Mesaj:
Buna ziua! Am o situatie mai complicata in familie din cauza tatalui meu. Am 19 si jumatate si o sora de 21 de ani. Parintii mei sunt casatoriti de 23 de ani, insa nu a fost o casatorie prea reusita. Tata nu se comporta adecvat cu familia, a inselat-o pe mama de multe ori, dar ea a tracut cu vederea sperand ca se va remedia. Noi eram mici si nu avea unde sa place cu noi, nu aveam unde sa sta. Cand ma uit in urma, amintirile cu familia nu sunt prea frumoase. Tata e violent, mereu a crezut ca totul se rezolva cu violenta. A batut-o pe mama de multe ori, cu noi, eu si sora mea, mereu a fost sever, il stiam de frica. Am ramas cu traume ,din pacate. Insa eu nu ma ingrijorez de mine, pot spune ca sunt cea mai optimista din familie, mereu am aplanat si am mentinut cat de cat echilibrul. Problema e cu mama. Pentru ea scriu acum, cu speranta ca ne ve-ti sfatuii. In alrilia a inceput calvarul mai profund. Tata a inselat-o pe mama cu o femeie din sat, o numesc femeie desi nu merita. O cunoastem, are si copii, a avut si are probleme cu legea, e de scandal. Toti o cunosc ca o femeie usoara si imi e jena ca tata a putut sa-i faca asa ceva mamei, care l-a ingrijit si a mentinut familia 23 de ani, o viata de om. Inca o minte pe mama, zice ca nu are legaturi cu ea, desi noi stim ca nu e asa. Obisnuieste sa bea, apoi vine acasa si se cearta cu mama. Sunt foarte ingrijorata de ea, e distrusa psihic, iar lucrurile acestea au dus-o si la spital. Ii pica parul, dantura. Noi voiam sa plecam de mult din casa, insa nu avem unde, chiria e scupma ,iar cu salariul ei de croitoreasa nu ne ajungem. In timpu casniciei au facut casa, tot ce avem e aici. Sora mea lucreaza, nu sta acasa, insa eu incep facultatea acum in octombrie la Bucuresti. Eu sunt din Prahova, e distanta mare intre casa si facultate. O sa ma mut acolo, iar mama ramane aici. Ma ingrijorez ca trebuie sa plec si sa o las aici, vreau sa-i ridic moralul, sa o incurajez, mereu stau cu ea cand e acasa. La psiholog nu avem nici bani si nici timp sa mergem, ea lucreaza de dimineata pana seara si nu stiu cum sa o fac sa se mai destinda, macar cu o vorba. Cum ar putea ea sa procedeze cu tata? Sa-l tempereze, sa-l faca sa-si schimbe comportamentul? E cam greu, dar macar o sugestie, mi-ar fii folositoare. Am apelat aici cu speranta ca ma ve-ti sfatuii in vreo privinta. O sa va spun si povestea surorii mele, si ea are probleme si vreau sa o ajut cu o vorba, cum sa comunic mai mult cu ea. Mama si sora mea sunt totul pentru mine! Va rog sa ma sfatuiti daca puteti! Multumesc!

daca nu aveti bani pt psihoterapie, atunci macar faceti-va timp pt psihiatru, nu costa si va poate ajuta. Succes!

Mama se complace in aceasta situatie… Solutia la violenta repetata si agresivitate e una singura, ruperea relatiei. Iar argumentele materiale de genul "nu are unde sa se duca" nu stau in picioare. In acest caz e mai rea decat acea femeie, adica sta cu tata si SE LASA BATUTA pentru locuinta? Cel putin alte femei o fac pentru bani, si refuza scenele de sadism…

Mesaj:
in perioada adolescentei, pe la varsta de 13 ani familia mea a avut o situatie materiala precara, fapt care a dus la anumite rautati din partea colegilor. eram un copil venit de la tara, mergeam cu o singura pereche de pantofi rupti iarna si mancam un covrig pe zi. Colegii m-au exclus…am devenit retrasa, mi-am pierdut increderea in mine si am devenit mai putin sociabila. Acea perioada a avut un impact major asupra mea. Acum doar cand imi amintesc acele momente imi curg lacrimile instant.am incercat sa-mi revin singura..dar se pare ca nu am depasit momentul in totalitate. acum am 28 de ani sunt intr-o relatie iar prietenul imi reproseaza lipsa de incredere in mine, am auzit si cuvinte urate de la el,cuvinte care m-au facut sa retraiesc sentimentele din copilarie. am incercat sa-i explic ca am nevoie de afectiune si intelegere…se pare ca nu intelege starea de tristete zilnica pe care o am si repercursiunile cuvintelor lui negative la adresa mea.
nu stiu cum as putea depasi aceste momente atat raportat la mine cat si la relatie. Va multumesc anticipat pentru raspuns.

incepeti un proces de dezvoltare personala/psihoterapie. Nu este ceva care poate fi depasit foarte usor, drept urmare necesita timp si dedicatie. Gasiti un psihoterapeut confortabil pt Dvs si in timp toate se vor regla. Succes!

Ceea ce ai trait in debutul adolescentei , din punct de vedere emotional, ca urmare a privatiunilor materiale si a excluziunii sociale , te-a vulnerabilizat astfel ca, si la vârsta adulta, tu inca te identifici cu tânara atinsa de lipsuri materiale care nu-si acorda prea multa iubire si nu putea vedea calitatile din spatele aparentelor

Un cântec spune ,, Din copiii sărăcuti , ies oameni bine Crescuți " ! Caută sa resemnifici experiența de atunci si vezi ce ai obținut de-a lungul vieții , pozitiv, dupa privatiunile de atunci : Ambiție poate? Un spirit de dreptate mai pronunțat? Cum te-a ajutat acea experiența de atunci sa ajungi tânara de astăzi , curajoasa de a impartasi gustul amar al acelor vremi ?

Caută un psihoterapeut care tratează prin hipnoză.

Caută un psihoterapeut care tratează prin hipnoză.

Caută un psihoterapeut care tratează prin hipnoză.

Caută un psihoterapeut care tratează prin hipnoză.

Caută un psihoterapeut care tratează prin hipnoză.

Cand aveai 13 ani, nu prea aveai de ales. Acum esti adult si poti decide cat si pana unde suporti sa fii tratata astfel. Relatia cu parintii si situatia de atunci era un dat al vietii tale nu statea in puterea ta sa schimbi ceva, erai nevoita sa suporti. Dar acum, ca adult, ai dreptul sa fii tratata cu respect. Deci, poti spune ca nu mai accepti acest comportament, sau poti renunta la o relatie nefericita, pentru ca esti libera sa o faci. Partenerul tau nu este parintele tau, acum TU poti alege ce sa faci cu viata ta. Psihoterapia te poate ajuta, gaseste un psihoterapeut si indrazneste sa-ti schimbi viata, si sa traiesti asa cum iti doresti! Nu cred ca vrei sa ramai o victima pana la adanci batraneti, nu-i asa? Curaj!

Draga mea, dupa felul cum scrii pari inteligenta si creativa. Ce ar fi sa-ti folosesti aceste calitati in favoarea ta si pentru situatia pe care o descrii aici? La 13 ani nu poti sa te impui in fata unui grup de aceeasi varsta, mai ales daca grupul a fost contaminat cu parerile liderului. La 28 de ani, nu mai mergi cu turma ca si in adolescenta. Depinde de tine cum te impui intr-o relatie, cum stabilesti limite, ce consecinte stabilesti, etc. Valorile grupului nu sunt legi acum, nu? Cu atat mai mult, valorile partenerului tau, nu e util si nici benefic pentru tine, sa le privesti ca si pe niste postulate axiomatice a caror incalcare ar duce inevitabil la rejectie. E posibil sa te respinga si sa simti asta, dar exista o cauza. Analizeaza-ti atitudinea si ai sa descoperi si cauza. Daca relatia nu este una toxica, atunci o mai poti salva schimbandu-ti atitudinea, stabilind limite, dar si consecinte. Daca relatia este una toxica, atunci poate ca ar fi bine sa te orientezi spre una mai sanatoasa. Doar experimentand capeti experienta si te dezvolti personal. Acum e momentul experimentarii in relatii. Vezi cum totul depinde de tine?

Am uitat sa-ti spun ca frica ta de respingere este una legitima, desigur, dar e si nociva, pe de alta parte.Daca scapi de ea se vor rezolva mai multe lucruri, printre care si increderea in tine si stima ta fata de tine insati. Aici te poate indruma un psihoterapeut care nu te respinge, nu te judeca, nu da verdicte, ci doar te intelege si te insoteste pe drumul dezvoltarii tale. Iti doresc numai bine.

Scenariul de la 13 ani se repeta acum in alta conjunctura. Te-ai prins ? Se numeste scenariu inconstient de viata si poarta amprenta modului de rezolvare datorat resurselor limitate de care dispuneai atunci cand ti l-ai insusit. Acum dispui de alte resurse si atuuri in confruntatrea cu viata. Datorita scestui filtru, din toate variantele oferita de realitatate le alegi inconstient pe cele care ti-l confirma. Acum nu suferi din cauza copiilor ci a iubitului, mai tarziu a sotului, copilului, etc. Ce spui de vorba aceea "decat un sfarsit chinuit, mai bine un chin fara sfarsit ?’" Este preferabila asumarii consecintelor ce deriva din alegerea schimbarii ?

Daca refuzi sa iesi din acest cerc vicios, vei fi tratata la fel, toata viata, de catre toata lumea. Te vei refugia chiar tu in pielea victimei, vei implora mila, si vei primi agresivitate… Ai de lucru mult asupra ta, cu ajutorul unui expert…

Mesaj:
Buna. Am aproape 17 ani si incepand din luna august 2014 am inceput sa am atacuri de panica si depresie,anxietate. Am fost in vacanta in alta tara si de acolo a pornit tot. Intr-o seara am avut un atac de panica, am simtit un nod in gat ,greata ,batai de inima foarte tari si nu aveam pofta de mancare. Am luat magneziu cu b6. sa zicem ca 2 zile mi-a trecut apoi a reaparut.am tot luat magneziu cu b6 dar fara efect. Parintii mei spun ca ma gandesc numai la asta si aceasta este si cauza aparitiei. adevarul este ca imi este teama sa nu imi mai apara,precizez ca nu stiu cauza exacta..am venit din vacanta si mi-au tot aparut atacuri.nu stiu ce sa mai fac a devenit un adevarat soc si din cauza asta a aparut si depresia nu mai am pofta de viata,doctora mea de familia a spus ca nu a inteles niciodata aceste atacuri de panica,nu prea m-a lamurit,mi-a spus doar sa ma duc la endocrinolog sa nu am probleme cu glanda..si ca sunt in crestere si sa nu am si ceva cu hormonii..ma simt groaznic
cand am aceste atacuri,imi vine sa plang mereu si simt ca nu pot face nimic,un sfat? multumesc mult.

ar fi bine sa te duci impreuna cu parintii la un psihiatru pt un consult. Succes!

Ai observat cumva daca aceste atacuri au ceva in comun? Adica daca starea ta este aceeasi: poate le ai cand esti suparata, cand calatoresti cu un mijloc de transport. Care ar fi numitorul comun?

S-a intamplat ceva in vacanta, spui ca atunci au aparut? In timpul atacului de panica, ce iti vine in minte, o teama, o frica de ceva, de ce anume legi temerile? Te-a speriat foarte tare ceva intamplat acolo? Oricum, un psiholog te ajuta. Eu te mai astept .Sanatate!

De unde ești, din ce oraș? Caută la tine în orașul reședință de județ sala de terapii a fundației de inforenergetică sf. Apostol Andrei și du-te acolo.

Aceste stari sunt teribil de groaznice ,apar dupa un cumul de stari negative traite in trecut cu luni chiar ani:am trecut prin asa ceva cand nu prea stia nimeni de atacuri de panica,anxietate,etc.Multa sunatoare am luat, REMOTIV, se numea,si de la medic:XANAX.Ptr mine a facut minuni,dar nu se potriveste la toata lumea.vorbeste cu un pshiatru sau un neurolog,Bafta.

Poti incerca terapia Bowen si terapia florala Bach. Am rezultate foarte bune in cazuri depresive si cu atacuri de panica. Daca esti din Bucuresti cauta-ma.

Atacuri de panica, depresie anxietate… la 17 ani dupa o vacanta in strainatate….Daca aceste diagnostice se confirma de catre un psiholog clinician (sau psihiatru), se iau in serios, si trebuie tratate ca atare. Un psihiatru poate prescrie medicatia adecvata (atentie, xanax este un medicament care poate da dependenta daca nu este administrat corespunzator!) iar un psihoterapeut competent te poate ajuta sa intelegi de unde provin aceste stari si cum le poti controla. Terapiile complementare pot ajuta, cu conditia sa nu fie folosite "in loc de-" ci "impreuna cu" sau "dupa" tratamentul stiintific medical si/sau psihoterapeutic (de aia se numesc complementare Mult succes!

De unde stii ca suferi de atacuri de panica, anxietate si depresie? Te-ai autodiagnosticat? Te intreb asta pentru ca daca te gandeai la mancare in timpul asanumitului "atac de panica", acel episod a fost orice, dar nicidecum atac de panica. Nodul in gat, greata si bataile puternice ale inimii sunt simptome ale atacurilor de panica, intradevar, dar aceste trei simptome nu ajung pentru a satisface criteriile atacurilor de pnica. Daca ai 17 ani, iti recomand sa iti faci o programare la psihologul scolii si sa-i spui prin ce ai trecut. Apoi, te va indruma, daca este cazul, spre un psiholog clinician si la un psihiatru. Numai dupa ce se stabileste diagnosticul cu certitudine si numai cu reteta psihiatrului e indicat sa iei medicamente, nicidecum dupa ureche, din documentarea ta pe internet sau la indrumarea neavizatilor de pe anumite forumuri. Insa trebuie sa stii ca pentru atacuri de panica, anxietate si depresie, tratamentul cel mai recomandat este cel psihoterapeutic si nu cel psihiatric, pentru ca dupa ce intrerupi medicatia simptomele revin, de obicei. In cazuri severe se recomanda combinarea celor doua tratamente. Asa ca iti recomand sa iei lucrurile pe rand, in ordinea lor obisnuita si nu sari peste specialisti. Numai bine.

Vezi evenimentul ce a avut loc in viatata ta sau a celor dragi sau cunoscuti atunci cand a aparut prima data atacul de panica. De acolo ar trebui sa incerci chiar daca "uitarea" poate fi in unele situatii un mecanism de aparare…. Poate a fost mi demult in copilarie primul atac….

Primul lucru pe care il avea de facut doctora ta de familie era sa te trimita la un specialist. Pentru o diagnosticare corecta.

Mesaj:
Buna ziua/seara ! Ma numesc M. Raluca Gabriela, sunt din Timisoara si fac in noiembrie 18 ani.
In iunie, se implinesc 3 ani de cand sunt intr-o relatie la distanta.
Pe baiat, il cheama Dan, este din Targu Neamt si face in noiembrie 20 de ani.
La inceputul relatiei, mergea totul foarte bine.. eu eram a 9 a, el a 11a.
Totul a fost bine, cu mici discutii de genul " de ce nu ai raspuns la telefon ? " sau " de ce atunci cand esti cu prietenii tai nici macar nu imi raspunzi la mesaje ? " .. pana a intrat in clasa a 12 a.
El a devenit din ce in ce ma stresat, nu avea timp sa vorbeasca cu mine iar in pauze, in timpul scolii preferea sa stea cu colegii/colegele decat sa vorbeasca cu mine.. ma simteam data la o parte. Cand ajungea acasa, nu avea nici un chef sa vorbim, ba chiar imi aducea jicniri.. Jicnirile veneau, deoarece eu deveneam din ce in ce mai geloasa. Suspectam ca are pe cineva la scoala de se poarta asa cu mine.. parca era posedat cand era la scoala, imi inchidea telefonul in nas de nenumarate ori si ma facea sa plang. Colegii ma vedeau, iar lui ii era jena.. ma certa, sa nu mai plang la scoala, ca cine stie cum il considera lumea pe el.. Usor, usor, am devenit din ce in ce mai geloasa, ba chiar foarte egoista. Ajunsesem sa ma cert cu el, pentru ca de 8 martie, a mers impreuna cu colegele si cativa colegi la o prajitura. Noi ne vedeam doar de sarbatori si in timpul vacantei de vara.. Parintii au contribuit foarte mult financiar pentru toate drumurile noastre, ba chiar si-au calcat pe orgoliu, lasandu-ma sa dorm cu el cu toate ca le era frica pentru momentul in care imi voi incepe viata sexuala. De fiecare data cand ne vedeam, "se reindragostea" de mine, nu se mai purta asa, si regreta faptul ca imi inchidea de sute sau chiar mii de ori telefonul in nas. Din fire sunt mai plangacioasa, la fiecare cearta.. incepeam sa plang, asta enervandu-l la culme. Credea ca daca imi inchide telefonul in nas si apoi isi inchide telefonul sa nu il mai pot suna, ma va invata minte sa nu mai fiu chiar atat de plangacioasa. Pe parcursul relatiei, au inceput discutii din partea alor mei, deoarece ma vedeau des plangand prin baie.. Sunt intr-o relatie destul de buna cu mama lui, de fiecare data cand ne certam, eu cu Dan, ea, se ducea si vorbea cu el, ii spunea ca nu e bine ce face si il facea sa ne impacam. A trecut si clasa a 12 a, asa cum a trecut.. a venit vara. In vara, i-am rugat pe ai mei sa ma lase sa imi petrec vara la el acasa, cu parintii lui. Desi toata familia (
unchi, matusi, bunica) au avut de obiectat, ai mei, pentru fericirea noastra m-au lasat. Stiau ca mi-am inceput viata sexuala, era o problema pentru ei, am primit chiar si multe jicniri din partea lor, dar cu toate astea m-au lasat. In vara totul a fost minunat, iar eu cu Dan ne-am facut planuri ca el sa se mute aici, sa isi dea de carnet.. si totusi sa fim impreuna. Deoarece stateam intr-un spatiu mic, au inceput discutiile "ca mananca prea mult" , " ca e lenes " .. iar in 2 luni de zile s-a luat si a plecat. Atat a suportat, 2 luni de zile. Eram distrusa, mi-a promis ca pleaca sa isi dea de carnet acolo iar apoi vine aici. Ajuns pe teritoriul lui, nu ma mai vroia.. imi spunea ca nu ma iubeste, ca nu ma vrea, ca sunt doar obisnuinta pentru el. Plecarea lui fiind in noiembrie, de craciun, am insistat, sa ma duc acolo, sa facem sarbatorile impreuna sa vad daca pot rezolva cumva situatia, sa salvez relatia. Eram excesiv de geloasa, pentru orice "like", pentru orice cautare a unei fete, pe facebook .. ne certam, ii reprosam, pana s-a enervat si-a schimbat parola, si a inceput sa vorbeasca cu o fata Georgiana. I-am dat cerere fetei, iar el ma ameninta ca imi da "block" pe facebook, ca ma sterge de la prieteni daca eu mai adaug persoane in lista mea, cu care el vorbeste. Am avut o perioada de calvar, imi imaginam ca mereu e cu acea fata, aveam cosmaruri cu ea, cu el.. extrem de exagera. El nu mai avea de gand sa calce in Timisoara, asa ca de Craciun, m-am dus eu acolo.. Ajunsa acolo, "s-a reindragostit" de mine, ca de fiecare data, si mi-a spus ca a vorbit doar din ambitie cu fata aia, pentru ca eu ii spuneam sa nu vorbeasca cu nimeni, mai bine spus ii interziceam sa vorbeasca cu vreo fata.. si il durea ca nu am incredere in el. A sters si conversatia, dar din cate am inteles de la el, a sters-o sa nu mai provoace o noua cearta, deci mi-am dat seama ce ar fi putut sa vorbeasca.. in fine am trecut peste, iar a doua zi de Craciun am ajuns pe patul de spital. El vazandu-ma asa, a regretat comportamentul lui si mi-a spus ca si-a dat seama ca i-ar fi mult prea greu fara mine.. si mi-a promis ca dupa ce isi ia carnetul se muta la Timisoara definitiv. In februarie a luat carnetul si a plecat la Timisoara. Ajuns aici, tatal meu a zis ca nu va rezista, nu-i muncitor si nu va rezista, si mama m-a ajutat sa il convingem pe tata ca nu este cum spune el. A stat in garsoniera tatalui meu, singur de data aceasta, pe gratis.. nu trebuia decat sa se intretina pe el si sa isi plateasca cheltuielile. Am cautat loc de munca, dar m-a avertizat din prima zi, ca ii este greu singur si nu stie daca va rezista.. in timpul scolii, ai mei nu ma lasau sa dorm la el, deoarece vor sa imi vad de scoala, sunt a 11 a acum. In weekend ne furisam, cu ajutorul mamei mele si dormeam impreuna. Tata nu era de acord. In timpul zilei mergeam si stateam cate 5 ore la el, ii gateam, ii faceam curat, stateam impreuna.. el mergea la sala (practica culturismul de 3 ani), eu veneam acasa imi vedeam de lectii, a doua zi dupa scoala, iar mergeam la el.. Gasind un loc de munca, o zi lucra, o zi era liber. Lucra 14 ore.. pe un slar’ chiar foarte bun la situatia din Romania. Era mereu stresat, nervos, ma scotea din garsoniera in ultima vreme si am avut multe discutii pe baza plecarii lui inapoi. Stiam ca daca pleaca si a doua oara, ai mei nu il vor avea in ochi buni, si vor fi iar certuri intre noi doi si stiam ca relatia nu o va mai duce mult. Dramatiza totul, ii spunea mamei lui, ca aude voci, ca o aude cum il striga, plangea la telefon, ii spunea ca vrea acasa.. asa ca intr-o zi mama lui, l-a amenintat ca daca nu vine acasa nu mai vorbeste cu el. Asa ca i-a trimis a doua zi bani, si m-a sunat sa mergem sa ii iau bilet sa plece acasa. Distrusa ca imi intoarce iar spatele, el garanta ca totul va fi bine, ca nu ne vom certa, ca el va face sa fie bine intre noi, ca ne vom vedea la skype si multe alte minciuni.. A plecat, iar mie mi s-au spart toate oalele in cap, toate rudele, i-au adus jicniri, ca nu rezista, ca nu ii place munca, ca nu are rost sa am o viata langa el deoarece voi munci eu ca sa il intretin pe el. Ajuns acolo, pe teritoriul lui, eu ranita in orgoliu, il intrebam cat de fericit este fara mine, " esti fericit ca o ai pe mama ta ? " , " esti fericit ca nu ma mai ai pe mine ? " " ai ales, famila in locul meu ".. a tacut o perioada.. iar apoi a rabufnit ca un vulcan. Bineinteles ca de fiecare data cand a plecat, el si familia lui, au aruncat vina pe parintii mei, ca nu l-au ajutat cu nimic si ca nu i-au fost alaturi.. iar pe langa aceste reprosuri, Dan, a inceput iar sa imi spuna ca nu ma vrea, ca nu ma iubeste, ca el aici nu mai calca, ca daca vreau sa fim impreuna sa ma mut la Iasi. Ai mei mi-au spus ca pot sa ii uit daca ma iau si plec din Timisoara, dar eu daca as sti ca ar fi totul bine intre mine si Dan, mi-a asculta inima, si as merge acolo, la facultate. Dupa ce v-am spus povestea intreaga, problema mea principala e gelozia si posesivitatea exagerata. Adica acum, daca are masina, nu ma impac cu gandul ca ar putea incepe sa-si plimbe vecinele de pe acolo, sau ca va hoinari prin cluburi.. si mor la gandul ca m-ar putea trada/ insela. Nu mi-a dat niciodata un motiv clar, doar ca eu am o fire exagerata, si sunt geloasa preventiv, din frica de a nu se intampla ceva mereu am interzis, i-am spus "nu, ca mi-e frica" si il doare enorm faptulc a dupa atat timp nu am incredere in el. Nu stiu cum sa stapanesc acest sentiment si cum sa trec peste toate "filmele" si gandurile ce imi trec prin minte de fiecare data cand vorbesc cu el.. am incercat sa luam si pauze, dar nu pot, adica sunt atat de dependenta de el incat nu pot sa nu vorbesc cu el, desii i-am acceptat decizia de a lua o pauza, el a doua zi ma suna sa vorbim. Acum, el, inca nu stie ce vrea, spune ca ma iubeste dar a auzit mult prea multe de la ai mei, imi cer sa mai am rabdare. Il iubesc en
orm, si din frica de a nu-l pierde am ajuns sa fiu un monstru.. iar el se poarta cu mine de parca nu am fi un cuplu. Adica ma rog, inainte vorbeam de 4 – 5 ori pe zi, acum 1 data sau de 2 ori maxim, si doare atat de tare ca nu ma pot oprii. Vreau sa fie totul bine dar de fiecare dat gandul meu ma duce "ca ma va insela, sigur ma va insela" . Ajutor va rog.. l-am indepartat atat de rau iar eu ma umilesc in ultimul hal, sunandu-l insistent si rugandu-l sa nu ne despartim. Nu vreau sa fiu o carpa, dar nici exagerata.. ce pot face ?!

inainte e a lua orice decizie… poate ar fi bine sa gasesti un psiholog cu care sa ‘pui pe masa’ toate aceste elemente si care sa te ajute sa le organizezi mai bine, dupa care poti lua o hotarare echilibrata. Succes!

E posibil sa fie prea tarziu sa-i schimbi parerea despre tine, imi pare rau ca-ti spun asta. Daca nu ma insel, ne-ai mai scris. Daca da, sunt convinsa ca ai primit sfaturi bune, dar se pare ca nu le-ai urmat. Daca nu, asculta de domnii doctori Botezat si Radu, pentru ca ai clar nevoie de consiliere psihologica. Cum iti asterni, asa dormi. Te poti schimba si chiar daca unele relatii nu pot fi salvate, urmatoarele pot fi asa cum iti doresti. Capul sus, vointa si consecventa!

Mesaj:
Ma numesc Alexandru am 21 ani si am si eu o problema cu sanatatea.
De 3 luni ma simt foarte ametit si am atacuri de panica si parca mi se opreste respiratia.
Ma simt foarte aiurea , parca ma controleaza altcineva, cand stau in pat am senzatia ca se misca patul cu mine si cand merg vreo 20 minute parca nu mai simt picioarele dar nu mereu mi se intampla, si parca vad in ceata. Am si caderi de memorie, deexemplu daca i-mi zice cineva un numar cateodata al tin minte dar de multe ori al uit, si cand ma intalnesc cu o persoana nu stau prea mult de vorba ca nu i-mi gasesc cuvintele repede. Dati-mi un mesaj va rog , ce trebuie sa fac! Va multumesc.

cel mai bine ar fi sa iti faci un set de analize pt a putea elimina niste cauze fizice, daca totul este ok atunci consulta un psihiatru. Succes!

Un neurolog te poate lamuri, apoi ar trebui sa vorbesti si cu un psiholog. Ce descrii tu ,poate fi o anxietate generalizata. Nu ai spus daca ai tulburari de vorbire. Pierderile de memorie trebuiesc investigate .Vezi un neurolog intai.

Nu te ingrijesti, probabil, si de-asta organismul incearca sa-ti dea niste semnale. E greu sa ne dam seama despre ce e vorba, pentru ca poti fi in stare de soc, poti avea niste carente de vitamine si minerale, poate suferi sufleteste, poate faci excese care te dezechilibreaza… nu avem de unde sti. De aceea e bine sa o iei pe rand: analize, consulturi de specialitate, apoi macar o sedinta de (psiho)terapie. Toate cele bune!

stai linistit…de ani fac un sondaj printre pacientii, prietenii si colegii mei. Nu e normal sa-ti pierzi memoria si sa ai atacuri de panica…insa nu esti singurul. Foarte multi oameni sunt in situatia ta, de la tineri si pana la persoane de varsta a 2-a, de la oameni cu studii medii si pana la directori de universitate si doctori. Pot sa-ti spun ca aceste stari sunt induse atat electromagnetic cat si chimic prin aditivii din alimente, apa si aer.

Mesaj:
De 3 săptămâni părinții mei se ceartă în continuu, iar eu fiind cea mai mică, sunt acasa și tot eu cad la mijloc de fiecare dată. De data asta lucrurile sunt mult mai grave, mama a încercat sa se sinucidă de 2 ori în aceste 3 săptămâni dar am oprit-o eu, acum însă… Nu o mai găsesc.. Am cautat-o peste tot, am sunat-o.. Nu raspunde! Am cautat-o la rude, nu e! Tata amenință ca pleacă să nu știe nimeni, si l-am auzit azi vorbind la telefon ca cică maine dimineață la 4 să vina dupa el nu mai pooot.. Nu stiu daca ma întelegi sau iti par nebună dar chiar nu mai rezist, nu mai stiu ce sa fac

Mergi la politie

neaparat mergi la politie sa le explici situatia!

Mergi la politie si da semnalmentele mamei. Ar ajuta si o fotografie. Daca ai sub 18 ani, poti cere ajutorul protectiei copilului. Poti beneficia de suport si consiliere psihologica, in scopul de a face fata situatiei. Acum e momentul sa rezisti! Numai bine.

Nu ai alte rude? Cere sprijin ,apoi la politie pentru a o gasi pe mama. Daca esti minora, poti suna la Telefonul Copilului, te vor consilia si ajuta. Trebuie sa ai curaj . Suntem aici sa vorbim cu tine. Apeleaza oricand.

Copiii nu trebuie sa rezolve problemele adultilor. Nici nu au cum sa o faca si nici nu reusesc, oricat ar incerca. E treaba lor. Pentru tine, insa, cere ajutor la politie, la preot, la rude si asteapta sa vezi ce fac adultii. Nu mai sta acolo, pentru ca te seaca de energie, muta-te la niste rude care tin la tine. Doamne-ajuta sa-ti fie bine!

Mesaj:
Buna ziua! Sunt casatorita de 5 ani (relatia cu sotul meu existand de vreo 11 ani) si avem o fetita de 2 ani si 4 luni. De la inceput am locuit cu mama mea deoarece casa noastra este in constructie. Eu merg la serviciu ( defapt am doua servicii) in timp ce mama are grija de copil.
Problema mea este urmatoarea: am senzatia de vreo3-4ani ca sotul meu incearca sa ma controleze din ce in ce mai mult din toate punctele de vedere, dar mai ales in privinta banilor. El coordoneaza bugetul familiei. Precizez ca amnadoi aducem cam aceeasi suma lunar. De obicei el face cumparatuile pt casa. Cand merg si eu la cumparaturi stramba din nas orice as vrea sa cumpar pentru mine sau pentru copil, in afara de mancare. Uneori, daca suntem impreuna cu cineva, ma simt jenata…
Soacra mea imi face tot timpul cadouri (imbracaminte, incaltaminte) si am in sifonier aproape 80% din garderoba cumparata de ea. La fel si fiica mea. Cred ca ea il influenteaza foarte mult pe sotul meu si cumparandu-mi aceste lucruri vrea sa ii arate ca de fapt ne iubeste. Pur si simplu imi doresc sa fiu stapana pe banii mei! Pe viata mea! Simt ca nu mai pot trai asa!
Stiu ca am gresit, dar nu stiu cand, cum si ce anume. Desi imi iubesc sotul, nu vreau viata asta! Ce sa fac? Cum sa fac sa ies din asta? Parca imi pierd respectul fata de mine insami…

pare a fi o pb de cuplu si cel mai sanatos este sa o rezolvati in cuplu. Gasii un psihoterapeut de cuplu si angajati-va la un nr de sedinte pt a rezolva acest conflict, macar de dragul fetitei Dvs. Succes!

Puteti vorbi cu sotul ,sa-i explicati ce va deranjeaza si sa-i spuneti ca, de acum inainte, dvs faceti cumparaturi pentru copil,ca aveti dreptul sa va cumparati ce doriti. Soacrei la fel. Daca va ajuta, terapie de cuplu.

Nu mai puneti banii la comun, si fiecare sa-si gestioneze propriii bani. In cazul cumparaturilor comune MAJORE ale gospodariei (frigider, TV, aragaz, masina de spalat, mobilier etc.) discutati mai intii bugetul necesar, apoi puneti fiecare o anumita suma pentru a cumpara ceea ce ati decis IMPREUNA (adica, doar daca ambii sunteti de acord. Altfel, nu puneti nici un ban! – Accentul este pe respectarea responsabila a opiniei celuilalt, oricare ar fi aceasta, chiar daca difera de a ta.- In cazul ca vreunul din voi – oricare – decide ca vrea, totusi, sa cumpere acel lucru la care celalalt nu contribuie, atunci sa puna doar propriii sai bani.) – Metoda aceasta a functionat excelent la parintii mei, care au fost casatoriti mai mult de 55 ani, si niciodata nu s-au certat din aceasta cauza. Stiu, nu se poate compara o situatie cu alta, dar, in caz ca aveti ambii o sursa de venituri, aceasta metoda functioneaza. – E vorba ca fiecare sa fie responsabil pentru bugetul sau, NU sa impuna o parere -care, de multe ori, este nepotrivita.. – celuilalt. – Scuze ca am dat direct solutia (stiu ca pe acest forum ar trebui doar sa va pun "contraintrebari", nu sa va spun si solutia…:) – Succes! "Rebeliunea" aceasta nu va fi usor de impus familiei (sotului, soacrei), dar, desigur, ei vor avea motivele lor de ce sa doreasca sa va tina sub control.

Refuzati "cadourile" (nu va controleaza numai garderoba ci si la nivel energetic, aveti grija) si calculati la banut ce cheltuieli face sotul dvs versus dvs si copilul dvs. Tineti contul vreo doua luni, discret, apoi prezentati-i sotului situatia si preluati bugetul familiei sau gestionati banii separat. Daca nu faceti nimic acum, veti ajunge batrana, fara un ban in buzunar si fara vreun drept. Cunosc o persoana de acest fel si o privesc cu mila, dar si-a ales singura aceasta viata. I-a fost mai comod o vreme, apoi nu a mai avut curaj sa mai zica ceva. Traieste intr-o saracie lucie, nu are strictul necesar pentru o femeie, nu a fost niciodata la un film, la coafor, nu si-a cumparat niciodata singura haine, nici macar un dres, nu a gustat o inghetata, nu iese din casa, pentru ca nici asta nu are voie. Este trist, practic si-a vandut viata pe nimic. Dar, inca o data, a fost alegerea ei si este in continuare. Nici prin cap nu-i trece sa mai schimbe ceva. Intotdeauna, cand aveti o problema de care va temeti, imaginati-va consecintele atitudinii dvs ingaduitoare peste ani si ani. Va veti ingrozi si veti gasi taria de a schimba ceva, cu rabdare si intelepciune.

Mesaj:
Intrebarea mea este : De ce imi doresc sa fiu singura?
Sunt casatorita de 2 ani si am un baietel de 8 luni. Imi iubesc si sotul si copilul foarte mult si nu as vrea sa fiu fara ei.Problema este ca imi tot doresc sa fiu singura, imi este greu sa accept ca am un baietel si ca viata mea nu o sa mai fie ca si inainte sa ma marit.
Trebuie sa mentionez ca stam in aceeasi curte cu socri.Ei au casa din fata si noi cea din spate(casele sunt lipite) impartind curtea. E adevarat ca de abia imi suport soacra, este genul de om care se baga in treburile tale si incearca sa te manipuleze sa faci ce vrea ea, vrea ca toti sa ii acorde atentie numai ei, se plange de absolut orice, in mod special de cei din familie si e mai tot timpul nemultumita.
Cu sotul ne intelegem destul de bine, desi sunt lucruri care nu le intelegm unul la celalalt, incercam sa lasam de la noi ca sa nu ne certam inutil.Sotul este cu 7 ani si 7 luni mai mare decat mine. Este tot timpul stresat deoarece lucra foarte mult doar ca sa traim intr-o luna.
Eu sunt genul de om care pefer sa rezolv problemele nu sa le las nerezolvate, mai ales ca o problema nerezolvata ma macina saptamani la rand.
Concluzia este ca dincolo de oboseala ce o am avand in vedere ca nu pot dormi noaptea din cauza copilului(se trezste de 3 -10 ori pe noapte)si cu toate ca in mare sunt multumita de sot si copil, imi doresc foarte mult sa fiu singura. De multe ori as vrea sa ma inchid in casa si sa nu mai vorbesc cu nimeni nimic, doar sa stau si nimic mai mult.

din ce inteleg de la Dvs imi pot imagina ca sunteti o persoana foarte obosita, in sensul ca sunt multe care va preocupa, mai ales problemele nerezilvate. Statistic, mi se pare normal ca un om sa isi doreasca sa fie singur, sa nu mai aba chef de nimeni si nimic, din cand in cand, ba chiar este sanatos. Toti avem nevoie de timp pt noi, sa facem doar ce vrem noi. Poate ar fi o idee sa discutati cu medicul de familie in ceea ce priveste somnul si oboseala, in rest… ati spus foarte bine: incercati sa rezolvati problemele, eu as aduga ‘ferm’. Succes!

Daca va simtiti asa dupa nasterea copilului poate fi vb de depresie postpartum. Stati de vb cu un terapeut

Poate ar fi bine sa va mai plimbati in parc sa va linistiti gandurile. Cred ca sunteti obosita si supra aglomerata cu soacra in coasta. Cine n-ar fi ….

Aveti nevoie de o pauza, de putin timp doar pentru dvs. Apoi, cati ani aveti? Daca sunteti foarte tanara, probabil simtiti ca nu ati copilarit destul. Daca va ocupati singura de copil este obositor, lasati-l cu soacra din cand in cand, macar o ora, timp in care sa va relaxati sau doar sa dormiti. Luati lucrurile usor. Sau vorbiti cu un psiholog. Eu va mai astept, daca vreti. Sanatate!

Locul unde locuiti este necesar sa fie unul de securitate,siguranta si-n cazul dvs. nu este cum ca soacra va invadeaza intimitatea amplificand tensiunea,oboseala.Aveti nevoie de momentele dvs.de liniste,de relax in care sa va reincarcati ”bateriile”,fixati un program cand poate sa vina si santeti disponibila ptr.prezenta ei….Teoria lui Maslow explica clar nevoile noastre(fiziologice,securitate,apartenenta,stima,autoimplinire) care-n cazul ca nu sunt satisfacute provoaca dezechilibre.Analizati-va sit.si observati unde v-ati blocat,ce va lipseste,ce va doriti cand santeti odihnita facand o plimbare-n parc ,intr-un loc ce va place….Curaj!

nu e nimic in neregula cu tine! e normal sa vrei timp pentru tine, toti avem nevoie si avem dreptul sa il avem! daca poti sa iti programezi regulat timpul tau, lasa copilul cu soacra, sa faca si ea ceva, si zi ca ai de lucru, nu da explicatii, se poate sa nu te inteleaga,si nici nu trebuie, e viata ta, faci ce vrei. Eu nu stau cu nimeni in curte si tot vreau sa evadez periodic…si lipsa de somn e cel mai mare factor de stres, poti sa o iei razna daca nu iti iei timpul tau sa te reincarci.

ce pauza? doar dupa 2 ani si putin? mai oameni buni…comoditatea si emanciparea duc la o multitudine de probleme. Spune-i sotului ca nu mai vrei sa ai de-a face cu soacra care iti transfera energie negativa, cauta-ti ceva de munca daca nu ai si astfel mai echilibrezi balanta financiara in familie, incercati sa va relaxati in mijlocul naturii cateva zile si nu uita ca sotul si copilul sunt viata ta. Altfel…divortul e la moda…psihologii si avocatii abia asteapta sa faca bani din problemele tale!!!

mai Giuliano Iulian , tie chiar ti se pare ca la cele 24 de ore muncite non stop , femeia nu are dreptul la o pauza de 2 ore pe zi sau o data pe saptamana? asta e emancipare? asta e lipsa de empatie? Sa mearga la lucru sa se relaxeze? deaia sunteti voi, barbatii, asa relaxati cand va intoarceti de la munca…..

asa mai scapa de soacra si socializeaza…o spun din experienta nu din rautate!

Draga mamica, reactiile tale sunt o dovada de normalitate. Invata sa negociezi cu soacra (e simplu, observa-i pe cei pe care ii asculta soacra ta si fa ce fac ei), lasa nefacute treburile pe care sotul nu vrea sa le faca, regleaza programul copilului (nu e normal ca la doi ani sa se trezeasca noaptea, iar despre asta o sa-ti scriu imediat) si lucreaza cu tine ca sa-ti ridici stima de sine si sa te iubesti mai mult. De ce am scris ultimul indemn? Pentru ca, odata ce te admiri, te iubesti si te apreciezi, si ceilalti vor face la fel. Nu automat, dar, vazand ca tu nu accepti cuvinte sau situatii care te injosesc, pur si simplu pentru ca nu vei accepta ceva sub nivelul tau, isi vor adapta discursul si atitudinea. Acum despre copil. E cea mai mare bucurie din viata unei femei, asta e clar, dar asta nu inseamna ca trebuie sa-ti dai viata pentru copil, zi de zi. Cu alte cuvinte, dormi bine, fii vesela, joaca-te cu el, hraneste-l bine, invata-l de toate, pentru ca acum e ca un burete, invata-l sa se odineasca si sa te respecte pe tine, si nevoile tale. Ca sa doarma bine, copilul trebuie sa se trezeasca dimineata, pana in ora 8 si jumatate, sa doarma maxim doua ore dupa-amiaza, pana in ora 3, si sa se bage in pat seara, la 9 cel mai tarziu. Nu are voie sa manance sau sa bea cu doua ore inainte de culcare, iar in patut, inainte sa-i cititi povestea, un pahar cu lapte caldut. Nu tineti sticla de apa langa pat, nu va ridicati sa-l verificati daca nu are nevoie, pentru ca ii stricati somnicul, si duceti-l la baie de doua ori consecutiv inainte de culcarica. Sunt niste trucuri atat de simple, dar atat de eficiente! E posibil ca la inceput, sa se trezeasca foarte devreme, dar in timp, ii veti regla somnicul, si va veti odihni si dvs. Nu lasati bunica sa ii strice programul, altfel, predati-i cu totul responsabilitatea copilului, nemaiimplicandu-va ostentativ, cu toata greutatea. Capul sus! Schimbari mici, dar durabile, va vor schimba viata.

Mesaj:
Buna seara,Am 23 de ani, am terminat facultatea in urma cu un an de zile, insa nu m-as vedea lucrand niciodata in acest domeniu.
Din aceasta cauza, gandul ca “ce voi face in viata; cu ce imi voi intretine o viitoare familie” a pus stapanire pe mine si nu imi da pace deloc. Ma gandesc ca majoritatea prietenilor de varsta mea,au deja un job stabil si bine platit, cand ma uit la mine imi vine sa plang – poate ca nici eu nu fac nimic pentru a indrepta lucrurile. Momentan lucrez la o firma pe parte de grafica publicitara. La inceput a fost o pasiune pentru design, apoi am transformat-o intr-un job. Doresc ca anul viitor sa plec din tara pentru a face o facultate in acest domeniu.Am prietena de aproape doi ani de zile, la inceput a fost totul bine si frumos, dupa o perioada au inceput sa existe mici certuri, eu fiind de vina in mai toate situatile.
Tin la ea, o iubesc, vreau un viitor alaturi de ea, sentimentul este reciproc. Insa, in ultimele luni(4-5), avem perioade in care ne certam zilnic sau deloc in 2-3 saptamani. Gresesc eu mai tot timpu, imi atrage atentia ca toata lumea e mai importanta decat ea, insa nu este asa(cred).
Poate ca frica de a nu-i gresi cu ceva si de a nu o rani, o ranesc si ii gresesc atat de des. POate nu sunt inca matur,am momente cand gandesc ca un om matur dar faptele sunt din copil.

Probleme cu tatal meu sunt la ordinea zile, ne certam, ne contrazicem foarte, foarte des. De 2-3ani el a incetat a ma mai sustine in orice as face eu. Se ia mereu de mine, ma jigneste, insa m-am obisnuit si nu mai dau importanta, il ignor.

Am facut fotbal de pertformanta pana la 14 ani, m-am lasat din cauza unor probleme la inima. Asa mi-au “recomandat” doctorii. Am momente in care “visez” ca am sa joc fotbal(la nivel inalt) din nou, cu toate astea, sunt constient ca asta nu se va mai intampla niciodata.

Chiar nu stiu ce sa fac, cum sa reactionez, poate ca toate problemele vin din cauza mea, dar nu inteleg de ce. Toate lucrurile decurg in defavoarea mea, asa simt.

O seara placuta,
Ionut.

Salut, ai prezentat mai multe aspecte si trebue abordate separat. Daca ai posibiliatea un psihoterapeut sau un consilier psihologic te poate ajuta sa le clarifici.

Ceea ce ai descris este specific multor oameni , probleme cotidiene , de viata , o prietena care se vrea pe primul loc , nehotararea in privinta viitorului …..sfatul meu este sa o iei usor , incearca sa vezi ce ti-ar placea sa faci pe viitor , cu cine si atunci vei sti ce alegeri sa faci .Vorbeste deschis cu parintii tai-despre mama nu ai spus nimic -vezi ce il deranjeaza pe tata la tine , spune-i ca ar trebui sa te protejeze si incurajeze , nu sa te jigneasca. Apoi , nu te mai raporta la ceilalti , suntem persoane individuale , hotaraste tu pentru tine ,dar nu raportat la cineva. Daca vrei sfatul unui psiholog , te pot ajuta .Noroc!

Problema ta e ca (chiar dupa spusele tale), te uiti la tine si-ti vine sa plangi. Daca asta iti doresti, sa iti plangi de mila, nu schimba nimic. Daca realmente te-ai saturat de viata asta si vrei o viata mai buna, schimba in fiecare zi cate ceva in bine, oricat de mic, de insignifiant la inceput. Terapia te va ajuta enorm sa schimbi felul in care te vezi si te tratezi pe tine insuti.

Mesaj:
Buna ziua, ma numesc Alexandra, am o relatie de concubinaj de 15 ani, In care nu am reusit sa avem o relatie normala, sa ne casatorim sa realizam ceva impreuna, pt ca el si-a dorit ca acesta relatie sa ramana la stadiul de concubinaj. La un moment dat dupa cativa ani,am inceput sa pun problema casatoriei, dar el nu era niciodata pregatit. Am vrut sa plec de nenumarate ori, dar de fiecare data ma convingea Ca va fi bine. De ceva timp (cam 4 ani) ne-am racit f mult, ne intalnim f putin seara nu mai comunicam aproape deloc….I-am spus ca vreau sa ne despartim…. a reactionat f urat, si sub nici o forma nu m-a lasat sa plec. Mi-a promis ca se schimba ca va face orice sa nu plec…. poate ca se va schimba dar problema este ca ne-am indepartat atat de mult incat nu mai simt nimic pt el si indiferent ce ar face nu cred ca acum imi mai doresc sa fiu cu el. Ma simt f nefericita…. si am devenit f emotiva, plang aproape in fiecare dimineata cand ma trezesc. Relatia asta a devenit o povara pt mine, chiar daca se straduieste acum din rasputeri sa repare totul. Imi spune ca ma iubeste, ca nu vrea sa ma piarda, ca va face tot posibilul sa nu ma supere, iar eu simt ca ma sufoc, ca nu-mi mai doresc aceste lucruri. Este extrem de posesiv si gelos nu pot sa plec nicaieri fara el, ii este teama ca o sa-l parasesc pt altcineva, chiar daca eu nu l-am inselat niciodata, ceea ce nu pot sa spun si despre el. Va rog daca se poate un sfat….Multumesc mult.

eu am inteles ca va simtiti sufocata de el si ca, undeva in sinea Dvs nu va doriti continuarea acestei relatii. Daca acestea sunt adevarate, atunci se pare ca nu mai ramane decat sa luati masurile si deciziile de rigoare, pe scurt: sa actionati! Aveti grija de Dvs. Succes!

Apelati la un terapeut pentru a va recastiga echilibrul si a va stabili prioritatile. Succes!

Iesiti imediat din relatie. Punct. Cu certuri, sau fara certuri, indiferent. Nu va lasati manipulata, nu are nici un viitor aceasta relatie. Nu cred ca o terapie ar mai avea rost in aceasta situatie, din moment ce este clar ca va manipuleaza si profita doar din aceasta relatie. Vreti sa ramineti sclava?

Am trecut printr-o experienta similara si am luat decizia de a-l parasi, astfel de barbati nu sunt siguri pe ei si nu vor fi niciodata, viata dvs este mai importanta si meritati sa fiti fericita!Succes!

Gelozia este intotdeauna o problema a celui gelos, nu a celuilalt partner. Nu va simtiti vinovata pentru problemele lui, prin asta va manipuleaza. Trebuie sa va ganditi in primul rand la binele dvs, la ce va face fericita. Daca nu mai sunteti fericita, cel mai bine e sa incheiati relatia.

Draga doamna, nu iubirea tipa in el acum, ci gelozia, posesiunea. Cat i-ati fost disponibila, nu l-ati interesat. Acum, ca-l respingeti, s-a trezit Ego-ul adormit. Sunteti o persoana puternica, altfel nu ati fi putut trece cu bine prin atatea incercari. Deci fiti puternica si inteleapta in continuare. Asta e problema cu sansele date celuilalt de a se schimba, dar nelimitate ca durata: se intind la nesfarsit si fara mari rezultate.

Halal iubire. Iar tu te complaci intr-o relatie de tip persecutor-victima. Si se pare ca accepti fara rezerve statutul de victima. Din care refuzi sa iesi.

Dur dar adevarat