Arhiva lunara pentru iulie, 2014
Tipuri de atasament la copii
Ne intrebam deseori de ce copiii nostri au uneori reactii violente, de ce nu se integreaza bine in anumite medii sau de ce nu se comporta asa cum ne asteptam sa o faca. Raspunsul la o astfel de intrebare este desigur foarte complex, trebuie sa avem in vedere mai multi factori care pot contribui la o asemenea atitudine a copilului dar e foarte important sa ne uitam la relatia copilului cu figurile importante de viata lui, in special la relatia cu parintii. Asta ne poate oferi multe informatii despre un anumit tipar comportamental pe care copilul il manifesta in toate relatiile din viata sa, adica colegi de gradinita, alti membri ai familiei extinse sau persoane straine.
Aceste tipare de comportament pe care le observam la copii se dezvolta pornind de la relatia cu persoana principala de atasament, care de regula este mama, dar uneori poate fi o bunica sau o bona. Studiile din domeniul psihologiei, inca din anii 1970 au conturat diferite teorii legate de aceasta legatura dintre mama si copil, inca de la nasterea acestuia, care este intr-o oarecare masura pre-programata, adica exista un “sambure” care se poate dezvolta in diferite directii, atunci cand indeplineste anumite conditii, si se contureaza in ceea ce numim comportament de atasament.
Deci pe langa suportul pentru hrana si protectie, le oferim copiiilor si suport emotional, iar cand acesta este constant si este caracterizat in special de iubire si sprijin, dezvoltarea increderii copilului in fortele proprii este foarte probabila. Intemeietorii acestei teorii a atasamentului, in special psihiatrul John Bowlby, au concluzionat, in urma unor experimente riguroase, ca sunt mai multe tipuri de atasament pe care copiii le pot dezvolta in functie de modul in care au fost tratati de parintii lor, mai ales de persoana care are grija de el in cea mai mare parte a timpului, si anume:
- Securizant
- Anxios rezistent
- Anxios evitant
- Dezorganizat
Dintre toate acestea, atasamentul securizant este singurul care ajuta copilul sa se dezvolte normal, sa aiba o stima de sine crescuta, sa fie empatic si cooperant. Pentru a crea un astfel de atasament cu copilul, el trebuie sa simta ca atunci cand este: obosit, speriat, bolnav sau anxios (adica nelinistit), figura sa de atasament raspunde promt la solicitarile lui, adica este langa el, fizic, pentru a-i oferi protectie, grija, alinare si incurajare, pe langa grija de alta natura, cum ar fi tratamente medicamentoase in stari de boala, de exemplu. Cand unui copil i se raspunde la astfel de solicitari cu intarziere sau cu neplacere, exprimata sau nu explicit, acesta devolta unul dintre celelalte trei tipuri de atasament, care mai departe, repetate, se dezvolta in trasaturi de personalitate dezadaptative, adica cele care ii vor crea ulterior diferite probleme.
Sigur ca nu sunt de blamat parintii, in special mama, pentru ca nu dezvolta un atasament securizant cu copiii lor. Deoarece, inainte de toate, ar trebui sa ne intrebam de ce fel de forma de ingrijire a beneficiat ea insasi in copilarie? Sau cum poate fi caracterizat suportul emotional de care dispune in acel moment? Nu deseori se intampla ca mamele sa se izoleze social in primii ani de viata ai copiiilor, sa aiba diferite dificultati in cuplu sau sa treaca prin alte schimbari cu caracter negativ.
Ce ar fi de retinut?
- Sa reactionam mereu la tentativele copiilor de a cere ajutor, care la o varsta frageda inseamna plans; sa nu ignoram plansul in speranta ca micutul va obosi si va inceta, este, pana la o anumita varsta, singura modalitate prin care ne poate transmite ca are nevoie de ajutor;
- Sa fim fizic langa ei, sa-i luam in brate, sa-i alintam, sa comunicam cu ei despre emotii, fara teama ca aceste lucruri ar insemna ca ii “rasfatam”, idee transmisa prin credinta populara falsa sau gresit inteleasa. Exista experimente realizate pe primate care au dovedit faptul ca puii preferau proximitatea fizica in pofida hranei, atunci cand aveau de ales ori una, ori alta, adica ei preferau sa ramana flamanzi pentru a sta langa mama, chiar daca aceasta nu oferea hrana;
- Sa nu dezaprobam starile emotionale negative sau plansul din momentul separarii, pentru ca le transmitem copiilor ca faptul de a fi tristi cand mama pleaca este un lucru nefiresc ori la varsta pe care o au ei este un lucru perfect normal, isi manifesta neplacerea creata de faptul ca figura de atasament s-a indepartat. Mai degraba ajuta sa-i incurajam sa-si manifeste toate emotiile, chiar si cele negative, si sa gasim o modalitate sa le explicam ca vom fi din nou langa ei intr-un timp scurt;
- Sa-i incurajam sa exploreze, chiar daca acest lucru ne poate cauza ingrijorari legate de posibile pericole din mediu. Noi ramanem langa ei si impiedicam care acele pericole sa aiba loc, intervenind, in plus, daca au nevoie de ajutorul nostru. La incurajarea explorarii intra si alte aspecte, precum: sa-i lasam sa dezmembreze jucariile – asta nu inseamna ca le strica, cum suntem tentati sa vedem situatia, ci ca invata ceva, ca isi cultiva curiozitatea.
Desi ne-am dori, nu le putem face pe toate perfect, uneori e necesar sa acceptam faptul ca avem noi insine nevoie de ajutor si suport, astfel ca solicitarea sprijinului unui specialist, in acest caz, al unui psiholog, poate aduce schimbari benefice si ne poate conferi o baza de siguranta.
Psiholog clinician, Psihoterapeut
Terapii cognitiv-comportamentale
Problemele mele au inceput sa apara in jurul varstei de 16 ani, cand o vecina mi-a spus ca sunt adoptata.
|
|
Mesaj:
Bună ziua. Mă numesc Nicoleta, am 19 ani. Sper să nu vă reţin foarte mult timp, aşa că voi încerca să spun cât mai mult, cu cât mai puţine cuvinte. Mi-am dat seama că am nevoie de ajutor, de nişte sfaturi bune, în urma unor incidente din familie, dar ca să înţelegeţi pe deplin cauzele, am să vă explic acum, pe scurt, povestea mea. Copilăria nu pot spune că mi-a fost marcată de evenimente negative, a decurs normal. Problemele au început să apară în jurul vârstei de 16 ani, când o vecină mai mică decât mine mi-a spus că sunt adoptată, aflase de la bunica ei. Desigur, nu am crezut şi am dat uitării acest lucru, dar pe măsură ce timpul trecea, am început să îmi pun unele întrebări. De ce mama mea este atât de bătrână, comparativ cu mamele colegelor mele? ( Eu am 19 ani acum, mama mea are 62, iar tata- peste 70 ). Mă simţeam umilită când ieşeam în public cu ea, pentru că arăta exact de anii pe care ii avea, nu s-a vopsit niciodată şi nici nu se întreţinea, cum făceau celelalte femei. Colegii râdeau de asta, pe la spate, iar unii mă întrebau câţi ani are, neînţelegând ceea ce eu, mai târziu, avem să aflu. Tot mai mulţi vecini spuneau că ei nu sunt părinţii mei naturali. Deseori, controlul acest excesiv a dat naştere gâdurilor negre în mintea mea, având perioade în care nu mă puteam gândi la altceva decât la sinucidere. Prietenul meu, văzându-mă atât de vulnerabilă, mai ales acum, după admitere, a început să îşi caute de lucru în oraşul în care m-am mutat. Vreau să spun că de când sunt la facultate, lucurile merg mai prost ca niciodată. Nu m-au lăsat la cămin, deşi tinerii trebuie să stea cu alţi tineri. Locuiesc cu ei şi fac naveta zilnic. Nici acum nu pot să ies în oraş prea des, pentru că nu am cum să ajung, nu m-au lăsat să fac şcoala de şoferi. Nu îmi respectă intimitatea, intră peste mine la baie sau în cameră, îmi reproşează cele mai mici greşeli- faptul că vărs apă pe masă se termină în urlete şi ţipete- dar nici nu apreciază ceea ce, zic eu, fac bine. Am un an de voluntariat la un ziar local, notele la facultate sunt bune, am terminat până acum 2 cursuri de calificare în do Cum spuneam, prietenul meu mi-a promis că mă scoate de aici, fiindu-i teamă că la un moment de cumpănă, pot face o alegere proastă. A venit aici, locuind cu noi până găseşte un job şi o chirie. Nu trecuse decât o săptămână, iar ai mei au luat-o complet razna. Practic, l-au dat afară. Neavând ce să facă, s-a întors acasă. Asta, după multe certuri. Tatăl meu repeta într-una că eu am de terminat o şcoală, nu să mă mărit. Desigur, pentru mine şcoala e cea mai importantă şi nu mi-a trecut prin cap să renunţ, să mă mărit şi să fac copii, cum speculau ei. Dar nu m-au ascultat, orice încercam să le explic, acoperau în ţipete. Aşadar, am ajuns în punctul în care am nevoie de ajutor, deoarece nu mai ştiu ce să fac. Până acum aveam un reper- treuie să suport, căci în curând plec. Acum, nu mai prea am nimic. M-am gândit să mă angajez, dar îmi permit să scad la note, căci ai mei nu şi-ar permite să îmi plătească şcoala. Îmi cer iertare că mai scurt de atât n-am putut istorisi. Vă cer un sfat, căci eu nu mai am nicio soluţie. Vă mulţumesc ! |
||
|
|
|||
|
|
Sunt foarte multe de spus in aceasta situatie. Iti spun doar sa cauti ajutor, sunt mai multe aspecte care trebuiesc echilibrate, intelese, acceptate. Cauta un psihoterapeut si incepe cu acesta/aceasta sa aduci lumina in viata ta. Mult succes!!!1
|
||
|
|
|||
|
|
Nicoleta eu cred ca nu tu ai nevoie de un psiholog ci părinții tai născuți in epoca dinozaurilor, deși după descrierea ta sunt șanse foarte mici ca ei sa înțeleagă sa accepte, sa vadă numai, o asemenea persoana, darămite sa discute liber cu ea si sa asimileze câteva sfaturi sănătoase!
Acest comportament al lor de care ai vorbit este caracteristic de-obicei persoanelor ignorante, conservatoare, cu grave lipsuri in ceea ce privește informatia, oameni care nu înțeleg si nu vor înțelege meditatia in locul doctrinei bisericii, oameni care prin atitudine categorica si inflexibilitate, care sunt mai mult ghidati de rutina societății decât de rationamentul lor si prin minciuna își creează un confort fals al lor din care nu vor sa iasă si in care vor încerca sa te integreze si pe tine forțat. Acești oameni sunt născuți fără mecanismele mentale care sa le ofere posibilitatea de a înțelege lucrurile sau un singur lucru din mai multe puncte de vedere, adică nu au viziune iar raza universului lor e foarte mica! Cunosc situația ta atât din perspectiva unui băiat cât si din cea a unei adolescente viitoare femei, iar strategia e aceeași in ambele cazuri! Sa înțeleg ca ai scris aceste rânduri, ca un semnal de alarma pentru ca noi cei din exterior sa il observam dar mai mult decât toate ai tras un semnal de alarma pentru tine care ar trebui sa te facă sa înțelegi ca ești nemulțumită de atitudinea pe care o primești, de încrederea primită in alegerile tale cât si respectul pentru deciziile tale si sa începi sa actionezi TU cumva! ,, Pentru ca peisajul din care faci parte sa fie diferit nu trebuie decât ca tu sa îți schimbi poziția si automat vei vedea altceva!,, Nu încerca sa ai schimbi pe ei , îți garantez ca nu vei reuși! Totul tine de tine si de felul in care actionezi , vezi, percepi, răspunzi, crezi despre tine! |
||
Despre fericire
Considerată iniţial ca fiind paradisiacă, fericirea a devenit la fel de nepătruns pe cât de nedesluşita în închipuire s-a dovedit a fi împaraţia cerurilor, oricât de clar ar părea conturaţi munţii de pilaf sau râurile de lapte şi miere in raiul musulman prezentat in Coran. Comparată cu raiul ceresc, ea a părut aşadar la fel de intangibilă în viaţa lumească precum acesta, părând a fi dobandită doar odată cu moartea. Şi astfel fericirea, chinuind gânduri de fiolozofi şi oameni de rând laolaltă, a avut “nenorocirea să pară ceva absolut” (Balzac), “un ideal al imaginaţiei, iar nu al raţiunii” (Kant).
Într-un prezent mai lămuritor, o căutare pe google adaugă cuvântului “fericire” imagini cu soarele apunând sau răsărind, copii, nori albi şi pufoşi, flori şi zâmbete. Fericirea a căpătat simboluri unanim acceptate, coborând aşadar, din imposibilitatea cerească, la posibilul pământesc. Iar într-o manieră destul de prozaică, teoreticienii comportamentului uman au început să dezvolte atât teorii ale sentimentului de fericire, cât şi proceduri mai mult sau mai puţin aplicabile pentru atingerea acestei stări. “Cum să-ţi construieşti fericirea” completează aparent interminabila producţie de cărţi motivaţionale şi autodidacte, din care învaţăm cum să ne facem existenţa mai uşor de dus. Fericirea, deşi traită mai ales sub forma ei opozantă, nefericirea, pare a fi ajuns la îndemâna oricui şi de-a dreptul măsurabilă în număr de paşi, idei şi trucuri. Psihologii ne asigură că există 7 strategii ca să ajungi la ea, că se poate învăţa, că se poate alege, că se poate aprofunda într-un anumit număr de lecţii şi că secretul ei nu mai este, de acum, un secret.
Şi totuşi, într-o lume în care există, se pare, toate premisele atingerii stării de fericire, “fiecare generaţie a înregistrat un risc tot mai mare de a ajunge într-o stare depresivă – nu doar o stare tristeţe, ci de nepăsare, de demoralizare şi de autocompătimire, precum şi de copleşitoare lipsă de speranţă” (Goleman, 306).
O posibilă explicaţie a acestui paradox ar putea fi aceea că fericirea pare a avea statutul de trăire supremă doar atunci când se tânjeste spre ea, dând astfel unul dintre sensurile existenţei. Odată integrată în firescul vieţii, se autosuspendă (Macoviciuc, 22). Ea se prezintă la maximă intensitate nu când este trăită, ci când este imaginată, dorită, idealizată. În calea ei nu stau vicisitudinile vieţii, ci stă chiar natura umană. Pascal spunea deopotrivă de exact şi de poetic că “dorinţele noastre ne dau imaginea unei stări de fericire pentru că, la starea în care ne găsim, ele alătură starea în care nu suntem; când însă ne-am realizat aceste dorinţe, nu suntem fericiţi, pentru că ni se nasc alte dorinţe conforme cu noua noastră stare.”
Înlăturând supoziţia intangibilităţii, studiile ultimilor ani au transformat însă fericirea neverosimilă într-una palpabilă, intenţia fiind nu de a o devaloriza, ci de a-i oferi calitatea de a putea fi traită şi descoperită sub cele mai diverse forme.
Ce este fericirea? Formele fericirii
- Cea mai la îndemână definiţie a fericirii este aceea de a satisface o dorinţă (André, 12), sentimentul de satisfacţie fiind şi o primă măsură a acesteia. Însă nu întotdeauna satisfacerea unei dorinţe conduce la starea de fericire, ci mai curând la o stare de bine trecător. Dar cum nesatisfacerea garantează, de aproape fiecare dată, nefericirea, se poate relua ideea paradoxului că fericirea constă nu în a împlini, ci în a avea dorinţe care să necesite împlinire.
- O altă formă oarecum perisabilă a fericirii constă în plăcere. Aceasta reprezintă “ansamblul senzaţiilor agreabile care ţin de satisfacerea nevoilor fundamentale: hrană, sexualitate, confort, activităţi fizice” (André, 13). Teoriile actuale nu reiau însă principiile hedoniste, ba, mai mult, s-a observat că “acumularea sau repetarea momentelor de plăcere nu duce la fericire” (idem, 14). Nu este la îndemâna oricui capacitatea de a păstra senzaţiile iniţiale sau de a le intensifica. În momentul în care intervine rutina, cei mai mulţi renunţă şi caută o altă sursă a plăcerii.
- Acelaşi aspect apare şi în cazul bucuriei, stare de emoţie puternică, pozitivă. Un sondaj a evidenţiat faptul că, întrebaţi dacă ar vrea ca aceasta să le fie indusă tot timpul, majoritatea subiecţilor au răspuns negativ (Lelord, André, 100). Oamenii se tem că permanentizarea unei emoţii intense poate duce la scăderea intensităţii ei. Ca stare moderată de bine, buna dispoziţie însă poate fi permanentizată, fără a exista riscul devalorizării sau efectelor negative, deoarece pare a fi o trăire cu care ne putem obişnui şi, mai mult, pe care ne-am dori-o tot timpul. Faptul că însăşi buna funcţionare a organismului poate ceda în condiţiile unei emoţii foarte intense este demonstrat de problemele cardiace pe care le pot provoca trăirile puternice, indiferent de natura lor.
- Alte două forme ale fericirii sunt mulţumirea şi echilibrul sufletesc. Mulţumirea reprezintă “starea pe care o resimţim când avem ceea ce dorim”, fiind vorba, de obicei, despre “dorinţe rezonabile şi des întâlnite: armonia în relaţiile cu oamenii pe care îi dorim şi un viitor fără griji” (Lelord, André, 106). În ceea ce priveşte echilibrul sufletesc, importanţa lui în atingerea fericirii a fost menţionată începând cu Seneca şi Epictet, ambii folosindu-l ca instituire a unei stări de bine în condiţii favorabile mai curând deznădejdii.
- Ajungând la ideea că fericirea poate reieși din activitatea care are un scop, trebuie menţionat că despre importanța acestui lucru a vorbit iniţial chiar Aristotel. Activitatea care are un scop este caracterizată prin “febrilitatea ce însoţeşte o sarcină interesantă, progresul făcut în muncă” şi satisfacţia de a fi realizat obiectivul propus sau de a avea sentimentul utilităţii (Lelord, André, 106).
Important de specificat în completarea enumerării făcute mai sus este faptul că aceste stări pot fi echivalente ale fericirii în condiţiile unor anumite tipuri de personalităţi. Cel care se simte fericit într-o activitate antrenantă nu are neapărat acelaşi sentiment în timpul momentelor de calm, serenitate. Fericirea prezintă un caracter extrem de personal, fiecare fiind fericit în felul lui şi judecându-şi viaţa după repere şi emoţii sufleteşti unice (Macoviciuc, 3).
Fericirea în funcţie de personalitate este însă doar una dintre cele două direcţii actuale. Există persoane fericite pentru că sunt fericite indiferent de cât de favorabile par a fi evenimentele din viaţa lor și există persoane a căror fericire este indusă în principal de mediu, adică de condiţiile exterioare lor. Indiferent de ipoteză, individul îşi păstrează însă şansa de a contribui la modificarea gradului său de fericire (Lelord, André, 120).
Fericirea în relaţie cu ceilalţi
Iubirea
Pentru că suntem programaţi genetic să oferim şi să avem nevoie de iubire şi afecţiune, deprindem de mici sentimentul că lângă ceilalţi ne este mai bine decât singuri (Glasser, 13). Şi pentru că nu există nefericire mai des întâlnită decât eşecul în dragoste, este de la sine înţeles de ce imaginea fericirii se confundă de atâtea ori cu cea a iubirii. Întrebaţi ce este fericirea, oamenii răspund de obicei: “atunci când iubeşti”. Iubirea, mai ales cea romantică sau cea pasională, pare forma cea mai covârşitoare a fericirii, cu atât mai mult cu cât idealizarea ne face să credem că am atins absolutul, desăvârşind în mintea noastră obiectul dorinţei, care ajunge aidoma cu ceea ce atât am aşteptat. Ne aruncăm în starea de frenezie, de beatitudine, trăgând cu ochii închişi de conturul elastic al realităţii, astfel încât să acoperim perfect mulajul imaginar al închipuirii nesăţioase. Dezamăgirea este cu atât mai mare. Şi totuşi, suntem dispuşi a o lua de la capăt, pentru că ne place starea, nu neapărat persoana, şi cu cât ne gândim mai mult la dragoste, cu atât este mai posibil să ne îndrăgostim (Mitrofan, Ciupercă). Şi asta pentru că starea iubirii facilitează o percepţie mult mai optimistă asupra realităţii, iar problemele toate par a trece în plan secund. “A fi îndrăgostit este starea de graţie, este magie, este poezie, metafizică. Totul este intens, dens, plin, totul este bun, vesel, uşor, armonios” (Leleu, 2003, 33-39).
De fapt, ajungem să iubim pentru că tânjim permanent să găsim pe cineva care să ne facă să ne simţim aşa cum noi nu ne putem face singuri niciodată şi pentru că nu putem cere acest lucru decât persoanelor cu care intrăm într-un cuplu. Supraevaluăm aceste persoane tocmai în ideea de a le face mai capabile să ne ofere acest lucru, fericirea noastră urmând să fie astfel deplină. Nevoia de celălalt reprezintă aşadar o căutare a fericirii personale, iar în ciuda problemelor cauzate de convieţuirea în doi, tentaţia singurătăţii este destul de mică, fiind “în imposibilitatea de a rămâne singuri” (Mitrofan, Ciupercă, 2002)
Un studiu din cadrul Colegiului Universitar din Londra a analizat activitatea neurologică a îndrăgostiţilor care priveau fotografia partenerului, înregistrând descărcările electrice din sectoarele considerate a fi responsabile cu dragostea romantică. O mare parte a acestor circuite se mai activează doar într-o altă stare euforică: consumul de droguri. Pasiunea este considerată de neuropsihologi doar un amestec de hormoni şi substanţe neurochimice. În ceea ce priveşte plăcerea din timpul actelor sexuale, de ea este responsabilă dopamina, iar secretarea de oxitocină determină grija şi tandreţea faţă de o altă persoană. (Goleman).
În ciuda tuturor acestor explicaţii, absolutizarea fericirii în cadrul iubirii de cuplu nu este nicidecum zdruncinată de logica ştiinţifică, instrumentele folosite pentru evaluarea ei căpătând aceeaşi natură ambiguă: inima şi sufletul.
Prietenia
Unii psihologi consideră că problemele derivă din relaţiile nesatisfăcătoare pe care le avem cu ceilalţi, ceea ce presupune că fericirea noastră depinde de cât de bine ne înţelegem nu doar cu persoana iubită, ci şi cu rudele, prietenii, colegii de serviciu (Glasser).
Modul de a iubi se învaţă iniţial de la părinţi, prin legătura afectivă pe care copilul o stabileşte cu mama sa. Treptat, descoperă că oamenii trăiesc în grup evenimentele cele mai importante din viaţă, atât pe cele fericite, cât şi pe cele tragice, şi că cer ajutorul atunci când au o problemă, preferând nu singuratea, ci să stea alături de cei care au trecut printr-o experienţă asemănătoare (Chelcea, 251). Ceilalţi oferă sprijin, divertisment, afecţiune, deci stare de bine.
Ceea ce pare însă a afecta relaţiile constă în cât de mare este nevoia de afecţiune. Excesul “complică viaţa şi dramatizează iubirile”, deoarece “întăreşte natura infantilă a nevoii: ea devine absolută şi exclusivă”. Teama de abandon va transforma orice persoană aparent rezonabilă într-un anxios susceptibil şi tensionat (Leleu, 148). Dacă abandonul însemna în trecut condamnarea la moarte, ca şi în cazul unora dintre speciile de animale, astăzi el echivalează cu condamnarea la nefericire. De la supravieţuire ajungem astfel la ideea de calitate a vieţii, concept care include aşadar obligativitatea, măcar tangenţială, a fericirii.
În acest context al acordării unei importanţe majore relaţiilor sociale, a fost introdusă şi sintagma depresie socială, ca rezultat al respingerii sau al neintegrării sociale. La rândul ei, aceasta este cauza multor tulburări emoţionale care afectează starea de bine a individului. Teama de a nu fi izolat este încă una dintre cauzele anxietăţii. “Sentimentele de apartenenţă nu depind atât de mult de numărul mare de contacte sociale sau de relaţiile pe care le avem, ci de cât de mult suntem acceptaţi, chiar şi numai în câteva relaţii-cheie” (Goleman, 135). Cu toate acestea, unii psihologi afirmă că ceilalţi nu ne pot face nici nefericiţi, nici fericiţi, deoarece de noi depinde ce facem cu informaţiile pe care le primim (Glasser, 13).
Fericirea în relaţie cu sine
Fericirea este armonia dintre ceea ce gândeşti, ceea ce spui şi ceea ce faci (Mahatma Gandhi).
Există aşadar şi o fericire solitară, independentă de relaţia cu ceilalţi şi dependentă doar de noi. Psihologii iau însă în calcul iubirea de sine în funcţie de cum influenţează aceasta interacţiunile sociale, deoarece este considerată ca absolut necesară pentru a avea relaţii fericite, în cazul lipsei ei apărând dorinţa de a o înlocui prin iubirea oferită de celălalt. Iubirea de sine este considerată un element important al existenţei. “Datorită ei putem rezista la adversităţi şi ne putem restabili după un eşec. Ea nu ne fereşte de suferinţă sau de îndoială în cazul dificultăţilor, dar ne apără de disperare” (André, 1999, 13).
Concluzii:
Dincolo de definiţia amuzantă şi oarecum ironică a psihiatrului Thomas Szasz că “fericirea este o condiţie imaginară, în trecut atribuită de cei vii morţilor, acum de obicei atribuită de adulţi copiilor, şi de copii, adulţilor”, şi dincolo de meditaţiile filozofice ale vremii, definiţiile date în prezent fericirii se referă la aceasta ca la o stare pozitivă, mai mult sau mai puţin intensă, în primul rând în funcţie de personalitatea celui care o trăieşte. Fericirea poate fi deopotrivă calmă şi euforică, aşteptată sau căutată, uneori caracterizată şi de vârsta indivizilor, tinerii având o predispoziţie mai mare spre o formă energică de manifestare a ei. O interpretare dată crizei de la 40-50 de ani este aceea că apare din nevoia de a retrăi plăcerea cu intensitatea tinereţii.
Fericirea se naşte de obicei dintr-o dorinţă neîmplinită, puţini fiind aceia care, precum Sfântul Augustin, cred că ea înseamnă să ştii să îţi doreşti ceea ce ai deja.
Fericirea se confundă mai ales cu plăcerea sau este definită în funcţie de ceea ce o determină ori în raport cu ceva care nu este plăcut. Chiar dacă nu pot stabili definiţii clare, oamenii stiu ce îi face sau nu fericiţi. De cele mai multe ori însă cea care le acaparează gândurile este, de fapt, nefericirea. De aici şi teoriile despre importanţa alegerii, teorii care ne învaţă cum să optăm pentru o stare în locul alteia şi care susţin că inclusiv depresia este o alegere (Glasser, 2008).
Indiferent de natura sau de forma ei, existenţa fericirii necesită prezenţa obligatorie a conştientizării ei. Fără acest proces cognitiv, chiar daca îndeplineşte toate premisele, ea este anulată. În ceea ce priveşte valorizarea ei, acest lucru se petrece mai ales prin comparaţie cu nefericirea. Cu cât gradul nefericirii este mai mare, cu atât se acordă o mai mare valoare tuturor formelor de plăcere sau bucurie, oricât de nesemnificative ar fi.
Bibliografie:
André, C. (1999), Cum să te iubeşti pe tine pentru a te înţelege mai bine cu ceilalţi, Bucureşti, Editura Trei;
André, C. (2004), Cum să-ţi construieşti fericirea. Psihologia fericirii, Bucureşti, Editura Trei;
Glasser, W. (2008), Cum să alegem fericirea, Bucureşti, Editura Curtea Veche;
Goleman, D. (2007), Inteligenţa socială, Bucureşti, Editura Curtea Veche;
Goleman, D. (2008), Inteligenţa emoţională, Bucureşti, Editura Curtea Veche;
Ivan, L., Atracţia interpersonală: afilierea, iubirea şi gelozia, apud Chelcea, S. coord. (2008), Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii, Iaşi, Editura Polirom;
Leleu, G. (2003), Cum să fim fericiţi în cuplu. Intimitate, senzualitate şi sexualitate, Bucureşti, Editura Trei;
Leleu, G. (2003), Cum să fim fericiţi în cuplu. Între fidelitate şi infidelitate, Bucureşti, Editura Trei;
Lelord, F., André, C. (2003), Cum să ne exprimăm emoţiile şi sentimentele, Bucureşti, Editura Trei;
Macoviciuc, V. (1995), Ispitele fericirii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.;
Mitrofan, I., Ciupercă, C. (2002), Psihologia şi terapia cuplului, Bucureşti, Editura Sper.
De fiecare data cand sunt emotionat, imi provoc un fel de tuse, pana la un pas de a voma.
|
|
Mesaj:
Buna ! Pana acu ceva timp nu am dat importanta insa vad ca starile mele se repete si ce e mai rau mi le creez singur. De fiecare cunt sunt emotionat sau nu neaparat imi provoc un fel de tuse la un pas de a voma. Starile acestea mi le creez singur cateodata involuntar alta data gandindu ma exact sa nu mi se intample acest lucru. Are cineva vre o sugestie? Ce as putea sa fac? De ce imi creez aceste stari? Va multumesc |
||
|
|
|||
|
|
poate sa fie vorba despre anxietate…din cauza stresului in care te afli sa se activeze acea tuse, care ajunge la un pas de voma pt ca se irita tot gatul. Incearca un consult de specialitate si psihoterapie. Succes!
|
||
|
|
|||
|
|
Asta mi se intampla si mie.
|
||
|
|
|||
|
|
Un raspuns scurt nu poate fi relevant in acest caz, un sfat, insa, da: mergeti la terapie. Spuneti ca va faceti singur rau. Veti invata sa nu va mai faceti.
|
||
Dupa doua saptamani de la o entorsa, glezna mea tot invinetita este si ma doare foarte tare la mers.
|
|
Mesaj:
Buna ziua! In 19 iunie am suferit o entorsa la glezna dreapta. Am fost consultata de un medic ortoped, s-a facut radiografie, am urmat tratamentul dat de Dansul. Au trecut aproape doua saptamani de atunci iar glezna mea tot e invinetita si ma doare foarte tare la mers. Nu chiar la fiecare pas, dar cateaodata am senzatia de parca m-ar impunge cu un cutit. Dupa aproape o saptamana am reusit doar sa calc pe el. Umflatura s-a retras, dar daca imi obosesc piciorul se umfla din nou. Ce pot sa fac sa isi revina glezna la normal? Multumesc |
||
|
|
|||
|
|
In 25% din entorsele de glezna durerile persista pe o perioada mai mare de 2 saptamini insa este recomandat consultul ortopedului datorita acolor echimoze… sa nu se fi produs un edem acolo cu caracter sanghinolent… mai precis un hematom care se poate absorbi prin extractia lui cu o serionga… asta insa medicului specialist hotaraste…
|
||
|
|
|||
|
|
buna ziua,imi puteti trimite mesaj privat sa vorbim.
|
||
Nu as fi inceput sa caut raspunsuri referitoare la faptul ca am fost adoptata, daca viata de familie ar fi fost stralucită, dar diferenta de varsta dintre mine si parinti era anormala, de unde si conflictele.
|
|
Mesaj:
Bună ziua. Mă numesc Nicoleta, am 19 ani. Sper să nu vă reţin foarte mult timp, aşa că voi încerca să spun cât mai mult, cu cât mai puţine cuvinte. Mi-am dat seama că am nevoie de ajutor, de nişte sfaturi bune, în urma unor incidente din familie, dar ca să înţelegeţi pe deplin cauzele, am să vă explic acum, pe scurt, povestea mea. Copilăria nu pot spune că mi-a fost marcată de evenimente negative, a decurs normal. Problemele au început să apară în jurul vârstei de 16 ani, când o vecină mai mică decât mine mi-a spus că sunt adoptată, aflase de la bunica ei. Desigur, nu am crezut şi am dat uitării acest lucru, dar pe măsură ce timpul trecea, am început să îmi pun unele întrebări. De ce mama mea este atât de bătrână, comparativ cu mamele colegelor mele? ( Eu am 19 ani acum, mama mea are 62, iar tata- peste 70 ). Mă simţeam umilită când ieşeam în public cu ea, pentru că arăta exact de anii pe care ii avea, nu s-a vopsit niciodată şi nici nu se întreţinea, cum făceau celelalte femei. Colegii râdeau de asta, pe la spate, iar unii mă întrebau câţi ani are, neînţelegând ceea ce eu, mai târziu, avem să aflu. Tot mai mulţi vecini spuneau că ei nu sunt părinţii mei naturali. Deseori, controlul acest excesiv a dat naştere gâdurilor negre în mintea mea, având perioade în care nu mă puteam gândi la altceva decât la sinucidere. Prietenul meu, văzându-mă atât de vulnerabilă, mai ales acum, după admitere, a început să îşi caute de lucru în oraşul în care m-am mutat. Vreau să spun că de când sunt la facultate, lucurile merg mai prost ca niciodată. Nu m-au lăsat la cămin, deşi tinerii trebuie să stea cu alţi tineri. Locuiesc cu ei şi fac naveta zilnic. Nici acum nu pot să ies în oraş prea des, pentru că nu am cum să ajung, nu m-au lăsat să fac şcoala de şoferi. Nu îmi respectă intimitatea, intră peste mine la baie sau în cameră, îmi reproşează cele mai mici greşeli- faptul că vărs apă pe masă se termină în urlete şi ţipete- dar nici nu apreciază ceea ce, zic eu, fac bine. Am un an de voluntariat la un ziar local, notele la facultate sunt bune, am terminat până acum 2 cursuri de calificare în do Cum spuneam, prietenul meu mi-a promis că mă scoate de aici, fiindu-i teamă că la un moment de cumpănă, pot face o alegere proastă. A venit aici, locuind cu noi până găseşte un job şi o chirie. Nu trecuse decât o săptămână, iar ai mei au luat-o complet razna. Practic, l-au dat afară. Neavând ce să facă, s-a întors acasă. Asta, după multe certuri. Tatăl meu repeta într-una că eu am de terminat o şcoală, nu să mă mărit. Desigur, pentru mine şcoala e cea mai importantă şi nu mi-a trecut prin cap să renunţ, să mă mărit şi să fac copii, cum speculau ei. Dar nu m-au ascultat, orice încercam să le explic, acoperau în ţipete. Aşadar, am ajuns în punctul în care am nevoie de ajutor, deoarece nu mai ştiu ce să fac. Până acum aveam un reper- treuie să suport, căci în curând plec. Acum, nu mai prea am nimic. M-am gândit să mă angajez, dar îmi permit să scad la note, căci ai mei nu şi-ar permite să îmi plătească şcoala. Îmi cer iertare că mai scurt de atât n-am putut istorisi. Vă cer un sfat, căci eu nu mai am nicio soluţie. Vă mulţumesc ! |
||
|
|
|||
|
|
Incearca sa ai o discutie cu parintii tai deschisa, sa le spui ca sti despre adoptie si ce anume te deranjeaza Poate isi vor schimba comportamentul.
|
||
|
|
|||
|
|
este atat de greu cu batranii. parintii mei au murit cand aveam 16 ani si de atunci am ramas in grija surorii mele si a bunicii. cu sora situatia era ok dar bunica incerca sa ma controleze, acum si eu am tot 19 ani. situatia s-a mai schimbat. a acceptat ca am mai crescut, am un prieten de 3 ani , il cunoaste , vine pe la noi si e de acord cu el , insa desi ii spuneam mereu ce imi doresc ea tot ca ea facea. mentionez ca ii place sa asculte gura lumii si tine cont foarte mult de ce spun vecinii…. cand am discutat eu cu ea nu am rezolvat nimic dar am rugat-o pe sora mea si pe o matusa sa vorbeasca si sa ii explice, crezand ca lor le va da crezare pentru ca sunt mai mari. a functionat intr-avdevar, lucrurile s-au schimbat radical. incearca si u sa vorbesti cu o ruda sau cineva apropiat de o varsta mai mare , sa ii explici situatia si sa discute cu parintii tai , dar asta numai dupa ce discuti u cu parintii tai. sunt batrani si au trait alte vremuri , sunt putin"inapoiati" dar cred ca au o teama excesiva. poate s-ar linisti sa afle ca tu iti cunosti originile si nu ii judeci pentru faptul ca ti-au ascuns asta. mult noroc!
|
||
|
|
|||
|
|
Sunt convinsa ca fac acest lucru dintr-o dragoste pentru tine, combinata cu scaderea puterilor lor, datorita varstei. Ar fi bine ca sa ii faci sa inteleaga ca pot avea incredere in deciziile tale pt ca te-au crescut bine si ai si dovedit pana acum. Pana la urma si lor le-ar fi bine daca s-ar ocupa doar de ei, dar cred ca le e frica ca daca descoperi ca esti adoptata o sa-i parasesti si tocmai la batranete nu vot avea pe nimeni. Fii blanda cu ei si asigura-i ca vei fi vesnic recunoscatoare ca te-au crescut si pot avea incredere ca au pus in tine sentimente bune si calitatile unui om adevarat!
Te imbratisez |
||
Am aproape 18 ani si simt ca mi-am pierdut ambitia. Mereu sunt lenesa si nu cred in visele mele.
|
|
Mesaj:
Am aproape 18 ani. Simt ca mi.am pierdut ambitia. Mereu sunt lenesa si nu cred jn visele mele. Cum sa fac sa fiu cea care eram inainte: ambitioasa si , cel mai important sa duc la bun sfarsit o dorinta care sa devina realizare. |
||
|
|
|||
|
|
cum ar fi sa incepi sa duci pana la capat ORICE iti propui, de la spalat vase/aranjat haine/spalat pe dinti/etc. Acest exercetiu iti poate demonstra ca ai succes in actiunile tale, incepand de la cele mai mici si terminand cu cele mai mari. Ai putea sa consulti un psiholog care sa te ajute sau ghida in acest nou proces. Succes!
 |
||
|
|
|||
|
|
Ca sa gasesti ceva trebuie mai intai sa nu ai acel ceva sau sa-l pierzi. Tu ai avut ambitie, inca mai ai dar s-a ascuns de tine caci nu ai fost atenta, aproape ca ai pierdut-o din atentie. Iti ramane sa gasesti locul in care s-a ascuns. Deci…miscare!
|
||
|
|
|||
|
|
Ce a declansat schimbarea in modul tau de actiune? Daca iti este dificil sa identifici momentul sau sa faci schimbari singura discutiile cu un psiholog te pot ajuta in acest sens.
|
||
|
|
|||
|
|
Prin exercitiu. Lenea e si ea o obisnuinta, ca si ambitia. Incepeti cu lucruri mici, dar tineti-va de plan, fara abatere.
|
||
Sotul meu imi zice ca iubeste pe altcineva, dar totusi sta cu noi. El zice ca vrea sa traim ca doi concubini, fara obligatii.
|
|
Mesaj:
Buna ziua, am o problema cu care nu ma pot confrunta de una singura si am nevoie de un specialist ca sa-mi sugestioneze ce sa fac. Am aflat in noiembrie ca sotul meu m-a inselat cu o persoana in decurs de un an, avim doi copii in comun, am ajuns la a-l ierta deoarece i-l iubesc enorm, el la rindul sau la fel a hotarit sa ramina in familie plus aveam documentele de emigrare in Cnada in mina. In martie am emigrat, dar ajunsi aici am aflat ca el continuie sa comunice cu persoana in cauza necatind la faptul ca eu am ramas insarcinata a treia oara. El i-mi zice ca o iubeste cealalta dar totusi sta cu noi. El zice ca vrea sa train ca doi concubini si fara obligatiuni. Eu sunt stresata de aceasta situatie si nu stiu cum sa ma calmezi caci iubesc aceasta persoana si nu pot trai fara el, plus stresul poate afecta sarcina mea. Ce pot sa fac ca sa aduc lucrurile ca la inceput? Cum sa-l fac ca sa uite de ea si sa revina in familie, ca sa pot si eu sa duc sarcina normal si sa nu afectez psihicul copiilor? Multumesc anticipat. |
||
|
|
|||
|
|
Timpul, distanta si rabdarea rezolva totul. Tu esti cu el acolo la 8000 de km de Romania, la cel putin 2000$ distanta( pt avion).
Ai rabdare. Ochii care nu se vad se uita. Ia-o pas cu pas. Invata franceza, du copiii la scoala, mai slabeste fraul, nu sta cu ochii pe el ca sa simta cat de cat cofortabil si timpul le va rezolva pe toate. Mergi la francizare ca acolo inveti multe despre drepturile tale, statul te va apara, si ai grija nu da informatii tuturor despre tine prea multe ca orice spui poate fi folosit impotriva ta. Rabdare ca se rezolva toate. Succes |
||
|
|
|||
|
|
Un lucru este clar…iubire cu forta nu se poate. Te-ai intrebat vreodata ce cauta sotul tau la cealalta femeie si poate ii lipseste acasa? Ati avut discutii sincere, de la suflet la suflet, in care nu este nimeni judecat si aratat cu degetul? Asa ai putea afla cu ce il implineste cealalta femeie si poate ai putea aduce in cuplul tau ceea ce lipseste. Spun POATE deoarece ceea ce il implineste pe el in cealalta relatie poate sa nu se potriveasca tie. Situatia este sensibila deoarece sunt copii la mijloc, mai mult decat atat esti si insarcinata. Depinde foarte mult de maturitatea voastra emotionala sa depasiti, intr-un fel sau altul, acest impas din casnicia voastra. ITi doresc multa liniste si intelepciune!!!
|
||
|
|
|||
|
|
Desigur puteti cauta ajutor specializat in Canada, un psihoterapeut de cuplu si familie. Mai nou sunt multi psihoterapeuti care acorda consultatii online. MULT SUCCES!!!!
|
||
|
|
|||
|
|
In perioada aceasta este important sa va reintoarceti spre resursele interioare pentru a avea grija de dvs si de sarcina. In acelasi timp discutiile cu un psihoterapeut va pot ajuta sa accesati aceste resurse dar si sa evaluati relatia dvs si modalitatile in care puteti merge mai departe. Ar fi de preferat sa mergeti impreuna cu sotul dvs la aceste intalniri dar si consilierea individuala va poate fi foarte utila.
|
||
|
|
|||
|
|
Nu poti.
|
||
|
|
|||
|
|
eu mi/as vedea de drumul meu,el de a lui
|
||
|
|
|||
|
|
Cum as putea face sa controlez alta persoana, care sa ma asculte si sa faca tot ce ii spun eu? As dori sa pot controla un ministru, sau premier, sau presedinte de tara
 |
||
|
|
|||
|
|
Daca sarcina sau psihicul copiilor tai sunt afectate, asta se intampla pentru ca asta alegi tu sa faci. Sotul tau nu e un sclav pe plantatie sau o masinarie careia sa-i apesi niste butoane si el trebuie sa raspunda la comenzi. Te intereseaza ce vrea, ce-i place, ce visuri are sau alte inutilitati de-astea? Si zic ca nu-i cinstit sa te folosesti de sarcina si de copii pentru a obtine cu forta anumite reactii si actiuni din partea lui.
|
||
|
|
|||
|
|
Ultima sarcina a dvs o vad ca pe un fel de santaj, sincer. Asta nu inseamna ca-l sustin pe sotul dvs, dimpotriva. Povestea descrisa e partinitoare, numai sotul dvs este de vina, dvs nu va recunoasteti nicio responsabilitate. Daca intr-adevar doriti o schimbare, incepeti cu dvs, apoi veti descoperi ca si in jurul dvs lucrurile se schimba.
|
||
Sotia mea este o persoana negativista, imi controleaza toata viata si calculeaza banii nostri de 10 ori pe luna. Simt ca innebunesc. Ma simt inchis, legat
|
|
Mesaj:
Buna ziua! Ma numesc D.I. din Alba Iulia si am 27 ani. Sunt casatorit de un an si am probleme in casnicie. Sotia mea este o persoana foarte "activa" , negativista, e o persoana care crede ca toata lumea e nebuna iar singurii normali suntem noi. De fiecare data cand fac orice imi reproseaza ca nu fac bine…de fiecare daca cand vorbesc cu ea despre orice problema imi zice ca nu e bine cum gandesc si imi da ea exemple care crede ca sunt bune. Sincer ma simt de parca as fii inchis intr-o cusca. Incearca sa imi controleze viata. Eu sunt o persoana pasnica, incerc sa inteleg orice persoana, imi place sa imi fac prieteni, imi place sa fiu pesimist…suntem opusi in privinta personalitatii. Am incercat sa vorbesc cu ea dar de fiecare data se sfarseste cu o cearta. Va dau un exemplu si va rog sa imi spuneti parerea: in fiecare luna pe 20(ziua in care ne-am cunoscut) ii aduceam un buchet de trandafiri. Sa intamplat ca in una din luni sa ii aduc doar un trandafir. Am avut parte de un s candal de proportii. Imi tot reprosa ca ea doar atat merita?? Sincer eu nu primeam nimic doar de ziua mea. Nu stiu ce pot face…simt ca inebunesc. Ma simt inchis, legat. De cand suntem impreuna niciodata nu am iesit intr-un club. Calculeaza banii nostrii de 10 ori pe luna. Imi controleaza toata viata. Sper ca ma puteti ajuta cu un sfat. Multumesc!! |
||
|
|
|||
|
|
Tu ce-ti doresti?
|
||
|
|
|||
|
|
gandeste-te bine, poate ai facut o alegere gresita. Ce fel de viitor iti doresti? Atunci cand facem o greseala, cel mai greu este sa recunoastem ca am gresit… orgoliul nostru este cam ‘al dracului’… mai bine sufar o vreme scurta in urma remedierii greselii decat ani de zile prin negarea ei. Succes!
|
||
|
|
|||
|
|
Ai spus ca sunteti personalitati diferite si totusi te-ai casatorit cu ea, ce anume te-a atras la ea? Nimic nu este intamplator, faptul ca ai ales-o pe ea si nu alta femeie spune multe lucruri despre tine. Ea este o oglinda pentru tine, la fel si tu pentru ea. Cautati sa va descoperiti unul pe altul si in acelasi timp fiecare pe sine. Dupa aceea hotariti daca relatia voastra este bine sa continue sau nu. Daca nu invatati lectiile la timpul lor ele se vor repeta.
|
||
|
|
|||
|
|
Se pare ca ar suferii de complexul superioritatii iar tu de cel al inferioritatii,va alimentati unul altuia aceasta suferinta,boala…Esti constient si numai suporti,ia masuri…..Indicat ar fi ptr.amandoi mersul la un specialist.
|
||
|
|
|||
|
|
E un tipar de personalitate al ei, pe care tu l-ai acceptat tacit. Psihoterapia de cuplu te va lamuri cum sta problema, si tu vei decide solutia optima.
|
||
|
|
|||
|
|
pleaca pana nu inebunesti,viata este scurta si nu trebuie sa traiesti in suferinta ,pleaca pana nu apar copiii…sa cred ca nu vrea copiii??
|
||
|
|
|||
|
|
Fugi cu 100 km pe ora, acum, cit mai ai timp!!! – De ce crezi ca s-a inventat divortul…? Nu pentru ca tu ai fi unicul aflat in aceasta situatie…. dar depinde de tine, sa pui piciorul in prag. Nu cred ca persoana aia care se crede sotia ta, ar merita mai mult de atit. "Sotie" nu inseamna stapin de sclav….
|
||
|
|
|||
|
|
Baiatule, treci pe la un notar in drumul spre serviciu sau pe la un specialist in dreptul familiei, dupa care…zbori liber…si nu mai opri langa persoane care te trag doar in jos!
|
||
|
|
|||
|
|
Tu realizezi ce viata ai? Numai noi vedem ce traiesti? Reciteste ce ai scris si vei sti singur ce sa faci.
|
||
Parintii mei sunt alcoolici, am doua surori mai mici pentru care sunt raspunzatoare si o relatie care mi-a declansat crize de nervi si depresie.
|
|
Mesaj:
Buna seara! Am 20 de ani si la prima vedere o viata perfecta! Dar… Am parintii alcolici, cu doua surori mai mici deci am ramas oarecum raspunzatoare pentru ele. Am inceput sa lucrez de la 18 ani ca barman intr.un club din satul natal. Acolo mi.am cunoscut actualul iubit! Pe vremea aia eram cu un alt baiat si l.am refuzat! Am inceput insa din cauza unei gelozii excesive sa ma cert cu fostul foarte tare si zilnic. Aveam crize de nervi, de depresie nu ma mai puteam stapani. Pana m-am despartit de el. Dupa o perioada am inceput sa tin legatura cu actualul meu iubit. El era in Londra. Dupa o luna de relatie m-a luat la el. Locuim impreuna doar ca de doua luni crizele au reaparut. Mai ales in perioada menstruatiei. Tin cam o saptamana si nimic nu ma multumeste. Orice ar face il gasesc vinovat. Ma cert cu el mereu. Nici nu stiu cum ma mai suporta! Nu ma pot controla! Desi stiu ca gresesc fac mereu acelasi lucru. Nu inteleg starile astea. Nu mai am chef de viata, nu mai mananc, nici chef de mers la servici. Ma simt rau si fizic din cauza gandurilor si filmelor negre pe care mi le fac in cap. Mereu ma gandesc ce o sa fac daca ma paraseste, daca ma inseala desii mi-a dovedit de nenumarate ori ca tine la mine si de cand am venit aici nu a mai tinut legatura cu nici o fata. deci gelozia mea este nefondata. El este cu 7 ani mai mare si este o persoana mai rece ( cel putin asa mi se pare mie pentru ca are si alte obligatii nu doar sa ma tina in brate si sa ma sarute). Am nevoie de un sfat. Ce sa fac sa imi stapanesc crizele astea pentru ca nu vreau sa il pierd. Chiar il iubesc si imi doresc sa traiesc toata viata langa el dar cu atitudinea mea nu reusesc decat sa il indepartez de mine! Ajutati-ma va rog! Va multumesc! |
||
|
|
|||
|
|
ar fi o idee sa mergi la un consult psihiatric, macar pt a te informa ce fel de stari ai la baza: anxietate, depresie… sau altceva. O data ce o sa afli ce sta la baza ‘iesirilor’ tale, chiar daca esti in perioada menstruatiei, lucrurile vor fi mai clare. Pt viitor ar fi o idee sa faci si sedinte de psihoterapie. Succes!
|
||
|
|
|||
|
|
Într-adevăr, cel mai potrivit este să mergi la un specialist. Pană ajungi acolo, încearcă să duci un stil de viaţă cat mai sănătos şi să te hrăneşti cat mai bine. Înţeleg că sari peste mese. Avand în vedere că ai menţionat şi legătura cu perioada în care au loc modificări hormonale, poate că te-ar ajuta mult şi un control endocrinologic. Îţi doresc putere şi succes!
|
||
|
|
|||
|
|
eu nu sunt deloc adepta ideii ca ori de cate ori ai un moment prost lumea te trimite la psihiatru..de ce trebuie sa fie mereu asa?oare nu o discutie cu iubitul taul ar ajuta mai mult,o comunicare temeinica n-ar putea oare schimba lucrurile?/nu,hai la psihiatru sa-ti prescrie un pumn de pastile si sa-ti gaseasca neaparat o boala de care sa te ingrozesti..cheia e la tine,aduna-ti puterile,incearca sa fii mai calma ori de cate ori simti ca-ti vin nabadaile,gaseste ceva de facut ce te ralaxeaza dar stai departe de psihiatru..cel mai bun ar fi un psiholog cu care sa discuti despre problemele tale..parerea mea..bafta!!
|
||
|
|
|||
|
|
Dna Baicu… am zis consult… nu tratament prin internare fortata! Este doar o parere profesionista care poate contribui pur informativ. Ce nu intelege romanul este ca te poti informa direct de la un specialist, prospectele/internetul/farmacistii/nonspecialistii dau CEL PUTIN o informatie incompleta (sau in cel mai bun caz incompleta). Lasati (toata lumea) ideile paranoide si informati-va… va asigur ca exista profesionisti adevarati in aceasta Lume… da, chiar si Romania face parte din ea.
|
||
|
|
|||
|
|
dde acord,dl.radu,dar,stiti,ori de cate ori ajungi la un"consult"psihiatric e mai de fiecare data probabil sa,da,mai ales in romania,sa nu iesi fara reteta si diagnostic..din pacate..nu sunt specialist,nu sunt doctor,dar industria farmaceutica traieste prin doctori si recomandarea lor de medicamente..nu toti,recunosc,mai sunt si cei 5% care
|
||
|
|
|||
|
|
care sunt constienti ca nu degeaba au depus juramantul lui Hipocrate..
|
||
|
|
|||
|
|
Dvs. ca pacient, la fel ca si noi, aveti drepturi si obligatii. Aveti dreptul de a cere o consultatie atunci cand va aflati in dificultate, noi nu suntem obligati sa va oferim acel consult/tratament/etc… asa cum nici Dvs nu sunteti obligati sa le acceptati. Daca simtiti un abuz atunci aveti posibilitatea sa reclamati acel specialist (in orice domeniu). Romanul nu face reclamatii pt ca zice ca ‘nu se intampla nimic’… este fals. Daca toti tacem, atunci suntem cu totii de acord cu acel lucru. Si chiar nu cred ca este o problema doar pt romani…
|
||
|
|
|||
|
|
Totul porneste de la un dezechilibru hormonal. Faceti-va analizele complete, apoi exersati blandetea si bunatatea in fiecare zi, ca pe un exercitiu obligatoriu, nu numai in perioada de probleme. E buna si terapia, dar numai daca nu gasiti un sistem propriu de a va schimba prin practicarea iubirii si blandetei cu toti din jurul dvs. Ma puteti contacta in privat sa va trimit un exercitiu usor, pe care sa-l faceti zilnic. Daca sunteti credincioasa, vorbiti si cu un preot.
|
||
