facut sa ma cert cu sotul foarte drastic si chiar sa ajungem la un eventual divort.
De 2ani de zile ma chiunui sa lupt cu gelozia care nu inteleg de ce a intrat in viata mea atat de puternic.
In toate femeile pe care le intalneste sotul meu vad o concurenta si nu stiu de unde vine aceasta problema.
De asemenea, tin sa mentionez faptul ca sunt casnica si de acest lucru mi-a fost frica tot timpul.
In Germania aveam un job iar aici nu am permis de munca si stau acasa.
Relatia dintre fiul meu si sotul actual edte groaznica pt ca nu se plac unul pe celalat iar eu sunt la mijloc intre ei incercand sa-i fac sa se placa.
Sotul m-a amenintat ca daca fiul meu nu se comporta frumos si nu-l respecta si nu este disciplinat si mai responsabil va trebui sa plece..ceea ce inseamna ca nu-mi pot lasa copilul pe drumuri si va tr sa plec si eu.
Si am inpresia ca nu-l deranjeaza acest detaliu pe sotul meu.
O alta problema este zgarcenia sotului..este foarte zgarcit si in vacante nu mai doresc sa merg cu el pentru ca se uita la ultimul cent..
Imi lipseste banul meu si simt ca trebuie sa fac tot timpul compromisuri pentru el.
De 2ani petrec Craciunul fara el pentru ca fiica lui este nascuta pe 25dec si merge la ea pentru serbarea zilei de nastere.
Acum pe 1ianuarie 2015 mi-a spus ca vrea sa divorteze si de fata cu prietenii lui a pus verigheta pe masa si nu a mai luat-o pe deget.
De 1luna de zile ma lupt cu o diaree cronica si nu stiu ce sa fac.
O parte din mine imi spune sa mai dau o sansa relatiei noastre o alta parte sa il parasesc..dar nu mai am unde sa plec.
Imi este frica sa o iau iarasi de la capat cu un copil adolescent dupa mine.
Financiar nu are cine sa ma ajute.
Va rog sa ma ajutati si sa cititi mesajul meu.Astept cu nerabdarea raspunsul Dvs.

Cu stima, Nicoleta.

Mesaj:
caut un psiholog bun in focsani si pret/sedinta multumesc

cautati si contactati un psihoterapeut aici: http://www.psihoterapie.ro/Certificari-si-registre/Registrul-psihoterapeutilor

Sau pe www.copsi.ro in sectiunea registrul psihologilor

Mesaj:
Am observat in ultimul timp repetarea numarului 3 in viata mea. Evenimentele din viata mea se leaga in mod obsesiv de aceasta cifra. Am avut o relatie de 3 ani, apoi una de 3 luni. Chiar si numerele mele de telefon parca indica o asociere cu cifra 3. Ce inseamna asta? Unde pot gasi mai multe informatii?
Multumesc!!

exceptand explicatiile ezoterice/mistice/paranormale, ma gandesc ca ati dezvoltat o idee obsesiva fata de aceasta cifra din diverse motive: posibil tulburare obsesiv-compulsiva, etc. Va sugerez un eventual consult psihiatric si psihologic/psihoterapeutic. Succes!

Una din explicatii ar putea fi nevoia dumneavoastra de a cunoaste pentru a va putea controla viitorul.Pana la obsesiv-compulsiv mai este cale lunga. Compulsia s-ar traduce prin nevoia de nestapanit de a actiona intr-un anumit fel, in incercarea de a alunga sau “echilibra” obsesia. Cum ar fi dupa aparita aqsocierii cifrei 3 cu ceva, sa faceti automat trei pasi inapoi, apoi sa spuneti de 50 de ori Tatal Nostru, etc… Nici nu stiu daca sa va indrum spre un psihoterapeut sau sa asteptati sa treaca de la sine, o data cu schimbarea conjuncturii de viata. Ori despre asta nu prea spuneti nimic sau ati considerat ca nu este important ?

Mesaj:
De ce nu pot avea o relație liniștită cu părinții mei ?
Ma numesc Denisa și am 32 ani.Parintii mei m-au adus pe lume când erau studenți așa ca eu am crescut cu bunicii din partea tatălui. Când aveam 3 ani, părinții mei au divorțat. Tatăl meu a avut mai multe relații, unele de durata mai mare, chiar casatorii, altele mai scurte.Cu el țineam legătură venind la bunici, uneori existând discuții intre ei, din diferite motive (prietenele tatălui meu, lipsa de ajutor pe care tata o reproșa bunicilor, chefurile lui soldate cu scandal, faptul că nu mă putea lua de la bunici, teama de a nu-mi lasa mie bunicii casa lor etc.).Uneori îmi aducea cadouri de ziua mea, alteori uita sa ma sune sau nu trecea cu săptămânile. După ce m-am saturat sa le zic mama prietenelor sau soțiilor lui, în sfârșit a apărut femeia care i-a devenit soție de mai bine de 20 de ani și căreia i-am spus doar pe nume.Tot timpul tata mi-a reproșat ca nu țin legătură cu ei, ca țin cu bunicii, ca ascult numai de bunici, dar de câte ori mergeam la ei, se îmbătau și mă făceau sa mă simt prost.Din dorința de a mă apropia de ei, când am crescut mă puneau sa fumez cu ei, sa beau vin, adică sa nu mă ascund deși eu le spuneam ca în mod normal eu nu fumez și nu beau.Oricum nu mă credeau…Mama s-a recăsătorit în alt oraș și m-a căutat foarte rar, invocând că nu i s-a permis din partea bunicilor.Am făcut până la 21 de ani tot ce au vrut bunicii: am învățat bine, nu ieșeam din cuvantul lor.Apoi mi-a ales singura facultatea și ccând l-am cunoscut pe soțul meu ne-am căsătorit în ciuda împotriviri bunicii mele.Pt ca la cununia civila toți emitea pretenții cheltuielile fiind susținute de noi, la cununia religioasa nu au mai fost anunțați, participând numai noi, nașii, preoții și fotograful.Cu mama am reluat relațiile acum 5 ani dar și ea îmi reproseaza ca nu o sun și nu-i cer ajutorul , ca nu ies numai eu cu ea la cafea.Bunicul, singurul părinte care m-a iubit necondiționat, a decedat în urma cu 1 an și jumătate. De atunci a început calvarul…Bunica nu doarme singura iar eu și soțul plătim o femeie care sa doarmă la ea, îi mai ducem de mâncare, o mai ajutam financiar când putem.Cu tata nu am vorbit de când s-a dus bunicul pt ca nu-i convenea nimic din ce făceam și se temea ca vreau sa-i iau casa bunicii, deși niciodată nu am intenționat. De Revelion am încercat sa ne impacam , mai ales ca noi avusesem un necaz mare ( un accident de mașină).Împăcarea s-a finalizat cu îmbătarea tatălui și a soției lui, lucru care a generat reproșuri pt tot ce s-a iîntâmplat de-a lungul timpului ( ca nu-i sun de zilele lor de naștere deși noi nu suntem felicitați la aniversările noastre sau de ziua soțului, ca ne dam mari cu studiile noastre, de ce am reluat relațiile cu mama., de ce am făcut pomenile pt bunicul deși ei nu se implicau și bunica nu avea bani etc).Tot acum s-a găsit și mama sa-mi reproseze ca nu țin legătură cu ea ddeși mereu se vaită de problemele ei și lipsa de timp și în plus știe unde stau…Mai rău este ca pe noi ne afectează starea aceasta de tensiune continua…Am ajuns sa regret ca nu am murit eu în acel accident, sa scap și sa mă duc după bunicul meu…Simt nevoia de liniște și mă gandesc sa rup legătură cu tata și mama…deși am mustrări, dar simt ca-mi fac rău și nu mai pot…Simt nevoia sa-mi spună cineva netru care este soluția optima ca nimeni sa nu mai sufere în familia aceasta…Va mulțumesc anticipat !

Buna, Denisa. Ceea ce ai povestit pe scurt despre viata ta, un traseu dureros si dificil, se incheie cu „Simt nevoia sa-mi spună cineva netru care este soluția optima ca nimeni sa nu mai sufere în familia aceasta…” Insa, realitatea este ca nu putem sa oprim suferinta celorlalti in locul lor.
Din pacate ai fost asezata de mica, intr-un loc foarte complicat pentru oricine, mai ales pentru orice copil: in centrul conflictelor familiale. In general, singura concluzie pe care un copil o trage din acest rol este ca depinde de el sa rezolve sau sa atenueze situatiile dureroase si conflictuale prin care trec membrii familiei. De aici apare vinovatia, resimtita ori de cate ori cei din jur sufera – ca nu ai facut destul ca sa ii multumesti sau linistesti pe ceilalti, plus neputinta ca nu ai cum sa le rezolvi problemele pentru a-i vedea mai fericiti.
Din relatarea ta, ti-ai asumat foarte multa responsabilitate si ai facut destule pentru a-i ajuta pe parintii tai. Desi, de fapt, lucrurile ar fi trebuit sa stea exact invers, ei sa se straduiasca sa te inteleaga, sa te sustina, sa te protejeze, sa se intereseze de tine, caci tu esti copilul in relatia cu ei. Este normal sa te simti presata, incarcata si vinovata cand vezi ca nemultumirile si reprosurile nu se opresc in ciuda eforturilor pe care le faci. Dar, in acelasi timp, cred ca devii si din ce in ce mai constienta de faptul ca nu acesta este rolul tau, de a fi un parinte responsabil si intelept fata de proprii tai parinti, si ca ai o responsabilitate, e adevarat, insa fata de viata ta, de drumul tau unic, de care trebuie sa te bucuri.
Da, doare sa ii vezi pe cei apropiati mereu in suferinta, mereu reprosand ca nu primesc destul din partea ta, dar nu poti sa iti asumi responsabilitatea vietii lor si nici nu poti sa le preiei si sa le duci tu greutatatile. Faptul ca ei nu au devenit niste adulti responsabili nici pana la varsta pe care o au, nu depinde de tine, ci doar de ei insisi. Poate ca un pic mai multa distanta nu ar strica, pentru a putea sa te linistesti si sa te concentrezi pe tine. Asculta de ceea ce simti si nu persista in ceva ce iti face rau. Ai tot dreptul. Succes!

Mesaj:
Copilul meu are 4 ani si refuza sa incerce si alte feluri de mancare
Sfătuita de medic băiețelul a fost alăptat pana la 1 an si 5 luni. La 6 luni când am început diversificarea cu branzica,iautel,pasata,lapte praf, din comert am descoperit ca băiețelul avea alergie la lactate. O data i s_a umflat rău ochiul si buza, altădată a vărsat foarte mult, de fiecare data ajungând cu el la urgenta. Ma gândesc ca din cauza asta a prins frica de a manca, deoarece refuza sa guste mancarea si ce mananca in prezent i_am dat mai mult fortat si i_au placut,le_a acceptat insa va pot enumera pe degete ceea ce mănâncă și anume: lapte cu cereale( laptele precizez ca ii placea de mic si l_am obișnuit treptat si putin având alergie), supa de găluște si de tăiței acestea fiind nelipsite, pana acum o luna inca mai manca pireul de legume cu care aveam noroc, pâine cu unt, in ou, piure de cartofi, pizza, mere si banane si toate dulciurile sunt deliciose cam atât la 4 ani. Am mai avut porniri sa nu ii mai dau ce vrea si sa ii spun ca asta avem acum, dar a preferat sa stea nemâncat, iar apoi am cedat si am spus ca nu il pot lăsa nemâncat si ma gândeam ca probabil va creste si se va schimba. Va rog sfătuiți_ma cum il pot determina sa încerce mâncarea sau ce este bine sa fac! Va mulțumesc.

Buna ziua.

Alimentatia si diversificarea ei este o provocare si o neliniste pentru multi parinti…… Introducerea alimentelor noi in rutina copiilor se face treptat, cu rabdare si perseverenta. La 4 ani ar trebui sa mearga la gradinita….. acolo refuza alimentatia, alte alimente decat cele pe care le accepta acasa???? Dulciurile sunt preferatele tuturor copiilor si poate conditionandu-l cu ele reusiti sa-l faceti sa accepte si alte alimente (ex. primesti dulciuri dupa ce mananci X). Incercati sa discutati si cu medici pediatrii, nutritionisti, care va pot spune daca dezvoltarea lui fizica este sau nu ok doar cu aceste alimente…. O discutie directa cu un psiholg va poate fi de folos in abordarea acestei situatii. Succes

Masa servita impreuna cu familia este unul din momentele in care o familie gaseste prilejul pentru a se intalni dupa o zi de munca si de a se destinde.
Asezati copilul cu dvs la masa-nu inainte- si puneti-i in farfurie separata felul de mancare pe care il serviti, fara sa insistati sa manance. Discutati cu sotul intamplari amuzante, astfel incat copilul sa asocieze momentul mesei cu relaxarea celor dragi. Sa ii preparati feluri diferite de mancare (ca raspuns la " Ce vrea puisorul sa manance acum?") nu e o solutie deoarece la un moment dat va merge la gradinita iar acolo nu va gati nimeni doar pt el.
Iar faptul ca dupa ce ii impuneti o limita ("nu ii mai dau ce vrea, dar a stat nemancat si dupa, am cedat") nu face altceva decat sa-i intareasca comportamentul si sa se gandeasca ca data viitoare, tot ce are de facut este sa refuze o perioada mai lunga de timp mancarea si astfel dvs sariti cu dulciurile sau felurile preferate.
Nu este vorba de a-l obliga sa manance, ci de a crea cadrul in care sa i se para natural sa faca lucrul asta.
Mancatul in fata televizorului, fara sa realizeze ca/ ce mananca, la fel, nu esteo solutie.
Tine doar de noi, parintii sa ne ajutam copiii sa-si insuseasca obiceiuri alimentare sanatoase (exista destui adulti care nu mananca fara Tv sau in mijlocul patului, sau in miez de noapte sau fast food pt ca asa au fost obisnuiti)
Multa bafta si inarmati-va cu rabdare, ganditi-va ca 4 ani de zile a mancat doar cum/camd/ce a dorit, asa ca orice schimbare, se petrece tot in timp:)

Din punctul meu de vedere aveti nevoie de fermitate in impunerea deciziilor, scoaterea dulciurilor, eventual date ca recompensa foarte putin ca sa nu se sature de la ele, si daca el decide sa nu manance e ok . Pana la urma tot i se va face foame si atunci va manca din ceea ce ii puneti pe masa. Succes