Mesaj:
Buna, am 14 ani si sunt fata, sunt o fire timida si foarte sensibila, parintii mei sunt divortati si de atunci s-a schimbat totul.. eu sunt in custodia mamei(de atunci mama a inceput sa fie mai rece cu mine) bineinteles.. am si un “tata vitreg” care are diferite stari, sunt stari in care face “pe placul tuturor” ne intelegem perfect dar si cateodata mici certuri, e bine.. in ultima vreme lucrurile au inceput sa o ia razna, (tin sa va spun ca am si o sora de mama, adica facuta cu tatal vitreg si mama mea buna, + ca mama a avut decat 2 barbati la viata ei) problema mea este ca ma simt descurajata, inainte eu vorbeam cu mama orice dar acum am inceput sa ma inchid in mine, ma simt foarte urat , simt ca nimeni nu ma mai iubeste, si ca traiesc de pomana, fara nici un scop, intondeauna imi doresc sa arat ca anumite persoane.. cu toate ca lumea imi zice ca sunt foarte frumoasa, am un of mare.. vreau sa fiu vedeta, si sa fiu poulara sa ma cunoasca lumea .. asta matermina!! cateodata abia astept sa ma fac mare sa ma mut cu chirie (deoarece parintii mei nu prea au bani) si sa fiu singura in apartament si sa ma droghez sa imi tai venele, nu glumesc stiu ce vorbesc.. imi place sa plang , aproape orice ma sensibilizeaza, si ma simt instabila,am uitat sa spun faptul ca provin dintr-o familie nu foarte bogata, + ca fratii mamei si chiar mama au avut probleme multe in viata , farmece, mama epilepsie, o crima(as vrea sa detaliez acest subiect altadata este vb despre tataie, o mama a aruncat copilul in fata autobuzului condus de bunicul meu..ma rog tataie nu a fost vinovat..) deci.. intrebarea mea este : CUM POT SA FIU MAI INCREZATOARE IN MINE, CUM SA FIU MAI INDRAZNEATA, SI SA NU MAI FIU PARANOICA, ADICA DACA CINEVA IMI ZICE CEVA DE BINE EU SA ZIC CA IMI ZICE DE RAU, SA NU MAI FIU VULNERABILA? VA MULTUMESC CA ATI CITIT PANA AICI, SPER SA PRIMESC SI UN RASPUNS. “BUNA” SEARA ! ((

draga fata, nu o lua asa! problemele rubedeniilor nu au treaba cu viitorul tau. viitorul tau este in mainile tale, problemele din trecut lasa-le acolo, in trecut! cu timpul timiditatea dispare si creste increderea in sine! surioara ta mai mica, iti va recompensa lipsa atentiei, care ti-a intristat sufletelul. binenteles ca mama ta te iubeste foarte mult, dar capacitatea de a transmite acest sentiment, este redusa de problema ei de sanatate plus efortul cu cea mica. cand erai tu mica, te-a iubit si te-a dragalit la fel de mult, cum o face cu suri. acesta este rolul fratelui/surorii mai mare: sa inteleaga ca lumea nu se opreste in loc, ca viata are prioritate si faptura mica si firava absoarbe multa atentie din partea mamei si a celor din jurul ei. trebuie doar sa intelegi si cu maturitatea fiicei/surorii mai mare, sa dai o mana de ajutor in casa! dar, niciodata ajutorul lipsit de zambet! ai grija!

ai putea sa lucrezi la viata ta impreuna cu un psiholog. Incearca sa gasesti unul la care sa mergi si sa iti pui lucrurile in ordine. Succes!

Te poti echilibra emotional doar prin terapie. Iti recomand terapia de eliberare emotionala, in paralel meditatie si reconectarea cu divinitatea. Se poate. Doar sa ai un motiv suficient de bun.

Ce ai la indemana, mereu, este mintea ta. Ea iti permite sa evoluezi, sa devi celebra si bogata. Ar fi de dorit sa profiti de anii tai, si, nu rade!, sa inveti mult, sa inveti foarte bine. Singura bogatie pe care nimeni nu ti-o poate lua niciodata este ceea ce ai strans in mintea ta. Invatand, fiind foarte buna la scoala, te vei face remarcata mai curand decat crezi. Citeste mult – asta iti va permite sa intelegi mai repede viata, sa te maturizezi frumos, intelept. Ce te face sa crezi ca nu esti iubita? Poti verifica simplu: intreaba-i direct. Poate sunt prea ocupati cu greutatile vietii , cu platile, cu serviciul…si obositi , uita sa-ti spuna zilnic ce copil extraordinar esti si cum le luminezi viata. Drogurile n-au facut pe nimeni fericit realmente…. ofera doar iluzii si produc multa suferinta in toti cei care tin la tine. De ce sa decizi sa traiesti o iluzie si nu o realitate minunata in care tu esti inteleapta, ai un serviciu ce-ti aduce satisfactii, bani, respect si admiratie? Devenind omul minunat care acum inca zace in tine asteptand sa creasca si sa se afirme, ii vei putea ajuta pe toti ai tai sa aibe o viata mai usoara si mai frumoasa…si vei simti cum esti inconjurata de multa-multa afectiune si iubire. Invata si da-ti sansa sa cresti !

Mesaj:
Buna ziua, am 33 ani sunt casatorita de 11 si avem 5 ani de relatie inainte de casatorie, avem 2 copii de 4 si 6ani.Sunt atat de multe de spus dupa atatia ani incat nici nu stiu cu ce sa incep,am fost de la inceput doi tineri atipici pentru vremurile noastre inca de la inceputul relatiei, eram cu capul pe umeri ne faceam planuri de viitor stiam exact ce dorim de la viata, nu am fost cu chefuri si betii cum fac altii, nu spun ca nu au existat dar totul a fost moderat, mie mi-a placut intotdeauna sa socializez, sa ies in oras. Dupa nunta el a dorit neaparat sa ne facem casa, dar nu puteam sa realizam asta fara ajutorul parintilor nostri, respectiv ai lui ne ajutau cat puteau si au si facut-o si ai mei sa vanda apartamentul in care locuiau si casa de la tara si sa locuiasca cu noi (eu sunt singura la parinti), la momentul respectiv i-am spus ca este decizia lui, el trebuie sa hotarasca daca este dispus sa locuim cu ei sau nu si a hotarat ca da. Lui ii cam place sa inceapa lucrurile si sa nu le mai duca la bun sfarsit, ne-am mutat la casa dupa primul an de casa torie dar lucrarile le-am finalizat abia anul trecut, cu multe discutii pt ca el era deja satul de casa si de dorintele mele de a incheia cu capitolul asta, sa stiu ca nu mai trebuie facut nimic (a ajuns sa imi spuna ca defapt nu eu doresc asta ci ai mei ma influenteaza, oriunde intorceai capul era cate ceva de facut). Din 2005 aveam si o afacere care a mers bine dar sigur ca pt ea am facut si datorii destul de mari (pe numele meu personal)aspfel el a inceput sa plece tot mai des in strainatate cu afaceri, in aceasta perioada a aparut primul copil, sigur ca eu nu l-am mai putut insoti ca inainte peste tot (pt ca desi stateam cu ai mei si mama cu tata faceau treburile gospodaresti eu am dorit sa fiu prezenta in cresterea si dezvoltarea copilului(copilul dormea cu mama in camera, nu ne-a afectat neaparat prezenta lui, dar el isi petrecea tot mai mult timp in fata calculatorului, pierdea noptile
, ma duceam il chemam in camera, adormeam asteptandu-l). Acum spune ca i-m intors spatele cu casa, cu copiii, am devenit cicalitoare pt ca el nu vroia sa se implice deloc in treburile gospodaresti si in cresterea copiilor (eu cu ai mei faceam totul si el era ca la hotel)sigur ca ii faceam reprosuri (el imi spunea ca ma iubeste si pe mine si pe copii nespus dar sa il las in pace, sa nu il mai batla cap)dar eu nu m-am oprit pt ca nu puteam accepta atata iresponsabilitate. Acum a plecat de acasa de 2 luni si jumatate. la mama lui, spunand ca nu stie ce vrea (dar copiii sufera nespus si nu pare sa inteleaga asta, cel mare are privirea trista si a devenit foarte irascibil, el care era foarte linistit). Problema este ca nu stiu cum sa procedez cu copiii, cand il vad sunt fericiti dar dupa ce pleaca plang si sufera si eu nu stiu ce sa le mai spun, tot le spun ca ii plecat dar cand vine ei il intreaba ca ramane, ca iar pleaca si el nu spune nimic se face ca ploua. Sunt foarte multe de spus, acum ma jigneste, vorbeste urat, nu mai imi povesteste nimic daca il intreb spune ca ce ma intereseaza, daca nu intreb spune ca nu ma intereseaza (suntem intr-o perioada f grea financiara are multe proiecte incepute pt care a muncit f mult dar nu sa finalizat inca nimic si este disperat dar pt asta zic eu ca nu uiti de familie). Are iesiri necontrolate cand ii vorbesc de indatoriri si responsabilitati, de altfel daca eu nu spun nimic se poarta ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, nu pare a fi afectat desi spune ca este. iar ce ma doare cel mai mult este ca vorbeste de libertate de fericirea proprie, de implinirea lui personala ca si cum noi nu am exista.Am incercat sa ii dau timp sa se clrifice cu ce doreste dar simnt ca timpul curge in defavoarea noastra si ca mergem pe un drum fara cale de intoarcere si imi pierd cumpatul cand vad ca nu foloseste timpul pentru a se carifica ci pur si simplu se bucura de libertate. NU stiu cum sa mai procedez i-am propus sa mergem la un psiholog zice ca doar eu am nevoie de asta, ca eu sunt nebuna, dar el nu suporta “discitiile” nu putem avea una fara sa ma scoata vinovata desi eu mi-am recunoscut greselile si le regret nespus dar nu pot da timpul inapoi (greselile mele se rezuma la bataie la cap si dorinta de a face, de a realiza, de a iesi in oras, de a sti ce face, ce gandeste “control” care la impins la adulter, pana si asta am inteles desi imi este foarte greu sa trec peste pt ca a fost singurul barbat din viata mea si pana la momentul acela singura femeie din viata lui).

sotul pare a fi imatur emotional, nepregatit pt a fi tata si sot (chiar daca sunteti de mult timp impreuna). Toata lumea este stresata de viata, are datorii, mult de lucru, etc., dar asta nu ne da dreptul sa calcam pe capetele celor din jur. Este foarte posibil ca el sa se afle intr-un dezechilibru destul de mare in aceasta perioada (daca nu de mai mult timp) pe care il si neaga (unul din semne), se ‘intoarce la mama’, etc. Dvs trebuie sa aveti in prim plan interesele si buna stare a copiiilor. Daca relatia nu mai merge, asta este, se mai intampla, dar copiii sa fie protejati pe cat posibil. Succes!

V-ati casatorit de tineri, doi copii cu ambitii mari. Se pare ca acum cand acestea s-au realizat in mare parte, aveti din nou timp sa va priviti unul pe celalalt si sa constatati ca v-ati maturizat diferit. Dumneavoastra cea super-responsabila iar el… flacau la mama acasa. Il mai iubiti? Cert copii tin mult la tatal lor. Ce compromisuri sunteti dispusa sa faceti? Merita? Analizati , eventual cu ajutorul unui psiholog, si decideti cei mai bine pentru copii, si pentru dumneavoastra. Viata poate sa reinceapa nu doar pentru el ci si pentru dvs. De cand n-ati fost doar voi doi intr-un concediu? Apreciez devotamentul ce-l aveti fata de copii… este foarte important pentru evolutia lor sa se stie iubiti si in siguranta. La varsta lor preiau foarte rapid modelele de comportament parentale si -si formeaza notiunile de bine-rau functie de afectiunea si atitudinea parintilor in raport cu ei si in raport unul cu celalalt .Formarea personalitatii lor poate fi usor influientata de cei din mediul familiei… Copii invata cum sa primeasca si sa ofere afectiune, invata cum sa relationeze in societate, etc, si totul doar modelandu-se dupa mama, tata, reperele lor, reactiile lor. Aveti dreptate sa vreti sa fiti mereu aproape de copii.

Mesaj:
Buna ziua! Ma numesc Raluca, am 20 de ani si as vrea sa imi “salvez” sau sa stiu macar daca mai pot salva ceva din relatia de cuplu, sau ar trebui sa merg mai departe.
De 4 ani si jumatate am o relatie cu Sorin. Ne-am cunoscut printr-un var de-al meu.
Primele luni de relatie au fost frumoase, a fost prima persoana in care am putut avea incredere (eram o persoana inchisa, nu vorbeam despre problemele mele, acestea fiind legate in principal de tatal meu), prima persoana care a inteles prin ce treceam pentru ca era la fel ca mine, etc. De la “prieteni” am ajuns sa fim “iubiti”, dintr-o relatie in joaca totul s-a transformat pe parcurs in plinuri de viitor, promisiuni si vorbe mari.
Puteam spune ca nu e nimeni ca noi, 2 ani de zile frumosi, in care doar ne contraziceam doar razand, au trecut repede. Ne vedeam in fiecare zi si nu ne mai saturam unul de altul.
Pana cand… cunoscutii (“prietenii”) s-au saturat sa ii tot lasam balta ca sa stam numai noi doi. Eu m-am separat de prietenii mei de tot, iar ai lui au inceput sa ne faca rau. Ne minteau cand ne intalneau separat spunand ca celalat are pe altcineva, pe el il jigneau si il faceau sa se simta “sub papuc”, etc. La inceput radeam de ei si nu ii bagam in seama pentru ca aveam incredere unul in celalat si pentru el eram eu si timpul petrecut cu mine mult mai important decat ei. Intr-o zi, parintii mei au hotarat sa mergem toti intr-o vacanta de o saptamana(vara s-a intamplat). In acele zile noi nu am vorbit decat de 2 ori, cate 5 minute la telefon pentru ca eu nu aveam semnal. Si-a petrecut timpul cu acesti asa-zisi prieteni.
Cand m-am intors era putin schimbat, in sensul ca “isi daduse seama ca nu poate sta mereu numai cu mine, ca toata lumea isi bate joc de el zicand ca e catelusul meu”. Desi mi-a spus asta, tot nu renunta la mine. Aveam momente cand stateam afara, pe banca, si toti prietenii nostri(devenisera si ai mei acum) se simteau foarte bine, mai putin eu si el care ne priveam mereu si abia asteptam sa plece ca sa ramanem singuri.
Treptat, el a fost din ce in ce mai prins in gandul de a nu se face de ras incat refuza sa mai petreaca timp cu mine ca inainte. Cu timpul s-a obijnuit si a inceput sa ii placa.
Si de aici a pornit totul. S-a schimbat putin cate putin, in fiecare saptamana era mai departe de persoana pe care eu o cunoscusem, a urmat prima cearta pentru un meci de fotbal la care eu nu am vrut sa ma duc cu el si m-a socat despartindu-se de mine. Atunci am inceput sa plang si l-am rugat sa vorbim putin despre noi. A fost de acord. A fost o impacare foarte rapida (“sti, eu te iubesc.” “si eu te iubesc”… )
Dupa aceasta “despartire” au urmat si altele, care se terminau cu amandoi plangand imbratisati si cu planuri de viitor: cand voi termina eu scoala, plecam amandoi in alt oras ca sa fac eu facultatea, si atunci ne vom muta impreuna pentru ca si el va avea un loc de munca. Orasul nostru (Severin) nu are locuri de munca, el nu luase bacalaureatul, si fara mine refuza sa plece sa isi faca viata in alta parte. Asa ca s-a angajat in oras ca ospatar (ce a gasit). Eu invatam foarte bine si de mica imi doream sa merg in Timisoara.
Usor-usor au aparut rastirile, rautatile, orgoliile, jignirile si in final… a ridicat si mana.
Nu imi venea sa cred ca dupa atata timp in care ne intelesesem perfect se putea ajunge aici. Din experientele cu tatal meu care era violent la ordinea zilei,am refuzat sa primesc asa ceva si din partea altcuiva. M-am despartit de el.
Au urmat 3 saptamani in care nu ne-am vazut pentru ca eu am plecat la o matusa in Timisoara, 3 saptamani in care el a turbat la gandul ca nu ma poate pierde.
Au urmat zile intregi de suferinta, primeam promisiuni din partea lui si incerca sa imi aminteasca de noi in perioada buna, insa nu puteam sa mai spun da.
Pana la urma am acceptat sa ma intalnesc cu el fata in fata dupa cele 3 saptamani. Am vorbit, m-a implorat, mi-a jurat, se vedea clar ca suferise enorm- pana si parintii lui ma sunau zi de zi spunandu-mi ca nu se simte bine, ca intrase in depresie si nu vroia altceva decat sa fiu eu langa el. Eu fusesem la fel. Mi-era foarte greu fara el, nu vroiam nici sa mai mananc, nici sa mai vad pe cineva. In final, am acceptat sa ii mai dau o sansa.
Si relatia noastra a inviat din nou. Eram ca inainte: fericiti, mandri unul de altul, cu planuri mari si ambitia de a nu lasa nimic sa intervina intre noi.
Dupa 3 luni, din greseala (pentru ca noi nu ne verificam niciodata) am dat peste niste conversatii pe facebook. Vorbea cu alte fete, le intreba daca au prieten, le facea complimente, insa niciodata nu se ducea sa se intalneasca cu ele. Si aceste conversatii erau din timpul vacantei mele cu parintii si a despartirii noastre. Mi-a lasat impresia ca isi cauta alta relatie, insa ceva il retinea sa mearga pana la capat. Nu puteam sa il acuz ca m-a inselat pentru ca erau doar conversatii pe internet, era absurd! Si l-am intrebat doar ce era cu acestea si de cand am inceput sa ne mintim unul pe celalalt. El a preferat sa imi raspunda tot prin minciuni care nu se legau deloc si pana si un copil de 10 ani si-ar fi dat seama ca mintea. I-am spus doar ca data viitoare cand voi mai vedea asa ceva sau imi voi da seama ca ma minte voi pune capat relatiei.
Zilele au trecut si am inceput sa ne certam din nimicuri. Parca pe zi ce trecea era tot mai rau, mereu inchideam ochii inainte sa ies din casa rugandu-ma sa nu ma cert cu el in ziua respectiva.
Au urmat zile in care era totul perfect si zile cand se intampla sa ne certam. Cand ne certam ma injura si uneori imi mai dadea si cate o palma.
Nu stiu cum a trecut acea perioada, chiar am uitat. Pot spune doar ca am acceptat la infinit si am sperat ca va fi bine. Dupa amiaza eram ca doua fiare gata sa se sfasie si seara ne iubeam mai mult ca oricand.
Vreo 3-4 luni relatia noastra a fost in felul asta.
Apoi, a urmat ca eu sa dau bac-ul si sa ma inscriu la facultate. Vazandu-ne atat de aproape de ce ne dorisem amandoi, vazand ca visul nostru era realizabil am incetat sa ne mai certam. Dintr-odata. Am luat bac-ul, am dat la facultate si am avut rezultate excelente.
El a venit cu mine si ne-am mutat impreuna in Timisoara.
Culmea! Totul s-a schimbat in aproape foarte bine. Nu m-a mai lovit, nu ne mai certam atat de des.
Asta se intampla toamna trecuta.
Acum am terminat primul an de facultate si in acelasi timp, aproape un an de cand locuiesc cu el.
Am momente cand ma face cea mai fericita persoana din lume. Nu sunt geloasa, nu e gelos. Mi-a demonstrat ca are ochi numai pentru mine.
Noi ne certam din contraziceri, pentru ca ne place sa avem dreptate si se intampla uneori sa fim deja foarte frustrati de la scoala/ lucru.
Problemele care inca ma framanta sunt:
- am impresia ca se plictiseste cu mine
- ma jigneste in continuare
- parca nu imi mai da importanta
- imi spune ca ii lipsesc, dar cand avem timp liber prefera sa iesim cu varul meu si alte persoane (ne simtim bine cu ei, dar mi-e dor de o zi doar in doi)
- ma ingrijoreaza foarte mult viata noastra sexuala, in primul rand pentru ca nu mai arata interes si chiar ma refuza uneori. In al doilea rand pentru ca nu mai facem dragoste, ci sex.Imi doresc sa vorbesc cu el deschis despre tot, dar de fiecare data cand am incercat e tandru si incearca pe moment, apoi parca uita tot ce am vorbit. Stiu ca exista si certuri intr-o relatie, dar urasc lipsa de respect.
Uneori ma gandesc sa renunt si sa il uit, dar apoi apare el si exact cand stau pe ganduri ca sa pun capat ma impresioneaza si ma face sa plang de fericire.
Cat sa o mai tin asa? Am obosit. Vrem un viitor impreuna dar uitam sa il construim. Tot ce stiu e ca el e mereu prea obosit de la lucru si mereu are impresia ca nu are destul timp sa faca ce isi doreste (un fotbal, un film, un joc cu varul meu pe playstation, etc) si il inteleg perfect, dar eu? Nu mai sunt pe lista? Pentu ca numai cu asta isi ocupa tot timpul liber. Sta cu mine numai cand facem sex seara si apoi se culca pentru ca nu mai are timp sa se odihneasca. Am impresia ca ma mai iubeste numai cu vorbele.

Aceasta este povestea noastra, va multumesc daca ati avut rabdare sa o cititi si va rog din suflet sa ne ajutati.

eu v-as recomanda sa faceti efortul de a merge macar cateva sedinte sa discutati cu un psihoterapeut de cuplu… va poate coordona mult mai bine. In ceea ce te priveste, te poti gandi la un singur lucru: eu sunt ok? Daca eu sunt ok… atunci pot fi ok si pt ceilalti. Asta este valabil pt toata lumea, inclusiv prietenul tau. Daca nu esti ok (si o simti profund) atunci poate este momentul sa reevaluezi mai serios relatia si sa iei masuri. Nu are rost sa fim masochisti la infinit. Succes!

Si eu v-as recomanda sa mergeti la un psihoterapeut de cuplu. Este foarte important pentru voi sa invatati sa faceti diferenta intre IUBIREA LIBERA NECONDITIONATA si DEPENDENTA EMOTIONALA, FIZICA etc. In descrierea ta vad multe elemente care arata un anumit grad de dependenta, de unde si atractia respectiv respingerea constanta dintre voi. Aveti curajul sa invatati sa iubiti neconditionat. Daca nu faceti acest lucru atunci toata relatia voastra o sa fie un sir intreg de atractii si respingeri.

Mesaj:
Sunt adolescent si sunt somnambul de la un timp.
Ce specialist ma poate ajuta?

Un terapeut (intri pe terapeuti.ro si alegi de acolo sau din cei care scriem aici). In stare de transa vei putea descoperi si analiza mai usor cauzele, importanta si folosinta acestui obicei.

Cine ti-a spus ca esti realmente somnambul? Te-ai inregistrat, cumva, pe video, sau…? Sau ne iei doar la misto, ca si asa e pe gratis…?

Mesaj:
In urma despartirii de barbatul pe care il iubesc extrem de mult si refuzul categoric al acestuia de a mai relua relatia strea de rau si durere sufleteasca a devenit fizica saproape ca nu mi mai dau seama cum este sa traiesc fara aceasta durere ,desi abia o mai duc.
Sunt deja 3 luni si nu reusesc sa ma detasez absolut deloc.
Diferenta de varsta dintre noi este de 9 ani.Eu sunt cea mare si dupa ce i-am tot spus ca se va termina intr-o zi si ca trebuie sa isi gasesca pe cineva de varsta lui, a si gasit.
Impactul realitatii a fost atat de puternic incat nu reusesc sa ma echilibrez si sa imi gasesc linistea.
II fac rau cu tot felul de reprosuri apoi ma simt si mai rau, ma simt penibila.M-am umilit chiar insistand sa ne impacam si spunandu-i cat de mult il iubesc.
Cred ca am facut deja o obsesie.
Ma simt ingrozitor.
In ultimele luni am facut un control mamar si mi-au aparut si niste nodului la sani.In copilarie am ramas orfana de tata la 13 ani.
Mama nu mi-a spus niciodata ca ma iubeste , desi am simtit asta din plin chiar daca nu s-a manifestat fizic.
Am urmat o facultate .
Viata sexuala este acum inexistenta , neavand pe nimeni ,iar inaite de a-l avea pe el am avut perioade si de 6-8 luni in care nu am avut contact sexual.
Relatia de care am amintit mai sus , a fost una extraconjugala , eu fiind inca , casatorita dar separata de sotul meu din acte de 4 ani.
Suntem impreuna ,inca, deoarece avem un copil de 10 ani ,care este perfect .
Sunt in relatii cordiale cu sotul meu dar nu mai avem in comun decat copilul.
Sunt director de vanzari la o societate privata.
Nu am avut probleme cu politia.
Am avut un frate care a murit de cancer la 37 ani, adica acum 7 ani.Mai am o sora la care tin foarte mult dar cu care nu ma vad prea des pentru ca nu avem timp, ea fiind in provincie , eu lucrand in bucuresti.
Nu am avut afectiuni psihice in familie.
Nu am un diagnstic pus , doar nodulii de la san i-am verificat prin markeri tumoralii si inca sunt benigni.Problema aparuta , asa cum va spuneam a aparut o data cu despartirea de barbatul pe care il iubesc si starea de suferinta este de atunci extrem de mare.Nu ma pot concentra si detasa nici macar o secunda pe zi.
Vorbrsc cu el in gand continuu, ceea ce aproape ma innebuneste. Durerea sufleteasca este asa de mare incat o depaseste pe cea pe care a m simtit-om la moartea fratelui meu.
Este atat de mare incat o simt ca durere fizica acuta.

Va inteleg. Contactati-ma pentru cateva sedinte de terapie de eliberare emotionala. Se pot face fata in fata sau pe Skype.

Emotiile puternice , ca cele pe care le descrii tu, vireaza doar in doua directii: spre psihic sau spre somatic. Prezenta tumorilor la san vorbesc deja de o inchidere a ta in fata vietii, un refuz de a mai alimenta sursa vietii… si este pacat fata de copilasul tau de doar 10 anisori. Inteleg ca-ti sunt gandurile dominate de pierderea relatiei. Cred ca deja le-ai intors pe toate fetele posibile si ti-ai dat toate raspunsurile posibile si imposibile. Ce-ar fi sa-ti iei o pauza de la aceste ganduri? Ai putea incepe cu o jumate de ora in care sa te rasfeti cu ceva ce-ti place…poate un film, poate o actiune periculoasa de marketing agresiv, poate sa canti un cantec ce-ti placea concentrandu-te pe cuvintele cantecului, pe perfectiunea liniei melodice, sau poti incerca orice ce-ti cere o concentrare a atentiei marita… Un barbat, oricat de grozav ar fi este la urma urmei doar un om cu nimic mai vrednic decat ceilalti , singurele calitati care il fac unic sunt cele pe care noi i le atribuim. Subscriu d-nei Carmen , cateva sedinte de terapie sunt binevenite… Sedintele te pot ajuta sa te regasesti mai repede si sa te focalizezi pe lucruri importante, pe tine, pe copilul tau, pe cariere ta… banuiesc ca esti tanara, frumoasa si desteapta, puternica in felul tau, (ai reusit in viata fara tata, ai avut puterea de a te desprinde dintr-o relatie neutra cu sotul tau, ai o cariera, un copil care tanjeste dupa atentia si dragostea ta ) si poti descoperii ca viata mai are inca multe surprize frumoase rezervate special pentru tine… Lasa jalea si pleca in explorarea vietii! Ai pierdut o batalie, nu razboiul!

Intra pe gandire anticancer, si citeste ghidul de autovindecare de acolo. Actioneaza, fara sa mai astepti pana lucrurile se vor agrava.

Mesaj:
Nu stiu daca asta e locul potrivit,dar in speranta ca ma puteti ajuta cu un sfat,postez aici.
Sunt un baiat la varsta majoratului,care are o relatie cu o fata de varsta lui, de aproximativ 7 luni.Suntem foarte comuni unul cu celalat si avem o relatie foarte stransa.E persoana care ma cunoaste cel mai bine si tin foarte mult la ea.Insa exista o problema.Simt ca nu mai merge,mai e putin si inebunesc,deoarece am ajuns sa fac mereu acelasi lucruri:Ma trezesc,astept cam o ora pana se trezeste ea,vorbim pana seara,seara ne intalnim 40 de minute,ajung acasa si vorbim pana adormim.Totul e foarte monoton si astazi i-am zis ca ma simt ca precum un barbat casatorit.E adevarat ca uneori imi spune sa mai accept cate o invitatie de la prieteni,dar nu accept deoarece nu pot sa ma disrez ,stiind ca ea e acasa.E prima mea relatie serioasa si inainte,destul de mult timp ma jucam cu prietenii:fotbal,jocuri online,iesea seara la un suc.La scoala e altfel,pentru ca am colegii si ma distrez mereu.Uneori ma simt controlat de ea.Timp de 6 luni de zile,nu m-am mai jucat cu prietenii,dar prinzand o plecare a ei de acasa de 2 zile,m-am apucat din nou.Si acum mai simt nevoia sa ma joc,si nu de dragul jocului,ci doar sa rad cu prietenii si sa discut cu ei.Acum cateva zile ne-am despartit pentru 2 zile,cauza fiind o discutie din care eu m-am simtit foarte jignit.Astazi ne-am impacat si mi-a zis ca niciodata nu s-a gandit ca nu o sa ne impacam.Au fost momente cand m-am jucat pentru o ora jumatate-2 si mi-a spus ca o neglijez.M-a ajutat foarte mult in momente critice pentru mine,dar simt nevoia de libertate,de ceva nou.Nu stiu daca ati inteles ceva,dar sunt foarte confuz.Multumesc!

Buna!….la inceputul oricarei relatii indragostitii sunt de nedespartit in sensul ca fac totul impreuna si impartasesc totul (sentimente, dorinte, evenimentele)….pofta asta mare de a-si vorbi si de a se cunoaste ii tine unul aproape de celalalt…..la inceput, fiecare partener incearca sa ajunga identic celuilalt (ii copiaza atitudinile, gandurile, limbajul doar pentru a face pe plac si pentru a fi iubiti) renuntand la preocuparile sale initiale, la interesele, placerile sale…….insa odata cu trecerea timpului euforia dispare si fiecare redevine el insusi, cu adevaratele sale gusturi si dorinte, afirmandu-si adevarata persoanlitate….asa s-a intamplat si in cazul tau…..intr-o relatie, monotonia este o cauza care uzeaza sentimentele…incercati sa veniti mereu cu lucruri noi in relatie, sa faceti activitati impreuna…activitati care sa-ti faca si tie placere si ei…..puteti iesi impreuna cu prietenii tai sau ai ei…..de asemenea, trebuie sa ii explici ca iti doresti si zile in care sa fi doar tu cu baietii deoarece asta iti face placere, acesta esti tu, unic in felul tau!…trebuie sa o faci sa inteleaga lucru asta pentru binele relatiei voastre!…dependenta in cuplu nu este buna ..Bafta

fa ceea ce simti, totusi nu esti un “barbat insurat” insa intr-o relatie implica gandirea la dublu si ai putea vorbi cu ea anumite lucruri pe care vrei sa le faci fara ea. Nu cred ca ar fi absurda sa nu accepte cateva meciuri de fotbal sau o iesire cu baietii

Esti liber si poti sa faci tot ce simti. Daca ei nu ii convine e problema ei nu a ta.

Exista in fiecare din noi o nevoie de autonomie si o nevoie de atasament precum si un nivel emotional si altul rational de judecata. Gasirea unui echilibru intre cele doua nevoi innascute permite o dezvoltare buna atat a noastra ca personalitate, a Eului nostru, cat si a unei relatii care nu sufoca ci construieste. Echilibrul intre ratiune si emotie reprezinta filtrul prin care apreciem realitatea, realitatea relatiei, a personajelor implicate in relatie.

In concluzie , o comunicare buna cu persoana iubita, comunicare masurata nu cantitativ, in ore, ci calitativ, in mesaje transmise, ar fi o solutie pozitiva. Exprimarea nevoii de libertate, pentru a te defini/pastra tu pe tine, precum si exprimarea nevoii de atasament pentru a va construi viitorul, impreuna, ca doua fiinte libere, puternice ce iau decizia de a parcurge drumul vietii impreuna. In tot sau in parte.

Reactiile tale sunt normale pentru 18 ani. Ia-ti un pic de timp pentru reflectie, vezi ce-ti doresti cu adevarat si discuta sincer cu iubita ta.

O relatie echilibrata, sanatoasa, trebuie sa fie ca doua cercuri care se intersecteaza (ca si cercurile olimpice, doar ca… e preferabil sa fie doar doua cercuri). Atunci, exista 3 sectoare: un sector al barbatului, un sector al femeii, si un sector comun (acela unde se intersecteaza). Echilibrul perechii (si al relatiei) depinde de cit de mare este sectorul de cerc care se intersecteaza, astfel: daca suprapunerea este prea mare, atunci relatia devine DEPENDENTA sau chiar sclavie (daca se suprapun foarte mult…). Pe scurt: fiecare om are nevoie de sectoare proprii si personale, unde sa fie doar el singur (zona sa de securitate, de intimitate, sinele propriu), si unde cealalta persoana nu are ce sa caute. Uneori, esti in zona ta personala, alteori migrezi catre zona comuna, dar e bine ca aceste “calatorii” sa le faci rind pe rind… Cine nesocoteste aceste reguli, devine DICTATOR fata de cealalta persoana, iar dictatorii, precum se stie, pina la urma ramin singuri sau morti…. Sper ca m-ai inteles, stimate suflet mai tinar. Succes!

Mesaj:
Buna, numele meu este Elena. Am27 ani si am o relatie de un an jumate cu un tip de 47 ani. El este divortat are o fata de 16 ani. Ne petrecem mult timp impreuna dar nu ma dus niciodata la el acasa nu stam impreuna el spune ca din cauza lui mama lui. Doarme de 2 ori pe saptamana la mine. Mama lui e bolnava de cancer. Eu imi doresc sa stam impreuna el zice la fel dar situatia e la fel. Ce sa inteleg?

Tu trebuie sa hotarasti ce vrei pentru viitor . Pentru el, la 47 de ani, nu mai este asa de important sa-si faca o familie , poate ca , tot ce isi doreste acum , este o relatie si atat , fara implicatii , fara obligatii .

gandeste-te la ce iti doresti, ce ai tu nevoie pt tine… daca se potriveste cu ce vrea el… atunci totul e ok… daca nu poate ar fi bine sa mergi mai departe. Succes!

Fapte, nu vorbe! Faptele vorbesc de la sine.

"Eu imi doresc sa stam impreuna el zice la fel dar situatia e la fel. Ce sa inteleg?" Pai ce e de neinteles??? Amindoi aveti nevoie de "ceva" unul de la celalalt… in rest e doar o "relatie de consum" nimic mai mult…

Daca un barbat actioneza in directia mutatului impreuna inseamna ca el isi asuma cu adevarat relatia, se angajeaza mai profund in aceasta si isi doreste sa faca pasul urmator. Ce parere ai, isi doreste acest lucru sau ii este comfortabila situatia actuala?

Mesaj:
Ce as putea sa fac daca ma simt,ca si cum viata mea nu mai are nici un rost,si nu mai pot gasi nici un motiv de a trai,si in fiecare zi ,doar gindul ca as vrea sa mor este cel mai linistitor gind? Stiu ca nu este normal ,uneori imi vine sa urlu,alteori sa pling in nestire,……….de ceva timp am ales sa dorm mult ca sa pot uita de mine,de gindurile mele. Faptul ca nu mai am de munca de 1 an a contribuit si el,…..dar ce te faci cind esti ca mine? Sunt o femeie grasa,si cele mai multe refuzuri cind am vrut sa ma angajez,au fost virsta si greutatea,bineinteles ca nu au fost pe fata ,dar nu sunt nici proasta,nu era greu de inteles.Faptul ca sunt obeza ma omoara,dar nu am ce face,nu am posibilitati de a tine regim,de a face operatii,……asa ca cel mai simplu ar fi sa mor.Ar fi mai bine pentru toata lumea.

in primul rand consultati un psihiatru pt depresia pe care o aveti, dupa care lucrati cu un psiholog. Totul poate fi acoperit de asigurarea de sanatate. Daca sunteti din Bucuresti va stam la dispozitie www.cmibotezat.ro

Pentru nimeni nu e bine ca un suflet se duce. Trebuie sa intelegeti asta. Toti avem rolul nostru pe pamant si, daca nu ni-l indeplinim cand trebuie, ne intoarcem si-o luam de la capat. Cel putin asa vad eu lucrurile. E greu cu munca, asa e, e greu si cu obezitatea, e greu si cu varsta, dar sunt atatia care s-au descurcat in conditii mai grele. Vi s-a dus vointa de a izbandi. Disperarea cuprinde totul, nu lasa nimic neros de indoiala. In cazul dvs, am cateva recomandari: mergeti la fortele de munca in fiecare zi, daca e nevoie, si intrebati de posturi pt dvs. Sa ajunga sa va cunoasca pe nume si sa va raspunda din usa. Mergeti la primar in audienta si cereti ajutor. Scrieti-va CV-ul cat mai bine si faceti-va conturi de candidat pe ejobs si bestjobs. Trimiteti cv-ul la toate joburile care au cat de cat legatura cu experienta si raspundeti la telefon, mergeti la toate interviurile, pregatiti-va inainte. In ce priveste increderea in sine si starea de disperare, fie faceti terapie de eliberare emotionala (care asta face: va elibereaza de emotiile stresante), fie invatati singura si faceti aceste exercitii de fiecare data cand simtiti nevoia (puteti ajunge si la 20 de exercitii pe zi, atacand probleme de la cele mai mici pana la cele mai grave). Nu stiu care va este menirea pe aceasta lume, dar sunt sigura ca nu degeaba am dat peste postarea dvs, ca nu degeaba v-am raspuns si ca am, cu certitudine, ceva de invatat de la dvs. Va multumesc pentru asta.

Mesaj:
Buna ziua, ma numesc Rodica, am 45 ani, casatorita, dintr-o relatie anterioara, am un baiat de 25 ani. Pt ca sa fie recuniscut de tatal lui a trebuit sa fac testul de paternitate la institul Mina Minovici. Procesut s-a incheiat in favoarea mea, cum era si de asteptat, timp de 18 ani i-a platit pensie alimentara, cu f putine ore petrecute intre tata si fiu, nu ca nu as fi vrut eu, dimpotriva, doar ca tatal, intre timp si-a refacut viata langa o alta femeie, cu care are un copil. Ultima revedere intre tata-fiu, a fost acum 10 ani, a fost o intalnire intamplatoare, deloc calda, o discutie rece si distanta. De atunci nu am mai stiut nimic unul de altul, fiecare s-a descurcat cum a stiut, cum am putut… Acum 2 zile,ma aflam la servici,cand m-a sunat tatal baiatului, sa-mi zica, ca, intre timp, statul lui social s-a schimbat f mult, ca e de f multi ani in Belgia, si ca vrea sa refaca testul ADN, ca are dubii in ceea ce priveste baiatul nostru, si in caz afirmativ, sa-l ajute… Eu vad altfel lucrurile, si va rog frumos sa ma ajutati… pt ca el mi-a zis ca tot ce a agonisit pana acum e pe numele fetei ce o are din a doua relatie, si daca se dovedeste ca si baiatul este a lui, desi s-a mai facut asta acum 24 ani, sa-l ajute… noi nu i-AM cerut niciun fir de par nici pana acum, dar….. Mentionez ca inca nu i-am spus nimic baiatului, el fiind si o fire f sensibila, stiu ca l-ar afecta enorm. Intrebarea mea este daca baiatul meu este obligat prin lege sa faca acest test…eu nu as vrea, pt ca decurand a avut un episod depresiv… Am atata nevoie de ajutor…Va multumesc anticipat…Cu stima !

stiti jocul cu soarecele si picica… ? Daca fostul sot vrea sa-si recunoasca propriul copil nu ii trebuie teste genetice de paternitate… asta cu “mostenirea” e cam treatru… si nu e corect pentru baiat mai ales ca nu ati emis pretentii de mstenire… daca tatal copilul dorea comunicare cu copilul sau o avea… dar el doreste poate inca odata ca acel teat poate ca a fost gresit dovedind noii sale familii ca nu are treaba cu fiul sau… baiatul nu este obligat legal sa accepte testul doar daca emiteti pretentii financiare sau de mostenire… este deja o sentinta judecatoreasca in acest sens cu privire la primul test…

cel mai bine ar fi sa consultati un avocat… insa daca instanta nu il obliga pe fiul Dvs sa faca testul, atunci acesta are tot dreptul sa il refuze

Intrebati-l pe individ, pe tatal copilului d-voastra, daca el crede ca un test de paternitate iesit pozitiv cu tehnologia de acum 25 de ani poate sa iasa altfel cu tehnologia de acum.

Baiatul este deja major, deci, in lipsa unei sentinte judecatoresti definitive care sa-l oblige (dar , in acest caz, nu exista motive…), nu poate fi obligat sa faca acel test. Dealtfel, data fiind virsta lui matura, cel mai bine ar fi sa ii spuneti direct toata povestea (reala, asa cum a fost, din punctul dvs, de vedere) si sa-l lasati sa ia el deciziile sale proprii. Altfel, va avea toata viata traume si intrebari (“ce ar fi fost daca…?”). Cine stie, pina la urma, care este motivatia personala a tatalui sau (oamenii se mai schimba in decursul timpului…)? Nu va fi usor pentru baiat, dar macar ii va trece depresia…. (stiti, “cui pe cui se scoate”… macar va fi ocupat cu altceva). Succes!

Draga doamna, atitudinea tatalui e demna de dispret, dar reactia la ea tine doar de dvs. Nu va poate manipula si arunca in deznadejde decat daca ii permiteti. Ma gandesc ca aveti doua optiuni: una – ii raspundeti repede, facand cheltuieli mari, stricandu-va relatia cu fiul, care banuiesc ca nu stie de testul din copilarie, stricandu-va linistea si aducandu-va o depresie. Asta il va linisti pe tata, ca – vorba aceea – se lucreaza la problema, ii va da ocazia sa-si reafirme dubiile cu privire la paternitate, aruncand cu noroi in dvs. Dar oare merita sa-l linistiti, sa-i oferiti acea pace interioara, dupa modul execrabil in care v-a tratat atatia ani pe dvs si pe copil? Merita sa-l asigurati ca nu cereti partea de mostenire cuvenita? Merita sa-l tratati omeneste? Daca raspunsul dvs este da, atunci grabiti-va sa faceti testul. Daca nu, atunci lasati-l sa se intrebe pana la moarte daca are sau nu un baiat, sange din sangele lui. Cand va fi cu imparteala, la succesiune, probabil ca noua familie va cere testul ADN din nou, oricum. Ganditi-va la dvs si la fiul pe care-l iubiti atata si realizati ca nu aveti NICIO datorie fata de barbatul care acum va rascoleste viata din nou.

Individul sigur se teme de ceva si vrea sa-si ia masuri de siguranta. Teama, ca ipoteza, este data de discutii cu actuala sotie in legatura cu averea lor, caci un copil este un copil pana mori si are drepturi dupa plecarea definitiva. Puneti-l in tema pe baiat, acum este adult, discutati cu el ca sa nu fie luat prin surprindere si…asteptati o reactie din partea tatalui natural. Daca vrea testul pentru a-l scoate “din carti”, spuneti-i ca este o carte prea grea pe care nu o poate inlatura din viata lui.

Va multumesc mult,imi sunteti de mare ajutor….aveti perfecta dreptate..!!

Refuzati acest test. Este legal sa il ceara doar in primele 6 luni dupa nasterea copilului. E problema lui ce simte… si ce va cere sau va dori. Ori va ofera NECONDITIONAT sprijinul sau, ori sa isi vada de treaba. De fapt, fiul Dvs va mosteni partea sa din avere, sau daca va exista un testament care prevede altfel, il va putea ataca, fara sa faca nici un test. Probabil noua lui sotie il obliga sa ceara testul respectiv, ca sa fie ea in siguranta, adica sa-i ramana ei si fiicei ei intreaga avere. Insa nu exista nici o lege care sa va OBLIGE PE DVS sa faceti asta, decat in cazul in care ati de de acord benevol. Insa avand in vedere comportamentul lui…

Trebuie să apelați la un AVOCAT nu la terapeuți, psihologi….etc

Intre timp am avut o discutie cu un avocat,si am primit exact acelasi raspunsuri privind legea,cat si cele morale…!

Eu ma bucur ca a-i lamurit problema.

Mesaj:
Buna ziua,
ma lupt cu niste stari cumplite de cateva zile, de cand am rupt (aproape) o relatie cu o persoana pe care o iubesc enorm. Din anumite motive, a trebuit sa iau decizia de a ma “rupe” de aceasta persoana si de a ma impaca cu sotul meu, pe care nu il mai iubesc, si cu care am o relatie destul de grea, din multe puncte de vedere. Motivele alegerii mele sunt legate de copilul pe care il avem impreuna, de teama viitorului incert, de multe altele. Nu stiu daca am procedat corect rupand o relatie cu persoana pe care o iubesc atat de mult…ce trebuia sa fac, sa renunt la ea, sau sa imi asum toate consecintele si sa vad ce ar fi urmat? Nu mai pot dormi, ma simt bolnava, mi-e rau la propriu, nu pot manca, plang, nu pot sa ma intalesc cu persoana aceea sa ii explic si sa pun capat, sunt in dilema daca sa mai incerc o data, mi-e frica, si toata lumea, inclusiv familia mea, e impotriva acestei relatii…
Va rog ajutati-ma cu un sfat obiectiv, cu niste idei de a trece peste situatia asta..

Lazarev spunea ca cea mai mare crima in ochii lui Dumnezeu, este sa ucizi Iubirea din tine…..

Vestea buna e ca iubirea nu poate fi ucisa. Separarea de fiinta iubita duce la suferinta pt ca stai in minte si gandurile nu ti dau pace. Si asa va fi pana se vor opri. Mintea n are resurse inepuizabile, la un moment dat oboseste. Apoi ai sa vezi ca nimeni si nimic nu ti pot fura iubirea. Dar daca te ai intors inseamna ca ai lasat lucruri nerezolvate. Iubirea scoate la suprafata tot ce e in antiteza cu ea in mintea ta. Daca esti constienta, le depistezi.

Aceasta hotarare ar trebui s-o luati fara sa fiti presata de nimeni si nimic. Din felul in care descrieti persoana, mi se pare ca e vorba de o relatie nepotrivita/blamata. Oricum, vad clar ca va distantati de persoana atunci cand vorbiti despre relatia cu ea. Va recomand terapie.

Care este implicarea iubitului? Ce responsabilitati isi asuma in raport cu viitorul tau si al copilului? Niciuna? Te vroia doar pe tine? Amuzament sau o relatie serioasa? Raspunde-ti sincer la aceste intrebari si apoi vei stii daca omul pe care l-ai parasit merita sa suferi pentru el sau barbatul tau, legal, este mult mai valoros iar alegerea ta instinctiva a fost cea corecta…

deci pana la urma ce v-a facut sa va intoarceti la sotul actual? iubirea sau frica?… cred ca raspunsul se afla in relatarea dvs. de ce anume va este teama? care este cel mai negru scenariu si cat de realist este? cel pe care il iubiti ce atitudine are? cat de hotarat este si cat de mult isi asuma aceasta posibila viitoare familie? si… de ce credeti ca ii va fi mai bine copilului intr-o familie in care simte (pentru ca simte) ca sunt tensiuni si lipseste iubirea?…tatal biologic ii poate fi tata si daca nu mai este sotul dvs. si, nu in ultimul rand, care sunt motivele care au dus la o relatie nefericita cu sotul?… la aceste intrebari ati putea incerca sa va raspundeti singura sau, in cel mai bun caz, indrumata de un psihoterapeut.

Cind te “joci cu focul” te arzi si apoi… chemi pompierii??? Sper sa nu fim pompierii relatiei tale Cind ceva nu merge la o relatie – ca oameni maturi – va clarificati lucrurile in familie si apoi daca nu se mai poate, relatia amiabil se poate opri… nu e corect sa folositi relatii paralele pentru ca ajungeti sa nu stiti ce vreti cu adevat de la viata…