Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Am aproape 17 ani. Am crescut doar cu bunica mea pt ca parintii mei stateau si lucrau (si inca stau si lucra) in alt oras si veneau numai in majoritatea weekend’urilor la mine. Dar si cand veneau se certau rau de tot si totul era atat de groaznic, ca uram intr’un fel sa vina. Se cerau din cele mai mici lucruri, iar eu deja cand auzeam niste voci mai ridicate, incepeam sa tremur ca se cearta sau se vor certa. Desi se intamplau lucrurile astea, eu tot imi doream sa stau cu ei, ii rugam sa se joace cu mine, dar ei nu vroiau, imi ziceau sa ii las in pace. Asta s’a intamplat cam incepand de la 4 ani pana pe la 11 sa zicem. Dupa cerurile s’au mai potolit sau am inceput eu sa nu le mai bag atat in seama.
Prima problema este ca acum au devenit brusc protectivi cu mine, am ore de venit acasa incredibile si tot imi spun ca nu le place cum ma comport cu ei. Ca nu stau cu ei. Mda, pacat ca atunci cand am vrut eu, nu au vrut ei, iar acum e prea tarziu.
A doua problema e ca, cum nu am avut cu cine vorbi si cui sa ii ofer dragostea (pentru ca aceasta familie m’a mintit groaznic de mult, cu diferite fapte, cum ar fi taicamiu cu o presupusa amanta, bunamea si maicamea cu o sora vitrega de a lu maicamea si altele), m’am regasit intr’o persoana, un baiat, cu trei ani mai mare decat mine. Ne’am cunoscut acum 2 ani, dupa 3 luni am fost impreuna putin si ne’am certat aiurea si ne’am despartit, iar eu am suferit foarte mult, pt ca cu el in sfarsit puteam sa vb deschis. In fine, dupa vreo 2 luni m’a cautat si ne’am impacat, dar intr’un fel eram ranita. Mi’a recastigat increderea, a fost primul baiat din viata mea, prima mea iubire, primul in tot si l’am iubit (il iubesc?!) foarte mult. De asta am si reusit sa il iert de atatea ori, desi nimeni nu ar fi facut asta. M’a dezamagit groaznic de foarte multe ori, dar nu am putut sa ii dau drumul. Pt ca atunci inca era aici si era altcumva. Dar acum este la facultate, in orasul in care stau si ai mei, si acum il vad si pe el doar in weekend. Si acolo are distractie, nu ii mai pasa atat de mine, poate chiar deloc, dar nu stiu ce sa fac.. Mereu sunt trista pt ca mi’e dor de el si de fiecare data imi place sa ii povestesc tot, dar cand vad ca ma repede si ca nu ii pasa ce am de spus, pur si simplu se frange o bucata din mine… Sunt constienta ca asa nu merge, ca nu ii pot cere lui sa imi fie si parinte, prieten si iubit, dar nu stiu cum sa schimb asta sau nu stiu cum as putea sa ii dau lui drumul..

Primul pas este facut, ai scris aici. Ar fi bine sa dicuti cu psihologul scolar sau cu un psihoterapeut despre ce ai simtit cand erai mica, si sa vezi cum poti face astfel incat sa nu intri in relatii in care sa se repete acest model (nesanatos) de atasament dobandit de la parintii tai. Succes!

Subscriu spuselor colegei. Din ceea ce ai relatat pare ca în perioada copilăriei ai invadat anumite lucruri pe care le repeți acum, în relația actuala. Dacă în cazul familiei nu ai avut puterea sa le schimbi, în situația de fata poți. Discuta măcar cu psihologul școlar, dacă nu ai posibilitatea de a o face cu un psihoterapeut

alegerile noastre in viata sunt influentate de modelul de atasament avut fata de mama si de modelul familial. Ele influenteaza ‘scenariul inconstient de viata" prin alegeriile viitoare facute in asa fel incat acesta sa se realizeze. Nu ai de unde cunoaste viitorul, insa faptul ca nu te poti desprinde de o relatie in care nu esti respectata corespunde experintei de viata avute cu proprii parinti. copil fiind traiai intr-o relatie parentala in care nu corespundea nevoilor tale de securitate afectiva si pe care in acelasi timp ti-o doreai a deveni mai buna. Acum, nu stii ce sa faci pentru a renunta la oa stfel de relatie cu prietenul. IN primul rand constientizeaza similitudinea. In al doilea rand , ai primit verabal sau nonverfal injonctiunea parentala "nu exista" sau "nu contezi pt noi". Cu nuantele de rigoare, continui sa te mentii int-un acelasi fel de relatie cu prietenul. Daca vei continua relatia, vei acumula foarte multa experienta de viata in care iti vei dovedi ca: nu contezi pt cel apropiat. iar asta va duce la in timp la pierderea increderi si a stimei de sine. framantarile la uzura nervoasta de aici la nevroza, depresie si mai rau de atat, caci principala caracteristica a unui scenariu inconstient de viata este ca acesta tinde sa se implineasca pe parcursul vieti prin alegerile pe care le vom face. Nu-ti judeca prea tare parintii deoarece si ei sunt in diferite proportii victimele inconstiente ale educatiei pe care au primit-o si a relatiei avute cu proprii parinti. daca atasamentul pe care l-ai fi avut ar fi fost de tipul securizant, te-ai fi simtit in regura sa refuzi a ramane fara regrete in genul de relatie nesecurizanta in care te afli in prezent. Constientizeaza ca lucrurile incep din frageda copilarie si actioneaza pentru a te simti in siguranta rupand un gen de relatie ce tinde sa devina din ce in ce mai toxica. Incearca sa gasesti un sprijin calificat macar in persoana psihologului scolar. lucrurile sunt mai complicate de atata si fiecare caz este unic prin specificul sau. Totusi, pentru a intelege mai bine importanta conjuncturii de viata incepand cu mica copilarie, cauta pe net "wilkipedia, teoria atasamentului" . singua solutie este nu retragerea ci iesirea din aceasta relatie pt a capata cat mai multa experientade viata care se te mentina cu picioarele in realitate. Cuta pe net filmul "Printul mareelor" si vei vedea un exeplu de destine diferite a doi frati crescuti in aceiasi tip de familie familie si loviti de o aceiasi puternica drama, tratata intr-um mod neadecvat de mama prin comportamentul sau. Diferenta dintre destinele celor doi copii este data de faptul ca desi relatia cu propria familie este toxica, mai de voie, mai de nevoie, baiatul este impins de mama spre a da piept cu realitatile vietii si a se adapta a la ele pentru asi sustine familia, in timp ce fata este lasata sa se retraga in sine si sa-si rezolve problemele compensator, intr-o lume imaginara. Sigura solutie este sa actionezi in sensul schimbarii propriei atitudini fata de valorile vietii si nu sperand intr-o posibila schimbare acelor ce te inconjoara.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Este o relatie la distanta, este o relatie de mai bine de 7 luni si este o relatie perfecta. Putem vorbi orice, ma sustine si il sustin, ne vedem odata pe luna sau mai des, ne petrecem timpul impreuna,pe skype sau la telefon,avem aceleasi hobby uri etc. Eu am 18,iar el 20. Frica mea este urmatoarea: am dori sa ne incepem viata sexuala,dar el nu vrea sub nicio forma sa foloseasca prezervativul. Nu mi-e frica de nicio boala,stiu ca este “curat”, in schimb mi-e frica ca pot ramane insarcinata. Am incredere in el,stiu ca se poate controla,dar nu vreau sa stau stresata si incordata atunci. Vreau sa fie un moment pe care o sa mi-l amintesc cu drag. Am discutat astea cu el, mi-a spus ca imediat dupa ce vom termina voi urina si totul va fi ok,dar tot nu ma pot linisti… probabil astept sa-mi spuna cineva “in conditiile acestea sunteti destul de safe,bucurati-va de moment”. Help me please..

Ești sigura ca Îți dorești să îți începi viața sexuală cu cineva care nu empatizeaza cu tine și nu îți respecta dorințele? Recomandarea mea este sa va informați mai bine, amândoi, arat despre posibilitatea unei sarcini, cât și despre bolile cu transmitere sexuala, înainte de a face acest pas. Mi-ar plăcea sa pot spune ca “în condițiile acestea sunteți destul de safe, bucurați-va de moment”, însă nu este cazul, din nefericire. Urinarea după sex nu este o soluție (citiți despre aparatul genial feminin), iar “a o scoate afară la timp” nu e întotdeauna o soluție sigură. Dacă totuși nu doriți sa folosiți un prezervativ, amândoi și nu doar el, puteți apela la un alt mijloc de contracepție (anticoncepționale?), dar numai și numai după ce v-ati informat corect și ați realizat un control de specialitate.

In conditiile astea nu sunteti deloc safe . O varianta safe ar fi analize complete pt ambii parteneri si o alta metoda de contraceptie ( pilule, etc)

Eu zic sa nu te grăbești,mai intai cunoaștel, mai bine…

Urinarea nu e metoda anticonceptionala. Si nici atitudinea lui. Invata, informeaza-te, si apoi alege partenerul potrivit.

In afara de prezervativ cea mai sigura metoda ar fi folosirea anticonceptionalelor.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua. Am nevoie de un sfat sau macar de o parere. Am o colega la care in urma cu mai mult timp i-a murit cineva drag iar eu am incercat sa o sustin in felul meu, printre altele lasandu-i la birou intr-o seara un buchet mare de flori si niste bomboane cand dupa ce am vb cu ea si era trista, deprimata, m-am gandit ca o sa o inveseleasca un pic. Mi-a dat de inteles ca s-a bunurat f.mult, ca desi nu era nici o ocazie am facut gestul asta pentru ca am simtit ca trece printr-un moment greu, eu sunt mai rezervata de felul meu in prezenta oamenilor care nu-mi sunt f.apropiati, precum colegii,in sensul ca nu-mi place sa pup si sa imbratisez tot timpul pe oricine, nici nu ma prea pricep la vorbe, insa dau foarte usor, renunt f.usor la orice pentru altii, chiar ma las pe mine din punctul asta de vedere. Ma vizita aproape zilnic la birou, foarte curioasa de viata mea persoanala, eu deloc, intrucat nu ma simt bine in locuri necunoscute. Dupa o vreme am trecut printr-un moment greu, probabil un soi de depresie, cand stateam mereu singura in birou, nu ieseam, nu vb. cu nimeni. In acea perioada unii radeau de mine, altii nu ma bagau in seama iar ea venea aproape zilnic si se baga in seama la mine, sa ma scoata din starea aia. In timp m-am atasat de ea, in sensul ca am inceput sa vad in ea pe sora mea mai mare, eu avand frati in strainatate, prieteni la sute de km. Am inceput sa tin la ea exact ca la fratii mei si mereu cand imi luam tigari luam si pentru cate o cutie de bomboane, aproape zilnic. Mereu cand venea ii dadeam, se bucura, imi reprosa ca nu o las sa ma pupe, ea fiind o fire foarte pupacioasa, asta pentru ca nu-mi place sa ma pupe oricine, ca incearca sa se apropie de mine si eu sunt prea rece cu ea. Cu toate astea venea zilnic aproape si prezenta ei m-a ajutat f.mult sa depasesc momentul;i-am dat de inteles ca eu tin la ea, ca am incredere in ea, ii povesteam orice voia, pt.ca era f.curioasa. Dar i-am dat de inteles ca nu vreau sa fim prietene pentru ca eu nu vreau sa-mi fac prieteni la locul de munca. De cand murise acea persoana draga ii mai scriam seara mesaje de somn linistit la fel cum fac cu fratii mei, dar ei mai mult pentru ca imi povestea ca nu poate dormi ca viseaza urat si voiam sa sustin moral intr-un fel, sa simta ca imi pasa de ea si sa aiba incredere ca va depasi momentul. imi raspundea mereu frumos, niciodata nu mi-a spus ca ar deranja-o.Dupa mai multe luni, intr-o discutie, m-a jignit f.rau in prezenta unei alte colege, fapt pentru care m-am retras, in sensul ca doar o salutam si cam atat.Ea radea la mine cand ma vedea dar eu nu mai puteam sa fac asta. Dupa cateva luni ne-am impacat oarecum, in sensul ca a mai venit la mine, dar nu ii mai dadeam mesaje, nu ii mai dadeau nimic, pentru ca nu mai simteam din suflet ca vreau sa fac asta. In aceasta perioada am avut o discutie in sensul ca i-am spus ca daca o deranjeaza toate astea sa-mi spuna, dar a spus ca nu, dimpotriva. Mereu cand ii dadeam ceva era f.incantata, imi multumea, a doua zi venea iar si tot asa. Dupa ce ne-am impacat, cum spuneam eu eram mai rezervata, nu-i mai dadeam nimic, nu-i mai povesetam nimic. Recent am aflat ca in urma cu vreo doua luni, in perioada cand doar ne salutam s-a dus la o colega si i-a spus ca eu obisnuiam sa-i trimit flori noaptea, ceea ce nu era adevarat, intrucat de doua ori i-am lasat duminica la birou de zilele ei, iar o data cum am spus mai sus pentru ca vorbind seara cu ea la telefon am vazut cat de deprimata era si am vrut sa-i fac o surpriza placuta. Dupa acea conversatie imediat m-am dus la florarie, am cumparat cun buchet si i l-am lasat la birou cu un mesaj de ,, iti doresc liniste sufleteasca,, semnat, pentru ca a doua zi dimineata cand va veni sa se bucure. I-am mai dat unul la mine in birou intr-o zi pentru a-i multumi ca a fost alaturi de mine intr-o perioada grea. Niciodata nu m-a lasat prin comportamentul ei sa cred ca o deranjeaza. Cu toate astea a inventat astfel de vorbe pe care le-a spus la o colega, iar asta la toti ceilalti, asa incat colegii cred ca sunt lesbiana… Cand am aflat am sunat-o si a spus ca da, ea a spus asta, era foarte aroganta, a inceput sa tipe la mine, i-am amintit inca o data de ce am facut toate cele scrise mai sus,lucruri despre care colegii stiau si nu erau discutii. Dar m-a deranjat ca a inventat lucruri neadevarate si a recunoscut asa senin la telefon lucrul asta, dupa ce s-a aflat ce a inventat ea, colegii au inceput sa vb.. Mi-a spus ca daca nu o mai salut niciodata ei nu-i pasa, nu o intereseaza, sa fac ce vreau, nu-i pasa ca am considarat-o ca pe o sora sau ca multe gesturi le-am facut pentru ca stiam ca trece printr-un moment greu si asa pot eu sa-i arat ca imi pasa, cu toate ca inainte sa aflu, incepuse sa vina iar pe la mine, sa ma bage in seama. Oare de ce a facut asta stiind adevarul? Oare ea care mi-a aratat ca m-a sustinut moral doua luni grele din viata mea, nu s-a gandit cat rau imi va face prin astfel de minciuni? daca a avut vreodata dubii in privinta intentiilor mele, de ce a continuat sa primeasca tot ce-i dadeam, sa-mi dea de inteles ca se bucura, sa-mi raspunda frumos la fiecare mesaj, cand ii era mai usor sa ma ignore sau sa-mi spuna ca o deranjeaza ca dupa ce m-am retras sa-mi scoata astfel de vorbe? Cum sa ma comport in continuare cu ea si cu ceilalti care imi zambesc prin fata dar poate au o parere gresita despre mine? Multumesc anticipat pentru parerile si sfaturile dvs.

Ar fi util sa mergi la un psiholog pentru a te lamuri pe tine insati daca ai sau nu inclinatii catre acelasi sex. Ce face ea nu poti controla tu, tu poti doar sa fii constienta de reactiile tale.

Draga mea, e simplu sa rezolvi o situatie in care e implicata imaginea ta “compromitatoare”: poti sa te afisezi cu un barbat cu care sa te comporti destul de tandru, in vazul a cat mai multi colegi. Astfel, banuiala lor s-ar risipi. Ceva mai greu e sa integrezi evenimentul neplacut cu colega ta. Pentru asta, iti recomand cateva sedinte de consiliere psihologica. Succes!

Nu depinde de noi comportamentul altora si nici nu are rost sa ne intrebam de ce o persoana s- a purtat intr- un fel. Oamenii sunt foarte diferiti si ciudati in relatiile cu semenii. Daca ai intrebari launtrice, UN psiholog te poate lamuri. Colega ignor- o, nu merita atentie.

Este doar o parere de nespecialist:prea despici firul in patru ,pentru astfel de oameni,,ignore’,incearca vei vedea ca nu i foarte greu…

Înclinații în acest sens sigur nu am, pun doar f.mult suflet în orice relație indiferent ca e de dragoste,prietenie sau colegialitate cu colegii cu care ma înțeleg mai bine.De asta ma doare sufletul, pt.ca tot ce fac fac din suflet.va mulțumesc pt.raspunsuri

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua,as avea o intrebare …cum as putea sa fac sa nu mai iubesc pe cineva…avand in vedere cas casatorita…si el la fel…nu am avut relate intima cu aceasta pers.,,,si nu supotrt ca este asa de bun cu mine si ma ajuta…(sotul ii place femei..bautura drogurile,,poveste lunga)imi este rusine de mine insami ca simt asa ceva..multumesc

eu zic sa va raspundeti singura la aceasta inrebare intr-o psihoterapie… pare ca situatia Dvs. este mult mai complexa pt a va putea da noi un raspuns eficient. Curaj!

Evident ca ati gasit dincolo ceeace acasa va lipseste. Spun credeti, pt ca in genere lumea nu- asa cum e ci asa cum o vedem noi. Adica mintiuca noastra compenseaza imaginativ. Realitate s-ar putea sa aiba multe nuante pe cere nu le cunoaste-ti

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua,

am 37 de ani, sunt casatorita de 5 ani, cu 2 copii, 4 ani si 2 ani.
Dupa nasterea primului copil m-am indepartat de sotul meu si departarea aceasta s-a aprofundat cu timpul.
Eu sunt o fire introvertita, intodeauna am avut probleme cu exprimarea sentimentelor.De aceea m-am si indepartat de sotul meu, erau multe lucruri care ma deranjau, dar nu i le-am spus niciodata si daca am facut-o ama avut senzatia ca nu le intelege sau nu ii pasa, apoi pur si simplu nu am mai zis nimic.
Recent am intalnit o alta persoana de care m-am apropiat foarte mult, care simt ca ma intelege si care ma iubeste asa cum sunt.
Nu vreau sa divortez, dar parca nici nu pot merge mai departe. Si ma simt prinsa in capcana propriei vieti.
Daca inainte aveam o prietena buna cu care imparteam totul, acum ea a plecat din tara si nu prea mai pastram legatura. In plus nu mai simt nevoia sa ii fac nici un fel de confidente. Simt ca m-am salbaticit si nu mai vreau sa vorbesc cu nimeni nimic pentru ca am senzatia ca nimeni nu intelege prin ce trec.
As avea nevoie de un sfat specializat ce sa fac, cum pot depasi acest prag.

Poti depasi acest prag vorbind cu o persoana care te intelege si nu te judeca si nu-ti da sfaturi, dar care te ghideaza spre cele mai bune decizii si te ajuta sa te autocunosti; se numeste psiholog. Succes!

Un psiholog va poate ajuta, pe internet e greu sa dai sfaturi. Problema trebuie aprofundata.

Toti vreti sa spargeti firul in 100. Orice problema cu cat se tot diseca se complica. La final de zi problema e ce vrei si ce te face sa cresti si sa fii fericit. Sa stai intr o relatie fara sa comunici cu partenerul si fara sa fii in primul rand prieten nu neaparat pentru sex e cumplit. Mama si tata s impreuna de 36 de ani. 2 superbi ce se adora si au o relatie minunata. Mama e n mintea ei cu tata non stop desi e plecata si invers. Dar sunt inainte de orice prieteni si sprijin celuilalt si motive pt a creste fiecare individual. Ai asta ramai. Nu ai asta sanatate. Copiii cresc. Mie mama mi a zis ca daca veci aflu ca tata o inseala sa tac ca ea se împaca cu el si se ceartă cu mine. Tatei i s au facut avansuri de fata cu mine. E un superb si un simpatic. Le a ignorat. Idem mamei cu acelasi feed back. La fel mama mi a zis sa nu i cer veci sa aleaga ntre mine si tata ca l alege pe el ca eu am viata mea si ea ramane apoi singura. Si i am dat dreptate. Tu decizi. Fiecare om intelege viața din experienta proprie. Ce mi face mie bine nu i obligatoriu sa ti faca tie si invers.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua! Sunt o studenta la medicina in vârsta de 23 de ani si am mare nevoie de ajutorul dumneavoastră . De aproximativ 6 luni de zile am observat un comportament alimentar deviant asociat cu niște stări psihice complexe: nervozitate, anxietate, depresie, etc. In urma episoadelor de supraalimentație constante urmate de comportamente compensatorii de genul abuzurilor de laxative sau inducerea stărilor de voma am ajuns intr-i stare deplorabila atât pe plan fizic, cât si psihic… Am ajuns sa ma îngraș aproape 10 kg si toate activitățile sociale si educaționale pe care le efectuam sunt grav perturbate. Am ajuns sa evit contactul social si sa nu mai reușesc sa îndeplinesc sarcinile corespunzătoare unor proiecte extrem de importante pentru viitorul meu. Obișnuiam sa fiu o persoana perfecționistă, cu rezultate de top in domeniul meu si o viața socială activa, însă am ajuns sa nu ma mai recunosc; capacitatea mea volitionala este minima, chiar si interesul meu fata de ce se întâmpla in jur a scăzut considerabil. Am încercat diferite tehnici de meditație bazate sau nu pe conceptul de mindfulness, tehnici de psihoterapie cognitiv-comportamentala specifice pentru tulburări alimentare de tipul bulimiei, post, rugăciune, discuții cu apropiații, însă nu reușesc sa controlez nimic. Am nevoie de o cale menită sa ma ajute, pentru ca in acest moment am ajuns intr-un endpoint… Va multumesc!

ma intreb daca nu este momentul sa incerci si alopatia si poate psihoterapie pe termen lung?

Tot acest comportament alimentar deviat urmat de starile psihice descrise pornesc de la o cauza ascunsa, sufleteasca care a fost declansatorul lor. Degeaba faceti fel de fel de tehnici, atata timp cat nu cautati sa rezolvati acel conflict interior,totul e zadarnic. daca nu reusiti singura sa il rezolvati, mergeti la un medic specialist care sa va ajute.

Parerea mea este ca aveti nevoie de o echipa care sa va ajute sa depasiti aceasta etapa din viata d-voastra: psihoterapeut, psihiatru, endocrinolog si nutritionist. Sunt convinsa ca exista niste dereglari ale organismului dvoastra care ar fi bine sa le echilibrati lucrand in felul acesta. Cred ca va pot face si niste recomandari daca aveti nevoie. O zi frumoasa. (Ps: sa va dau si o veste buna: la 23 de ani nu mai este necesar sa fiti perfecta, nu mai e necesar sa corespundeti)

Există mai multe posibile cauze ale acestei tulburări de comportament alimentar. Dacă de exemplu ați avut o perioadă în care nu ați fost la înălțimea așteptărilor dumneavoastră, e posibil să fi intervenit această tendință de a compensa un neajuns. La fel cum alții consumă alcool, droguri sau joacă jocuri de noroc până ajung la epuizare fizică și psihică, așa există și tendința de a mânca peste măsură pentru a umple un gol.
Gândiți-va la ce vă face să consumați prea mult, peste măsură.
Îngrășarea este un fenomen firesc în acest cerc vicios: mancat prea mult, compulsiv, sub influența emoțiilor, ca apoi să intervină starea de vinovăție și nevoia de a elimina cu orice preț “cauza” vinei. Apoi promisiuni către sine că nu se va mai întâmpla niciodată. Dar din păcate fără puțin ajutor specializat sau fără să înțelegeți mecanismul prin care se repetă cercul vicios, nu prea se rezolvă ceva.
Sfatul meu este să lucrați puțin la iubirea de sine. Cum? Spunându va că nu există perfecțiune și chiar dacă există, nici măcar nu e interesant să tindem să o atingem. Sub imperiul perfecțiunii, ajungem să fim într o luptă continuă, care efectiv ne seacă de energie. Acceptați va limitele și lucrați acolo unde simțiți și știți că se poate lucra. Sănătate și numai bine!

Buna ziua! O tulburare alimentara este o modalitate de a face fata unor suferinte, sentimentului de gol, de inadecvare si/sau vid. Tulburarile alimentare sunt strans legate de stima de sine, de lipsa unui sens al sinelui, de sentimentul de inutilitate si de multe ori de perfectionism. O tulburare alimentara ne arata ca sistemul nostru de autoprotectie este slabit si este necesar sa dezvoltam abilitatea de avea grija de noi insine si de a dezvolta un sentiment sanatos al propriului sine. Toate cele bune.

Faptul ca v-ati umplut timpul fiind activ si perfectionist nu “v-a umplut si sufletul.” Si asa a aparut acest mod de “compensare”… deinlocuire a unei insatisfactii printr-o placere de moment…

Avand in vedere cele scrise de dvs va recomand un consult psihiatric si terapie pentru a atenua aceste simptome, pentru a intelege semnificatia lor si evident pentru a descoperi solutiile.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna! Am o relatie de scurt timp(4 luni) cu un baiat care desi la inceput era foarte atent, acum este distant si nici macar nu mai propune sa ne vedem. Recent, mi-a cerut o pauza(deja dureaza de o luna) sub pretextul ca ar avea probleme in familie, insa ce mi s-a parut ciudat e faptul ca dinainte de aceasta comportamentul lui a fost schimbat, nu ma mai alinta,nu era dispus la niciun fel de consens si nu imi mai transmitea nimic. Oare ar trebui sa continui sa ii ofer timp sau totul a fost doar o scuza pentru a ma indeparta?

Mai degraba ar fi recomandat sa fii pregatita sa-i oferi libertate deplina, decat timp; timpul ofera-ti-l tie; se numeste "viata". Ia-ti si tu libertate si experimenteaza alte relatii. Succes!

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua, am 15 ani,sunt fată. Mai am o sora de 20 de ani si locuim impreuna cu parintii noștrii . Tatal meu a avut accident vascular cerebral acum 3 ani,si acum este foarte greu cu el . Se enerveaza foarte foarte repede ,ridica mereu vocea la noi,rade din orice (chiar daca ce ii zicem noi este extrem de important sau serios),dar cel mai rau,ne injura si uneori abuzează de noi . Este adevarat,si inainte sa faca accidentul vascular mai avea niște apucături de genul acesta ,dar acum este mult mai rau . Am uitat sa precizez ca Tatal meu are 51 de ani fara câteva luni,iar mama 49 . Tocmai in dimineata aceasta a fost o mare cearta in familia noastra . Înjurături peste înjurături (din partea tatălui meu)..ne a jignit folosind niște cuvinte de nedescris … am suportat pana acum,dar cred ca am ajuns la momentul in care trebuie sa fac un apel la un psiholog . Nimeni din familia mea nu stie ca expun povestea asta pe internet . Si nici nu vreau sa afle .
Locuim intr o casa destul de mare ,la curte , de aproximativ 10 ani . Stiti vorba aia ‘aparentele Înșeală’? Ei bine ,ni se potrivește si noua. Cine vede unde locuim poate sa zica (,) ca suntem bogați si o ducem bine ,dar suntem departe de asa ceva . In casa noastra este mereu frig . Deși avem centrală,soba din aceea mai modernă ,si aer condiționat care poate fi setat sa bage caldura ,la noi este frig . Tatal meu nu ne lasa sa dam drumul la caldura deoarece ne spune ca plătește prea mult ..ne zice sa ne îmbrăcăm si chiar sa purtam geaca si căciulă..in casa ..Pur si simplu ne tine in frig ..Cu mancarea ce sa mai zic…Daca mama nu ar cumpara mancare ,murim de foame .. Săraca ,imi este si mila de ea cand o aud ca se cearta cu tata ..si el o injura ..uneori se da la ea sa o lovească…Ea in ochii mei este cea mai puternica persoana pe care o cunosc..îndura atâtea pentru mine si Sora mea … Are salariul foarte mic si mereu se gândește la noi mai întâi ..se gândește ca mai bine cumpara de mancare in casa in loc sa cheltuie banii pe ce vrea si ea . Tata ,deși primește pe luna 20 de milioane (nu lucrează pentru ca este pensionar pe caz de boala ,dar primește bani din pensie si are 2 garsoniere cu chiriași ) plătește doar facturile… si ii mai raman multi bani..si mama are salariul mult mai mic…cred ca are 4-5 milioane. Ea are multe bijuterii la amanet ,care sunt foarte importante pt ea pt ca valorează foarte mult..sentimental .si le a dat la amanet in situații de urgență…cum ar fii : sa isi pună benzina la masina ,sa mai plătească din datorii ,sa mai ia mancare ,sa imi dea mie pentru scoala… iar in fiecare luna ea trebuie sa mai plătească acolo ca sa nu le piardă de tot
Atunci cand mama ii cere bani lui tata ,el face foarte mare scandal..si ii da doar împrumut ..adica ii așteaptă inapoi … iar mama de unde sa aibă sa ii mai dea? ea are la îndemnâna si alocația mea de 80 de lei ,dar am cazut de acord ca din banii aia ea sa plătească factura la telefon (pentru ca pana la urma avem nevoie de credit la telefoanele noastre pt orice eventualitate )..si este adevarat,ma simt prost cand colegii si prietenii mei ma invita si pe mine sa ies cu ei…pentru ca accept foarte rar din cauza ca stiu ca nu am bani..si in ziua de azi nu poti iesii undeva fara sa cheltui. Dar ma rog ,nu sunt chiar genul ala de copil sa merg in fiecare zi cu aceleasi haine la scoala ,sau sa ma îmbrac cu haine căpătate sau rupte . Cand vine vorba de haine e totul Ok .
La scoala de obicei nu am mancare la mine sau bani ca sa imi cumpăr ceva de la magazin ..ori stau si mor de foame ..ori colega mea de banca isi mai împarte mancarea cu mine…
Nu pot sa zic ca nu il iubesc pe Tatal meu..il iubesc atunci cand e calm…dar atunci cand se enerveaza parca se transforma intr un monstru ..Mi ar fi rusine sa zic aici ce ‘expresii ‘ folosește cand vorbeste cu mine si este nervos… Acum o saptamana s a intamplat la fel . Era luni dimineata si ma pregăteam sa merg la scoala …Dar nu am mai mers pentru ca Tatal meu se luase de mine si ma jignea pentru ca i am zis sa nu mai țipe deoarece se certa cu mama din cauza banilor . Si atunci a trebuit sa imi mint colegii ca nu am mers la scoala pentru ca eram ‘bolnava’ ..stiu ca nu e bine sa minti,dar mi se pare destul de rușinos sa zic adevarul motiv M am gandit sa apelez la protecția copilului,dar nu vreau sa il pierd pe tata ..chiar daca uneori ne oferă momente de coșmar si arunca de pământ cu tot ce prinde … Va rog dati mi niște sfaturi ..m am saturat sa simt durerea aia in inima si sa plang in fiecare zi…

Un prim pas l-ai facut. Ai scris aici. Poti continua vorbind cu psihologul scolar. Intelegand exact prin ce treci si prin ce trece mama si sora, vei putea avea o discutie cu ele pentru a lua o decizie comuna. Cred totusi ca tatal ar trebui sa primeasca un soi de "ultimatum" de a merge la psiholog. Eventual intreaga familie. Daca refuza, va trebui sa decideti in consecinta si in cunostiinta de cauza. Adica, atmosfera aceasta nu este buna pentru niciuna dintre voi. Viata merita traita, nu supravietuita. Iti tin pumnii!

Vorbeste cu psihologul scolii, nu e bine ce se intampla. Ai parte de toate abuzurile care exista, din partea tatalui tau. Exista mai multe solutii, daca vrei sa le iei in seama. Intai, cere ajutor, sfaturi celor din jur. Apoi, tatal tau trebuie sa vorbeasca cu cineva, ori e cu voi, ori e impotriva voastra. Vorbeste si tu cu el in perioada lui mai calma, impreuna cu sora ta, eventual. Poate reusesti sa- l faci sa inteleaga ca nu se poarta prea bine, asigura- l ca il iubesti fiindca este tatal tau, dar nu mai poti asa. Bafta! Putem vorbi cand vrei.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

de unde o sa stiu daca nu o sa regret?

am o relatie de 5,5 ani, cu un barbat de la care am un ingeras.Relatia noastra e ff stricata, nu usntem casatoriti, care ma doare muult, dar se ocupa deja f frumos cu fetita. Nu exista saptamana sa nu arunce dupa mine cuvinte grele, gen : eu te tin, tu c…a, nu faci nimk, ce ai facut tu in 5 ani, eu platesc chiria, cheltuielile, toot, etc…, asemena lucruri aud de 2,5 ani, si nu mai suport sa le aud… Daca ma duc separat, fata tot o sa fie trasa dintr-o parte in alta, eu nu o sa-i pot oferi conditii, iar el daca va intemeia o alta familie, fetita va fi neglijata…. Nu exista saptamana sa nu fiu pusa afara din casa, m-am dus de 3x, dar m-am intors dtaorita sfaturilor prietenilor, si cand sunt aici, abia astept sa-mi gasesc loc de munca (sunt bolnava, am TBC, si mai am 4 luni de tratament)
Mi-e tare frica, de cele mentionate mai sus, de gura lumii, si mai ales de faptul ca oare nu o sa regret oarasi? dar situatia asta ma baga deja intr-o stare de anxietate, depresie, nu pot vorbi cu nimeni, ma controleaza, in fata parintilor mei, si al familiei el e un geniu, eu un nimic, el face totul, eu nimik (totusi nu e usor la pirmul copil), a fost groaznic aceste doi ani

Imi pare rau pentru ceea ce simtiti. Exista asociatii care ajuta mamele abuzate. Pentru ca este vorba de un abuz (financiar si psihologic). Adresati-va unei asemenea organizatii din zona in care locuiti. Fetita este deja intr-o atmosfera rea pentru ea. Niciunui copil nu-i prinde bine sa vada ca mama este abuzata si continua sa ramana acolo. Luati-va inima in dinti si actionati. Sanatate multa si succes!

Daca ai reusit sa stai 2,5 ani in aceasta stare de tensiune, inseamna ca te-ai imprietenit cu ea. E greu sa iesi din ea direct intr-un mare necunoscut. E nevoie de curaj si asumare de risc. Lucrurile se vor aseza in timp, nu deodata, in conditia in care decizi sa te separi. Dar ele nu se vor aseza deloc, daca ramai; dimpotriva, se vor strica si mai tare. In plus, ce mesaj ii transmiti fetitei tale? Femeia trebuie sa suporte abuzuri verbale si emotionale atunci cand are un copil. In realitate, lucrurile stau altfel: femeia trebuie sa fie linistita, ca sa poata oferi echilibru copilului. Daca esti bolnava, concentreaza-te pe tratament momentan si, spre final, incepe si cauta-ti un job. Doar atunci lucrurile se vor schimba, atunci cand nu vei mai fi dependenta, cand vei fi pe picioarele tale si nimeni nu iti va mai putea dicta ce sa faci, cum sa te uiti, etc. Referitor la tatal copilului, el va ramane pe veci tatal lui, indiferent cati copii va mai avea. Va fi decizia lui daca va neglija fetita sau nu. Insa fetita va avea absolut tot suportul tau si nu va duce lipsa de dragoste. Daca ramai, nu vei putea sa-i acorzi tot suportul tau si va suferi mult mai mult, pentru ca ea are nevoie de dragostea parintilor, dar si de dragoste intre parinti (sau liniste, macar). Ca sfat, doar unul pot sa-ti dau: nu mai asculta de prieteni, fa-ti viata ta, fara acordul prietenilor, cu suportul parintilor si gaseste-ti repede un job. Apoi va rasari soarele. Succes!