Mesaj:
Buna ziua,
Trec in clasa a 8 a si trec printr-o perioada dificila .Anxietatea si depresia sunt intalnite in viata mea datorita faptului ca nu prea am prieteni si ca la scoala pana acum cateva luni totul era in regula pana prin aprilie cand s-a intamplat un eveniment si cum suntem 12 fete in clasa toate s-au separat in grupuri iar eu ma intelegeam cu toate si cand mergeam undeva in afara scolii mereu ma invitau acum ajunsesem sa nu fiu invitata niciunde ba chiar de fata cu mine vorbeau despre unde mergeau fara sa ma invita pana intr-o vineri la o petrecere cand au fugit de mine in mall ca sa nu merg cu ele .Vara aceasta am inceput sa ma inteleg cu o fata din clasa dar ea probabil cand va incepe scoala va vorbii doar cu ele . Sau cand sa ziceam vreau sa merg cu una dintre fete la mall ma apuca un sentiment de groaza si o greata insuportabila .Nu stiu ce sa fac si cum sa trec peste asta.

mergi la consilierul scolar si sigur o sa te ajute sa te adaptezi mai bine situatiei

Poate ar trebui sa te detasezi de problema , prin a incepe sa mergi singura la plimbare sau cu prieteni din afara scolii . Daca vor vedea ca nu-ti pasa si esti chiar multumita asa , poate se vor razgandi in privinta ta . Sigur va aparea , la un moment dat , o prietena si pentru tine . Ai timp . Apoi , vorbeste cu parintii sau cu psihologul scolii . Poate ca te lasi prea afectata de aceste lucruri , nu uita ca esti la varsta faci din orice un capat de tara . Noroc !

Draga mea, de unde sti ca ai anxietate si depresie? Sau cineva din familie a fost dignosticat astfel? Daca nu, atunci problema ta este una de aderare la un grup care nu te doreste. Este o problema specifica varstei, dar faptul ca niste persoane nu te vor in grupul lor nu reprezinta o catastrofa. Adolescentii in general doresc relatii cu persoane de aceeasi varsta, pentru ca este perioada in care se doreste castigarea prestigiului in plan social. Iti sugerez sa faci un exercitiu de imaginatie, si sa-ti inchipui ca viata ta este un club in care se intra pe baza de invitatie pe care doar tu o dai. Gandeste-te bine cui dai invitatie in clubul tau. Ai de ales intre oameni superficiali carora nu le pasa decat daca esti in trend, si cei carora le pasa de tine cu adevarat, de sentimentele si preocuparile tale. Fii optimista si foarte atenta la alegerile pe care le faci in privinta prietenilor.Succes!

Imi pari a fi foarte matura pentru varsta ta, deci e normal sa nu aiba ce vorbi cu tine acele fete: sunt sub nivelul tau! Nu ai prietene? Fa-ti prieteni! Sa vezi ce-or sa inceapa sa roiasca fetele in jurul tau, cerandu-ti sa-ti influentezi un prieten sau altul, in favoarea lor!

Bună ziua vă rog să mă ajutati cu un sfat pentru mama mea care suferă de astm bronsic!in prezent face tratament cu seretide dar situatia s-a inrăutățit!ce ar putea să facă să i se amelioreze starea?

Dat fiind ca nu ati primit niciun raspuns pana acum, poate va ajuta niste raspunsuri mai vechi primite tot pe acest grup, la o intrebare despre diverse tipuri de tratamente pentru astm: https://terapeuti.ro/sfatul-medicului-terapeutului/sora-mea-tocmai-a-fost-diagnosticata-cu-astm-bronsic/

Mesaj:
Sunt insarcinata,am inceput sa fiu foarte nervoasa ma deranjeaza orice imi spun cei din jur,analizez orice vorba mi se spune si apoi incepe sa mi se faca rau mi se agita bebelusi ca am gemeni si ma simt rau am fost la control la doctorul meu si el a incercat sa imi spuna ca din punct de vedere medical sunt ok ca nu trebuie sa mai fiu nervoasa dar starile astea parca nu mai le pot controla ce sa fac ca nu mai pot dormi ma apuca tot felul de ganduri noaptea parca as bea redbull asa agitata ma simt si nu ma pot controla.va rog sa ma ajutati cu un sfat

dacă aş fi în locul dvs, aş evita RedBull sau cafeaua, la fel ca şi alcoolul. Puteţi menţiona şi ce include dieta dvs, aveţi surse de omega 3 şi vitamina E ? În rest, aţi mai folosit anticoncepţionale în ultimii ani ? Pentru că:”Excesul de cupru este de asemeni întâlnit frecvent la adulţi, în special femei. Din nou, estrogenul este un important factor contributiv, din cauza strânsei asocieri dintre cupru şi estrogen. Suplimentar creşterii normale a estrogenului în ciclul menstrual, estrogenul tinde să crească în al treilea trimestru de sarcină, contribuind astfel la depresia post-partum şi alte probleme psihologice la unele femei. În plus, femeile (şi fetele adolescente) care folosesc ‘pilula’ pentru contracepţie, cresc cantitatea de estrogen în sistem. Ceea ce este strâns corelat cu tendinţa de a experimenta depresia, tulburarea de panică, şi tulburarea obsesiv compulsivă.”

Citeşte mai mult: http://wp.me/p48646-3u6

poate va poate recomanda medicul Dvs un coleg psihiatru care sa va prescrie un tratament adecvat. Succes!

Daca analizele dvs. sunt in regula, mergeti de urgenta la psiholog.Este adevarat ca sarcina implica foarte multe transformari dar mi-e teama sa nu riscati sa va alegeti cu vreo tulburare emotionala. Aveti incredere. Nu implica tratament medicamentos, doar evaluare,psihoterapie sau consiliere dupa caz. Va sugerez sa mergeti impreuna cu partenerul dvs. Toate bune!

Poate fi o dereglare hormonala, dar problema poate fi mai adanca decat la prima vedere. Ganditi-va la cei ce va inconjoara si va intoxica cu idei de genul: “sarcina dubla e problematica din fire, e normal sa-ti fie rau, ar trebui sa te inteleaga si sa te suporte si el (ei)…” Sarcina dubla nu e neaparat cu probleme, nervii nu trebuie neaparat sa fie intinsi la maxim, comportamentul si programul nu ar trebui sa vi se altereze… Odata ce nasteti, stresul va fi mai mare, veti dormi si mai putin, veti fi slabita si un pic depresata. Trebuie sa va controlati de pe acum nervii, dieta, programul, pentru ca veti avea nevoie – in primul rand pentru minunile care se vor naste – sa fiti puternica, calma, vesela, inconjurata de oameni care vor dori sa va ajute. Puteti face aceasta schimbare prin ajutor de la medicul de familie, prin psihoterapie (sau alt fel de terapie), dar in primul rand prin vointa proprie si consecventa.

Mergeti la un psihoterapeut, pentru ca daca acum va simtiti asa, riscul de depresie postpartum creste (dupa nastere).

Mesaj:
Iubitul meu, cu care acum sunt de 2 ani, mi-a zis odata cand a venit vorba ca s-ar desparti de prietena lui daca ea ar fi violata sau daca ar fi deja casatorit, nu crede ca ar mai putea sa faca dragoste cu sotia lui dupa aceasta intamplare.Eu am incercat atunci sa nu ma mai gandesc la asta, evident m-a deranjat si stiam ca daca o sa ma gandesc o sa fiu suparata si relatia s-ar raci..si asta e ultimul lucru care il vreau. Dar a venit din nou in seara asta vorba, de fapt eu am adus vorba ca vroiam sa stiu daca si-a pastrat parerea. Din pacate, mi-a zis acelasi lucru, urmat de explicatia ca bineintelesc, zice asta gandind la rece si ca nu stie ce ar face daca chiar ar fi pus in situatia asta.Cand am inceput sa il intreb de ce, nu mi-a dat un raspuns clar, mi-a zis ca asa gandeste el, ca e mai ciudat dar asta e gandirea lui si sa o lasam balta discutia asta. Tu/Dumneavoastra ce parere ai/aveti despre acest fel de a gandi? Pe mine personal ma intristeaza foarte mult aceasta idee, chiar daca e putin probabil sa mi se intample,.dar gandul ca daca as pati asta si el s-ar desparti de mine cand eu as avea cea mai mare nevoie de el, ma face sa am indoieli.Nu despre faptul ca il iubesc sau nu, pt ca stiu ca da, ci despre faptul ca e sau nu baiatul potrivit pentru mine. Bineinteles. exista si varianta ca el sa gandesca altfel daca ar fii in situatie, dar nu am de unde sa stiu si nici el. Si, bineinteles, poate ca nu ar trebui sa ma gandesc atat la asta..

probabil ca nu poate tolera ca alt barbat sa ‘calce pe unde a calcat el’. Reactia poate sa fie una superficiala pe care sa si-o poata rezolva in timp, aceasta fiind posibil sa plece dintr-o tendinta posesiva, etc. Puteti sa incercati sa mai discutati despre acest subiect, ce te preocupa pe tine, care sunt defensele lui… pana la urma o sa rezolvati sub o forma sau alta aceasta problema. Succes!

pai uite asta inseamna un avertisment din partea lui cum ca tu ar trebui sa fii foarte vigilenta, si sa ai grija pe unde, cu cine si cand te duci undeva, si sa eviti locurile rau-famate si personajele dubioase. Eu cred ca acest lucru nu ar trebui sa te ingrijoreze pt. ca uneori noi barbatii , desi unele vorbe par categorice si obtuze, in spatele lor se afla anumite semnificatii.Acum ca te-am luminat, incearca sa-l intelegi, pentru ca el vrea sa ramana cu tine, si sa te protejeze. Desi nu a dat de inteles prea bine asta, el a vrut doar sa te sperie in speranta ca tu vei fi mai atenta.

mie nu mi se pare ok… imi suna ca si cum nevoia lui de a te poseda e mai mare decat capacitatea umana empatica elementara… e posibil sa gresesc si sa fie doar perceptia mea personala, dar iti inteleg foarte bine dilema… incearca sa ai o discutie mai profunda cu el despre asta, sa afli cum vede el lucrurile, ce ar insemna pentru el daca ti s-ar intampla tie asa ceva si daca refuza, explica-i ca este important pentru tine sa stii… restul relatiei cum este? cum se poarta cu tine? cat te iubeste? cat de afectuos este? cat de empatic? ce sistem de valori are? fara aceste raspunsuri (cel putin) nu cred ca ne putem da seama exact despre ce este vorba…

Hei, Mirka Balaci, voua femeilor va place sa idealizati totul, si sa aveti impresia ca totul e perfect indiferent de orice.Dar aici vorbim de realitatea cruda, unde totul e serios.Intr-adevar, iubesti o persoana foarte mult, dar oricine s-ar simti deranjat daca cea persoana i-ar fi ‘jecmanita’ intr-un fel.De aceea femeile trebuiie sa se preocupe cel mai mult de siguranta lor, si sa-i dea si pertenerului de inteles lucrul acesta.Pentru ca femeile sunt foarte predispuse unor asemenea situatii.Mai ganditi-va si voi inainte de a da un sfat.

pai stai putin, daca vorbim de viol vorbim de un agresor si o victima. end of story. nu vad unde e loc de ambiguitate. cum adica s-ar simti deranjat? poate s-ar simti indurerat pentru suferinta pe care o resimte persoana iubita, nu? cine zice ca femeile nu se preocupa suficient de siguranta lor? ce inseamna sa se preocupe de siguranta lor? si daca nu o fac asa cum gandesc unii ca “trebuie” sa o faca si-o merita? ce facem? dam vina pe victima? nu stiu daca am inteles corect ce vrei sa spui, daca nu am inteles poti sa ma contrazici.

Te-ai gandit ce-ar fi sa-i spui acelasi lucru, asa, doar sa vezi cum reactioneaza? Binenteles, asta doar daca nu-ti pui pielea la bataie. Daca a spus-o doar ca sa iti arate cat de mult conteaza pentru el sa-i apartii in totalitate, e posibil sa recunoasca asta. Daca a fost doar crud, o sa iti dai seama imediat. Si apoi poti sa il privesti in adevarata lui lumina.

Dincolo de gandirea mioritica de tipul “femeia este de vina” pentru orice, sa nu uitam ca violatorul este agresor- deci singurul care raspunde in fata legii pentru faptele lui. In fapt, femeia NU este vinovata, si asta este valabil indiferent de circumstantele in care s-a produs agresiunea.( imi asum riscul comentariilor misogine cu aceasta afirmatie). In cazul in care o femeie trece prin asa ceva, trauma fizica si psihica este suficient de serioasa pentru a necesita interventie terapeutica de specialitate. Ultimul lucru de care ar avea nevoie o victima este sa fie pedepsita si re-traumatizata de atitudinea unui partener care o respinge sau o paraseste din acest motiv. Ma intreb cum ramane cu “alaturi la bine si la rau” in cazul asta? Oricum, problema e numai ipotetica dar te felicit pentru faptul ca incerci sa-ti cunosti partenerul cat mai bine inainte de un angajament profund. Acum e doar un semn de intrebare, dar… daca vor aparea si altele… asculta-ti instinctul si nu ignora ceea ce simti tu, indiferent de ce argumente rationale pro sau contra vei primi. Mult succes!

oricum o intoarcem, reactia iubitului domnisoarei a avut o reactie defensiva. Este clar ceva atat de intolerabil incat a provocat o reactie irationala, atat fizic cat si afectiv.

In 2014 se violeaza femeia cuiva. Nu poti iesi la o plimbare linistita, ca trebuie sa fi cu ochii n patru ca nu cumva sa fi violata. Doamneeee unde traim? In Vestul Salbatic? Femeia violata ti poate fi fiica, mama, sora etc. sa mori nu alta.

Mesaj:
Buna ziua! Vreau sa incep prin a va spune ca sunt o adolescenta de 15 ani. Constientizez ca e varsta la care apar cele mai multe intrebari. Nu stiu in ce categorie sa o incadrez pe aceasta, cert e ca nu e tocmai comod. Sunt o fire inchisa in mine, care vede deseori doar partea goala a paharului, negativista.
Problema incepe asa: Am fost intr-o releatie timp de 2 ani, de la 12 ani, cu un baiat de 18 ani (atunci), ne era bine pana cand a inceput sa ma sileasca sa fac anumite lucruri pentru placerea sa fizica; nu-mi place sa ii fac pe cei din jurul meu sa sufere, de aceea am facut pentru el cat m-a lasat inima, dar si varsta. Comunicam,nu aveam nicio problema. Mai tarziu nu imi mai gaseam locul langa el si am inceput sa ma departez usor de el, evitand intodeauna sa spun direct ce se intampla, si anume ca inima mea nu mai isi are locul langa el. De ce? Din aceeasi cauza, nu vroiam sa-l fac sa sufere. Era gelos si acest lucru m-a inchis si mai mult in mine, a fost o perioada in care nimeni si nimic nu ma mai scotea din “lumea mea”. Mai tarziu, am dat peste altcineva, care a reusit sa ma faca sa fiu eu. Era fratele cumnatului meu. Ne impartaseam lucruri care numai noi le stiam, eram cei mai buni prieteni. Relatia noastra evolua de la zi la zi pana cand ne-am indragostit, era totul perfect, ma simteam in largul meu. Nu a durat mai mult de o luna si fostul meu prieten a revenit cu amenintarile din timpul relatiei mele cu el; atunci toata fericirea mea a disparul, baiatul care reusea sa ma faca fericita nu mi-a mai vorbit, iar eu am ramas mai deprimata ca inainte sa-l cunosc. Au trecut luni si “m-am aruncat” in bartele altuia, spre a gasi protectia cuiva, simteam nevoia sa vorbesc cu cineva care sa ma inteleaga cu adevarat. Ma intelegea si nu prea, dar era mai ok decat sa fiu singura, dupa un timp am aflat ca era varul celui care ma facuse atat de fericita, nu stiam ce sa mai fac. El stia ca eu l-am iubit pe varul lui atat de mult, nu stia insa ca in tot acest timp inca o faceam, in tacere. A trecut cu vederea si pana in prezent e langa mine, doar fizic; asa simt eu. Ma critica pentru orice cuvant, gest. Vreau sa mentionez ca si in aceasta relatie, primul meu prieten a inervenit. Oricum problema cu el a luat sfarsit. Ma macina in fiecare zi daca il pot aduce inapoi pe cel care m-a facut atat de fericit. Nu stiu cum sa reactionez si ce sa fac avand in vedere ca ei doi(actualul si “fericirea mea”) sunt atat de apropiati, sau au fost pana cand ambii au aflat faptul ca am avut relatii cu amandoi. Ma simt aiurea, el are prietena cu care se cearta des, au o relatie la distanta. As vrea sa intervin, sa-i spun ce simt,dar mi-e teama ca se va sfarsi urat din nou pentru mine. Nu vreau sa par o fata care e interesata de baieti, nu e asa, imi caut doar dragostea adevarata. Si nu,nu consider ca e prea devreme. Am nevoie de el mai mult ca niciodata; il iubesc. Nu vreau sa mai traiesc cu atatea sentimente in suflet, vreau sa le dau drumul, vreau sa ii pot zice tot ce simt, dar ma sfasie gandul ca el ar putea sa refuze a ma asculta. Mi-e teama. Nimeni nu stie lucrurile acestea. De cand nu mai pot comunica cu nimeni deschis m-am refugiat in carti, mi-am facut un jurnal in care imi notez tot ce simt; am crezut ca asa ma pot simti mai bine.
Sper sa dati importanta acestui mesaj. E dificila si destul de incurcata situatia in care ma aflu. Va rog sa ma ajutati si sa-mi spuneti ce as putea face.
Multumesc mult!

Apreciez faptul ca tot mai multe adolescente sunt preocupate de trairile lor si-si fac curaj sa scrie pe forumuri. Acesta este un prim pas in cresterea si devenirea lor. In ceea ce te priveste, ma gandesc ca poate ar fi bine sa te focusezi pe tine, sa te descoperi cine esti si ce vrei sa devii pe viitor, sa-ti gasesti fericirea in ceea ce construiesti pentru tine.

Mesaj:
Am 16 ani și mi-e greu să adorm dacă nu mă legăn
ce poate însemna asta?

poate inseamna ca ai nevoie sa regresezi pana la stadiul de bebe (cand erai leganat ca sa adormi). De cand ai aceasta nevoie? Exista un stres mare in viata ta in acest moment care sa te fi facut sa reactionezi asa?

Mergi la un psiholog impreuna cu un parinte si , in urma evaluarii , ti se va spune ce sa faci .

Nu e vorba de regresie, si nici de consult de specialitate.Ea pur si simplu asa s-a obisnuit, odata cu varsta o sa se dezobisnuiasca de obiceiul asta,Cunosc foarte multa lume cu anumite cusururi de genul acesta.

Probabil e modalitatea ta de a pierde contactul cu realitatea, inainte de a adormi. Cand totul e in miscare, defocalizat, parca ai lasa totul ca sa te refugiezi in somn, nu? Daca tu consideri ca poate insemna ceva rau, e bine sa realizezi ca e doar un obicei, pe care il poti inlocui cu un alt obicei, mai bun.

Mesaj:
Buna ziua! Sunt un baiat de 20 de ani si am o problema de care mi-e greu sa scap si nu mai stiu ce sa fac. De mai multi ani, sunt o fire inchisa, nu vorbesc prea mult cu familia, parintii imi reproseaza ca nu ma implic (uneori au dreptate) si ca nu discut cu ei problemele personale. Ei traiesc cu impresia ca discut cu persoane din cine stie ce anturaj si ma las influentat de acei indivizi. Ceea ce nu este cazul pentru ca, da, uneori discut cu prieteni mai superficial despre anumite probleme dar nu intru in detalii. Nu stiu daca e din cauza zodiei, (pesti) dar dintotdeauna mi-a fost greu sa merg sa le spun parintilor ceva ce am facut indiferent ca era de rau sau de bine. Dar in trecut am avut si o anumita retinere pentru ca se mai intampla des sa fac ceva gresiv si sa fiu apostrofat cu o palma, doua si mai multe. Parerea mea este ca toate aceste lucruri au inceput in cea mai mare parte din cauza tatalui. Cand eram mai mic se certa destul de des cu mama si erau certuri pe un ton foarte serios. Tata este si o fire mai, nu stiu cum sa spun, greu de abordat. Adica, de obicei daca faci o chestie si ii spui ca ai facut asa el iti reproseaza ca de ce nu ai facut pe dincolo. Pe de alta parte mai este si o fire tensionata si posesiva. Atitudine care cred ca mostenit-o si mama. Inteleg ca sunt parintii mei si ca trebuie sa stie unde sunt dar mi se pare prea exagerat. De fiecare data cand merg undeva, nu conteaza ca ies in fata blocului sau undeva aproape de casa trebuie sa ii anunt pentru ca altfel incep sa isi puna tot felul de probleme, unde sunt, ce fac, daca am patit ceva etc…
In ultima vreme am adoptat o “pozitie” pasiva in legatura cu tot ce inseamna viata mea, simt cu trece timpul pe langa mine fara sa fac nimic, idei despre viitor nu prea am, decat sa termin facultatea unde invat si sa caut, poate reusesc sa imi gasesc un loc de munca. In marea majoritate a zilelor, vin acasa, imi salut parintii si ma retrag la mine in camera unde ori stau pe calculator ori stau pe televizor sau pe telefon. Simt vizibil ca ma strang ca intr-un cocon si nu stiu ce sa fac. Imi puteti da un sfat, pentru ca nu stiu ce sa mai fac. Va rog frumos!

Esti intradevar un tip introvert dar asta nu inseamna ca esti mai putin destept decat altii.Nu stiu cat de importanta este zodia insa,la tine in familie exista niste bariere rigide . Poate datorita autoritatii tatalui tau autoritar ai devnit mai retras.In familiile unde exista doi parinti restrictivi acste bariere rigide sunt greu de spart. Doar interactiunea permanenta intre membrii familiei le pot transforma in mai flexibile. Daca disconfortul acesta se mentine pt. tine merita sa incerci o discutie cu un psihoterapeut de formare sistemica. Este necesar pt. reechilibrarea relatiilor si apropiarea emotionala.Daca mai doresti si alte informatii, iti stau la dispozitie.Imi cer scuze pt. ortografie.

Da. Pasivitatea ca si retragerea sunt mecanisme de aparare pe care oamenii le folosesc pentru a se proteja. Riscurile acestor mecanisme defesive, atunci cand sunt folosite, consta in a va pierde energia si in a mentine o pozitie de neputinta care va da impresia ca nu ajungeti niciunde. Asertivitatea ar fi o posibila alegere:)

Trebuie sa ai o discutie sincera si deschisa cu parintii tai, sa le spui ce te deranjeaza la ei sau la viata voastra de familie, sa le spui cum ai vrea sa fie pe viitor. Poate si ei , ca si tine, se simt inchisi intr-un glob de cristal , poate vor sa comunice dar nu stiu cum. Incearca sa faci tu primul pas, incearca sa-ti pastrezi calmul cand le vorbesti , mai ales tatalui, si spune ca tu vrei sa gasiti impreuna o cale de a comunica. Roaga-i sa aiba mai multa incredere in tine . Apoi, ar fi bine daca ai vorbi si cu un psiholog, pentru a te invata cum sa faci, momentan si un prieten este bun. Sfatul meu este sa incerci sa te apropii de parinti , comunicarea este totul.

Ai parinti care tin mult la tine, asta e evident, insa nu te tine nimeni cu forta acolo si asta e un lucru extraordinar! Poti sa-ti faci viata asa cum iti doresti incepand de maine! Nu trebuie sa astepti sa termini facultatea ca sa muncesti, iti spun din proprie experienta. Faptul ca esti conectat (prin job) la realitatea imediata, cu toate posibilitatile ei, te va ajuta sa te concentrezi mai mult si la facultate. Esti major si poti incepe sa te comporti ca un adult. Adultii isi asuma responsabilitatea, dar au si posibilitatea de a alege. Tu ce vei alege?

Mesaj:
Buna ziua! Ma aflu intr-o situatie de cumpana. Am 33 de ani, sunt casatorita de 7 ani dar in relatie de 15 ani, practic din perioada liceului. Avem 2 copii mici, din care unul de doar cateva luni. Recent am descoperit un adevar crud: de cel putin 2 ani (atat am putut verifica) sotul meu suna la servicii de “escorte”. La inceput a negat ca ar fi sunat dar ulterior, pus in fata dovezilor, a recunoscut dar a spus ca doar a sunat si nu s-a intalnit cu nici una dintre fetele respective. S-a jurat pe tot ce are mai sfant ca e asa. Are un stil extrem de convingator (cred ca aproape crede si el ce spune) incat aproape ma face pe mine sa ma simt vinovata ca il banuiesc. De-a lungul anilor am mai avut banuieli de infidelitate dar mereu am ales sa il cred pe el care spunea ca eu sunt “nebuna daca pot crede asa ceva”. Nu am avut niciodata timp sa cercetez in amanunt si cred ca am considerat ca e si el ca mine si isi respecta pactul de sinceritate pe care l-am facut la inceputul relatiei noastre: “orice ar fi ne spunem spunem si vedem de acolo ce facem”. Acum simt ca viata mea se prabuseste ca un castel din carti de joc. Nimic din ce am crezut nu mai pare real. Am incercat sa il cred si de data asta, insa imi este extrem de greu cand toti mei neuronii striga sa nu il cred. In plus, in ultima vreme, are si un comportament extrem de agresiv – verbal. Este foarte nervos si intotdeauna cand ceva nu merge bine da vina pe mine (sau pe copii, dar mai rar) – desi de cele mai multe ori nu am nici o vina pt situatiile respective (daca ii dovedesc asta cu argumente spune ca sunt “piaza rea”). De-a lungul relatiei noastre am avut suisuri si coborasuri dar relatia a fost in general buna (privita din perspectiva mea). Inca un aspect: sotul meu are ceva probleme cu adictiile (nu e nimic diagnosticat, asa cred eu) si anume: a fost mare dependent de nicotina – s-a lasat acum cateva luni dupa un program inspre care l-am indrumat eu; atunci cand bea alcool (destul de rar in ultimii ani) nu se poate stapani si bea pana nu mai poate – nu se poate opri niciodata la un pahar; cafea daca bea, nu se multumeste cu una pe zi, trebuie sa bea minim 3-4; in general, orice ii place sa faca, face in exces o perioada buna; ma gandesc poate si la o dependenta de sex, sau cel putin de pornografie. Tatal lui a fost alcoolic. Pe langa toate astea, cred ca eu sufar de un pic de depresie postpartum, accentuata de comportamentul lui. Stiu ca am o problema extrem de complexa si poate sunt naiva daca imi inchipui ca o pot rezolva si merge mai departe impreuna cu acest om. Singurul motiv pentru care sunt dispusa sa incerc sunt cei doi copii minunati pe care ii avem impreuna. Intrebarea mea este: exista sanse de vindecare prin terapie?? Cunoaste cineva vre-un caz de acest in care s-a mers mai departe (cu succes) ca o o familie. Ma refer la vindecare pentru el si pentru noi, ca si cuplu. Multumesc!

se pare, din ce descrieti, ca sotul are o personalitate predispusa adictiei (probabil mostenita de la tatal sau). Cazurile de reusita sunt strans legate de vointa si perseverenta persoanei in cauza… nu exista un leac universal pt adictiei. Totul este munca si o atitudine adecvata (la fel ca in orice in viata). Incercati sa il sustineti in continuare in a se ajuta singur, in primul rand, dar in acelasi timp aveti grija si de copiii Dvs. Succes!

Este necesar ca sotul dvs. sa considere ca are o problema si sa vrea sa o depaseasca. Sau sa tina suficient la relatia cu dvs.

imi pare rau ca treceti prin aceasta etapa, imi dau seama ca va este foarte greu. solutii exista cu siguranta; au existat cazuri similare sau chiar mult mai dificile in terapie; ce trebuie sa stiti este ca orice relatie are doua capete, doua cauze intotdeauna (chiar daca proportiile sunt total diferite) si de aceea, nu puteti schimba contributia lui decat daca el doreste acest lucru (impreuna cu dvs sau/si la terapie); ceea ce puteti face in schimb este sa mergeti dvs la terapie pentru a va regasi resursele de a face fata si a depasi aceasta situatie asa cum este mai bine pt dvs, cu sau fara el. inteleg ca este mai dificil avand copiii la mijloc dar tot un terapeut va poate ajuta sa intelegeti ca nu este ok sa-i investiti cu rolul de liant al cuplului, ca un barbat poate fi tata si fara sa fie sotul mamei, asta desigur daca relatia nu mai poate fi reparata din motive ce tin strict de relatia dintre voi doi.

Va trebuie terapie la amandoi , separat sau de cuplu . Exista rezolvare. Cu increderea e mai greu.

Draga mamica, va doriti a fi un salvator. In cazul adictiilor, lucrurile nu functioneaza asa. Istoricul sotului nu il ajuta sa scape de aceasta problema de pe o zi pe alta. E vorba de o perioada indelungata, care va fi foarte grea. Pe de alta parte, eu nu il vad dorind sa scape de aceste adictii, ci doar sa inlocuiasca una cu alta, deci va fi cu atat mai greu. Puneti-va pe dvs pe primul loc. Pe dvs si copiii dvs. Pana la urma, e atat de important care ii e ultima dependenta? Important e ca vedeti lucrurile foarte clar si ar trebui sa actionati la fel de clar. Problema este extrem de complexa si nu trebuie sa actionati la suparare sau din pripa. E nevoie de consiliere de lunga durata, in primul rand a dvs, ca sa stiti cu adevarat cu cine si ce va luptati, apoi a dansului, si asta fara sa va puneti vreo secunda in pericol. Amandoi aveti nevoie de ajutor.

Problema este la el si este una care nu poate fi rezolvata fara ajutor profesional. A inlocuit o adictie cu alta, cand avem de-a face cu un organism dependent, e nevoie de multa munca si ajutor specializat daca persoana in cauza doreste sa se vindece, daca nu, va continua mereu sa tot inlocuiasca o adictie cu alta. Acum, important este ceea ca va doriti dv pt sine si copiii dv. Daca va doriti sa rezolvati problemele si sa mergeti mai departe impreuna, atunci e nevoie de multa rabdare, intelegere insa mai intai de toate, este nevoie ca sotul sa constientizeze, sa accepte ca are o problema si sa doreasca sa faca ceva in acest sens. Daca el nu doreste si nu actioneaza in acest sens, dv nu puteti face prea multe, din pacate. Poate reusiti sa-l convingeti de realitate si de faptul ca are nevoie de ajutor si atunci incepeti impreuna un demers in acest sens.