Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua!Ma numesc Atena am 41 ani am divortat din septembrie anul trecut dar tot nu pot sa mil scot din minte pe fostul sot de cate ori incerc sal uit dar nu pot .Am divortat dupa 5 luni din casatorie.Lam cunoscut pe internet pe un sait matrimoniale crestine am incercat sa imi gasesc pe cineva deoarece nu am prieteni asa apropiati prin care sa pot cunoaste pe cineva.Dupa o saptamana din relatia cu el dupa ce am vorbit zi de zi la telefon ma atras felul lui de a vorbi felul lui de a gandi si atunci am luat decizia sa ma intalnesc cu el de cum lam vazut ma atras ca barbat am avut senzatia ca mam indragostit la prima vedere atunci dupa o saptamana din relatie dupa ce neam vazut zi de zi din cauza ca mama ma tot jignea de cateori mai intarziam de la intalnirea cu el si sora ma presa cu regulile de cate ori se facea 8 seara imi trimitea mesaje ma suna sa vin acasa ca stau prea mult la intalnirea cu el ma simteam bine in preajma lui nu imi mai venea sa mai plec de langa el imi dadea o liniste prezenta lui atunci am luat decizia sa fug de acasa sa ma mut la el fara sa stie sora si mama dar mama si sora au trimes politia pe urmele mele mau dat drept disparuta au facut sau pus pe plans la politie ca ma luat cu forta el la el acasa ceea ce nu era adevarat pana la urma la convins pe el sa ma lase sa vin acasa atunci dupa putin timp am luat decizia de comun acord sa mergem la starea civila sa ne casatorim fara sa stie mama si sora miera frica ca nu o sa ma mai lase sa ma intalnesc cu el deoarece sora sa luat la cearta la telefon cu fostul sot la facut in toate felurile atunci am luat certificatul de nastere al meu fara sa stie mama si am mers la starea civila si am semnat actele bineinteles ca mama dupa ce a aflat ca am bagat actele de casatorie la starea civila a acceptat pana la urma sa ne fie martora inpreuna cu sora mai mare. Dupa ce am luat decizia sa imi cumpere un inel de logodna pentru mine ca sa para credibila relatia noastra in fata lu mama si lu sora ca vrem sa ne casatorim atunci am luat decizia sa mergem la starea civila sa semnam actele.Ziua cand am semnat acetele de casatorie a fost cea mai fericita zi din viata mea doar ca din pacate nu am facut cununia religioasa deoarece el nu vroia sa ne casatorim la biserica religios tot gasea scuze mereu .Din pacate fericirea nu a durat mult timp caci dupa trei luni el sa racit de mine a devenit indiferent nu mai vroia sa se apropie de mine ca femeie de cate ori incercam sa ma apropi de el ma respingea nu imi mai spunea ca ma iubeste ma lasa singura noapte de noapte pleca si venea dimineata la 5 in fiecare zi de multe ori abia il mai vedeam la ochi doar in cursul zilei cand avea liber cu serviciu caci se angajase ca paznic la un magazin dupa trei luni din casatorie cand neam cunoscut nici eu si nici el nu aveam un serviciu stabil el se mai ducea cu aparatul fotografiat pe la restaurante sa mai faca niste poze la niste petreceri care se mai faceau vara la terase incepuse sa imi
gaseasca toate cusururile nui mai convenea nimic la mine daca intindeam rufele pe sarma zicea ca nu e bine cum lea intins cand ca nu stiu sa gatesc recunosc ca nu stiu sa gatesc dar el stia pana sa luam decizia sa ne casatorim ca nu stiu sa gatesc eu daca am stat cu mama toti anii astia mama se ocupa cu gatitul.Dupa cate am facut pentru el lam ajutat sa fixeze stalpii ca sa isi traga curentul in casa caci el stea la casa iam dat doua telefoane mobile bune sa i le faca cadou la tatalui vitreg si la o ruda de a lui.De pasti am petrecut pastele la mama lui in bucuresti care mama lui mia stricat zilele de pasti mia gasit toate cusururile ca o sa faca tot posibilul sa convinga pe fostul sot sa isi gaseasca alta femeie ca nu ma accepta din cauza ca nu stiu sa gatesc ca nu vrea sai fac un nepot cu handicat din cauza ca eu am handicap cu auzul de la 2 ani am suportat vorbele rautacioase a lu mamei lui numai pentru el pentru ca am tot sperat ca o sa se schimbe ceva din relatia asta dar el tot rece indiferent continua sa fie cu mine atunci nu am mai suportat dupa o seara cand am venit de la munca caci ma angajasem dupa un timp la un restaurant faceam naveta desi el nici nu vroia sa ma ia de la munca caci avea masina gasea mereu scuze cand am ajuns acasa la sotul meu seara de la munca am gasit ruj pe ceasca de cafea in rastel desi stiam ca eu am spalat vasele pana sa plec la munca atunci am intrat la banuieli ca el imi ascundea faptul ca adusese pe cineva la el acasa cat eram plecata nega bineinteles mia gasit scuze ca venise prietrnul lui cu sotia lui pe la el dar inima mea nu avea liniste simteam ca ma mintea o femeie simte cand barbatul o minte are pe cineva atunci dupa putin timp am luat decizia sai cer divortul a fost de acord mia zis ca e mai bine asa ca oricum eram o povara pentru el si el o povara pentru mine ca nu vrea sa ma creasca toata viata imi gasea toate cusururile atunci ma ajutat sa imi duc bagajele la mama divortul la platit el .A trecut un an de la
divortul de fostul sot dar tot nu am liniste tot nu ma simt inpacata cu mine insumi mie dor de el de prezenta lui de vocea lui ma atasasem foarte mult de el de casa lui de pisicile lui de cainele lui de prietenii lui mie greu fara el.Nu mai pot avea incredere in nimeni alticineva.Am fost la cateva sedinte la psihoterapeuta mea dar degeaba ca tot nu mil pot scoate din minte.Nu stiu ce sa fac sal uit am fost si la un preot sa ma citeasca sa imi citeasca o rugaciune de dezlegare dar tot ma simt legata de el.Va rog sa ma ajutati cu un sfat!

Doamna, nu mai cautati bărbaţi pe internet si nu va, mai grabiti sa, va, casatoriti!

Inteleg greul prin care treci, dar tot ce ai relatat despre fostul sot indica faptul ca nu era omul tau. Tu te-ai obisnuit atunci repede cu raul si ti-e dor de el (pesemne ai fost crescuta cu tratament rau, poate mama, sora te-au abuzat emotional si sotul a facut la fel, poate asta explica ca tolerezi rau, ba il si iubesti). Draga mea, eu credca terapia e important s-o continui, eventual schimba terapeutul dava simti ca nu progresezi. Ia-ti un animal se companie, schimba ceva la modul tau de viata. Sigur ai optiuni, ele mereu exista sau apar, dar poate acum nu le vezi fiind concentrata pe trecutul tau urat si nu pe prezentul. Trecutul nu se schimba chiar daca traim cu el, e inutil chinul. Mai degraba fa ceva pt viitor, dar si mai bine traieste prezentul privind partea plina a paharului.

Din ce povestiti ati luat lucrurile prea in pripa, nici nu ati avut timp sa va cunoasteti.El era pregatit pt o relatie? Dar d-voastra? Pare ca v-ati jucat de-a casatoria si inteleg ca i-ati fortat mana( cum s-ar zice). Inteleg ca inca depindeti de mama.Poate ati putea sa va concentrati pe o modalitate de a va dobandi independenta (fara sa va aruncati in bratele primului venit),sa va concentrati pe ceea ce stiti sa faceti , sa invatati lucruri noi, sa va descoperiti noi pasiuni poate si mai ales sa continuati terapia ( e important sa analizati printre altele ce anume inseamna casatoria pt d-voastra , in ce mod va mai simtiti legata… etc).

la 41 de ani mai faceti ce va spune mama si sora? Aceasta ar fi prima mea intrebare….Stimata doamna, incepeti sa traiti pe propria putere si cu dorintele si viata proprie. Cea mai importanta persoana pt Dvs, sunteti chiar Dvs.! Mult succes

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Locuiesc cu sotul, copilul de 1 an si 3 luni si mama, bolnava de schizofrenie paranoida. Mama nu m-a crescut, m-au crescut pe rand bunica, apoi matusa. Mama nu isi ia medicamentele pt schizofrenie, are logoree, vorbeste incoerent, rade singura in hohote. Credeti ca este periculos sa locuim cu ea? Pot innebuni si eu daca stau cu ea? Ea vrea sa ma dirijeze si acum, am 34 ani, imi spune mereu ce sa fac, imi impune sa nu renunt la invatamant, desi vreau sa imi schimb profesia, pt ca nu am definitivatul, sunt suplinitoare si voi ramane mereu cu salariu de debutanta. Sotul, spune ca nu ne permitem sa stam in chirie. Am stat o perioada la socrii, dar faceau presiuni asupra mea sa vand apartamentul unde eu si mama suntem coproprietare, iar cum mama nu vrea ma bateau la cap sa o dau in judecata.

simti ca o sa innebunesti daca situatia nu se schimba? Sfatul meu ar fi sa va ganditi bine in ce mediu va cresteti copilul pt ca un asemenea diagnostic netratat este extrem de daunator (asa cum de altfel sunt sigur ca si simti). Curaj!

dupa parerea mea o terapie la mama pentru aderenta la tratament este necesara. Iar pentru voi consider ca trebuie sa faceti demersurile necesare sa obtineti o locunta sociala sau un ajutor de la stat. Este destul de stresant pentru voi sa traiti in mediul care traiti, dar daca mama reuseste sa fie convinsa sa iti ia tratamentul atunci lucrurile o sa stea altfel.

O mama posesiva,chiar daca nu este bolnava,care nu-si vede decat interesele ei,este nociva ptr.toata familia dv. Cautati o modalitate in care sa va fie bine dv.,copilului si sotului,restul,fiecare cu viata lui.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Bun găsit! Am nevoie de sprijinul dvs pentru a nu.mi periclita relația cu copilul cel mare. Are 10 ani și de vreo 2-3 ani ne confruntam cu minciuna, ascunsul temelor, ascunsul rezultatelor la învățătură.
Mai nou, și.a făcut prietenă și nu știu cum sa.i explic ca nu e potrivita vârsta, ca alte lucruri sunt prioritare. Mereu îi amintesc ca școală are prioritate însă încearcă sa mă fenteze sistematic. Cum sa procedez, ce cărți îmi recomandați sa citesc pt a tine lucrurile sub control.
Pe el și pe fratele lui îi cresc singura, tatăl lor nefiind în tara. Iar dacă e în tara e foarte permisiv. Recunosc ca nu am cea mai ortodoxa atitudine când văd ca face (copilul de 11 ani) contra celor spuse de mine și tip și îmi ies din minți. Va rog, ajutați.mă sa am o relație buna cu copii.
Mulțumiri!

Linistete-te , nu vei putea niciodata tine lucrurile ”sub control” … si nici nu trebuie . Copiii nu sunt proprietatea noastra si au dreptul sa-si traiasca viata asa cum vor , tot ceea ce putem face este sa fim langa ei atunci cand au nevoie . Putem sa le dam sfaturi pe care ei pot sa le urmeze sau nu , la fel de bine pot sa aleaga si sa invete din propriile greseli . Prioritatile noastre ca parinti nu coincid intodeauna cu prioritatile lor . Ca parinti putem observa ce talente si abilitati au si sa ii ajutam sa si le dezvolte, daca vor . Incepe prin a-l inuraja pentru aspectele pozitive deoarece critica constanta nu va aduce rezultatele dorite .Succes !!!

Mergeți cu ei la psihoterapie. Din păcate copii nu reacționează pozitiv atunci când țipați la ei. Trebuie multa răbdare și trebuie sa găsiți o metoda de ai atrage spre învățătură. Faptul ca le spuneți ca scoala e o prioritate nu e chiar atrăgătoare pentru un copil.

Eu va recomand cartea "Părinți liniștiți, frați fericiti" de dr Laura Marklam.
În ceea ce privește situația prezentată, poate primul lucru pe care ați putea să-l faceți ar fi să învățați să vă gestionați propriile emoții și apoi să lucrați la relația dintre dumneavoastră și copil.
Dacă relația voastră e bazată pe iubire, respect și înțelegere, șansele ca băiatul să asculte sunt mai mari.
De altfel, dumneavoastră de cine ați asculta mai degraba, de cineva care se enervează când îi spuneți ceva și strigă pentru a își impune punctul de vedere sau de cineva calm, care va asculta fără sa judece și va înțelege?
Felicitări ca ați cerut ajutor. Puteți alege o ședință gratuita cu un psiholog, psihoterapeut, consilier.
Mult succes.

Ca sa puteți sa aveți o relație buna cu ei, iar ei sa aibă o dezvoltare armonioasa, cheia este la dumneavoastră, care sunteți adultul. Mergeți și vorbiți cu un psiholog, povestiți-i intreaga istorie a familiei și abia apoi va poate da un sfat pertinent. Cărțile sunt scrise la modul general, e greu de dat o recomandare fără sa știi "dedesubturile" problemei.

Este o perioada mai dificila. Copii incep sa isi formeze identitatea lor, pun""la incercare" pe adultii deobicei pe parintii. Este nevoie sa fiti consecventa. ; ceea ce nu este usor. Daca doriti puteti sa ma cautati in privat.

eu va recomand cu drag, spre cunoastere si spre folos http://www.eusunt.ro/carte-Sustine-constient-adolescenta~3962/ si vizionarea nui video, in acelasi sens ! https://www.youtube.com/watch?v=nnl5H0HhHTI VA doresc succes !

si inca ceva, NU cautati vina in copil, copilul este ceea ce noi parintii il facem sa fie. Cand va enervati pe el, defapt va enervati pe neputinta Dvs in comunicarea cu el. Este bine ca vreti sa va informati in acest sens ! Succes !

Cand copilul minte inseamna ca nu are incredere in parintele lui, dar nici nu vrea sa piarda iubirea parintelui. Probabil ca nu se simte protejat afectiv si acceptat cu greselile lui.Sa nu uitam ca gresim cu totii, indiferent de varsta.Este vorba de multe frustrare si furie, este felul lui de a-si manifesta revolta ca tatal sau nu este langa el , ca nu se simte respectat ( dvs. spuneti ori folositi uneori metode neortodoxe), mai ales ca este in faza de pre-adolescenta si isi doreste sa aiba drepturi de adult, dar responsabilitati de copil. Faptul ca doriti sa va informati din carti este un lucru bun, dar cred ar fi mult mai util daca ati merge amandoi la un psihoterapeut.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Am baietel de clasa 1 , adesea ma confrunt cu probleme de genul ca nu indeplineste ceea ce ii zic sa faca. De ex ma supara foarte mult faptul ca nu vrea sa ia prinzul la scoala, desi zice ca e gustos dar de fiecare data doar ciuguleste. Eu incerc sa-i dau fel de fel de explicatii spunindu-i toate beneficiile unei alimentari corecte dar si aportul acesteia in dezvoltarea sa. Totul se soldeaza fara rezultate si asa e in fiecare zi. Azi am zis ca il pedepsesc si nu ii voi mai achita prinzul si el nu va minca ziua intreaga si ca se va alege cu dejunul (si acela cu greu) si urmatoarea masa tocmai seara-cina. El a reactionat plingind zicind ca nu este deacord. (Accentuez ca acasa seara e rupt de foame si maminca tot). Ajutati-ma va rog cum sa procedez corect ca sa nu-l stresez, astazi i-am zis ca nu ne intelegem si ca renunt sa-l mai ajut la ceva si ca deacum isi va fce el tot de unul singur, inclusiv si mincare. Procedez corect ? Sau cu prea mare duritate? Multumesc mult, astept raspuns

Din spusele dvs, pare ca acest comportament dezvoltat de copil, este pentru a atrage atentia si a va face sa va concentrati asupra lui. Ganditi-va care sunt factorii care stau la baza acestui fapt, poate aparitia unui alt fratior mai mic sau poate nu petreceti destul timp cu el. Indicat ar fi sa il tratati ca pe un adult si sa ii spuneti ca este destul de mare si poate decide singur daca va manca pranzul sau nu si normalizati putin situatia actuala ( daca ii e foame cu adevarat, va manca ). Nu mai puneti atat de mult accent pe ceea ce face pentru ca veti intari acest comportament, copilul obtinand exact ce isi doreste: refuza hrana, primeste atentia mamei

Dupa părerea mea nu e bine sa-l pedepsiți, sau cel putin e prea devreme, mi se pare prea drastic sa nu-i mai puneți de mâncare si vine im contradicție cu ceea ce-i spune-ți despre alimentație ; puteți sa-l întrebați ce ar dori sa mănânce la scoala, încercați sa comunicați cu el si poate asa reușiți sa va dați seama de ce nu mănâncă la scoala. E doar un copilaș, aveți răbdare si nu-l tratati ca pe un adult.

Buna dimineaÈ›a .Doamna draga : " nu îndeplineÈ™te ceea ce spun ". , va auziti ? Nu este un catel , este un pui de om . Nici nu trebuie sa îndeplinească . Sunte-ti lângă el pentru ca : il sprijiniti , îl ascultati , il ajutati când cere .Sunt oameni care nu mănâncă dimineaÈ›a …… Deci , tratati copilul ca si când va este un prieten .Incurajati copilul sa-si spună păreri , si aratati ca le respectati . Fiti si prietena lui , nu doar mama lui .

La al nu-l trata ca pe un adult ma refer la foarte multe explicații de ce trebuie sau de ce e important sa mănânce, el nu conștientizează ce inseamna alimentație corecta, etc. dar e important sa-l implicați si pe el si sa încercați împreuna sa găsiți o soluție sau un compromis. Cum zicea colega s-ar putea sa fie si alți factori care joaca un rol.

lasa-ti copilul sa manace cat vrea la pranz. faptul ca el nu mananca este un semn prin care va arata ca nu este de acord cu ceva din comportamentul dvs. problemele alimentare sunt direct legate de prima sursa de hrana (adica mama). pedepsele sunt prea drastice si nu au niciun sens. instaurati panica in copil. plus ca omul este un fel de animal. ce va imaginati? ca o sa moara de foame…plus ca ati zis ca ciuguleste. ceilalti copii vin cu pachet la scoala? …poate e vb de asta…

Daca il pedepsiti prin a-l priva de hrana, o va percepe chiar el apoi ca pe o pedeapsa si veti ajunge la alte rezultate mai putin dorite. Incercati sa il intelegeti si sa ii oferiti libertate

Copilul e prea mic și stea nemâncat. Dar e posibil sa nu ii fie foame. Discutați cu persoanele care se ocupa la prânz de copil și cu învățătoarea. Vedeți cum se comporta și dacă sunt probleme de integrare. Poate nu strica un set de analize.

Cel mai important este sa vorbiti cu el( sa tineti cont de nevoile lui ) nu sa-i vorbiti( tinandu-i prelegeri ).Se pare ca va antrenati intr-o lupta cu copilul ( d-voastra vreti sa-i demonstrati ca aveti dreptate , il controlati iar el vrea sa aiba dreptul de a alege , astfel se revolta refuzand mancarea).Gasiti modalitati de a-i castiga cooperarea.Succes!

Puneti-va in locul lui, daca cineva va da fortat sa mancati v-ar place? Nu aceasta este atitudinea de MAMA. Invatati-ti comunicarea cu copilul, despre trairile lui, despre dorintele lui. Copilul nu este un robot care sa asculte doar niste ordine si obligatii. Ca mama aveti obligatia de a va informa cum sa va creste-ti copilul frumos ! In ziua de astazi exista atata informatie incat doar daca nu vrei sa devi un parinte informat ramai in tiparele preluate de la generatiile anterioare, Din felul cum povestiti parca ati fi pe campul de lupta cu propril copil. Va las aici un video care sa va poate deschide apetitul spre informare pe aceasta tema.https://www.youtube.com/watch?v=nnl5H0HhHTI

scuzati-ma, dar cum va poate trece prin cap faptul de a il lasa fara masa de pranz? O avea el 7-8 ani, dar daca atata simte sa manance asta e. Nu aveti nici un drept sa ii impuneti obiceiuri alimentare. Va zic din proprie experienta, inca de cand eram mica mama mea avea o problema cu cat mananc, adica din punctul ei de vedere mancam prea mult. Asa ca nici nu se obosea sa imi puna mancare la scoala. Si lucrul asta m-a afectat, si m-a facut sa am probleme cu greutatea, deci exact efectul invers celui scontat. Pentru ca numai eu stiam ce e mai bine pentru mine, chiar copil fiind, si perioadele de privare de mancare ma faceau sa ma simt vinovata atunci cand mancam, si ajungeam sa mananc mai mult. Nici nu stiam cat ar "trebui" sa mananc si cand, pentru ca mama mea ca o mama "buna" ce era avea grija ca sa gandeasca in locul meu la capitolul asta. Daca asta e ce vreti sa obtineti, atunci continuati in felul in care ati procedat si pana acum.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua! Am o fetita in varsta de 2 ani si 7luni, acum 3 saptamani s a oparit la mana stanga, am stat internata 5 zile cu ea in spital. De atunci a ramas cu teama de apa, de abia reusesc sa o conving sa o spal. De ieri am inceput sa o duc la cresa dar plange si nu vrea sa ramana. Inainte de incident era foarte incantata ca ramane la cresa. Intrebarea mea este daca isi revine cu timpul fara ajutor

Raspunsul la intrebarea dvs depinde foarte mult de cum a perceput fetita acest eveniment. Pare a fi fost traumatizant pentru ea si e posibil sa fie nevoie de terapie pentru a o ajuta sa treaca cat mai repede peste acest fapt.

Depinde si de d-voastra cum abordati evenimentul, daca va manifestati f ingrijorata, f protectoare, tematoare ca s-ar putea accidenta din nou exista mari sanse sa ii transmiteti anxietatea d-voastra.Evitati sa rememorati evenimentul (mai ales in prezenta ei), tratati-o ca pe un copil curajos care a depasit durerea si s-a vindecat repede. Copiii pot sa perceapa evenimentele si in functie de reactia noastra asupra evenimentului.

Da, isi revine, daca procedati cu delicatete, fara presiune. Altfel, lucrurile se pot agrava.