Mesaj:
Buna seara! Ma numesc Raluca, sunt in clasa a X-a si am 17 ani. Am terminat semestrul cu media 9.70 si nu ma simt tocmai cum m-as fi asteptat. Ma simt vinovata, simt doar ca nu merit. De multe ori ma simt ca un experiment esuat, ma simt nevrednica de tot ce primesc: note bune si laude. Iar, atunci cand nu iau o nota prea buna, toate gandurile mi se adeveresc si ma simt proasta. De cand eram mica, invatatul imi e cel mai bun prieten,e singurul lucru la care ma pricep. Ma simt singura si am impresia ca nu ma place nimeni, ca le sunt antipatica chiar si prietenilor.Stiu ca e ciudat, dar de multe ori ma gandesc la moarte si la inmormantarea mea. Nu cred ca mi-ar duce careva lipsa…

daca nu ai avut un eveniment traumatizant in viata ta (mai ales recenta) pe care sa il fi ascuns de restul lumii, atunci ma gandesc ca tot ceea ce simti poate fi amplificat de ‘energia adolescentina’ caracteristica varstei. Inainte de orice iti sugerez puternic sa mergi sa discuti cu psihologul scolar, sau cu un particular (discuta cu parintii tai) si sa vezi sursa acestei suferinte. Sunt convins ca in momentul in care afli sursa, totul o sa fie mai clar. Succes!

draga Raluca, felicitari pt curajul de a vorbi despre ceea ce simti. parerea mea este ca starea de nevrednicie pe care o resimti este legata de o slaba valorizare de sine. probabil te-ai refugiat in invatat, si chiar daca realitatea (notele,mediile) iti confirma capacitatile tale, iti vine greu sa accepti acest lucru despre tine ca fiind adevarat. ai nevoie sa inveti ca valoarea ta ca om nu tine de note, si ca meriti sa fii iubita pt ceea ce esti. putem discuta mai multe pe adresa: consilierepsihologicaonline@yahoo.com

Mesaj:
Buna ziua, am un baietel de aproape 6 ani care incepe sa ma ingrijoreze. De cand a fost mic am avut probleme cu mancatul, in sensul ca refuza sa manance, plus ca a avut un reflux care il facea sa vomite foarte des. In ultimul an, nu Mai mananca mancarea care o pun cu el la scoala, decat foarte putin. Daca il intreb de ce, imi zice ca a vorbit si nu a mai apucat sa manance. Problema e ca e mult sub grafic, are doar 14 kg si 1m inaltime. Ideea este ca tot timpul incearca sa inceapa cearta, adica sa-i atrag atentia sa manance , sa-I explic aceeasi poveste de ce trebuie sa manance. El doarme cu sotul meu, si este foarte stresat sa nu mearga de langa el noaptea. Dimineata se trezeste la 5 pt ca atunci se trezeste si sotul meu, si nu Mai vrea sa stea in pat singur. Daca trebuie sa plece undeva sotul meu, iar baiatul e la masa, isi provoaca starea de voma, pe motiv ca pleaca tata de acasa.mi se pare ca e un copil foarte stresat. In ultimul timp, a inceput sa vorbeasca urat, sa ridice tonul la noi, sa ne spuna ca ar vrea sa nu existam , ca el sa poata face de vrea. Mi se pare ca el refuza mancarea Parca pentru a se razbuna pe noi, dar nu stiu de ce. Ce as putea face sa -l fac sa nu Mai fie asa stresat, sa manance , sa doarma, sa fie un copil vesel? Va multumesc mult.

Este posibil ca aceste manifestari sa fie rezultatul unor frici ale celui mic. Anxietatea de separare a copiilor este foarte des intalnita insa ea trebuie explicata. In aceeasi masura poate ascunde anumite nevoi pe care copilul nu reuseste sa le transmita sau parintele nu reuseste sa le recepteze. Adresati-va unui psiholog….fie cel din cadrul scolii…daca exista, fie unui alt specialist care sa il poata ajuta pe cel mic. In ceea ce va priveste pe dvs este indicat sa ii explicati intotdeauna cu calm si pe intelesul lui toate consecintele comportamentelor lui: copiii care mananca mai putin nu reusesc sa fie cei mai buni la scoala, sa fie puternici, etc.

Cum este relatia dintre dvs si sotul dvs( tatal copilului)?
Cum este afectata relatia maritala de faptul ca baiatul doarme in permanenta cu tatal? Care a fost persoana care a stat cu el in concediu postnatal? Atunci care era ritualul de somn al copilului?
Care alte persoane din familia extinsa sunt implicate in cresterea copilului?
Ati spus ca baiatul este stresat…care este motivul pentru care ati afirmat acest lucru? Ce motiv de stres are?
Copiii invata in primul rand de la parinti cum sa gestioneze situatiile stresante, cum sa isi exprime afectiunea, cum sa isi exprime veselia, cum sa se certe, cum sa se impace, adica…cum sa relationeze.
Cateva sedinte de psihoterapie v-ae ajuta sa intelegeti si sa gestionati mai bine aceasta situatie.

directia e asa: pediatru pentru analize medicale, si psiholog dupa aceea. Recomand unul umanist: experientil, integrativ, gestaltist. Problema pare sa fie o anxietate foarte mare bazata pe un fond innascut de fragilitate emotionala. Copilul trebuie sa invete cum sa faca fata emotiilor sale coplesitoare fara sa somatizeze sau se ii fie foarte rau (fizic sau psihic)

Mesaj:
Am o relatie sexuala de 4 luni cu un baiat pe care l-am cunoscut in club.Ne intelegem minunat pe acest plan si eu am inceput sa ma indragostesc de el.Nu vorbim foarte des pentru ca amandoi lucram si timpul ne preseaza,dar de fiecare data ne vedem doar pentru sex.I-am spus de sentimentele mele si de faptul ca as vrea sa avem o relatie care sa nu se rezume doar la sex.Raspunsul lui m-a dezamagit,spunandu-mi ca niciodata nu mi-a dat de inteles altceva si ca in momentul de fata nu poate sa-mi ofere o relatie.Totusi ma cauta in continuare si sunt anumite gesturi care ma fac sa cred ca vrea mai mult,si dupa iar isi schimba atitudinea.De exemplu cand am iesit in oras,fiecare separat,spre dimineata coincidenta a facut sa ne vedem in acelasi club,si chiar daca mi-a zis ca nu vrea nimic altceva decat sex,de cand m-a vazut intrand a stat tot in preajma mea,ca apoi sa ma cheme sa-l insotesc acasa.Sincer nu stiu ce sa cred…Tind sa mentionez ca comunicare intre noi se rezuma la mesaje si rareori la apeluri.

Poate trebuie sa il crezi. Daca o sa vrea altceva o sa iti spuna. Tu ce alegi , atat timp cat el vrea “doar” sex?

ma gandesc ca atunci cand o sa stii clar ce vrei de el si el de la tine os a poti lua decizia cea mai buna. Succes!

Poti gasi sex si relatie amandoua la un loc

E important sa clarifici pentru tine ce anume vrei pentru tine si pentru viata ta. In momentul de fata se pare ca nu mai poti face diferenta intre sex si iubire, si de aici vine confuzia. Te amagesti singura cautand dovezi de iubire romantica intr-un comportament dictat de dorinta sexuala. Numai daca scoti sexul din ecuatie poti sa te convingi daca are si sentimente pentru tine sau nu. In popor, exista o zicala care spune ca “nimeni nu cumpara vaca daca are laptele gratis”, aici se poate traduce prin gandirea de tipul “de ce sa intru intr-o relatie daca pot avea sex cand vreau, fara nici un fel de investitie emotionala.” Gandeste-te la asta. Daca si tu gandesti la fel, e ok, dar…cand tu te implici emotional si esti tratata ca un obiect sexual, deja se poate vorbi despre o relatie toxica. Decizia e la tine.

Deci nu-mi vine sa cred cat de orbi suntem in numele iubirii. Fata draga, el se da pe langa tine si te cauta in continuare pentru ca are acces usor la sex, sex pentru care altfel fie ar plati bani fie ar trebui sa gaseasca pe alta dispusa sa i-l ofere. Sigur, te amageste putin, isi face treaba si pleaca pana data viitoare. Spui ca ai job, deci ai lejer peste 20 de ani, sincer la intrebari de genul m-as astepta de la pustoaice. Trezeste-te pana cand nu te vei trezi ca ai irosit ani visand la cai verzi.

Se pare ca el v-a spus clar ce doreste. Dvs. vreti o relatie, el nu (cel putin acum). Este bine ca ati comunicat ce doriti si stiti care este situatia si din punctul lui de vedere. Acum ramane ca dvs. sa decideti daca – avand in vedere situatia- vreti sa continuati asa, fara a avea vreo garantie ca se va schimba ceva sau cautati o relatie.

Mesaj:
Nu stiu ce cariera sa imi aleg. Imi doresc de ceva timp sa ma fac psiholog , pentru ca imi place sa patrund in mintea unui om , sa ascult o persoana, sa dau sfaturi si asa mai departe , insa nu cred ca s-ar castiga din meseria asta asa de mult si nu stiu daca ar fi ok pentru mine . Nu sunt deloc hotarata cu privire la facultatea pe care sa o urmez si nu stiu ce sa ma fac. Mai am srea sa merg la sri insa este foarte greu de intrat , mai ales pentru o fata. Chiar nu stiu ce mi s-ar potrivii . As vrea sa urmez ceva ce sa imi aduca si profit dar si placere. Chiar nu stiu ce pot face , cum credeti ca as putea afla care este meseria care mi s-ar potrivii? Nu am inclinatii spre nimic , nu am hobby .. Nu vad nimic ce m-ar atrage in mod special. Chiar nu stiu ce sa ma fac. Tin sa mentionez ca am 17 ani , eleva la un profil de filologie.

Poate ti-ar prinde bine sa soliciti o sedinta de orientare in cariera de la psihologul scolii.

Poti apela la un consiler vocational ca sa iti dai seama ce anume doresti si care sunt ablitatile tale.

Un adevarat psiholog nu da sfaturi, nu patrunde in mintea oamenilor. El este o perfecta OGLINGA pentru pacientii/clientii lui, ii ajuta cu foarte multa rabdare sa isi gasesca ADEVARUL si raspunsurile care exista chiar in fiinta lor. Un consilier vocational te-ar ajuta foarte mult.

mergi la un consilier vocational. Are uneltele necesare problemei tale. Succes!

Mesaj:
am un prieten de 19 ani ce inca nu a facut “dragoste”…iar eu si cu altii din grup dorim sa il ducem la “strada” (prostituate)..sa treaca de pasul asta de care majoritatea aveam teama la inceput…dar el refuza de fiecare data….si prefera sa aibe relatii virtuale..ce se intampla cu el??il atrag barbatii??…cand iesim cu totii discutam adesea subiecte “incitante” pot zice,dar el nici nu vorbeste..sta inchis in el…

Vreti sa il “ajutati sa treaca strada” Lasati-l in ritmul lui si sa-si gaseasca singur calea. S-ar putea ca acest “ajutor” fortat sa produca repercursiuni asupra increderii in sine si asupra alegerilor pe care le va face in viitor. Mai bine v-ati gandi de ce va preocupa situatia lui si nu priviti spre voi, la atitudinea vostra fata de aceast inceput.

fiecare are ritmul sau de viata! Daca el nu se simte inca suficient de confortabil sa intretina relatii sexuale, nu are nimeni dreptul sa il constranga, sub nicio forma, nu de alta dar este o forma de abuz/viol, chiar daca nu pare poate fi resimtit asa de catre el! Daca nu vrea sa mearga cu voi la prostituate nu inseamna ca este automat gay, ci inseamna ca voi practic vreti sa il obligati sa se conformeze opiniei generale de grup. Mai bine l-ati incuraja sa isi gaseasca o fata, sa inceapa cu ea o relatie si incet incet sa se dezvolte. Succes!

Este timid, relatiile virtuale ii ofera un confort emotional. Daca il fortati si il impingeti de la spate credeti ca il ajuta? La barbati, in astfel de situatii pierde foarte usor erectia. Si atunci accentueaza situatia sa. Are nevoie atat de educatie sexuala cat si de un proces sustinut de dezvoltare personala. Ca prieteni puteti sa il ajutati sa urmeze acest proces. Aveti ceva idei geniale in aceasta directie? =))))))))

Mesaj:
Buna ziua,Am 31 de ani si un copil de 1 an si 2 luni. In luna Septembrie am incercat sa ma impac cu tatal copilului. Nu a functionat, poate ca in fapt nici nu i am acordat vreo sansa. Ma simteam panicata, poate si din cauza faptului ca ai mei nu sunt nu au fost si nu vor fi de acord, eu probabil netaindu mi codonul ombilical. Copilul in acea perioada de 3 zile a fost agitat, plangea, nu prea manca. Sa fi fost din cauza faptului ca eu nu agream respectiva casa sau starea mea psihica?!? Adica din perioada sarcinii. Sau poate toate grijile mele le am proiectat asupra copilului? Si parerea ce o aveam atunci vis a vis de tatal copilului sa fi contribuit? Caci inca de la nastere am simtit ca nu face bine, ca doar eu fac bine…

Culmea, roata fiind rotunda, acum ai mei simt ca isi iau mai mult de cat in serios rolul de bunici… Simt ca parca imi este sarit rolul de mama. Intrebarea mea este…

Cum anume pot proceda pentru acomodarea mai buna a copilului? Acum am de gand sa ma impac cu tatal copilului. cauza principala find ca ai mei nu sunt de acord sa il lase sa isi vada copilul cata vreme stau la ei. E drept ca inca de dinainte de a naste am fost supusa procedurii “picatura chinezeasca” din partea lor… Traiesc cu impresia permanenta ca ceea ce fac nu e bine, ca ce fac ei e mult mai bine, plus ca mi se spune ca atata vreme cat e cu ei copilul nu plange, cum apar eu plange si multe alte exemple de subtilitati asemeni, si asta pe un fond de vechi probleme de incredere in mine.

Cum anume sa fac sa se reacomodeze unul cu celalalt? Tatal copilului are toata deschiderea… S a mutat din casa alor lui… Deci nu ar mai fi acelasi mediu. Desi cred ca problema de baza este acomodarea mea. Si faptul ca trebuie sa tai cordonul de ai mei. La inceput ei nu au fost de acord sa fac copilul, vrand cu orice chip sa avortez, lucru ce nu l am facut. Asta pentru ca deja trecusem prin “experienta” nefasta a avortului, la vremea aceea spunandu mi ca nu e loc de copil, adica primul nepot. Inca de atunci simt ca parca am impietrit emotional.

In alta ordine de idei… Daca as fi stat singura cu copilul nu i as fi interzis sa il vada. Ai mei deja exagereaza cu comportamentul hiperprotectiv. Tot timpul imi dau sfaturi ce si cu msa fac cu copilul, ca aia nu e bine… Ca… Parca nu joc eu rolul de mama ci mi l fura ei. Asta simt. In linii mari.

Nu mai trebuie sa stai cu parintii pentru a putea gasi linistea pentru copil si pentru tine. Fa un efort si muta-te singura in chirie. Poate la inceput te vei speria de gandul ca iti va fi dificil, insa nu este deloc greu sa fi independent. Parintii vor intelege, in timp, ca asa este cel mai bine si va rog sprijini oricum si de la distanta. Daca simti sa te impaci cu tatal fa-o pentru ca doresti cu adevarat asta, nu pentru a avea copilul un tata. Daca nu veti reusi sa mai formati un cuplu, faceti in asa fel incat sa aveti o relatie normala intre parinti, si sa deveniti buni prieteni. Comunicati foarte foarte mult si lucrurile vor deveni mai mult decat armonioase. Multa bafta si noroc.

eu cred ca ai gandit foarte ok si ca ai dreptate. Aparent exista o legatura (din orice motiv) foarte puternica intre tine si parintii tai (care sunt si cam manipulatori). Ce ai putea sa faci este il iei pe tatal copilului de mana si sa mergeti la un terapeut de cuplu care sa va ajute sa incepeti o relatie cat mai echilibrata, mai ales in ceea ce il priveste pe copil, asta neinsemnand neaparat ca trebuie sa fiti un cuplu (daca nu se poate – nu se poate). Succes!

in primul rand, felicitari pt curajul de a ne impartasi istoria ta, dar si pt curajul care transpare din viata ta. surprinzi si denumesti foarte bine multe aspecte, iar singurul mod in care iti poti ajuta copilul si tatal copilului, este sa te ajuti pe tine insati. ofer consiliere online gratuita la adresa: consilierepsihologicaonline@yahoo.com

Din cele scrise de dvs. inteleg ca tatal copilului doreste sa fiti o familie. Ce va opreste este lagatura stransa cu parintii dvs. O varianta este -asa cum au indicat si alti colegi- sa mergeti la terapie de cuplu.

Apreciez hotararea si determinarea care te-a calauzit atunci cand ai dorit sa pastrezi copilul si in felul acesta sa-ti unesti destinele de tatal copilului tau cu care acum formezi o familie (nu reiese daca sunteti casatoriti sau nu!). Cert este ca asa cum ai fost determintata sa faci copilul, asa trebuie sa-i acorzi sansa sa fiti o familie pentru el. Ma gandesc ca lucrurile sunt mult mai complicate decat ai reusit sa ne relatezi si in cazul acesta, daca esti hotarata sa faci ceva pentru tine si pentru copil, poate ar trebui sa mergeti intr-o consiliere tu si “sotul” tau ca lamuriti situatiile in care va aflati.

Mesaj:
Buna ziua! In primul rand, vreau sa clarific de ce nu merg la un cabinet psihologic: sunt adolescenta, am 15 ani si nu vreau sa le spun parintilor, care s-ar putea sa spuna ca exagerez. Am iesiri nervoase si uneori nu ma pot controla (nu vorbesc de fizic). Am o viata foarte echilibrata, nu am probleme la scoala sau in familie in afara de una. Tatal meu are un temperament nervos si depresiv (nu exagerat, nu ne-a agresat niciodata!!) si cred ca vazand ca parintii mei se cearta des, m-am obisnuit si am crezut ca este normal. Prietena mea cea mai buna s-a certat cu mine de mai multe ori din cauza temperamentului meu, pentru ca ea crede ca ma cert cu toti sau ca ii contrazic des, pentru ca ma cred superioara. Nu am o mare problema, dar oricat de mica ar fi, incepe sa-mi influenteze grav viata si relatia cu cei din jur. Ma ambalez prea tare, imi apar parerea si chiar si o profesoara nemtoaica mi-a atras atentia asupra faptului ca uneori ma uit cu repros la ea, cand la interpretare a unui text nu imi da dreptate. Eu nu sesizez aceste chestii si nu intentionez sa-mi creez aceasta imagine. Tip fara sa-mi dau seama, imi tremura mainile atat de tare incat uneori nu pot sa scriu si am mai multe fețe. Ba sunt draguta cu oamenii si ii inteleg pe toti, ba sunt impotriva tuturor si am niste apucaturi deranjante. In timpul unei orei de franceza citeam un text cu voce tare, cu ochii in carte, iar cand profesoara m-a corectat la pronuntia unui cuvant, am tipat tare si am inceput sa tremur. Fara motiv. Nu stiu ce se intampla cu mine, dar as vrea sa am control asupra mea. Multumesc!

Eu cred ca ar trebui sa le spui parintilor tai ce te preocupa. Tu crezi ca ar putea spune ca exagerezi dar nu ai verificat asta. E posibil sa te inteleaga, sa te sustina si sa fie de acord sa mergi la psiholog.Curaj se poate!

eu ma gandesc ca ai cumuluat multe lucruri din ce ai trait in relatia cu parintii tai… mai ales cu tatal tau… lucuri care au ramas cenzurate si care acum ‘dau in clocot’. Eu inteleg ca ai nevoie de a te descarca si iti recomand sa o faci fizic… prin sport, miscare, etc… cat si emotional… stand de vorba cu psihologul scolii de exemplu (sau discuti cu mama ta si mergeti la un psiholog). In timp incearca sa iti controlezi cat poti cuvintele… abtine-te, gandeste inainte sa zici ceva, dupa ce te linistesti reformuleaza. Se poate, succes!

Un mamagement emotional te-ar ajuta foarte mult. Poti incepe cu ABC-ul emotiilor sub indrumarea unui specialist. Mult suuces!

Poti vb cu psihologul de la scoala

Parintii nu trebuie sa stie “de ce” vrei sa mergi la un psiholog. Exista confidentialitatea client-terapeut. O formulare de tipul “mama, simt nevoia sa stau de forma cu un psiholog ca sa ma cunosc mai bine si sa ma adaptez mai usor situatiile stresante” descrie indeajuns problema ta fara sa dezvaluie problema particulara cu care vei veni. Oricum vei descoperi ca, pentru a tratata emotiile tale puternice vei aborda o serie de teme si de situatii care sa te ajute intr-adevar sa te cunosti mai bine si sa te adaptezi si care vor porni din copilaria ta mica. Parintii tai trebuie sa inteleaga ca ai si tu nevoi si ca esti deja destul de mare incat sa poti beneficia le cererea ta de ajutor psihologic sau medical. Primul pas este sa iti finanteze mersul la un psiholog pe care il vei alege tu si care va fi confidentul tau. Iti recomand un psiholog de orientare umanista. As zice chiar integrativ deoarece va putea lucra cu tine si elemente de CBT pe partea cu furia si cum si de ce se declanseaza dar si relational pe partea relatiilor cu ceilalti si auto descoperire

Iti recomand un terapeut integrativ

Mesaj:
Buna ziua,
Am o problema. Toata viata am fost un copil fericit, fara probleme in familie, la scoala, liceu, nu aveam multi prieteni, 4-5, dar de incredere cu care ne distram mereu, radeam, a fost cea mai frumoasa perioada. Apoi cand am dat la facultate, fiecare a dat in orase diferite, am plecat absolut singura la facultate, nu era asta o problema ca eram destul de optimista si voiam sa schimb mediul, doar ca am dat numai peste lume rea acolo, la scoala, profesorii aroganti si te jignesc, in camin la fel, parca daca te vedeau fericit anumit voiau sa te deprime, colegele mele de camera erau ok ne-am imprietenit pana la urma, bine aveau probleme cu bautura si timp de un an intreg, m-au invatat si pe mine sa beau, daca nu voiam ma obligau, o data am tinut-o 3 zile intr-o betie, ca nu mai puteam scapa de ele, tot insistau, eu fiind influentabila, in loc sa plec acasa sau sa am un cuvant de spus, am acceptat usor, dar daca ma gandesc aia nu era distractie adevarata, ca ma distram mult mai bine inainte, fara sa beau in viata mea, nu mai era la fel ca in liceu,nu mai eram uniti. Apoi urmeaza ceva care m-a afectat pentru ca eu sunt foarte sensibila. Aveam o colega de facultate, singura mea prietena mai apropiata din grupa, (eram 20 de persoane in grupa, 2 baieti, restul fete) imi placea de ea pentru ca era modesta, de treaba, ne intelegeam bine, desi stiu ca tot timpul era suparata dar eu de asta m-am imprietenit cu ea, ca ma gandeam ca are nevoie de prieteni sa ii ridice moralul, tot timpul era asa mai distanta, ganditoare si pierduta in spatiu, asta am observat de cand am vazut-o dar nu m-a deranjat ca obisnuiam sa vad in orice om ceva bun. Doar ca prin anul al 2-lea de facultate, mi-au spus colegii ca a venit la cursuri si parca o luase razna, scuzati exprimarea dar asa mi-au spus, in sensul ca radea intr-una, vorbea aiurea. Lucrul asta m-a afectat f mult, imi parea rau si pentru ea, dar nu stiu dc m-am gandit ca daca o sa creada si de mine asa colegii, ca am si eu probleme din astea, ca tot ma intrebau ce mai face, ca voi sunteti prietene etc si de atunci, deci cam de 3 ani sunt mereu posomorata. Tin minte o data o colega, mai demult, mi-a spus ca ceva nu-i in regula cu ea, ca se vede dupa privire. Si eu mai tarziu am inceput sa gandesc ceva de genul: ca daca ma uit si eu ciudat si o sa zica si de mine ca sunt nebuna, si dupa aia am citit pe net ca ochii sunt oglinda sufletului, si ca de obicei o persoana cu privire fixa are o problema, ca iti dai seama dupa privire cum e o persoana etc. si de atunci m-am tot obsedat de chestia asta, adica imi fine sa ma uit fix, sau sa ma holbez in ochii oamenilor, sau sa fac ochii mari etc dar nu ca si cum fac asta fara sa vreau, nu, mi se intampla cand ma gandesc la chestia asta si ma panichez si ma blochez cu totul ca nu pot sa mi-o controlez, sa o opresc. Tot ma gandesc: uita-te si tu normal ca o sa iti dea seama lumea ca ai o problema sau o sa creada ca ascunzi ceva. Dar faza e ca nu ascund nimic, ca nu am avut nicio problema niciodata. De ce mi se intampla toate astea? De ce fac asa? Asta nu mi s-a intamplat imediat dupa evenimentul cu fosta mea colega ci mult mai incolo dupa vreun 1 an si jumatate. Pana atunci tot stateam cu frica in san sa nu mi se intample si mie ca ei ca eram satula sa aud numai povesti de astea prin facultate, ca nu e unicul caz, si ma si simteam vinovata ca nu am ajutat-o dupa aia, m-am indepartat, dar nu stiam cum sa reactionez, e prima data cand m-am confruntat cu asa ceva. Am stat si m-am gandit ca am inceput sa intru un starea asta proasta si sa am obsesia asta (cu privirea) dupa o anexita grava, iar dupa ce mi-a trecut nu am mai fost la un medic la control, si ma gandeam ca poate e din cauza hormonilor. Sau se poate sa fie de vina anul ala in care am tot baut cu fetele, deci era anul 2 de facultate, noi din toamna am inceput sa bem sa ne “distram” , apoi prin primavara a patit colega mea ce v-am spus, dupa care eu in vara, toamna nu am mai baut deloc si nici nu am mai vrut sa stau cu ele in camera, apoi in iarna, dupa anexita am inceput sa ma deprim, si apropo colega mea e foarte fericita acum are un sot si o fetita, si ma bucur enorm pentru ea, dar eu am ramas cu gandurile astea si frica , nu mai pot sa fac nimic bine, nici sa ii ajut pe ceilalti, ma tot izolez… Ma frustreaza ingrozitor de tare frica, ca zice lumea ca o problema sau mai rad de mine. Sper ca m-am exprimat cat de cat bine si sper sa nu ma judecati.

Din cele descrise de tine te-ai identificat cu colega ta incercand sa intelegi ce se intampla cu ea si pentru ca nu ai gasit o explicatie care sa te ajute ai inceput sa ai anumite stari. Desi colega ta este bine acum pare ca tu esti blocata in niste interpretari care probabil nu au obiect. Iti sugerez sa apelezi la un terapeut. Te-ar ajuta sa intelegi ce se intampla si sa revii la o stare mult mai buna. Succes!

Pe fondul sensibilitatii tale ai “papat” niste idei si niste pareri ale celorlalti si acum ti le atribui tie. Asta iti genereaza frica. S-ar putea tie sa iti fi fost frica dinainte sa nu iesi in evidenta si aceste conceptii ale celorlalti s-au agatat bine de tine ca o samanta in pamant fertil. Pamantul fertil este fondul tau emotional-anxios. Probabil ai perceput plecare la facultate ca pe ceva traumatizant. Experientele pe care le descrii le descrii ca pe niste lucruri pe care ai fost constransa sa le faci. Mergi la un terapeut care sa te ajute sa intelegi si sa depasesti aceste idei si frici obsesive.

Mesaj:
Buna ziua! sunt studenta in anul 2 la Amg.relatia cu familea este foarte buna vorbim zilnic chiar daca e sunt plecati in Belgia,nu am afectiuni psihicein familie ,dar in momentul de fata e am o problema sentimentala, mai bine zis am un iubit de aproximativ 3 luni ,am stiu de la inceput ca el are un copil de 2 ani,si e desprtit de fosta lui de jumatate de an ,dar el vrea cu orice pret sa ea copilu la el,zis si facut ,dar el imi zice ca trebuie sa ii faca toate jocurile foste ,dar mie nu imi convine ,adica mai nou ea s-a intors acasa sta la el noi nevedem pe ascuns cica pana rezolva el chestia cu fata,nu stiu ce sa mai fac nu pot ,el este primul barbat din viata mea,imi zice ca trecem si peste asta ,dar e foarte greu si ma doare sufletul cand stiu ca el e cu ea acasa ,el se mutase la mine pt 2 luni dar cand a venit fosta a plecat acasa ,ce sa fac sa astept sa va ce rezolva sau sa renunt la el?chiar daca o sa imi fie greu.Multumesc

Cand spuneti despartit inseamna divortat?

important este sa iei decizia cea mai buna pt tine si viitorul tau si sa te tii de acea decizie (pe care nimeni nu o poate lua in locul tau). Discuta si cu el, macar sa aveti un termen pana la care sa se rezolve situatia. Inteleg ca este primul barbat din viata ta, insa asta este doar un aspect al unei relatii echilibrate… daca nu puteti comunica corect, respectandu-va reciproc si onest, atunci nu are cum sa functioneze prea bine relatia. Gandeste-te, ia o hotarare si tine-te de ea. Succes!

Problema ta emotionala tu singura stii sa o rezolvi. chiar si daca ai fi in terapie cu un psiholog. Totusi tine mine urmatoarele povete si sfaturi: sa nu iti fie frica sa impui si tu limite si reguli. Sa nu iti fie frica sa te impui ca persoana, ca cine esti tu trup si suflet. Sa nu iti fie frica sa spui ce simti (si sa ascunzi in loc sa faci asta). Sa nu iti fie frica sa spui stop daca este cazul. Sa nu iti fie frica de perioadele de singuratate din viata ta. Esti un om, o persoana distincta cu nevoi si semtimente. Respecta-te si nu neglija ce vrei si tu si ce simti si tu

Exista si posibilitatea ca el sa se fi impacat cu fosta si sa te amageasca pe tine ca sa te tina de amanta..Si oricum, ce fel de om e acela care prin tertipuri miselesti vrea sa desparta copilul de mama???? Sper ca exista suficienta intelepciune sa se vada ca raspunsul este evident. Dar asta este, multora ne place sa ne mintim singuri, pt ca ne deranzeaza si doare realitatea

Mesaj:

Sufar de TOC de mai bine de 5 ani.Ma supara rau obsesiile fiindca imi creaza frici si instabilitate emotionala..Intrebarea mea este cum pot scapa de aceste ganduri, cum ma pot elibera de aceste obsesii, de aceste compulsii?Sau macar sa se reduca?Am fost la 2 doamne psihoterapeute dar nu am inregistrat niciun progres, am obtinut sfaturi dar obsesiile si compulsiile tot le aveam.
Un psihiatru in trecut cand eram copil mi-a spus ca aceste ganduri si compulsii le voi avea mereu.E un cosmar daca e asa..nu prea pot sa ma descurc normal in societate cu asa ceva..si mai ales nu pot sta unde e aglomerat, ma simt timorat, fricos si incordat cand e aglomeratie de exemplu in biserica la slujba sau undeva intr-un magazin cu multa lume.

Ce sa fac?CUm sa actionez?Cum sa imi ajut psihicul?Ce modalitati sunt bune pentru a le reduce?Pentru a le anihila?Nu imi mai permit sa merg la psihoterapeut deocamdata decat poate la cel scolar care nu stiu cat e de instruit in TOC.Ce sa fac?Cum sa ma ajut?Exista vreo carte ceva buna pentru cei cu TOC?Ceva modalitati de scapare de aceste obsesii, frici, ganduri, compulsii?
Orice sfat e binevenit.Multumesc

vestea buna e ca poti sa scapi de compulsii in totalitate, nu e neaparat sa ramai cu ele pe viata. vestea nu neaparat proasta, dar cea care creaza probleme, este ca pentru a ameliora situatia ai nevoie de un psihoterapeut priceput. la scoala probabil ca nu vei rezolva nimic. incearca sa obtii o trimitere de la doctorul de familie, poate asa vei avea acces la servicii la un pret mai mic.

Aceasta problema se poate elimina folosind FTP-ul si/sau puterea convingerilor. Eu am scapat de timiditate folosindu-ma numai de o singura convingere. Repeta timp de 15 zile propozitia: "Tot ce mi se intampla este spre binele meu." 2 ore pe zi, continuu si in timpul liber creeaza-ti o fundatie pentru aceasta convingere formata din credinte prin care sa raspunzi la intrebarea : “De ce cred eu ca tot ce mi se intampla este spre binele meu?". Aceste credinte repeta-le pana le intelegi rolul lor si sa le legi cu realitatea.Daca ai nelamuriri, contacteaza-ma.

Nu ai nevoie de psihoterapeut…desi e la moda psihoterapeutul pt orice problema..solutionarea vine din tine! Desi, adesea cautam sprijin in exterior, doar noi insine suntem capabili de a lucra cu mintea noastra.gandeste-te ca esti un om puternic de fiecare data cand ceva iti intuneca gandurile
.

Si daca te ajuta, ma poti contacta.personal, nu imi plac sfaturile.dar vorbind liber despre probleme, te detensionezi psihic

Buna! Sfatul meu ar fi sa te adresezi din nou unui medic psihiatru , avand in vedere ca aceste simptome ale tale sunt destul de intense si te impiedica sa faci ceea ce-ti doresti. Nu stiu ce varsta ai, dar am inteles ca simptomele tale au un istoric si au aparut inca din copilarie, prin urmare ar fi trebuit inca de pe atunci sa primesti medicatia corespunzatoare si suportul psihologic necesar. Pentru TOC , ca de altfel pentru multe alte tulburari psihice, nu este suficienta doar medicatia sau doar psihoterapia. Trebuie sa le imbini pe amandoua pentru rezultate de lunga durata. De asemenea, s-ar putea ca TOC sa fie doar una din probleme, intrucat de obicei aceasta implica mai mult comportamente ritualizate, precum si ganduri obsesive. Starile de disconfort in public si spatii aglomerate se leaga mai mult de agorafobie. Asadar, incearca sa gasesti un medic care sa-ti inspire incredere si care sa te ajute sa iti redobandesti libertatea gandurilor si a corpului! Mult succes!