Mesaj:
buna ziua
as incepe prin a spune ca sunt casatorita de 10 ani si ma cunosc cu sotul meu de 17 ani
dupa 10 ani de casnicie am fost inselata de catre el cu o alta femeie
toata viata am crezut ca nu e normal ca un barbat care zice ca isi iubeste sotia poate sa o insele
acum sunt intr-o stare confuza ,incerc sa inteleg cum a putut sa se culce cu o femeie dar el sustine ca ma iubeste
incerc sa gasesc explicatia la intrebarea,cum a putut sa o sarute sa o mangaie dar ma iubea pe mine ,unde am fost eu in mintea lui in momentul acela?este posibil sa te rupi asa de realitate si sa nu mai gandesti si sa realizezi dupa finalizarea contactului sexual ce ai facut de fapt ,nu inteleg
cred ca incerc sa ma mint singura ca ma iubeste

nu este exclus sa spuna adevarul. Barbatii au un impuls de a ‘poleniza’ mai multe ‘flori’ foarte puternic, care nu este stapanit de toti, din pacate. Incercati sa mergeti impreuna la un terapeut de cuplu, poate va poate ajuta in acest impas. Succes!

Nu este imposibil sa iubesti o persoana si sa te atraga sexual o alta. Nu cred ca s-a rupt de realitate ci mai degraba de relatia cu dvs., cel putin temporar.

Poate persoana respectiva a avut initiativa, se mai intampla si asa.

Vina ai si tu si el. Ceva s a rupt acolo, ceva ii lipseste. Stati de vorba.

De ce te lupti cu intrebarile si suferi? Preiei toata durerea si jena pe care el ar trebui sa le simta! Eu te-as sfatui sa faci urmatorul lucru: elibereaza-te de aceasta suferinta si schimba-ti radical atitudinea. Te-ai gandit ce-ar fi sa-i spui ca il intelegi pe deplin, pentru ca si tie ti se poate intampla la fel, si e omeneste sa va intelegeti reciproc in asemenea momente? Atunci vei vedea daca e relaxat sau daca a inceput sa tremure camasa pe el. Nu te avanta in astfel de discutii daca ai cea mai mica teama ca ar putea deveni violent. Exista si alte alternative, dar toate implica sa te desprinzi emotional de incident(e), iar asta se face prin terapie (EFT in principal) sau spovedanie si consiliere. Tarie si intelepciune!

Nu te minti chiar de tot, este posibil sa te iubeasca (inca)! Biologia masculina nu asociaza de fiecare data placerea sexuala cu iubirea,(chiar daca gandirea feminina in general nu le separa) si asta explica motivul pentru care un barbat poate face sex cu o alta femeie in timp ce isi iubeste sotia. Poate daca ai inlocui fantasmele de genul “cum poate sa o mangaie si sa o sarute” cu intrebari realiste si practice de genul : “ce a gasit in alta parte diferit?” sau “ce l-a atras acolo?”, “ce nevoi nesatisfacute avea inainte sa se intample asta?”, ai gasi niste idei creative cu care sa-l re-castigi. O discutie sincera intre voi pe aceste teme ar fi de ajutor. La fel si terapia de cuplu. Numai bine!

Mesaj:
buna ziua
as incepe prin a spune ca sunt casatorita de 10 ani si ma cunosc cu sotul meu de 17 ani
dupa 10 ani de casnicie am fost inselata de catre el cu o alta femeie
toata viata am crezut ca nu e normal ca un barbat care zice ca isi iubeste sotia poate sa o insele
acum sunt intr-o stare confuza ,incerc sa inteleg cum a putut sa se culce cu o femeie dar el sustine ca ma iubeste
incerc sa gasesc explicatia la intrebarea,cum a putut sa o sarute sa o mangaie dar ma iubea pe mine ,unde am fost eu in mintea lui in momentul acela?este posibil sa te rupi asa de realitate si sa nu mai gandesti si sa realizezi dupa finalizarea contactului sexual ce ai facut de fapt ,nu inteleg
cred ca incerc sa ma mint singura ca ma iubeste

Cred ca ar fi bine sa vorbiti cu sotul dvs. despre ce l-a determinat sa va insele si, mai ales, despre ce puteti face sa aveti o relatie suficient de satisfăcătoare pentru amandoi. Atunci când cineva din cuplu intra intr-o alta relatie, e semn ca are nevoi nesatisfacute fie de partener, fie de calitatea relatiei.

Mesaj:
Buna ziua! Ma aflu intr-o situatie de cumpana. Am 33 de ani, sunt casatorita de 7 ani dar in relatie de 15 ani, practic din perioada liceului. Avem 2 copii mici, din care unul de doar cateva luni. Recent am descoperit un adevar crud: de cel putin 2 ani (atat am putut verifica) sotul meu suna la servicii de "escorte". La inceput a negat ca ar fi sunat dar ulterior, pus in fata dovezilor, a recunoscut dar a spus ca doar a sunat si nu s-a intalnit cu nici una dintre fetele respective. S-a jurat pe tot ce are mai sfant ca e asa. Are un stil extrem de convingator (cred ca aproape crede si el ce spune) incat aproape ma face pe mine sa ma simt vinovata ca il banuiesc. De-a lungul anilor am mai avut banuieli de infidelitate dar mereu am ales sa il cred pe el care spunea ca eu sunt "nebuna daca pot crede asa ceva". Nu am avut niciodata timp sa cercetez in amanunt si cred ca am considerat ca e si el ca mine si isi respecta pactul de sinceritate pe care l-am facut la inceputul relatiei noastre: "orice ar fi ne spunem spunem si vedem de acolo ce facem". Acum simt ca viata mea se prabuseste ca un castel din carti de joc. Nimic din ce am crezut nu mai pare real. Am incercat sa il cred si de data asta, insa imi este extrem de greu cand toti mei neuronii striga sa nu il cred. In plus, in ultima vreme, are si un comportament extrem de agresiv – verbal. Este foarte nervos si intotdeauna cand ceva nu merge bine da vina pe mine (sau pe copii, dar mai rar) – desi de cele mai multe ori nu am nici o vina pt situatiile respective (daca ii dovedesc asta cu argumente spune ca sunt "piaza rea"). De-a lungul relatiei noastre am avut suisuri si coborasuri dar relatia a fost in general buna (privita din perspectiva mea). Inca un aspect: sotul meu are ceva probleme cu adictiile (nu e nimic diagnosticat, asa cred eu) si anume: a fost mare dependent de nicotina – s-a lasat acum cateva luni dupa un program inspre care l-am indrumat eu; atunci cand bea alcool (destul de rar in ultimii ani) nu se poate stapani si bea pana nu mai poate – nu se poate opri niciodata la un pahar; cafea daca bea, nu se multumeste cu una pe zi, trebuie sa bea minim 3-4; in general, orice ii place sa faca, face in exces o perioada buna; ma gandesc poate si la o dependenta de sex, sau cel putin de pornografie. Tatal lui a fost alcoolic. Pe langa toate astea, cred ca eu sufar de un pic de depresie postpartum, accentuata de comportamentul lui. Stiu ca am o problema extrem de complexa si poate sunt naiva daca imi inchipui ca o pot rezolva si merge mai departe impreuna cu acest om. Singurul motiv pentru care sunt dispusa sa incerc sunt cei doi copii minunati pe care ii avem impreuna. Intrebarea mea este: exista sanse de vindecare prin terapie?? Cunoaste cineva vre-un caz de acest in care s-a mers mai departe (cu succes) ca o o familie. Ma refer la vindecare pentru el si pentru noi, ca si cuplu. Multumesc!

Mesaj:
Ma numesc Iuliana si implinesc 16 ani in octombrie. Nu ma inteleg deloc cu parintii mei .La scoala invat bine . Am luat mentiunea 1 si sunt la liceu (trec in clasa a 10a ) . Am avut media peste 9. Am nevoie de un sfat . Poate sunt eu de vina nu stiu. Nu ma lasa sa fac nimic. Daca ies sa ma plimb cu 2 prietene mai mult de 2 ore nu ma lasa. Mama mea nu e de acord cu anumiti prieteni ai mei si nu ma lasa sa stau cu ei. Am si eu nevoie de libertate , nu pot sa stau toata ziua in casa Sa stau si eu ca ceilalti pana la 22-23 nici nu mai zic! Mama mea nici macar nu stie ca mi-a venit menstruatia pentru ca nu am avut curaj sa ii spun…. Cu ei nu pot vorbi niciodata deschis am mult mai multa incredere in prieteni decat in parintii mei : Prietena mea cea mai buna m-a rugat sa merg cu ea si fratele ei la mare . Nici macar nu le-am spus parintilor pentru ca stiam ca nu o sa ma lase! Vreau sa pot vorbi cu ei despre orice sa nu imi fie rusine de ei! Ei ma considera ca nu sunt buna de nimic . Ieri de exemplu m-am certat cu tata din cauza fratelui meu mai mic care da vina pe mine in orice face el . Si a inceput sa ma injure. Eu am plecat la bunicii mei Apoi tata m-a sunat si mi-a zis ca fratele meu cu cine sta si i-am spus ca "ce ma intereseaza? cand nu eram buna de nimic cu cine statea?" Mentionez ca eu stau mai mereu cu el , eu il duc la gradinita pentru ca ai mei sunt la servici. Aseaara mi-a zis ca nici "sarea nu mi-o scot" M-a ranit ffoarte mult , am plans toata noaptea , iar acum imi e rau . Ajutati-ma! Am nevoie de un sfat ! Ce sa fac?

ar fi o idee sa incerci sa te aliezi cu bunicii daca nu te poti intelege cu parintii. Este foarte greu ca cineva din afara familiei sa poata intra cu succes si sa va ajute la rezolvarea conflictelor (mai ales daca nu se doreste asta). Succes!

Buna Iuliana, apreciez ca ai putut sa iti spui problema aici pe un forum, prin ceea ce treci tu trec multi adolescenti, mi-ar placea sa iti pot da un sfat care sa-te ajute, doar ca problema nu esti tu sunt parintii tai. Orice ar fi nu renunta la visele tale! Resursele tale interioare adica puterea, istetimea, sunt valoroase ele te vor ajuta sa treci peste aceasta perioada!Multa bafta!

Parintii tai sunt tributari parintilor lor care i-au crescut si educat, deci ei transmit mai departe ce au primit! Nu vor decat sa te protejeze in felul in care si ei probabil au primit aceleasi ironii sau corectii!!! Este foarte bine ca te ocupi de scoala si inveti bine, continua pe linia asta pentru ca este in folosul tau. Nu cauta sprijin in afara familiei tale, pentru ca ei nu sunt implicati in crestera si resonsabilitatea pentru tine, dar poti de exemplu sa-ti gasesti un "prieten" in jurnalul tau unde sa scrii tot ce te deranjeaza si apoi, dupa un timp sa recitesti ce ai scris. Daca stii sa-ti surprinzi mama sau tatal cu un mic dejun de exemplu pregatit de tine la un sfarsit de saptamana, poate aduci in discutie ce anume te deranjeaza legat de comportamentul lor si cum te fac pe tine sa te simti. Eu cred ca vei gasi intelegere pentru ca ei sunt parintii tai si scopul lor in viata nu este sa te faca sa suferi.

inteleg foarte bine prin ce treci pentru ca si eu am avut o situatie similara la varsta ta (si uneori le mai scapa si acum); ce pot sa-ti spun din experienta mea persoana e ca am luptat foarte mult pentru aceasta libertate pe toate caile si pasnice si cu frumosul si cu nervi si cum am putut iar intr-un final s-au relaxat; am prieteni care pur si simplu si-au vazut de viata lor, au facut ce au simtit si parintii n-au avut incotro decat sa accepte independenta si libertatea copiilor lor. unii sunt mai maleabili, altii mai dificili dar cred ca e important sa nu uiti de tine si sa-ti protejezi granitele, sinele, alegerile si libertatea si sa intelegi si mai ales sa-i faci pe ei sa inteleaga ca asta nu inseamna in niciun caz ca nu ii iubesti/ respecti/ apreciezi pe ei pentru ceea ce sunt si ceea ce fac pentru tine; sunt lucruri total diferite dar la fel de importante. le inteleg si reactia lor foarte bine dar vine un moment cand binele intentionat nu mai este totuna cu binele real al cuiva.

Deja stii ce sa faci, draga mea: tine cu tine, apara-te, sustine-te, iubeste-te! Mai ai putin pana la majorat, cand iti poti face viata cum iti doresti. Deocamdata, faci tot ce poti mai bine pentru tine, iar in ce-i priveste pe ceilalti, ai grija ca – cu tact si calm – sa-i faci sa inteleaga ca daca vor ajutor, le ceri si tu ceva in schimb: intelegere, apropiere, respect, recunoastere, mai multa libertate. Pentru tine, iti recomand sa te apropii si tu mai mult de parinti, sa ii implici in viata ta, si sa faci primul pas catre o relatie mai buna.

Mesaj:
Buna ziua , am 24 de ani . Am trecut prin schimbari serioase . Mama mea care sufera de schizofrenie refuza sa-si mai ia tratamentul dupa moartea tatalui . Eu traiesc pe cont propriu de la 18 ani . Deabea asteptasem sa plec de langa ai mei , deoarece simteam ca traiesc intr-o casa de nebuni . Traitul pe cont propriu a mers perfecr pana acum un an cand am foat anuntat ca tatalmeu a murit . Eu , personal nu tineam prea mult la tatl meu deoarece era foarte violent cu mine cand eram mic , insa totusi mi a parut rau . In schimb mama a suferit enorm … Si sufera si acum ! Eu nu ma pot intoarce acasa sa stau sa am grija de ea , insa am constiinta foarte murdara . Iar in timp … Am inceput si eu sa sufar cand mi-am vazut mama in plin delir … Am inceput cu o tristete si o dezamagire normala … Dar apoi a continuat cu atacuri de panica , dureri extreme de cap , insomnie i diverse dureri in piept , care nu ma lasa sa eespir timp de vreo 4-5 min (durerea apare brusc , si nu in urma unui efort) … Tarea mea de sanatate devine din ce in ce mai mizerabila . Am incercat diverse solutii , apoi am apelat la suicid etc … Eu sunt student la psihologie , insa nu m-am putut auto vindeca . Iar bani pentru psiholog nu am . Lucrez pe timpul verii si primesc bani din cand in cand pentru diverse servicii (de la tuns iarba pana la plimbat caini) … Asa ca vreau sa intreb cat de normale sunt aceste dureri pe care le am !? Sa fie simtome somatice ? Sau am probleme cu imima ? Precizez ca acele dureri sunt insuportabile atunciv cand incerc sa respir sau vorbes si ca apar atunci cand nu fac nimic …

mergi la un consult psihiatric si informeaza-te ‘pe viu’, mai ales ca este foarte probabil sa ai nevoie de un tratament medicamentos. Succes!

De la a fi student la psihologie pina la a fi psihoterapeut, este o distanta lunga.In cazul tau, autovindecare este aproape sau chiar imposibila. Ia legatura urgent cu un psihoterapeut.
Nu este exclus sa fie nevoie chiar de un psihiatru.

Incearca sa nu-ti abandonezi mama pentru ca nu este responsabila. Mergeti impreuna la psihiatru, atat pentru ea cat si pentru tine. O parte din simptomele tale sunt intr-adevar somatizari legate de vinovatia fata de situatia din familia ta.

Mama ta este diagnosticata si are nevoie de tratament (chiar daca va fi nevoie de o internare pentru asta) Tu, in schimb, nu o ajuti cu nimic daca te imbolnavesti si tu. Faptul ca nu te poti intoarce acasa ca sa o ingrijesti este de inteles, se numeste instinct de conservare. Nu consider ca asta ar insemna ca o abandonezi sau ca esti un fiu nerecunoscator. Nu ai de ce sa ai constiinta murdara. E normal sa ai grija de tine, mai ales ca esti singur si te descurci cum poti. Legat de intrebarea ta, raspunsul meu este ca ai o intuitie buna, pot fi dureri psihosomatice (legate de vinovatia care cere o pedeapsa), dar pot fi si alte probleme medicale, care ar necesita un consult general.Ai grija de tine, si cere ajutor pentru mama. Rudelor ei, medicului de familie, chiar serviciilor sociale daca este nevoie. Curaj!

Daca esti student la psihologie, atunci ai acces la servicii psihoterapeutice mult mai usor. De exemplu, poti apela la un profesor care practica psihoterapia sau la un supervizor. In schimb, ii poti propune, in locul onorariului alte servicii (de exemplu il poti ajuta cu traduceri sau cu alte lucruri pe care ti le poate cere). Pentru autovindecare trebuie sa ai in spate cativa ani de dezvoltare personala si autocunoastere, pe care ii vei parcurge dupa terminarea facultatii si inscrierea la studii postuniversitare si formari continue. Si chiar si asa, uneori e nevoie de colegi la care sa apelezi, la fel cum si stomatologilor li se cariaza cate un dinte si apeleaza la colegi. Cred ca ai nevoie de putin curaj sa abordezi un profesor si sa-i propui ca plata serviciile tale. Dupa ce iti vei simti constiinta mai curata, o vei putea ajuta mult mai usor pe mama ta. Dar inactiunea iti va murdari si mai mult constiinta. Probabil ca durerile si atacurile de panica sunt tocmai aceste murdarii autopercepute pe care vrei sa le dai afara; dar ele ies pe unde pot, pentru ca nu le stii directiona singur. Iata de ce actiunea e mai buna decat inactiunea.

Simti toate acestea pentru ca preiei suferinta mamei tale. Daca nu ai bani de terapie, mergi la preot si usureaza-ti sufletul de greutatea care il apasa. Toate simptomele tipa: CERE AJUTOR! Intra pe net si citeste despre EFT (terapia de eliberare emotionala). Pentru materiale video, iti recomand sa-l urmaresti pe Nick Ortner. Poti sa te reechilibrezi singur, dar numai daca intelegi sa ai grija in primul si in primul rand DE TINE.

soluţiile care ar putea să o ajute pe mama ta, te-ar putea ajuta şi pe tine. Trebuie să înceapă terapie reală, iată doar un caz excepţional http://wp.me/p48646-sJ Dar trebuie să faci tot posibilul să scoţi cât mai mult din ce ai. Uite şi alte interviuri importante, au traducere în 2 limbi http://wp.me/p48646-8p

Mesaj:
Buna ziua , am 24 de ani . Am trecut prin schimbari serioase . Mama mea care sufera de schizofrenie refuza sa-si mai ia tratamentul dupa moartea tatalui . Eu traiesc pe cont propriu de la 18 ani . Deabea asteptasem sa plec de langa ai mei , deoarece simteam ca traiesc intr-o casa de nebuni . Traitul pe cont propriu a mers perfecr pana acum un an cand am foat anuntat ca tatalmeu a murit . Eu , personal nu tineam prea mult la tatl meu deoarece era foarte violent cu mine cand eram mic , insa totusi mi a parut rau . In schimb mama a suferit enorm … Si sufera si acum ! Eu nu ma pot intoarce acasa sa stau sa am grija de ea , insa am constiinta foarte murdara . Iar in timp … Am inceput si eu sa sufar cand mi-am vazut mama in plin delir … Am inceput cu o tristete si o dezamagire normala … Dar apoi a continuat cu atacuri de panica , dureri extreme de cap , insomnie i diverse dureri in piept , care nu ma lasa sa eespir timp de vreo 4-5 min (durerea apare brusc , si nu in urmaunui efort) … Tarea mea de sanatate devine din ce in ce mai mizerabila . Am incercat diverse solutii , apoi am apelat la suicid etc … Eu sunt student la psihologie , insa nu m-am putut auto vindeca . Iar bani pentru psiholog nu am . Lucrez pe timpul verii si primesc bani din cand in cand pentru diverse servicii (de la tuns iarba pana la plimbat caini) … Asa ca vreau sa intreb cat de normale sunt aceste dureri pe care le am !? Sa fie simtome somatice ? Sau am probleme cu imima ? Precizez ca acele dureri sunt insuportabile atunciv cand incerc sa respir sau vorbes si ca apar atunci cand nu fac nimic …

Buna! Mergi la medicul de familie pentru un consult medical sau pentru trimitere la medic specialist ca sa afli daca aceste simptome au o cauza organica. Daca elimini aceasta ipoteza consulta un psihoterapeut pentru ca doar niste discutii pe net nu te pot ajuta. Cere sprijinul rudelor si prietenilor pentru a depasi aceasta perioada.

Mesaj:
Buna ziua,
Problema o au parintii mei, deoarece sunt pe cale sa divorteze. Doar mama isi doreste acest lucru, deoarece spune despre tata ca nu a fost niciodata familist, a inceput sa bea din ce in ce mai des, o jigneste si o ameninta la betie, si-a pierdut si locul de munca de curand din cauza alcoolului, au 26 de ani de casnicie si 2 fete, pe mine de 24 de ani si pe sora mea de 18 ani. Mama nu vrea sa apeleze la un specialist, vrea sa fie "libera" , marturiseste ca nu il mai iubeste pe tata. Nici nu poate uita faptul ca a aflat ca a fost inselata cu o alta femeie. Tata nu vrea sa divorteze deoarece spune ca se va ruina totul, va ajunge rau, posibil se va autodistruge,ii e teama de singuratate si plus ca vor rade rudele. Ce sa ma fac cu parintii mei? I-am promis lui tata ca le voi aduce un psiholog acasa din moment ce mama nu vrea sa mearga la un cabinet. El este dispus sa consulte si un preot, dar mama nu vrea sa mai "lupte" pt a-si salva mariajul.
Va multumesc anticipat!

Ma intreb cum poate fi problematic faptul ca mama dvs. doreste sa fie fericita si de ce sa accepte jigniri si amenintari cand poate alege sa nu.

Puteti discuta, din nou, cu mama dvoastra despre posibilitatea apelarii la un psiholog – incluzand in aceasta discutie si pe tatal dvoastra, care isi poate lua un angajament activ pentru schimbare, rezolvarea dependentei de alcool, etc. Sau ii puteti sugera tatalui dvoastra sa apeleze el insusi la un psiholog care sa il ajute sa isi rezolve problemele personale. Astfel, poate arata mamei ca isi asuma activ o responsabilitate pentru imbunatatirea relatiei…Puteti apela la variantele de mai sus, dar, in acelasi timp, daca mama dvoastra doreste sa iasa din aceasta relatie in care nu se mai simte implinita/fericita, ar fi de prefeferat sa ii respectati aceasta alegere…Fiecare dintre noi are o responsabilitate fata de propria persoana, fata de propriile dorinte si nevoi, inainte de a raspunde dorintelor si nevoilor celorlalti din viata noastra.

Problema parintilor vostrii este veche si probabil eforturile voastre de pana acum nu au prea dat roade in a le face viata mai usoara si in consecinta nici a voastra. Voi sunteti doua fete tinere, cu un viitor in fata si cred ca pe picioarele voastre. Poate ca ar fi bine sa-i lasati pe ei sa ia deciziile care-i privesc legate de viata lor si voi sa va focusati pe vietile voastre. Respectati-le alegerile ca sa va respecte si ei alegerile voastre!

suntem datori sa incercam dar a ne obliga sa stam intr-o relatie toxica, fara un final pozitiv, nu are cum sa fie bine. Incearcati tot ce se poate, dar daca nu se vrea, atunci corect este sa respectati decizia mamei. Succes!

Se vede treaba ca ti-ai luat rolul de "parinte al parintilor tai" foarte in serios. "I-am promis tatei ca ii voi aduce un psiholog acasa pentru ca mama vrea sa fie libera" este o afirmatie care ilustreaza foarte bine acest fapt. Cu riscul de a te dezamagi, e nevoie sa-ti reamintesc ca: 1) Parintii tai sunt adulti, responsabili pentru deciziile lor 2) Si tu esti adult, poti intelege deciziile altor adulti; 3) Mama ta a suportat o casnicie nefericita, si un barbat infidel si oarecum dependent timp de 26 de ani de dragul vostru, asteptand probabil ca sa ajungeti voi adulti; 4) Acum isi doreste sa fie libera sa se bucure de viata asa cum vrea ea, si are dreptul asta; 5) Si tatal tau e adult si responsabil pentru viata lui, decizia de a se autodistruge ii apartine in totalitate, desi mai exista si alte solutii, inclusiv psihoterapie pentru el; 6) Psihologul nu este "super-nanny" care sa vina acasa si sa aduca un membru al cuplului "pe calea cea dreapta", ca si cum ar repara masina de spalat ; 7) Faptul ca vor rade rudele e ultimul motiv pentru care cineva ar dori sa ramana intr-o casnicie nefericita si 8) O casnicie se poate reface numai daca amandoi partenerii isi doresc asta si sunt dispusi sa lupte. Preotul poate sa se roage pentru voi, dar nu trebuie uitat ca "D-zeu da, dar nu baga in traista" Acestea fiind zise… nu cred ca Tu ai putea sa faci ceva in legatura cu problema data. Cel mult, ai putea sa incerci sa intelegi ce se intampla, in mod realist, obiectiv si neutru. La urma urmei, tu ai in continuare doi parinti pe care ii iubesti si te iubesc la randul lor, chiar daca ei decid sa-si duca viata separat.

colega de mai sus a cam explicat foarte bine tot ce era de explicat… as mai vrea sa adaug doar ca terapia nu exista decat in momentul in care cineva se duce la psiholog si ii cere ajutorul, in felul asta luandu-si angajamentul pentru propria sa vindecare, nu exista terapie cu forta. incearca sa-i vezi pe parintii tai ca pe niste adulti si sa ai incredere in ei ca sunt suficient de capabili sa se descurce singuri, sustinerea si empatia sunt perfect ok dar incercarea de a-i salva poate aduce dezechilibre psihologice serioase atat pentru tine cat si pentru ei.

Sfatul meu este să-l duci pe tatăl tău la un pshho-hipno-terapeut care-l poate ajuta să renunţe la alcool. De asemenea mama ta ar trebui să se supună unei şedinţe de hipnoză şi să caute un grup de trei preoţi care să facă moliftele sf. Vasile cel Mare pt familie la voi acasă. Dumnezeu lucrează prin oameni chiar dacă nu bagă în traistă. Faptul că el a devenit infidel şi alcoolic poate da de gândit cu trimitere la magie neagră.

Sfatul meu este să-l duci pe tatăl tău la un pshho-hipno-terapeut care-l poate ajuta să renunţe la alcool. De asemenea mama ta ar trebui să se supună unei şedinţe de hipnoză şi să caute un grup de trei preoţi care să facă moliftele sf. Vasile cel Mare pt familie la voi acasă. Dumnezeu lucrează prin oameni chiar dacă nu bagă în traistă. Faptul că el a devenit infidel şi alcoolic poate da de gândit cu trimitere la magie neagră.

Si eu sunt exact de parerea colegei mele Oana; in alta ordine de idei, este firesc pentru copii sa-si doreasca sa-si vada parintii impreuna. Insa ar fi util pentru tine sa deosebesti intre dorinta si regula. Daca tu, in discursul tau interior, faci o regula din a-ti vedea parintii impreuna, atunci este posibil sa suferi chiar mai mult decat ei, in cazul in care aceasta "regula" nu va fi respectata de catre parinti, destin sau de catre insusi Dumnezeu. Daca intelegi aceasta diferenta intre dorinta si regula, poate ca ar fi util sa i-o explici si tatalui tau. Poate ca in acest fel il vei putea ajuta sa accepte mai usor situatia. In ce te priveste pe tine, n-am inteles foarte bine ce ti-ar placea mai mult: sa-ti vezi parintii impreuna si tensionati sau sa-ti vezi parintii separati si linistiti? Pentru ca aceasta separare care crezi ca te ameninta pe tine, nu exclude prezenta ambilor in viata ta. Ei vor continua sa fie aceasi parinti pentru tine.

Tatal tau e dispus sa consulte si un preot, dar de schimbat efectiv nu prea pare, pentru ca – daca ar dori – ar putea-o face ACUM, inainte sa vina terapeutul sau preotul. Oricat vei dori tu sa schimbi pe cineva, nu vei reusi daca nu e si persoana dispusa sa se schimbe, si nu doar dispusa, ci sa aiba o dorinta arzatoare de a se schimba. Sunt mai multe feluri de oameni: victimele eterne si salvatorii vesnici. Cei din urma nu au succes, pentru ca dorinta de schimbare porneste de la ei, nu de la cei care ar trebui sa-si doreasca sa se schimbe. In consecinta, te rog sa incerci sa te eliberezi de aceasta povara pe care singura (sau nu) ti-ai asumat-o, pentru ca adultii de aceea sunt adulti: ca sa decida singuri si sa-si asume deciziile.

Orice adictie ascunde un gol sufletesc neumplut, deci are dreptate mama cand spune ca nu-l mai iubeste. Argumentele tatalui sunt adevarate in ce-l priveste, deoarece probabil nu stie sa aiba grija de el si cu atat mai putin de altii. In ce priveste celelalte argumente sunt pur rationale, insa aici este vorba de o relatie de suflet ce nu mai functioneaza. Aseza-te pe un scaun, inchide ochii si imagineaza-te ducand viata mamei tale si avand "multumirile" ei sufletesti rezultate din asta. Imagineaza-ti aceste trairi cumulate de-a lungul timpului. Ai mai fi de acord cu situatia ? Tatal ori merge "aici si acum" la alcoolici anonimi pentru a beneficia de suportul psiologic oferit de cei ce sunt in aceiasi situatie, ori nu prea are sanse. Cu preoti poti incerca insa Dumnezeu iti da dar nu-ti baga in traista. Uneori o constelatie familiala poate corecta energiile familiale transgenerationale, insa conteaza in primul rand determinarea de a te schimba tradusa in fapte. Un psihoterapeut discutand cu mama, ar putea descoperii nevoile relationale pe care aceasta nu si le simte implinite dar constientizarea lor de catre tatal tau l-ar face sa-si schimbe comportamentul in sensul dorit de aceasta ?

Mesaj:
Buna ziua, numele meu este Monica si am 29 de ani. Eu si sotul meu suntem impreuna de cand amandoi aveam 17 ani si avem o relatie minunata. Am crescut si ne am dezvolata impreuna, inca copilarim si ne bucuram de relatia in doi si nu simtim ca este momentul sa facem un copil. Suntem cei mai buni prieteni iar el este foarte atent cu mine si ma divinizeaza. Are foarte mare incredere in mine pt ca suntem de 12 ani impreuna, ani in care am trecut prin multe si mereu ne am sustinut reciproc si am comunicat foarte bine. Problema este ca el este un tip posesiv, aceasta posesivitate se traduce prin teama lui de a ma lasa sa merg cu prietene in parc, sa ma plimb prin oras sau sa ies seara fara el. Cand ma intalnesc cu cineva o fac numai in mall uri circul numai cu taxiul, am carnet dar lui ii e frica sa ma lase sa conduc, cand ajung undeca treb sa ii dau sms sa stie ca am ajuns bine etc. pana acum am rezistat situatiei, pt ca repet are foarte multe parti bune acest om , dar mereu m am consumat si m am suparat cand am fost invitata in anumite locuri de prietene si a trebuit sa le refuz, sau nu am putut raspunde la vre o invitatie pe loc fara sa discut cu el inainte. Este sufocant dar il iubesc si ne completam reciproc perfect pt a putea fi asta un motiv de despartire. Vreau sa precizez ca in urma cu cativa ani era si mai posesiv, cu timpul s a mai diminuat problema, dar grija lui excesiva imi pune mie anumite piedici in a ma simti fericita pe deplin. Simt ca de sub tutela parintilor am trecut sub ,,tutela" lui. Realizez ca problema lui are niste radacini adanci dar oricat de deschis este el subiectul asta nu il putem discuta niciodata fara sa ne certam , de fapt acest lucru reprezinta singutul motiv de certa intre noi. Stiu ca de gelozie si posesivitate nu prea te vindeci , realizez ca odata cu trecerea timpului o va lasa mai moale (soacra mea mi a zis ca exact asa era si socrul meu in tinerete), dar nu vreau sa astept sa am 50 de ani pt a putea iesi la o ingheta in parc cu prietenele sau sa ma pot duce la o piscina si nu numai in mall uri sau in vizita la ele acasa. Va multumesc.

Nu este imposibil de vindecat gelozia si posesivitatea. Atunci cand persoana descopera ce anume o face asa geloasa si cand poate considera ca este suficient de acceptabila, valoroasa, importanta, atunci cand reconsidera posibilitatea pierderii si felul in care ii poate face fata se diminueaza gelozia. De regula intensitatea geloziei nu este determinata de un altul, are legatura cu perceptia propriei persoane. Toate cele bune!

eu va recomand sa mergeti impreuna la un terapeut de cuplu… unde sa va puteti ‘certa’ in voie (este o descarcare totusi) si sa puteti cauta solutii sau dezvoltat tehnici de depasire a acestui impas. Se poate, succes!

Eu cred ca el deja a trecut, decitiva ani, din stadiul de "copilarie" in stadiul de "barbat responsabil" care, eventual, considera ca este timpul sa devina si tata… ca atare, isi protejeaza "investitia"…:) – Cam dur ce zic acum, recunosc, dar pe scurt, asta se petrece in mintea acestei categorii de barbati. In minutul cind va avea in brate primul sau copil, toata grija excesiva se va transfera asupra copilului…:) dar, cu timpul, totul trece, pina si grija excesiva…. – ca sa schimb registrul comentariului: grija excesiva si posesivitatea denota – paradoxal – intensificarea FRICII de a va pierde, si este vorba de o "dereglare" a chakrei a treia, care este pintre altele si sediul puterii personale, dar si al fricii si al grijilor (se pare, griji neintemeiate in legatura cu un viitor incert). Pe de alta parte, asta duce cu timpul la pancreatita cronica, si de aici la probleme cu colecistul si cu ficatul. Asa ca, ar fi bine sa discutati, in primul rind, cauza fricii sale (care, cu timpul, netratata, va deveni generalizata, din pacate…) si pe urma faceti totul ca sa: 1. eliminati grijile (dureaza cam 5-6 luni, daca face efortui de unul singur, neindrumat…), si 2. sa-si intareasca puterea personala in mod SANATOS (adica, sa nu dea in agresivitate, control etc. etc.).- Succes!

Buna Monica, in cazul tau metoda oglinzii functioneaza. Imita-i comportamentul, mai intai intr-un mod extrem de subtil, apoi din ce in ce mai evident, dar fara sa ajungi la conflict. Poti motiva ca la el accepti acest comportament pentru ca il vezi ca pe o dovada de iubire si ca, la randul tau, ii ceri ca si el sa inteleaga posesivitatea ta ca pe o dovada de iubire. Veti ajunge la o cale de mijloc. Ar fi pacat sa pierdeti o relatie pe care o descrii ca fiind aproape perfecta, pentru un obicei prost, care oricum se pare ca se estompeaza cu timpul Eu mai degraba cred ca presiunea pe care o simti are alta motivatie (ma refer la primul paragraf scris de tine) si tu incerci o deflectare, ca sa nu constientizezi problema reala.

Mesaj:
Buna ziua! Am tulburari alimentare, mananc excesiv, pana nu mai pot dupa ma simt vinovata desi iar repet la cateva zile sau chiar a doua zi aceeasi prostie. Tin dieta sub supravegherea unui nutritionist dar o saptamana mananc foarte mult alta normal. Ador sa mananc, nu pentru ca imi e foame sau pentru ca am neaparata pofta pur si simplu sunt obsedata de mancare.Mananc foarte foarte repede si mult. Nu stiu ce sa ma mai fac.

discutati cu nutritionistul Dvs sa va recomande un psihoterapeut specializat pe asemenea probleme. Succes!

Cautati sa mergeti la un psihoterapeut, de regula mancatul compulsiv ascunde dificultati emotionale. Toate cele bune.

Terapie EFT. Alegeti un terapeut bun si tineti-va de program.

Te pot ajuta. Contacteaza-ma te rog printr-un mesaj privat.

Draga mea, bulimia nervoasa se trateaza in zilele noastre. Pe langa nutritionist, e imperativ indicat a te trata si un psihoterapeut. Vei descoperi de ce ai aceasta relatie speciala cu mancarea, sau pe cine o inlocuieste, sau ce lucru inlocuieste, etc. vei invata sa faci diferenta intre necesitate fizica si "necesitate" psihica.

Mesaj:
Buna ziua! Am tulburari alimentare, mananc excesiv, pana nu mai pot dupa ma simt vinovata desi iar repet la cateva zile sau chiar a doua zi aceeasi prostie. Tin dieta sub supravegherea unui nutritionist dar o saptamana mananc foarte mult alta normal. Ador sa mananc, nu pentru ca imi e foame sau pentru ca am neaparata pofta pur si simplu sunt obsedata de mancare.Mananc foarte foarte repede si mult. Nu stiu ce sa ma mai fac.