Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna. Am 16 ani si un complex enorm cu kilogramele in plus. de cand m-am ingrasat plang zilnic,nu mai ies,nu mai am incredere in mine. Toata lumea rede de mine. Am tinut diete si diete,m-am infometat sa arat bine si degeaba. Mi-am pierdut toata intrederea in mine. Sunt un dezastru. Chestia cu kilogramele pare o banalitate. Am complexul asta de cativa ani. Uneori simt ca imi pierd mintile,abia ma pot opri din plans,toti isi bat joc de mine si am ajuns intr-un punct in care nu mai vad nici o situatie de scapare.

poate nu ai facut cum trebuie acele diete… poate tine de stilul de viata pe care il ai… sunt multe elemente. Stima de sine este importanta in asemenea cazuri. Discuta cu psihologul scolar despre ce ti se intampla si cu un nutritionist despre corpul tau. Curaj!

Din cele scrise de tine inteleg ca te afecteaza foarte mult aceasta situatie. Insa, chiar toata lumea rade de tine sau tu nu te simti confortabil in aceasta situatie? Este important ca ai incercar sa faci anumite lucruri pentru a iesi din situatie si poate ca alaturi de un terapeut vei putea sa descoperi si alte resurse.

Dieta si miscarea fizica conteaza enorm si cu siguranta sunt necesare. Cauzele sunt insa emotionale, iar daca acestea nu sunt corectate, doar un regim nu va da rezultate pe termen indelungat. In cazul tau, te pot ajuta pentru echilibrare remediile florale Bach, respectiv: Marul Paduret (Crab Apple – ca purificator fizic si mental, pentru complexul cu greutatea), Castanul Comestibil (Sweet Chestnut – pentru starea de disperare) si Larita (Larch – pentru lipsa de incredere pe care o resimti). Sunt picaturi 100% naturale, ce actioneaza vibrational, pentru echilibrarea planului mental-emotional.

Stima de sine scazuta alimenteaza dependentele, inclusiv cea de mancare. Ai de lucrat pe mental, pentru a regla dependenta de mancare. Abia apoi vei reusi sa reduci greutatea. E un cerc vicios. Sparge-l!

Mergi la sala si "mergi" pe banda, nu alerga, nu tine diete drastice si nu lua medicamente (pastile) pentru slabit. Mergi la pas (mai repejor) prin parc, piata, ocoleste cateva cladiri in fiecare zi si incearca pentru inceput sa te gandesti ca si grasutele sunt dragute…Consuma multa salata de varza alba si apa, sa stii ca o sa te miri dar varza tine de foame;)))))

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua!Problema mea consta in fapul ca sunt o fire nervoasa si zbier mereu,de cele mai multe ori nici nu imi dau seama cand ridic vocea.Am crescut cu un tata alcolic si o mama slaba de inger,relatiile cu familia mea sunt platonice.Sunt casatorita cu un barbat bun insa de ani de zile ma atentioneaza ca ma paraseste daca nu imi schimb comportamentul.Eu promit mereu ca ma voi schimba dar nu reusesc mai mult de 3 zile.Am 2 baieti in varsta de 4 si 11 ani dar si la ei zbier aproape mereu.Nu ma pot controla,nervi sunt mai puternici decat mine,ma enervez instant de la orice,nu mai stiu ce sa fac.Am fost la un psihiatru care mi-a dat un tratament pt epilepsie(eu nu am aceasta boala),ma simtean rau de la acel tratament si dupa 3 zile am renuntat la el. Va rog ajutati-ma!!!! imi terorizez familia si eu ii iubesc enorm.

Poate ca un terapeut ar fi mai bun într-o astfel de situație? Ai putea învăța cum să gestionezi mai bine comportamentul și emoțiile, astfel încât să nu îți afecteze relația cu soțul, copiii sau alte persoane.. Ai putea explora împreună cu acesta ce anume determina și întreține comportamentul, pentru a-l putea modifica. Incredere!

Cu siguranta v-ar ajuta sa mergeti la terapeut. Acolo veti descoperi cu ajutorul terapeutului de ce aveti aceste stari si le veti prelucra, nefiind nevoita sa le ignorati si sa va "inghititi" nervii. Curaj. Este o investitie mica comparativa cu starea de bine si multumirea pe care le puteti dobandi. Succes!

Cere intelegere din partea familiei, in sensul ca atunci cand pierzi controlul, ei sa te ignore. Ai mai putea sa pleci in alta camera atunci cand iti vine sa tipi…. Sunt solutii de moment, pana cand terapia va avea rezultate.

Terapie…sustinere, invatare, schimbare. Mergeti la un terapeut care va va ajuta sa intelegeti mecanismul prin care va manifestati tipand, fiind revendicativa, imperativa si sa invatati sa a controlati, sa gestionati felul in care comunicati. E bine sa intelegeti ca pana la urma, acest comportament va degrada, va compromite total relatia dvs de familie..Incercati acum, cand sotul inca este langa dvs. In plus, alaturi de terapeut , veti reusi sa va simtiti bine cu dvs , sa va simtiti multumita, sa vedeti si ”plinul” paharului.

Mergeti si cautati ce se afla in spatele reactiilor proprii, sa aflati cum puteti trai emotii pozitive si liniste interioara.
Cautati un psiholog/ psihoterapeut si inarmati-va cu multa rabdare si curaj.
Mult succes!

Managementul starii nervoase, cu intelegerea a ceea ce o provoaca, exercitii relaxare, respiratie….dar toate acestea doar in cabinetul unui psiholog.

In paralel cu psihoterapia sau de sine statator, va recomand sa folositi din sistemul de terapie florala Bach remediul Corcodus (Cherry Plum-picaturi), pentru echilibrarea starilor de furie (atunci cand simtiti ca va pierdeti controlul si cedati nervos). Actioneaza vibrational si nu are nici un fel de contraindicatie.

Totul are o cauza. Un terapeut bun o va descoperi, si veti lucra asupra ei impreuna. E singura solutie! Medicamentele pot atenua temporar doar simptomul, fara sa actioneze asupra cauzelor profunde, care pot fi traume vechi, prejudecati, tipare mentale disfunctionale sau blocaje mentale. Pe care le veti constientiza, atenua si elimina doar ghidata atent de un terapeut bun. Si compatibil cu dvs.

Aveti nevoie de psihoterapie doamna, teama de abandon vine din copilarie si nu o rezolva doar medicatia ci gestionarea emotiilor atunci cand deveniti agresiva…succes!

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Cum pot supraviețui, sinucideri unicului meu fiu de 21ani?? Ma simpt vinovata de a nu fi făcut tot ce puteam ptr a-l salva,simpt ca mor în fiecare zi,și au trecut doar 2 luni,simpt ca zilele sunt nesfârșite și durerea copleșitoare,simpt ca nu mai am nici un rost,îl am doar pe tatăl meu de 78 ani.Spunetimi ce pot sa fac în afara de a lua antidepresive, cum pot sa merg mai departe???

Simt din rândurile dvs atât de multă durere! Cred că este într-adevăr sfâşietor prin ceea ce treceţi. Unica soluţie este să începeţi o terapie care, prin relaţia cu psihoterapeutul, să vă ajute să puteţi trăi cu această durere. În perioada doliului nu puteţi face altceva decât să vă trăiţi suferinţa. Nu uitaţi că nimic nu este lipsit de sens în viaţa, Universul se bazeaza pe armonie şi întelepciune mai presus de capacitatea noastră de a cuprinde lucrurile.Apoi,fiecare om este liber să aleagă. Fiul dvs a ales această cale.Rugaţi-vă pt el. Moartea nu ne desparte decât fizic, în spirit puteţi fi în continuare alături de el

Acum puteti doar plange, si daca sunteti credincioasa, sa va rugati. Mai tarziu, atunci cand nu veti mai avea lacrimi, incepeti o terapie si incercati sa va repuneti pe fagas. Toti murim, este ceva ce se intampla tuturor si lasa un mare gol in sufletele celor dragi. Insa, viata merge mai departe, cu bune, cu rele. Puteti face mult bine celor din jurul dvs., in memoria fiului dvs. Depinde doar de dvs. ce alegeti sa faceti. Condoleante!

Nimic nu te poate consola, nimic nu poate sa iti stinga durerea din suflet. Nu este in firea lucrurilor ca parintii sa isi ingroape copiii. Poti doar sa iti plangi durerea si sa te gandesti ca private ar fi fost suferinta care l-a impins pe fiul tau sa faca asta, acum aceasta suferinta a incetat pentru el. Roaga-te pentru ca sufletul lui sa isi gaseasca linistea acolo unde se afla acum.

Puteti plange, puteti sa va rugati, puteti sa mergeti la un duhovnic sau la un alt confesor pentru a cauta secunda de secunda sa gasiti linistea interioara, aceea situata dincolo de suferinta aceasta, puteti sa cautati fapte si activitati prin care sa transformati durerea in lucruri/ actiuni concrete si durabile.
Pace si lumina!

Imi pare tare rau sa aud ce s-a intamplat si nu pot decat sa imi imaginez suferinta prin care treceti! Este dificil sa gaseti cuvintele potrivite in astfel de situatii insa va pot spune ca aveti nevoie de timp in care sa va traiti doliul, sa plangeti, sa invatati sa traiti cu aceasta pierdere! Asa cum au spus si colegii mei, puteti incerca sa va implicati in diverse activitati care ar onora memoria fiului dumneavoastra plecand de la acele lucruri care ii placeau lui! De asemenea, daca aveti posibilitatea, puteti participa si la un grup de suport, cu alti parinti in situatii asemanatoare, sau puteti apela la un terapeut! Condoleante!

RASPUNS DE LA PERSOANA CARE A POSTAT INTREBAREA: “Mulțumesc pentru sfaturi,dar este foarte greu,este o durere de nedescris,nu dorești nici dușmanului tău asa durere, sa ai un singur copil,sa faci ce poți pentru el și apoi sa nu îl mai ai.E greu sa fi părinte,este cea mai grea și riscanta “profesie”!!!Nu știu ce voi face,dar este foarte greu sa depășești momentul,orice îmi aduce aminte de el,de copilăria lui,de….. tot ce a fost și este el pentru mine!!!Da știu trebuie sa învăț sa trăiesc cu durerea,sa..Dar este foarte greu.Cine nu a trecut sau trece prin astfel de momente nu poate sa știe cat de mare e durerea unui părinte. Sincer, nu știu cum voi trece peste durere.Aș dori să știu dacă sunt grupuri de suport pentru persoane aflate în aceeași situație ca mine. Imi puteți spune? va mulțumesc… “.

Puteti lua legatura cu cei de aici: http://www.organizatiaemma.ro/resurse/sinuciderea

Sau cu cei de aici: http://existaviatadupadoliu.ro/servicii/

Pierderea celor dragi lasa intotdeauna rani adanci in suflet. Ca sprijin, in aceasta perioada, va recomand sa folositi remediul floral Castan Comestibil (Sweet Chestnut) pentru a echilibra starile de disperare extrema, inima zdrobita, agonie mentala, iar pentru sentimentul de vina pe care il resimtiti, folositi remediul de Pin. Picaturile actioneaza doar vibrational, nu dau dependenta si nu au nici un fel de contraindicatii. Se iau cate 4 picaturi de 4 ori/zi.

Stimata doamna, alegerile ne privesc atunci cand suntem maturi, vinovatia nu va va salva de la nimic ci doar incercati sa intelegeti gestul fiului dvs si nu uitati ca moartea nu este grea ci viata si gandul la moarte ne epuizeaza…ganduri buni si liniste va doresc!

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Cum intervin pentru o persoana aflata in depresie care respinge ajutorul? Copilarie in familie numeroasa 8 copii,studii medii 2 prietene eu mai dura actualmente respinsa {evitata) una acceptata dar fara influienta.Viata sexuala inactiva momentan 54 de ani,Divortata a doua oara cu sentiment puternic de ura pentru sot ambele casatorii au avut parteneri de alte culturi turc ,evreu fara copii dar cu un avort la primul partener ,o tentativa de sinucidere esuata despre care a vorbit dar fara detalii Religie adventista cu momente de acceptare in prezent respingere. Munca masagist atestat practica buna dar numai pentru minimul de trai ,chirie mancare si pisici 12 la numar convietuire in 2 camere una ordonata iar una in totala dezordine .Nu avem cunostiinta de un diagnostic refuza un consult acum accepta numai o prietena sa-i vorbeasca fara sa primeasca ceva de la ea nici macar ajutorul in curatenia acelei camere .Relatii cu familia o data pe an politete .E la un an de la divort si
noi simtim ca starea se agraveaza dar nu stim cum sa ajutam cand incercarile noastre voluntare fara suport specializat sunt respinse.Evita de a lua o decizii referitoare la viitor .

din punct de vedere legal nu se poate interveni decat in cazul in care o persoana prezinta un pericol de vatamare pt sine sau ce din jur. Daca dansa refuza tratamentul si nu poate fi convinsa de cei apropiati ca are nevoie de ajutor… din pacate nu poate fi obligata. Sugestia mea ar fi sa contactati si autoritatile.

O despărțire, cu atât mai mult doua, poate avea manifestări similare perioadei de doliu. În cazul dânsei, lucrurile par a fi mai complicate. Puteti urma sugestia colegului, iar în același timp, puteți începe dvs. un proces terapeutic în care sa învățați cum sa faceți față mai bine situației prietenei. De multe ori, astfel de situații se reflectă și asupra persoanelor apropiate, fiind greu de gestionat

Nu intervii, daca nu ai cooperarea ei. Altfel, esti un persecutor care agraveaza lucrurile.

RASPUNS DIN PARTEA PERSOANEI CARE A POSTAT INTREBAREA: "Am citit raspunsurile d-voastra ,toate au fost de ajutor in sensul ca insistenta mea in ajutor poate deveni agresiune si nu o doresc ,iar ajutorul oferit de prietena a-doua are influiente depresive am hotarat sa stam la distanta si poate trece singura perioada de doliu numit divort."

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ! Nu eu am o problema , ci bunică mea … te rog sa ma ajuți cu un raspuns !! Bunica mea nu mai poate sa treacă peste decesul surori ei dragi , erau foarte apropiate si vorbeau in fiecare zi ! Aceasta a fost găsită decetada in casa si pentru bunica mea a fost un soc ! De atunci plânge in turna pana acum … maine , marți se face o saptamana de cand ea a decedat ! ( si mie imi pare rău ) dar mie in acelasi timp mie frica ca buni a a mea sa nu se imbolnavesca. .. va rog sa ma ajutati cu un sfat !! Multumesc !

Condoleanțe! Regret pierderea suferită. După un deces, o perioada de doliu e normala însă dacă starea bunicii persistă, puteți apela la un specialist.

in primul rand condoleante! Este firesc ca bunica ta sa simta ceea ce simte acum si iti inteleg grija pe care i-o porti. Acest gen de soc este foarte puternic, cu atat mai puternic pt o persoana in varsta. Incercati sa fiti tot timpul alaturi de ea in aceasta perioada si daca vedeti ca starea ei devina rea incercati sa luati legatura cu un medic psihiatru.

Durerea trebuie consumata. E necesara trairea doliului si fiecare o facem in felul nostru. O poti ajuta fara s-o compatimesti, ci fiindu-i alaturi aratandu-i intelegerea ta: de exemplu, o strangi in brate cand plange, mergi uneori si tu cu ea la cimitir, o asculti cu interes cand povesteste despre sora ei; observa procesul in timp si daca in cateva luni nu se schimba nimic in sensul unei linistiri, atunci apeleaza la un consult de specialitate (pot fi unele aspecte de care tu sa nu stii si pe care bunica sa nu le fi rezolvat cu sora, anumite frici existentiale, acestea se pot discuta intr-o terapie).

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna.Ma numesc Cristina,am 18 ani jumatate si anumite neclaritati,temeri,imi este frica de relatii,tot ce implica acestea,pe scurt de.. sentimente.Vreau sa va adresez o intrebare deoarece cred ca am nevoie de un sfat,conversatie,iar confidentialitatea, faptul ca vorbesc cu cineva necunoscut imi ofera o stare de siguranta.In general nu spun ceea ce simt,pur si simplu nu imi place sa ma victimizez sau sa inspir mila.Incep prin a spune ca intotdeauna m-am simtit diferita(uneori a fost placut alteori neplacut).Parintii mei mi-au impus,m-au “indocrinat” sa fiu virgina,primul partener sexual sa fie si ultimul.Nu este neaparat ceva rau,dar sunt de parere ca daca simti ca vrei ar trebui sa o faci.Am fost educata sa tin cont de ce zic ceilalti,de parca ar avea dreptul sa judece.Ma gandesc cum ar fi atunci cand o sa imi doresc sa fac lucrul acesta.Problema este ca imi este frica de necunoscut,de tot ce implica un barbat,mi-e teama de sentimente,sa nu gresesc,consider ca atunci cand tii
la cineva devii slab,stii ca ii oferi sansa de a te dezamagi. Aproape toate fetele,colegele nu se mai gandesc la asta,ele deja stiu..SI eu am avut o relatie,dar nu am tinut la el si nici nu am facut nimic.Acum insa imi place de un barbat,are 28 de ani….din dorinta de a actiona din impuls,a vedea cum este..a gresi,l-am invitat la un suc,a zis doar ca este plecat.Ideea este ca el nu are cum sa comunice cu mine,deoarece eu nu prea ies-suntem din acelasi oras,dar l-am vazut doar de doua ori,dar pentru prima oara imi place atitudinea lui,siguranta lui,cred ca ma atrage fizic. Mesajul I l-am trimis de la cineva.Oricum nu cred ca ma place si nu inteleg de ce,asta ma consuma,probabil ma considera un copil.Majoritatea oricum zic ca nu mai exista iubire adevarata si pana la urma si eu cred ca relatiile nu dureaza,m-am gandit cum ar fi daca i-as zice sa facem….dragoste fara a avea o relatie,nu Stiu daca as putea sa fac asta si in felul asta,dar…in asa as evita complicatiile.Nu Stiu de ce ma gandesc sa fac asta,poate pentru ca societatea ma influenteaza.Ce credeti?Cum ar trebui sa procedez?Exista iubire?De ce imi este frica de relatii,baieti?Barbatii pot iubi fără a face …?Relatiile durează?De ce nu inteleg parintii ca am crescut?Deja îmi gătesc singura,am singura grija de mine…Pot lua decizii.Ma fac sa mă simt un copil.Vor sa rezolve ei totul in locul meu.

din ce ne-ai scris eu simt un mare conflict… pe deoparte parintii te limiteaza total, practic, iar tu simti lucruri perfect normale si sanatoase unei persoane la varsta ta. Eu cred ca toate blocajele tale (teama de bbarbati,etc.) se trag din cenzura parintilor tai. Tu judeci foarte bine situatia, cel putin din punctul meu de vedere, intr-un mod matur, desi inca esti o tanara in plina evolutie. Sfatul meu ar fi sa o iei mai ‘usor’. Ideal ar fi sa discuti cu un psiholog/psihoterapeut o vreme si sa iti intelegi sentimentele mai bine inainte de a actiona intr-un fel sau altul (‘graba strica treaba’). Ai incredere in tine! Curaj!

Asa cum ai spus si tu si asa cum a subliniat si colegul, sunt multe aspecte pe care le-ai putea explora impreuna cu un terapeut, in confidentialitate. Am putea face asumptii in baza a ceea ce ai spus – parintii au fost restrictivi, ai internalizat si tu din valorile lor, dar ca revolta, te gandesti sa-ti incepi viata sexuala fara implicatii emotionale. Inainte de a lua o decizie, exploreaza propriile temeri, propriile valori, invata cum sa gestionezi mai bine situatia cu parintii, iar ulterior, alege ce e mai bine pentru tine.

Din experienta mea îți pot spune ca iubire exista și că relațiile durează cat vor cei 2 parteneri. Barbatii pot avea o relație fără sex atât cât sunt dispuși să o facă. În ceea ce îi privește pe părinții tăi încearcă să ai o discuție sincera cu ei. Ei cum erau la Vârsta ta? În ceea ce privește lumea și părerile ei nu ar trebui să te intereseze prea mult pentru ca unii oameni vor sa bârfească și acei oameni vor găsi motive indiferent de ceea ce faci. Să iubești și să fi iubită pentru mine inseamna fericire nu vulnerabilitate. Încearcă să comunici. Sa oferi și să culegi informatii. Astfel îți va fi ușor să decizi.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Am aproape 17 ani. Am crescut doar cu bunica mea pt ca parintii mei stateau si lucrau (si inca stau si lucra) in alt oras si veneau numai in majoritatea weekend’urilor la mine. Dar si cand veneau se certau rau de tot si totul era atat de groaznic, ca uram intr’un fel sa vina. Se cerau din cele mai mici lucruri, iar eu deja cand auzeam niste voci mai ridicate, incepeam sa tremur ca se cearta sau se vor certa. Desi se intamplau lucrurile astea, eu tot imi doream sa stau cu ei, ii rugam sa se joace cu mine, dar ei nu vroiau, imi ziceau sa ii las in pace. Asta s’a intamplat cam incepand de la 4 ani pana pe la 11 sa zicem. Dupa cerurile s’au mai potolit sau am inceput eu sa nu le mai bag atat in seama.
Prima problema este ca acum au devenit brusc protectivi cu mine, am ore de venit acasa incredibile si tot imi spun ca nu le place cum ma comport cu ei. Ca nu stau cu ei. Mda, pacat ca atunci cand am vrut eu, nu au vrut ei, iar acum e prea tarziu.
A doua problema e ca, cum nu am avut cu cine vorbi si cui sa ii ofer dragostea (pentru ca aceasta familie m’a mintit groaznic de mult, cu diferite fapte, cum ar fi taicamiu cu o presupusa amanta, bunamea si maicamea cu o sora vitrega de a lu maicamea si altele), m’am regasit intr’o persoana, un baiat, cu trei ani mai mare decat mine. Ne’am cunoscut acum 2 ani, dupa 3 luni am fost impreuna putin si ne’am certat aiurea si ne’am despartit, iar eu am suferit foarte mult, pt ca cu el in sfarsit puteam sa vb deschis. In fine, dupa vreo 2 luni m’a cautat si ne’am impacat, dar intr’un fel eram ranita. Mi’a recastigat increderea, a fost primul baiat din viata mea, prima mea iubire, primul in tot si l’am iubit (il iubesc?!) foarte mult. De asta am si reusit sa il iert de atatea ori, desi nimeni nu ar fi facut asta. M’a dezamagit groaznic de foarte multe ori, dar nu am putut sa ii dau drumul. Pt ca atunci inca era aici si era altcumva. Dar acum este la facultate, in orasul in care stau si ai mei, si acum il vad si pe el doar in weekend. Si acolo are distractie, nu ii mai pasa atat de mine, poate chiar deloc, dar nu stiu ce sa fac.. Mereu sunt trista pt ca mi’e dor de el si de fiecare data imi place sa ii povestesc tot, dar cand vad ca ma repede si ca nu ii pasa ce am de spus, pur si simplu se frange o bucata din mine… Sunt constienta ca asa nu merge, ca nu ii pot cere lui sa imi fie si parinte, prieten si iubit, dar nu stiu cum sa schimb asta sau nu stiu cum as putea sa ii dau lui drumul..

Primul pas este facut, ai scris aici. Ar fi bine sa dicuti cu psihologul scolar sau cu un psihoterapeut despre ce ai simtit cand erai mica, si sa vezi cum poti face astfel incat sa nu intri in relatii in care sa se repete acest model (nesanatos) de atasament dobandit de la parintii tai. Succes!

Subscriu spuselor colegei. Din ceea ce ai relatat pare ca în perioada copilăriei ai invadat anumite lucruri pe care le repeți acum, în relația actuala. Dacă în cazul familiei nu ai avut puterea sa le schimbi, în situația de fata poți. Discuta măcar cu psihologul școlar, dacă nu ai posibilitatea de a o face cu un psihoterapeut

alegerile noastre in viata sunt influentate de modelul de atasament avut fata de mama si de modelul familial. Ele influenteaza ‘scenariul inconstient de viata" prin alegeriile viitoare facute in asa fel incat acesta sa se realizeze. Nu ai de unde cunoaste viitorul, insa faptul ca nu te poti desprinde de o relatie in care nu esti respectata corespunde experintei de viata avute cu proprii parinti. copil fiind traiai intr-o relatie parentala in care nu corespundea nevoilor tale de securitate afectiva si pe care in acelasi timp ti-o doreai a deveni mai buna. Acum, nu stii ce sa faci pentru a renunta la oa stfel de relatie cu prietenul. IN primul rand constientizeaza similitudinea. In al doilea rand , ai primit verabal sau nonverfal injonctiunea parentala "nu exista" sau "nu contezi pt noi". Cu nuantele de rigoare, continui sa te mentii int-un acelasi fel de relatie cu prietenul. Daca vei continua relatia, vei acumula foarte multa experienta de viata in care iti vei dovedi ca: nu contezi pt cel apropiat. iar asta va duce la in timp la pierderea increderi si a stimei de sine. framantarile la uzura nervoasta de aici la nevroza, depresie si mai rau de atat, caci principala caracteristica a unui scenariu inconstient de viata este ca acesta tinde sa se implineasca pe parcursul vieti prin alegerile pe care le vom face. Nu-ti judeca prea tare parintii deoarece si ei sunt in diferite proportii victimele inconstiente ale educatiei pe care au primit-o si a relatiei avute cu proprii parinti. daca atasamentul pe care l-ai fi avut ar fi fost de tipul securizant, te-ai fi simtit in regura sa refuzi a ramane fara regrete in genul de relatie nesecurizanta in care te afli in prezent. Constientizeaza ca lucrurile incep din frageda copilarie si actioneaza pentru a te simti in siguranta rupand un gen de relatie ce tinde sa devina din ce in ce mai toxica. Incearca sa gasesti un sprijin calificat macar in persoana psihologului scolar. lucrurile sunt mai complicate de atata si fiecare caz este unic prin specificul sau. Totusi, pentru a intelege mai bine importanta conjuncturii de viata incepand cu mica copilarie, cauta pe net "wilkipedia, teoria atasamentului" . singua solutie este nu retragerea ci iesirea din aceasta relatie pt a capata cat mai multa experientade viata care se te mentina cu picioarele in realitate. Cuta pe net filmul "Printul mareelor" si vei vedea un exeplu de destine diferite a doi frati crescuti in aceiasi tip de familie familie si loviti de o aceiasi puternica drama, tratata intr-um mod neadecvat de mama prin comportamentul sau. Diferenta dintre destinele celor doi copii este data de faptul ca desi relatia cu propria familie este toxica, mai de voie, mai de nevoie, baiatul este impins de mama spre a da piept cu realitatile vietii si a se adapta a la ele pentru asi sustine familia, in timp ce fata este lasata sa se retraga in sine si sa-si rezolve problemele compensator, intr-o lume imaginara. Sigura solutie este sa actionezi in sensul schimbarii propriei atitudini fata de valorile vietii si nu sperand intr-o posibila schimbare acelor ce te inconjoara.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Este o relatie la distanta, este o relatie de mai bine de 7 luni si este o relatie perfecta. Putem vorbi orice, ma sustine si il sustin, ne vedem odata pe luna sau mai des, ne petrecem timpul impreuna,pe skype sau la telefon,avem aceleasi hobby uri etc. Eu am 18,iar el 20. Frica mea este urmatoarea: am dori sa ne incepem viata sexuala,dar el nu vrea sub nicio forma sa foloseasca prezervativul. Nu mi-e frica de nicio boala,stiu ca este “curat”, in schimb mi-e frica ca pot ramane insarcinata. Am incredere in el,stiu ca se poate controla,dar nu vreau sa stau stresata si incordata atunci. Vreau sa fie un moment pe care o sa mi-l amintesc cu drag. Am discutat astea cu el, mi-a spus ca imediat dupa ce vom termina voi urina si totul va fi ok,dar tot nu ma pot linisti… probabil astept sa-mi spuna cineva “in conditiile acestea sunteti destul de safe,bucurati-va de moment”. Help me please..

Ești sigura ca Îți dorești să îți începi viața sexuală cu cineva care nu empatizeaza cu tine și nu îți respecta dorințele? Recomandarea mea este sa va informați mai bine, amândoi, arat despre posibilitatea unei sarcini, cât și despre bolile cu transmitere sexuala, înainte de a face acest pas. Mi-ar plăcea sa pot spune ca “în condițiile acestea sunteți destul de safe, bucurați-va de moment”, însă nu este cazul, din nefericire. Urinarea după sex nu este o soluție (citiți despre aparatul genial feminin), iar “a o scoate afară la timp” nu e întotdeauna o soluție sigură. Dacă totuși nu doriți sa folosiți un prezervativ, amândoi și nu doar el, puteți apela la un alt mijloc de contracepție (anticoncepționale?), dar numai și numai după ce v-ati informat corect și ați realizat un control de specialitate.

In conditiile astea nu sunteti deloc safe . O varianta safe ar fi analize complete pt ambii parteneri si o alta metoda de contraceptie ( pilule, etc)

Eu zic sa nu te grăbești,mai intai cunoaștel, mai bine…

Urinarea nu e metoda anticonceptionala. Si nici atitudinea lui. Invata, informeaza-te, si apoi alege partenerul potrivit.

In afara de prezervativ cea mai sigura metoda ar fi folosirea anticonceptionalelor.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua. Am nevoie de un sfat sau macar de o parere. Am o colega la care in urma cu mai mult timp i-a murit cineva drag iar eu am incercat sa o sustin in felul meu, printre altele lasandu-i la birou intr-o seara un buchet mare de flori si niste bomboane cand dupa ce am vb cu ea si era trista, deprimata, m-am gandit ca o sa o inveseleasca un pic. Mi-a dat de inteles ca s-a bunurat f.mult, ca desi nu era nici o ocazie am facut gestul asta pentru ca am simtit ca trece printr-un moment greu, eu sunt mai rezervata de felul meu in prezenta oamenilor care nu-mi sunt f.apropiati, precum colegii,in sensul ca nu-mi place sa pup si sa imbratisez tot timpul pe oricine, nici nu ma prea pricep la vorbe, insa dau foarte usor, renunt f.usor la orice pentru altii, chiar ma las pe mine din punctul asta de vedere. Ma vizita aproape zilnic la birou, foarte curioasa de viata mea persoanala, eu deloc, intrucat nu ma simt bine in locuri necunoscute. Dupa o vreme am trecut printr-un moment greu, probabil un soi de depresie, cand stateam mereu singura in birou, nu ieseam, nu vb. cu nimeni. In acea perioada unii radeau de mine, altii nu ma bagau in seama iar ea venea aproape zilnic si se baga in seama la mine, sa ma scoata din starea aia. In timp m-am atasat de ea, in sensul ca am inceput sa vad in ea pe sora mea mai mare, eu avand frati in strainatate, prieteni la sute de km. Am inceput sa tin la ea exact ca la fratii mei si mereu cand imi luam tigari luam si pentru cate o cutie de bomboane, aproape zilnic. Mereu cand venea ii dadeam, se bucura, imi reprosa ca nu o las sa ma pupe, ea fiind o fire foarte pupacioasa, asta pentru ca nu-mi place sa ma pupe oricine, ca incearca sa se apropie de mine si eu sunt prea rece cu ea. Cu toate astea venea zilnic aproape si prezenta ei m-a ajutat f.mult sa depasesc momentul;i-am dat de inteles ca eu tin la ea, ca am incredere in ea, ii povesteam orice voia, pt.ca era f.curioasa. Dar i-am dat de inteles ca nu vreau sa fim prietene pentru ca eu nu vreau sa-mi fac prieteni la locul de munca. De cand murise acea persoana draga ii mai scriam seara mesaje de somn linistit la fel cum fac cu fratii mei, dar ei mai mult pentru ca imi povestea ca nu poate dormi ca viseaza urat si voiam sa sustin moral intr-un fel, sa simta ca imi pasa de ea si sa aiba incredere ca va depasi momentul. imi raspundea mereu frumos, niciodata nu mi-a spus ca ar deranja-o.Dupa mai multe luni, intr-o discutie, m-a jignit f.rau in prezenta unei alte colege, fapt pentru care m-am retras, in sensul ca doar o salutam si cam atat.Ea radea la mine cand ma vedea dar eu nu mai puteam sa fac asta. Dupa cateva luni ne-am impacat oarecum, in sensul ca a mai venit la mine, dar nu ii mai dadeam mesaje, nu ii mai dadeau nimic, pentru ca nu mai simteam din suflet ca vreau sa fac asta. In aceasta perioada am avut o discutie in sensul ca i-am spus ca daca o deranjeaza toate astea sa-mi spuna, dar a spus ca nu, dimpotriva. Mereu cand ii dadeam ceva era f.incantata, imi multumea, a doua zi venea iar si tot asa. Dupa ce ne-am impacat, cum spuneam eu eram mai rezervata, nu-i mai dadeam nimic, nu-i mai povesetam nimic. Recent am aflat ca in urma cu vreo doua luni, in perioada cand doar ne salutam s-a dus la o colega si i-a spus ca eu obisnuiam sa-i trimit flori noaptea, ceea ce nu era adevarat, intrucat de doua ori i-am lasat duminica la birou de zilele ei, iar o data cum am spus mai sus pentru ca vorbind seara cu ea la telefon am vazut cat de deprimata era si am vrut sa-i fac o surpriza placuta. Dupa acea conversatie imediat m-am dus la florarie, am cumparat cun buchet si i l-am lasat la birou cu un mesaj de ,, iti doresc liniste sufleteasca,, semnat, pentru ca a doua zi dimineata cand va veni sa se bucure. I-am mai dat unul la mine in birou intr-o zi pentru a-i multumi ca a fost alaturi de mine intr-o perioada grea. Niciodata nu m-a lasat prin comportamentul ei sa cred ca o deranjeaza. Cu toate astea a inventat astfel de vorbe pe care le-a spus la o colega, iar asta la toti ceilalti, asa incat colegii cred ca sunt lesbiana… Cand am aflat am sunat-o si a spus ca da, ea a spus asta, era foarte aroganta, a inceput sa tipe la mine, i-am amintit inca o data de ce am facut toate cele scrise mai sus,lucruri despre care colegii stiau si nu erau discutii. Dar m-a deranjat ca a inventat lucruri neadevarate si a recunoscut asa senin la telefon lucrul asta, dupa ce s-a aflat ce a inventat ea, colegii au inceput sa vb.. Mi-a spus ca daca nu o mai salut niciodata ei nu-i pasa, nu o intereseaza, sa fac ce vreau, nu-i pasa ca am considarat-o ca pe o sora sau ca multe gesturi le-am facut pentru ca stiam ca trece printr-un moment greu si asa pot eu sa-i arat ca imi pasa, cu toate ca inainte sa aflu, incepuse sa vina iar pe la mine, sa ma bage in seama. Oare de ce a facut asta stiind adevarul? Oare ea care mi-a aratat ca m-a sustinut moral doua luni grele din viata mea, nu s-a gandit cat rau imi va face prin astfel de minciuni? daca a avut vreodata dubii in privinta intentiilor mele, de ce a continuat sa primeasca tot ce-i dadeam, sa-mi dea de inteles ca se bucura, sa-mi raspunda frumos la fiecare mesaj, cand ii era mai usor sa ma ignore sau sa-mi spuna ca o deranjeaza ca dupa ce m-am retras sa-mi scoata astfel de vorbe? Cum sa ma comport in continuare cu ea si cu ceilalti care imi zambesc prin fata dar poate au o parere gresita despre mine? Multumesc anticipat pentru parerile si sfaturile dvs.

Ar fi util sa mergi la un psiholog pentru a te lamuri pe tine insati daca ai sau nu inclinatii catre acelasi sex. Ce face ea nu poti controla tu, tu poti doar sa fii constienta de reactiile tale.

Draga mea, e simplu sa rezolvi o situatie in care e implicata imaginea ta “compromitatoare”: poti sa te afisezi cu un barbat cu care sa te comporti destul de tandru, in vazul a cat mai multi colegi. Astfel, banuiala lor s-ar risipi. Ceva mai greu e sa integrezi evenimentul neplacut cu colega ta. Pentru asta, iti recomand cateva sedinte de consiliere psihologica. Succes!

Nu depinde de noi comportamentul altora si nici nu are rost sa ne intrebam de ce o persoana s- a purtat intr- un fel. Oamenii sunt foarte diferiti si ciudati in relatiile cu semenii. Daca ai intrebari launtrice, UN psiholog te poate lamuri. Colega ignor- o, nu merita atentie.

Este doar o parere de nespecialist:prea despici firul in patru ,pentru astfel de oameni,,ignore’,incearca vei vedea ca nu i foarte greu…

Înclinații în acest sens sigur nu am, pun doar f.mult suflet în orice relație indiferent ca e de dragoste,prietenie sau colegialitate cu colegii cu care ma înțeleg mai bine.De asta ma doare sufletul, pt.ca tot ce fac fac din suflet.va mulțumesc pt.raspunsuri