Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:
Bună ziua.
Va rog, nevoie de ajutor.
Am doi copii.
Cel mare (6ani)/are autism.
Până la 3/ani când a fost diagnosticat am fost o mama fericită. Înainte de naștere si in primii ani (înainte de diagnostic) eram cea mai bună mamă. Nu il certam, eram empatică etc
Dar dupa diagnostic am inceput sa-l bat ocazional.
Când nu mai știam cum sa fac față, cum să procedez. Ac ca vorbește si e “obraznic” mă scoate din minți. Ma sfidează, si stiu ca e doar vina mea.
Dar nu ma pot abține. Ma depășește. Nu am sprijin de la parinti decât ocazional (sa ies, sa am timp pt mine) si limitat.
Recent, l-am lovit ai pe cel mic (2a5luni)
Sunt îngrozitoare, sunt un monstru, dar nu ma pot opri.
Am momente in care imi vine sa ii sugrum si ma sperie de moarte lucrul asta.
Ii iubesc enorm, nu l-aș face rau conștient. Imi cer scuze, dar…
Sotul ma mai temperează. Ma ajută cat poate si nu ma lasa sa ii bat.
Culmea e ca amândoi am avut copilării in care am luat bătaie. El era bătut pt orice. Eu…reușeam sa mai scap pupând mâinile parintilor si le promiteam ca nu mai fac.
De ce fac asta???
Copiii sunt minunați. Sunt copii. De ce ma enervez încât nu ma mai controlez?
Si atunci când reușesc sa ma controlez, gândesc asa: doamne, daca făceam eu asa alor mei…ce o încasam. Au noroc copiii ăștia.
E groaznic, groaznic!!!
Bani de psiholog nu am.
De psihiatru mi.e frică de ce mi.ar spune.
Am citit tot ce se poate citi despre parenting: urania cremene, alfie kohn, adriana mitu etx. Si cu toate astea…sunt un monstru.
De curand am inceput sa ii si înjur. Ca sa nu ii bat.
Singura soluție e ca…sa ma duc la politie, la protecția copilului…dar mi-e teama ca nu sunt bine îngrijiți. Ce sa fac??

Motivele pentru care va enervați sunt multe: oboseala, frustrare, stres însă trebuie să le explorați cu ajutorul unui terapeut. Pana reușiți sa va găsiți resursele financiare necesare atunci când va enervați pe copii aduceți-vă aminte ca sunt doar copii, sunt ai dumneavoastră și i-ați făcut ca să ii iubiți nu sa ii bateți. În privința băiețelului cu autism trebuie discutat cu terapeutul ce metoda sa aplicați atunci când întrece măsură.

Exista ONG-uri-cautati pe net- care ofera suport parintilor cu copii cu autism. Evaluarea copiilor este gratis si exista modalitatea ca si sedintele cu terapeutul sa fie la fel. Nu mai asteptati sa treaca timpul. In ce priveste comportamentul dvs.: procedati cum ati vazut acasa pentru ca asa se intampla de cele mai multe ori. In momentul in care puneti lucrurile in ordine si copilul incepe terapia, veti vedea ca si dvs. veti avea alta atitudine. A evita sa faceti ceva acum nu va aduce decat dezavantaje pe termen lung.

In primul rand gândiți va la copii, primesc acasă tratament pe care l ați primit și dvs. Exista centre de terapie pt copii, care v ar ajuta copilul într un mod profesionist și ar avea soluții de echilibrare a copilului dvs. Iar în legătură cu dvs, câteva ședințe de dezvoltare personala sau terapie, v ar fi mai mult decât utile.

In ce mod ati observat ca v-a influentat bataia din copilarie ,comportamentul d- voastra? V-ati conformat? Dar copiii d-voastra nu reactioneaza la fel la bataie…iar asta va irita? O terapie in care sa va analizati copilaria v-ar putea ajuta. Un alt aspect care va creaza un mare disconfort este faptul ca nu va iubiti si va discreditati.Ati stiut sa fiti o mama buna , cum ati aratat copiilor asta? Gasiti modalitati de a coopera cu copiii , nu de a-i ,, supune” sau da a le arata cine e seful.Va recomand cartea ,, Cum sa cresti copii fericiti” de Rudolf Dreikurs. Ganditi-va la resursele d-voastra care v-au facut sa fiti o mama buna.Iubiti-va pt a putea iubi, prinde-ti curaj pt a va incuraja si sustine copiii.

RASPUNS DIN PARTEA PERSOANEI CARE A PUS INTREBAREA: “Buna ziua. Vreau sa vă mulțumesc pentru ca n-ati aruncat cu pietre in mine. E pt prima data când vorbesc despre problema mea.
Copilul face terapie de la 3 ani.
Si noi si terapeuții am muncit mult de l-am adus de la stadiul de nu știa cine sunt la “te iubesc, mamă, esti o mamă minunată”.
Terapeuții nu știu de problema mea pt ca mi-e rușine si mi-e frică sa pierd copiii.
In copilărie am luat cea mai puțină bătaie dintre frați pt că ” ma băgam pe sub pielea omului”, aveam “strategii”… Acum realizez cat de trist era lucrul asta…
Eram un copil cuminte, la locul lui. Pt ca asta spuneau toți despre mine. Dar imi doream sa fiu altfel. In adolescență am fost mai rebela si am ajuns ca adult sa trec prin relații toxice,sa scap de ele si, in final, să ajung eu elementul perturbator, persoana toxica pt copii si soț.
Il lovesc uneori pe cel mare când il pune in pericol pe cel mic (ma spreii rau si rar am reusit sa gasesc puterea sa trec peste spaima si sa comunuc non violent) ori ii atrag atenția de mai multe ori asupra unui fapt indezirabil. Sau il rog in repetate rânduri, chiar cu prompt si ma ofer sa.l ajut la strânsul jucăriilor. Sa facă ceva in casa,sa ma ajute putin si-mi răspunde: lasa-ma in pace/fă tu/vreau sa dispară X lucru pe care il rog”. Uneori sfârșesc prin a-i da una la fund, după ceafă, peste mâini.
Si plânge si vine la mine să-l pup, să-l iau in brațe ” de ce m-ai bătut?”, iar eu ma simt ca un gunoi, imi cer iertare, ii spun ca nu e bine ce am făcut, sa ma ierte ca greșesc.
Când l-am articulat pe cel mic, a venit si m-a certat si mi-a spus să-i cer scuze celui mic…mi-am cerut scuze, firește.
Când țipă din senin sau face ceva periculos (se smulge din mână si nu e atent pe strada) înjur instantaneu: “esti tâmpit?! M-ai tâmpit naibii!”
Când imi trece sperietura ii explic ca am greșit si ca nu e bine sa înjur.
A ajuns chiar sa ma corecteze când țip/ridic tonul sau spun cuvinte urâte.
Ii explic ca sunt om, ca mai greșesc, ca il iubesc enorm si ca nu el ma supără, ci comportamentul.
Nu vreau ca ei sa ajungă ca mine. Sigur, eu nu am auzit vreodată cuvintele pe care eu le spun lor. N-am primit îmbrățișări, iubire si tot ce imi doream. Daca copilul imi cere in brațe si eu spăl vasele, pai las vasele si il iau in brațe cat vrea. Dar…tot nu e suficient ca sa stiu ca ii cresc cum trebuie sa crească copiii. Cum de alții reușesc sa fie stăpâni pe ei?
Culmea! Sunt mândră de el că imi răspunde, ca da replica adecvat, că are personalitate. Dar ma zbat intre asta si dorința de a fi ascultata ATUNCI, in momentul ala.
Nu vreau sa ii fie frică de mine asa cum imi era mie de ai mei. Nu stiu ce traume mai am in mine, având in vedere ca ma trezesc leganandu-ma in somn și ma trezesc cu nevoia acută de a-mi suge degetul. Chiar ma trezesc din somn făcând.o.
Nu stiu si nici nu cred ca are rost sa sap atat de adânc.
Vreau doar sa ajung sa.mi stăpânesc impulsul asta distructiv.
Copiii mei nu merita asta, dar “uit” asta când imi pierd cumpătul.
Acum citesc “cele cinci limbaje ale iubirii” si “mami, tati, ma auziți”?
Va mulțumesc pt recomandări si pt ca m-ați încărcat pozitiv prin lipsa criticii, pt ca m-ați ascultat.”.

Bună ziua. Sunteți sigură că are autism copilul? Ați fi mirată să aflați câte astfel de tipuri de diagnostic se pun gresit

Nu sunt o persoana de specialitate in domeniu, insa m-a impresionat povestea ta si mai ales modul in care reactionezi dupa “articularea” copiilor. Constientizarea faptului ca ceea ce faci nu este un lucru bun, benefic, este un lucru mare. Autopedepsirea, insa, este ca un virus iar modurile prin care un om poate face acest lucru sunt nelimitate. Politia si protectia copilului nu sunt o solutie reala, tu iti gasesti confortul in acest gand, ca o ultima solutie, ca cineva te-ar putea opri dar puterea este doar in tine! Invata sa te iubesti, pentru ca indiferent cata iubire ai avea de daruit, ea va fi primita in masura in care celalalt se iubeste, se accepta si se cunoaste pe el insusi, nu poti sa dai de unde n-ai. Daca stima de sine este scazuta, atunci vei incerca sa subminezi partenerul/copilul si sa-l faci si pe el sa se simta ca tine, mai mic decat este. Atunci, vei exprima iubirea doar criticand, indicand greselile si pedepsindu-le. Daca ai incredere in tine, o sa-i arati celuilalt de ce e in stare, o sa-l sustii si o sa-l incurajezi. Da-ti credit! Esti o mama minunata care-si iubeste copii si le vrea binele. Cum au spus si domnii mai sus, o terapie ti-ar fi de real folos pentru ca orice “boala” are la baza o cauza, iar eliminand cauza putem trata boala. Ai sa vezi ca bani pentru o sedinta pe saptamana la terapie se gasesc, nu costa o avere si o sa te simti minunat vazand rezultate, o sa merite orice economie la altceva. Iti doresc numai bine si pace cu tine.

RASPUNS DIN PARTEA PERSOANEI CARE A PUS INTREBAREA: “Buna ziua, din nou.
Ma bucur ca am apelat la dvs, deși va urmăresc demult pagina de FB.
Ma simt cumva ușurată că am facut-o, încurajată, chiar obligată sa fac ceva si pt mine.
Soțul a tot încercat sa mergem chiar împreună, dar imi socoteam banii aceia cu X ore pt terapie pt copil.
Da, are autism. Ma rog, acum, după 3 ani de terapie are tulburări din spectru autist, înalt funcțional.
E adevărat ca nu prea ma iubesc si apreciez, deși ii indemn pe ceilalți sa o facă cu ei înșiși, accept cu greutate un compliment (in sinea mea, nu pe față, pt ca as fi nepoliticoasă, altfel), nu am încredere in ceilalți (o tin doar pt mine in 90%din cazuri) și nici în mine. Cred ca nu stiu sa fac mai nimic. Doar…imi place sa citesc, cartea a fost refugiul meu dintotdeauna. Întrucâtva m-a ajutat sa trec peste multe, dar realizez că era si o cale de a fugi de realitate. Si “realitatea” asta s-a adunat prea mult in sufletul meu in loc s-o eliberez.
M-ați încurajat sa pun pe hârtie toate problemele mele, inclusiv cele de memorie (uit, nu ma pot concentra, nu-mi amintesc subiectul unei cărți citite acum câteva luni sau ani…) si sa fac un prim pas spre vindecare.
Sotul meu nu stie ca am apelat la voi. Am simțit sa nu-i spun. Parca mi-era rușine… Acum nu imi mai e si se va bucura: “in sfârșit, faci ceva pt tine”.
Va mulțumesc mult de tot.
Si stiti de ce? Pt ca nu e ceva euforic si ” de moment” ce simt acum. Sunt convinsă si ușurată, pur si simplu, ca trebuie sa fac asta.
Numai bine!”

nu esti un monstru din moment ce ai realisat ca tu faci rau copiilor doar ca situatia si grijle te coplesesc; e bine sa te ajute cineva din familie ca sa te mai odihnesti, sa te deconectesi. nu mai bate copiii; cand simti furia fugi si te linistete intr-un colt dar nu -ti descarca furia pe ei pt. ca nu au nici o vina.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

sotul meu are o fetita dintr-o alta casnicie, noi mai avem tot o fetita. cu fata lui vorbeste zilnic, se vad foarte des, ii plateste pensie alimentara 30%din venituri, plus bani de pachetel pt scoala. pana aici e totul ok,problema mea este urmatoarea: descurcandu-ne mai greu financiar am propus sa mai scadem conform legii pensia alimentara de cand a aparut in viata noastra bebelusa, si surpriza nu a fost de acord, ba mai mult scandal mare pe tema asta, cum mi-am permis sa fac o astfel de propunere. Am avut bebelusa bolnava si mi s-a cerut o adeverinda de la serviciul sotului si nu mi-a putut elibera aceasta adeverinta pe motiv ca fata nu este trecuta la el la servici si el refuza vehement sa o declare pe micuta la serviciu.A refuzat sa contribuie la botezul si motul micutei, argumentand ca el nu are bani de botezuri si moturi,au fost sarbatorile si toti copii asteptau si primeau cate deca de la mosu, dar micuta mea nimic si asta se repeta de 2ani de acum si ma doare sufletul cand vad cum se uita la ceilalti si la darurile lor si intinde si ea manuta dupa cate ceva dar in zadar, a inceput sa inteleaga si vad in privirea ei cum isi doreste si ea ceva,cat de mic. Inainte de sarbatori ma intrebase unde gaseste el plusuri catelusi, ca i-a spus fata lui sa ii cumpere de sarbatori si in sinea mea am crezut ca poate se va gandi sa ii cumpere ceva si micutei noastre, dar au trecut sarbatorile si micuta noastra nu a primit nimic, a privit lung la ceilalti cum isi desfac darurile si se bucura de cele primite. Am incercat sa discut cu el si l-am intrebat de ce micuta noastra nu primeste nimic niciodata si el foarte ofensat si chiar jicnit de indrazneala mea mi-a spus ca el stie mai bine ce are de facut si o sa ii ia atunci cand va stii sa se bucure de daruri, cand va fi mare, acum el are cui si ce sa cumpere si plus de asta nu a avut bani sa ii cumpere si micutei ceva. Acum spuneti-mi dumneavoastra sunt eu nebuna? totul este normal si imi fac eu singura ganduri negre,
am o perioada de cand numai la asta ma gandesc si plang nopti intregi, oare micuta mea nu merita nimic.

Incercati o consiliere de cuplu sau o mediere. De foarte multe ori exista bariere in comunicare, dar puteti sa le depasiti.

Nu e normal. Ca nu a scăzut pensia alimentara e una dar tot doi copii are. Ce ii oferă unuia ii oferă și celuilalt. Aici deja nu mai e vorba doar de comunicare în cuplu e vorba de asumarea responsabilității fata de copilul pe care îl are cu dumneavoastră. Explicații clar situația și vedeți ce aveți de făcut.

Eu nu inteleg un lucru..voi sunteti fiecare cu banutii lui? Adica cumparaturile nu le faceti impreuna, datoriile cum le platiti? Ca asa tata doar cu numele..

Se pare ca pe bebelusa nu o pune pe aceeasi "treapta" cu cealalta fetita, nu se raporteaza in mod egal la cei doi copii ai sai! Ar fi necesar de clarificat acest aspect, poate intr-o terapie de cuplu, altfel va tinde sa persiste aceasta atitudine si nu este bine pentru copil si pentru casnicia dumneavoastra!

Dar dvs. de ce nu-i cumparati fetitei dvs. ceva de sarbatori?

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Ma numesc ana si locuiesc cu sotu in anglia de 6 luni am o relatie foarte buna cu el si cu membri familiei am avut o copilarie frumoasa pana la 18 ani atunci a inceput totul cu o lipsa de aer am fost LA analize contiinu Lipsa de calciu si anemie am tratat problema far de atunci continua as MA simt tot rau am 25 ani acum am fost LA pshiatrie MI as dat un an de rivotril stimuloton cipralex degeaba am schimbat cu frontin apoi CT xeroxat sanax xtilnox si ulttima data cu alprazolam de 0 5 dar fara efect VA rog ajutati MA cu in raspuns ce as putea lua multumesc

nu va putem oferi asemenea opinii online, din pacate. Este o decizie medicala si trebuie facua de medicul curant. Ma gandesc insa ca ar fi bine sa incepeti o psihoterapie in paralel cu un tratament in ideea ca nu ati identificat sursa acestei tulburari; ideea ar fi ca daca aveti aceasta tulburare si doar tratati simptomele, ea nu se va vindeca niciodata, ca si cum ati incerca v-ati imbraca tot mai gros stand in zapada, in loc sa intrati in casa. Succes!

Subscriu la parerea colegului meu: medicatie si in paralel terapie.

Probabil simptomele sunt mai multe, iar medicul psihiatru v-a pus un diagnostic, chiar si prezumtiv. Intr-adevar este un hazard sa ne spunem opinia online, avand foarte putine date! Urmati sfatul medicului dumneavoastra si mergeti la control! medicul va va sfatui ce e de facut!

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua. Ma numesc Daniela, am 25 de ani, doi copii: un baiat de 5 ani jumate si o fata de un an jumate, si sunt casatorita de la varsta de 18 ani. Sotul meu a fost un tip foarte violent si agresiv, acum s-a schimbat in ceea ce priveste violenta fizica, fapt ce m-a facut sa il insel in urma cu ceva timp( el stie acest aspect, dar a vrut ca relatia noastra sa continue, eu nu l-am rugat niciodata).Am fost despartiti timp de o luna de zile in urma cu doi ani, eu intentand divort, dar nefiind sigura pe fortele mele proprii, crezand ca nu o sa ma descurc singura, am cedat si ne-am impacat iar. De atunci viata noastra sexuala nu mai este ok, eu neavand libidou deloc. Simt ca nu il mai iubesc, i-am si spus treaba asta o data, dar el crede ca o sa poata sa schimbe acest aspect. Nu lucrez de cand k-an cunoscut, deoarece era o persoana extrem de geloasa si nu m- a lasat niciodata, nici acum nu vrea.Eu nu mai pot sa stau doar inchisa in casa si desi am discutat cu el treaba asta, prefera sa be despartim decat sa lucrez. Eu imi doresc foarte mult sa fiu pe cont propriu, deoarece nu il mai iubesc si ar fi cel mai bine pentru amandoi sa ne despartim. Imi e frica de faptul cum sa na descurc cu copii. Mama mea nu ma ajuta si nu ma sprijina in nici un fel , deoarece ea e adepta casatoriilor pe viata. Imi doresc sa plec si in acelasi timp sa raman pentru copii. Nu stiu ce e mai bine, dar deja stau de ceva timp cu el doar pentru copii. Si simt ca nu e locul meu aici. Mereu ma gandesc la fiecare separat nu impreuna. Ce e de facut? Va rog ajutati-ma! Nu vreau sa fac o pristie si pe urma sa regret.

Inteleg că e greu să luați o decizie radicală. Cum ar fi să începeți să vă gândiți la lucruri mai mici care le puteţi face. Sa va gândiți dacă vreţi să lucraţi pentru a vă descurca singură și dacă da ce. Sau dacă e necesar și vă doriţi să vă pregătiți intr-un anumit domeniu care va pasionează. Dacă simțiți nevoia să vorbiți cu cineva, puteţi apela la consilieri, psihoterapeuti. Faceţi ceva chiar și mic pentru dumneavoastră.
Succes!

In astfel de situații complexe, noi nu va putem da un sfat direct… Încercați grupuri de dezvoltare personala, psihoterapeuți sau consilieri de cuplu. Succes în luarea deciziilor utile pt Dvs.

Dacă ești din București, mergi la biserică din Pajura. Ajuta femei aflate în situația ta.

Încercați să găsiți un serviciu de acasa in prima faza, ceva part time. Faceti niste cursuri, consiliere vocationala.

Ce implica plecarea dvs? Renuntarea la copii?

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua,
copilul meu a fost amenintat astazi cu scaderea notei la purtare pe motiv ca s-a ascuns sub banca de un coleg pentru ca dorea sa fie lasat in pace. Invatatoare il acuza ca izoleaza acel copil. Mentionez ca fiul meu s-a plans in repetate randuri de comportamentul acelui copil, ca este agresiv si il provoaca.
Nu vreau sa fiu subiectiva, dar eu nu cred ca trebuie sa imi fortez copilul sa accepte compania unui coleg care il sicaneaza. Gresesc undeva? Este o fapta atat de grava incat sa conduca la o sanctiune atat de umilitoare si eu nu imi dau seama?
As aprecia mult sa primesc un raspuns avizat.

Doar fiul dvs il izoleaza?

In principiu doar dacă s-a ascuns sub banca de un coleg nu e motiv de scăderea notei la purtare. Insa trebuie sa vedeți ce anume determina comportamentele celor doi copii. Adică sa vedeți dacă ceva din comportamentul copilului dumneavoastră îl face pe celalat sa fie agresiv.

Invatatoarea incearca probabil sa ii disciplineze, si doreste sa se inteleaga bine intre ei copiii si sa fie intelegatori unii cu altii. A cautat si ea o metoda care spera sa functioneze, pentru a potoli problemele de relationare intre copii. Poate nici nu are de gand sa aplice “pedeapsa”, a cautat ceva de care sa se teama copilul.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Bună! Mă numesc Carla,şi am 21 de ani! Pot spune despre copilăria mea că a fost una tumultoasa. …îmi respect părinții, dar mi-a lipsit afecțiunea lor,la vârsta de 18 ani am plecat în străinătatea la muncă, din cauza situației precare de acasă (am fost mai mult servitoare, muncind numai..mama avand grijă să fie o doamnă, eu mă imbracam de la second-hand ,în timp ce mama îşi cumpăra haine noi)…. Am avut o relație între timp ,dar am pus punct….pot spune ca de 1 an şi 6 luni de cand nu mai sunt cu fostul am insomnii…. dar am intrat in depresie de cand am fost închisă în închisoare. ..am stat numai 10 zile,chiar dacă am fost respectată de polițiști ,dar efectiv şi-a pus amprenta asupra mea…. m-am plafonat. .. pentru că a fost un esec,am incercat mereu sa dau totul ca sa fie bine pentru toata lumea,dar imi este rusine de mine ca nu am reusit sa fac ceva… este dureros ,am rupt toate legăturile, am vazut prieteniile care nu mai există.
… am realizat că sunt singura. ..de aproape 3 luni ma aflu in România. … mie greu sa accept ca am pierdut. .. am pierdut multe in viață chiar am fost o luptătoare, dar din păcate m-am gândit doar la fericirea celor din jurul meu… iar la mine nu….Este dureros când şi familia vor banii….în timp ce eu am suferit o viață. .. Îmi doresc liniște,o familie ,un bărbat care sa ma iubească,şi de ce nu copii … Dar vreau sa învăț să mă iubesc … . Vreau să-mi schimb viața! Vă mulțumesc anticipat,dacă mă puteți ajuta!

Bună ziua. Singurul sfat pe care vi-l pot da este să urmați o terapie. Ea vă va ajuta cu siguranță.
Cu stimă,
psih. Tiberiu Seeberger

imi pare sincer rau ca a trebuit sa ai asemenea experiente pana la cei doar 18 ani ai tai, perioada in care majoritatea isi vad inca de adolescenta si de drumul spre a fi tineri adulti si adulti. Situatia ta nu mi se pare suficient de simpla incat sa iti sugeram 2-3 sfaturi, asa ca incearca sa discuti si cu parintii tai daca este nevoie si incepe o psihoterapie (daca poti in particular ar fi ideal, daca nu, macar du-te la o asociatie care ofera sedinte gratuite). Ar fi multe de discutat si te incurajez sa iti oferi acest timp pt ele. Se poate, curaj!

noi, cei de la care ceri sfaturi , suntem neputinciosi din spatele tastaturii. ti-ar fi util sa discuti cu un profesionist despre tine si despre viata ta. Tine-te tare si cauta un psiholog cu experienta.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua,am 29de ani si traiesc de6ani si jumatate cu unu barbat mai mare decat mine cu 7ani(italian).El lucreaza pe vapoare si sta plecat 4luni si 2luni acasa(deobicei).Deci mai mult am stat singura.Anul trecut, am trait un cosmar,aflasem ca ma inselase(a recunoscut)l-am iertat, si am mers mai departe.(motivul fusese sexul anal,ceea ce eu nu acceptasem).In toti acesti ani eu nu am iesit niciodata in oras sau nu l-am inselat!problema este foarte influentabil de alti!este o persoana foarte ciudata dar o iubesc foarte, mult,!am renuntat la toateora visele mele de a ma casatoti si aveasa un copil(pt.ca el nu isi doreste)Acum este iar plecat si nu am linistechef pt.ca nu ma suna.cu zilele!traiesc un cosmar si nu pot sa imi gasesce linistea!!!va rog sa ma ajutati!

cum v-am putea ajuta? Ce credeti ca v-am putea oferi? Inteleg ca nevoia este de a fi alaturi de el.

Cred ca el nu priveste relatia asa de implicat cum o priviti d-voastra.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Bună,numele meu este Alessia am 19 ani.
Am o relatie de 1 an,prietenul meu e plecat în Anglia la munca si a zis catre mine sa merg la el,ne-am gandit ca ne-ar fi mult mai bine sa fim impreuna,ne este foarte greu fiind la o asa mare distanta.
Problema este mama,care nici nu vrea sa auda de asa ceva,mereu cand deschid subiectul asta se face sa nu ma aude si nu ma mai baga in seama,exact ca un copil mic.
Cum as putea-o convinge sa ma lase?
Mentionez ca parintii mei sunt divortati si de 3 ani are o relatie cu un barbat,eu nu i-am zis nimic cu toate ca ma doare,i-am respectat decizia.
As vrea sa merg acum de sarbatori sa fim impreuna,penfru ca el nu are concediu.
Va rog sa ma ajutati cu un sfat!
Multumesc frumos!

vrei sa te duci sa traiesti cu el acolo sau doar o vacanta de sarbatori? Cu siguranta mama se gandeste la binele tau cand nu iti da voie sa mergi sa locuiesti cu un barbat in care esti intr-o relatie de doar 1 an, tu fiind la varsta de 19 ani cand in mod normal incepi sa iti faci un rost in viata, facultate, etc.; iti respect sentimentele pt acel barbat insa incearca sa privesti lucrurile cat mai rational… nu e ca si cum te-ai muta in alt cartier din acelasi oras, sau de la Brasov la Bucuresti. Succes!

Dar facultatea, cariera, independenta ta financiara?

Ai 19 ani, nu? De ce este important pentru tine sa o covingi sa te lase? Ai incredere in sentimentele prietenului tau?