Mesaj:
iubitul meu care pana in urma cu vreo 2 saptamani, sustinea ca ma iubeste neconditionat si il simteam extrem de inacantat de relatia noastra, brusc spune ca nu stie ce simte pentru mine! mentionez ca are o viata profesionala extrem de agiatata si incarcata! m-a asigurat ca nu e vorba de altcineva, il vad foarte atasat de mine doar ca e nelinistit si agitat ca nu stie exact ce simte pentru mine. ce -i de facut, ce ar trebui sa inteleg? multumesc!

Poate are probleme la serviciu si nu vrea sa te supere. Ai rabdare.

de cat timp sunteti impreuna? poate are nevoie de putin spatiu afectiv, avand in vedere ca are un job stresant. Poate ca se simte vinovat ca nu mai are suficienta energie de acorda si dragostei (relatiei) cu dvs

in viata fiecarui om sunt momente mai bune sau mai putin bune. poate iubitul tau se afla in fata unui moment delicat. cred ca cel mai bine ar fi ca o perioada sa i fii suport, si pur si simplu sa observi ce se intampla, ce se schimba, ce l face sa se simta mai bine si ce l distanteaza de tine. nu trage concluzii pripite, doar observa. vei afla multe intre timp

Intr-o astfel de situatie, sprijinul neconditionat este cel mai potrivit. Si nu va bazati ca nu a aparut si o alta femeie. Anuntati-l ca-i sunteti alaturi, ca-i oferiti timpul necesar, tratati-l ca pe un pasa, dar stabiliti exact cat timp anume (daca rezistati trei luni de abandon personal si daruire totala, incercati). Apoi vedeti ce iese. Si daca merita efortul. Numai bine!

Mesaj:
Am ajuns la limita rabdarii,nu stiu ce sa mai fac.Am o problema grava cu timiditatea,incep sa rosesc si sa ma simt ciudat cand am motive,dar si cand probabil consider ca nu ar fi cazut.Nu pot sa zic ca am o problema cu comunicarea,am prieteni,dar mi-e greu sa-mi fac unii noi.Virtual sau la telefon nu am nici o problema,pot discuta deschis despre orice,dar fata in fata parca ma pierd…Cateodata regret multe lucruri pe care nu le-am spus la timp…si sper sa ma puteti ajuta cu un sfat,va multumesc mult.

exersati mai des sa spuneti ce aveti pe suflet in momentul in care apare, cu oricine (in limitele de rigoare, binenteles). In timp, devine un obicei acesta sinceritate, ceva natural. Daca spuneti lucrurile la timpul lor, nu o sa mai aveti ce regreta . Succes!

nu ne ai spus cati ani ai. este important. timiditatea se trateaza. da, prin exercitiul asumarii faptelor si cuvintelor rostite. si, mai are legatura si cu rusinea.stai de vorba cu cineva si sondeaza de ce anume iti e rusine, sau de cine….ce te opreste sa spui lucrurilor pe nume. descopera te

Este nevoie de psihoterapie.

Aveti o emotivitate deosebita, pe care ar fi bine sa o puneti la lucru: e o adevarata comoara. E nevoie de exercitiu, pur si simplu, ca sa o stapaniti. Fie mergeti la terapie, fie faceti un curs de lunga durata de terapie prin arta. Numai bine!

Mesaj:
Buna . Nu stiu ce e cu mine , in ciuda faptului ca stiu ca nu e ok sa fiu geloasa nu ma pot controla . Mereu am fost extrem de posesiva . Imi aduc aminte , ca atunci cand eram mica i=am cerut surorii mele sa-si aleaga un parinte ( am avut grija sa-l aleaga pe tata , care nu-mi placea ) si s-o lase pe mama in pace … Copila s-a racit de maama . Sufeream cand vorbea cu ea , sau mergeau undeva amnadoua :/ Apoi , la scoala le uram pe toate tipele mai bune sau mai proaste , mai frumoase sau mai urate .. mereu ma comparam cu ele , apreciindu-le lor calitatile iar eu scotandu-mi in evidenta doar defectele .In dragoste , la fel . Daca tipul vorbeste , ii da like la o poza unei tipe imi strica toata ziua … oare care sa fie problema ? de la ce mi se trage ? cum as putea sa trec peste ? nu am posibilitate sa merg la psiholog .

ce varsta aveti? ganditi-va la un efort financiar (pe care il puteti negocia cu psihologul) pe care sa il faceti pt aceasta problema care aparent va afecteaza existenta destul de semnificativ. Succes!

Problema cronica aici se pare…necesita timp, bani, vointa de transformare si Succes!!! Cereti ajutorul unui specialist, este important.

Eu cred că ştii ce e cu tine: a început în copilărie, atunci când tu ai făcut acel ..târg,, cu sora ta. Ani buni ai reacţionat la fel: aceste tipare comportamentale sunt în tine, fac parte din tine şi-ţi dau peste cap viaţa. Desigur, ar fi fost bine dacă atunci, în copilăria ta, cineva dintre adulţi ar fi observat aceste comportamente sau convingeri şi le-ar fi. Se poate să fi avut un motiv pentru care ai făcut-o, motiv pe care nu-l ştim noi şi poate că nici tu: atitudinea părinţilor faţă de voi două, faţă de tine. Ar fi putut să existe preferenţialitate din partea părinţilor, ar fi putut să fie acel “abandon emoţional” care a provocat nevoia ta de a fi iubită şi apreciată. Stima de sine a fiecărei persoane se construieşte prin cei de lângă noi iar stima ta de sine se pare că este destul de scăzută, dacă te-ai comparat toată viaţa ta cu alţii. Oricare ar fi cauzele, ai nevoie de un specialist, nu-i uşor să descurci iţele încurcate în copilărie.

Buna. Nu exista sa primesti ceva in viata pentru nimic. Si aici nu ma refer doar la plata pentru terapie (doar si tu iei bani pe munca ta, nu? nu cred ca ai munci degeaba). Cand iti vei dori cu adevarat sa stii ce-i cu tine, ia-ti inima in dinti si alege un terapeut care te atrage. Pregateste-te pentru o serie de minim zece sedinte. E mult de sapat in cazul tau, iar schimbarile vor veni doar din momentul in care vei hotari sa rupi cu trecutul, pe care il tragi dupa tine la deal. Numai bine!

Nu am inteles daca vrei sa schimbi ceva sau vrei doar sa stii ce se intampla. Daca doresti sa te schimbi, nu o poti face decat ajutata de un psihoterapeut. Daca nu doresti sa te schimbi, orce diagnostic nu poate ajuta la nimic.

Mesaj:
Buna, am si eu o dilema si sper sa pot gasi un raspuns. Am 19 ani si sunt la facultate. Problema e ca nu vreau asta dar nu am curaj sa-i spun la mama. Mama mi-a spus ca daca nu-mi place facultatea asta sa-i zic si sa ma duc la alta facultate dar problema e ca nu vreau nici o facultate! Daca ii zic ca nu vreau sa merg la facultatea asta, mama o sa ma intrebe:”Da la care vrei?”, si eu nu am curaj sa raspuns:”La nici una!”.
La inceput parintii mei voiau sa ma trimita la medicina, nu stiu cum de am reusit sa-i conving s-o lase balta, nu voiam sa merg acolo. Adevarul e ca nu voiam sa merg la nici o facultate dar am acceptat sa ma duc la UBB la biologie pana la urma numai ca sa inchid gura parintilor. Dar nu mai suport! E stresant la maxim!
Nu-mi place deloc dar cum sa-i spun asta la mama? Dupa ce i-am spus ca nu vreau sa merg la medicina, acum sa-i spun ca nu vreau nici biologie? Mai ales ca sunt la taxa, deci parintii platesc pentru facultatea mea, deci va dati seama, s-ar enerva daca ar stii ca nu vreau sa merg, asta insemnand ca au dat banii degeaba.
Pur si simplu n-am curaj sa-i zic:”mama, nu vreau facultate!”.Nu pot, nu stiu de ce dar nu pot spune asta. Mai ales ca n-am chef sa ascult o morala de 15 ore de la mama despre cat de “importanta” e facultatea, bla, bla, bla. N-am chef de morale dar adevarul e ca nu mai am chef de invatat. Deja din liceu nu mai voiam sa invat, dar totusi am facut-o pentru ca stiam ca de BAC am nevoie. Dar facultatea nu e obligatorie.
Eu imi doresc sa muncesc, sa am o slujba cinstita si sa castig destul cat sa pot trai decent. Atat vreau, nu-mi trebuie joburi de milioane, nu ma intereseaza banii.
Mai e putin si vine sesiunea de examene si mi groaza de ea. Mi se face rau numai cand ma gandesc ca trebuie sa ma apuc sa invat la niste materii pentru ca n-am nici o picatura de pasiune.
Nu stiu cum sa-i spun la mama. AJUTOR? Multumesc.

Nici cu facultate nu se stie daca gasesti un loc de munca platit decent. In ziua de azi toti tinerii fac o facultate, economia e la pamant, gandeste-te bine ca o sa vrei un job stabil si serios si si-asa lucrurile stau foarte prost la noi in tara

pare ca este prea mult pt tine sa depui efortul de a invata, mai ales ceva care nu te atrage, fapt care este si normal in aceste conditii. Incearca totusi sa discuti asta cu parintii tai, sa te mai gandesti la o facultate care ti se potriveste pt ca fara facultate sigur iti va fi mai greu sa ai ‘un trai decent’ oriunde in lume. Ma gandesc ca poate iti este mai teama sa ii dezamagesti pe ai tai? Gandeste-te la o varianta de a face macar o sedinta de psihoterapie de familie cu parintii tai in care sa ai parte de moderare/ajutor din exterior. Sigur aceasta discutie va fi benefica pt toata lumea pe termen lung. Succes!

Asa este. E mult mai folositor sa ai o discutie deschisa cu ai tai acum, la inceput de drum si nu dupa ce ati investit mult prea mult cu totii, cand situatia devine si mai dificila. Ai putea sa-ti lamuresti si tu anumite aspecte si in acelasi timp ai avea un sprijin obiectiv din partea unei persoane ce vede situatia dintr-o pozitie neutra. Dr Rares Ignat – psihoterapie pentru depasirea obstacolelor din viata de cuplu si familie

Eu inteleg din descriarea ta ca parintii tai isi doresc maximum pentru tine iar tu te multumesti cu minimum. Ce alegi? Asta e intrebarea…Minim inseamna efort putin, responsabilitati putine si desigur rezulatte mici…maxim inseamna efort mare, responsabilitati pe masura dar si rezultate MAXIME. Se pare ca in acest moment al vietii tale TU ALEGI MINIMUL MINIMORUM, poate e sufiecient poate nu…intrebarea este daca mai tarziu ai fi vrut mai mult, poate o cale de mijloc…..GANDESTE BINE. Oricum, dupa cum ti-ai dat seama, discutia cu parintii este inevitabila. Asuma-ti macar acesta responsabilitate.

Dragă domnişoară, dacă ai deja pe lista ta un job care să te ajute să trăieşti decent, spune mamei tale că vrei să renunţi la facultate. Dacă ştii că eşti pregătită profesional pentru acel job, vorbeşte cu mama ta. Dacă ştii că nu vei profesa niciodată ceea ce studiezi acum, renunţă şi spune deschis ce vrei. Dar, dacă nu ştii încă ce vrei să faci, dacă doar groaza asta de examene te bulversează atât de mult, spune mamei tale că ai nevoie de un terapeut: această anxietate extremă te poate scoate din circuit. Şi dacă tu eşti anxioasă de felul tău, orice vei încerca să faci în viaţă te va speria la fel de mult, pentru că va trebui să te pregăteşti profesional, orice job ai alege. Singura diferenţă este aceea că vei studia mai puţin pentru a obţine o calificare. Vezi ce poţi să faci pentru tine şi….

Ce-ar fi sa incepi lucrul inca de pe acum? Nu de luna viitoare, ci de maine. Asa, la nivelul de educatie pe care il ai acum. Si pe care il vei avea toata viata ta daca renunti la facultate. Si nu un job part-time, ci full time, pentru ca toata viata vei lucra program intreg (si nu 8 ore pe zi, ca nu mai sta nimeni doar atat la munca, ia-ti in calcul cel putin 10 ore, eventual in trei schimburi daca ramai doar cu liceul). Ia imagineaza-ti! In functie de reactia ta la exercitiul meu de imaginatie, ia o decizie (doar esti majora si de acum incolo tu vei raspunde pentru toate hotararile – bune sau rele – pe care le vei lua). Aceasta decizie pe care o vei lua-o se va numi o decizie informata doar in momentul in care iti vei gasi de lucru si vei incepe efectiv activitatea. Se poate lucra in timp ce faci facultatea. Ti-o spun din experienta. Daca ai nevoie de ajutor terapeutic, suna pe oricare din cei care scriem aici. Te putem ajuta. Numai bine!

Nu doresti sa inveti? Nu doresti facultate? Esti libera sa-ti faci viata asa cum doresti… Du-te si munceste, intretine-te, nu mai pierde vremea cu ceva ce nu te motiveaza si nu-ti place. Dar gandeste-te bine ce vrei sa faci, ca s-ar putea ca in cateva luni sa vrei inapoi la mama si la facultate. Probabil ai nevoie de o experienta din care sa inveti ceva si sa constientizezi anumite lucruri, la varsta asta totul ti se pare usor si posibil. Daca tu crezi ca fara studii superioare si o pregatire serioasa intr-un domeniu, nu conteaza care, neaparat, poti munci si trai decent astfel incat sa ai o viata buna, te inseli… Sau si daca e posibil, nu pe o perioada lunga. Incearca si ai sa vezi cum e, ce implica si ce inseamna sa muncesti fara studii, sa te intretii si asa mai departe. Acum, depinde ce vrea fiecare, nimeni nu-ti poate spune ce sa faci si cum sa traiesti. Daca nu te intereseaza banii si spui ca te multumesti cu putin, e alegerea ta. Spui ca vrei o slujba cinstita din care sa poti trai decent!? As fi f curioasa sa stiu unde vei gasi o asemenea slujba cu studiile pe care le ai… Din care sa poti trai decent… Succes!

toti studentii sunt stresati inaintea sesiunii de examene. toti am vrut sa dam bir cu fugitii. unii chiar au facut o. unii invata o viata intreaga , fac cateva facultati si nu le ajunge. capacitatea mentala, capacitatea de memorare si de analiza este diferita de la o persoana la alta. doar tu stii cat poti duce. insa, intai trebuie sa fii sigura inainte de a lua o decizie, pentru ca mai devreme sau mai tarziu, se poate sa o regreti. cel mai probabil ca te va ajuta sa te elucidezi daca vei munci, da, asa cum au facut o multi , inca din timpul facultatii, vei sti atunci ce e mai usor, ce e mai frumos si ce e mai de dorit pentru tine. stii, unii sunt obligati sa munceasca in facultate ptr ca nu are cine sa le plateasca cursurile. si n ar renunta niciodata la scoala…. dar pentru tine, doar tu decizi.

Stii ceva, facultatea nu este pentru toata lumea. Doar anumite persoane sunt dispuse sa faca facultate. Ceea ce ma surprinde la tine este faptul ca nu ai scris nimic despre ce ti-ar place sa faci, ca si job, si mai mult decat atat , nu ai scris nimic despre ce anume ai muncit vreodata. Sunt multi studenti care lucreaza in timpul facultatii, si eu am angajat asa ceva, dar tu nu ai scris nimic despre ce ai muncit. Mai mult decat atat, observ ca repeti “cum sa ii spun mamei”, dar nu ai nici un alt plan. Fa-ti un plan, doua planuri , trei planuri ……..cate planuri vrei, mai realiste mai nerealiste, dar sa fie planurile pe care tu le poti aduce in atentia mamei tale, asta ar arata mamei tale ca esti o persoana matura si responsabila si te vei putea intretine singura. Retine! Aceasta decizie iti va afecta cursul vietii, vor fi consecinte, esti pregatita sa le suporti? Daca raspunsul este , da, atunci , drum drept si lumina!

Mesaj:
Buna ziua,
Am divortat acum 5 ani dupa 10 ani de casnicie. Am reusit dupa 2 ani sa am din nou incredere in cineva , cu care am o relatie de 2 ani si jumatate. Totul pare sa mearga bine. Avem baieti de aproape aceeasi varsta si suntem o " familie " frumoasa".Partenerul meu este poate putin mai rece , mai distant, dar are calitati suficiente pentru a recompensa "setea mea de caldura". Doar ca, de curand , am descoperit ca in ciuda unei vieti sexuale normale (chiar daca nu locuim impreuna), am avut impresia de cateva ori ca abia astepta sa plec (in serile cand nu ramaneam la el). Avea un comportament altfel decat stiam eu. Intr-o seara , m-am intors , pe motiv ca am uitat ceva si el deja deschisese laptopul si viziona filme pentru adulti ( in ciuda faptului ca ma respinsese in aceea zi pe motiv ca este foarte obosit si vrea sa doarma). M-a durut foarte tare. A mintit ca se uita pe mail , dar auzisem foarte clar sunetele. Asa ca am decis sa ma uit in istoricul de pe google si intr-adevar vizioneaza destul de des, uneori chiar zilnic si in special in zilele in care ma respinge. Ma doare foarte tare , dar nu ii pot spune ca stiu, caci se va supara ca l-am " spionat". Insa , durerea ma doboara si faptul ca nu pot vorbi si nu pot intelege " de ce?" e si mai greu de suportat. M-am gandit sa-i spun si sa pun punct acestui drum, dar mi-a teama sa nu iau o decizie gresita si as vrea sa mai am rabdare. Am nevoie de un sfat, oricat de mic ar fi. Am inceput sa fac noaptea atacuri de panica. Multumesc tare mult pentru ajutor

Draga mea doamna, la aceasta situatie particulara nu cred sa primiti o recomandare competenta care sa va spuna altceva – decit ca este necesar sa discutati deschis cu partenerul dumneavoastra. Oricum, mai devreme sau mai tirziu, va trebui sa o faceti. Iar experienta ne spune tuturor ca sanatos este sa fie " mai devreme". Printre altele, scutiti un timp pierdut inutil cu presupunerile dumneavoastra – care, de foarte multe ori, n-au, cu motivele celuilalt, nici in clin, nici in mineca. Largind putin aria de abordare, dati-mi voie sa va semnalizez faptul ca sint citeva lucruri pe care dumneavoastra insiva le aveti de constientizat si de vindecat la dumneavoastra. Aveti a va raspunde la intrebari de genul "ce ma opreste cu adevarat sa fac asta?" – si, mai apoi, sa lucrati la eliberarea fricilor in conformitate cu care actionati – sau dimpotriva, nu o faceti. One step at a time…

Este nevoie să dezvolţi încredere în tine şi să spui partenerului ce crezi despre asta. Şi dacă o relaţie nu se bazează pe sinceritate, pe încredere, acolo ceva nu-i bine. Atacurile de panică pot fi evitate prin confruntarea directă cu "problema": în felul acesta vei şti ce decizie să iei. Oricare ar fi decizia, psihicul suferă mai puţin decât în cazul în care nu putem lua o decizie şi ne scăldăm în incertitudini, bănuieli, frustrări.

Sigur ca trebuie sa discutati despre asta cu partenerul. Cum altfel? Ganditi-va la alternativa. Ar fi piatra de temelie pentru o viata in doi plina de secrete, frustrari si minciuni prin omisiune. Daca discutati, cine stie? Poate ajungeti sa va condimentati viata intima suficient de mult pentru a-l dezbara de obiceiul acesta. Numai bine!

Mesaj:
Buna ziua,
1)vreau sa stiu daca cineva are HIV si are o rana pe mana si ajuta alta persoana care are si ea o rana cu o compresa cu apa. Daca persoana bolnava spala compresa in apa si o aplica pe bolnav in acest caz poate sa transmita boala la cealalta persoana, cat de mare este riscul sa se transimta virusul de la o persoana la alta.
2)Poate sa fie cascatul des un simptom HIV?
3)Este posibil ca cineva sa aiba hiv chiar daca testul este negativ dupa 3 luni de la momentul contagierii.
4) Este posibil ca testul hiv sa fie negativ si totusi persoana respectiva sa infecteze pe altcineva?

Da! Poate sa aiba in sange si la analize sa nu se depisteze. Poate sa se activeze, apara oricand.

mergeti la un specialist daca aveti dubii/intrebari.. efectuati analizele de rigoare si urmariti evoltia/repetati analize/etc, in functie de recomandarile specialistului. Nu ajuta pe nimeni sa presupunem fara dovezi clare, in acest caz analizele

Literatura de specialitate în domeniu este bogată: te poţi informa, poţi cere sfatul medicului, este absolut necesar să faci nişte analize. Bănuielile îmbolnăvesc pe om mai rău decât afecţiunea în sine.

Testul de depistare a HIV are relevanta dupa 6 luni de la o posibila contaminare. Luati legatura cu medicul de familie pt. indrumari avizate.

Mesaj:
Buna ziua,
Ma numesc Daniela si am 14 ani,am o problema care ma framanta destul de tare. De ceva timp vorbesc singura prin casa,imi imaginez o persoana fata sau baiat cu trasaturi produse de imaginatia mea. Vorbesc cu el prin casa,il vad cum se uita la lucrurile mele si vorbim despre orice si radem. Uneori cand sunt trista si singura acasa incep sa plang cand imi amintesc cate ceva cum ar fi: notele mici,stresul pe care il am in legatura cu scoala,parintii etc.
Am momente cand nu stiu cine sunt,nu stiu ce sa fac in viata,ce voi ajunge. Imi e frica sa fiu cine sunt pt ca nu vrea sa-mi pierd prietenii.Din cauza problemelor care au aparut,a stresului si a certurilor cu parintii am avut 2 tentative in care m-am taiat cu lama,si uneori ma gandesc la sinucidere atunci cand vad ca nimeni nu ma intelegere si nu ma ajuta.
M-am consultat cu psihologul scolii dar fara folos,nu m-a ajutat. Ce este cu mine?

Incearca sa le spui si parintilor ceea ce se intampla cu tine, si impreuna sa mergeti la un psihiatru nu la psiholog pentru inceput. Nu lasa lucrurile asa, in speranta ca se vor rezolva de la sine,pentru ca ele se pot accentua. Pe de alta parte, poate fi vorba doar de operioada mai stresanta din viata ta, si acesta este modul in care ii faci tu fata. Oricum trebuie sa vorbesti cu cineva foarte serios. Succes!

Draga mea, e normal sa nu stii cine esti, ce vei face in viata, ce vei ajunge! Ai doar 14 ani!!! Imaginatia ta nu este bolnava, este absolut extraordinara. Tu, insa, o transformi in ceva patologic, bolnav. Elementele pe care le-ai mentionat (notele mici, stresul, parintii) trebuie reconciliate, cu alte cuvinte trebuie micsorat stresul legat de toate acestea. Asta o poti face rugandu-ti parintii sa mearga cu tine la psihoterapie sau la terapie (NLP, EFT), si fa-ti planuri de durata, pentru ca ai nevoie de ajutor pe termen lung. Asta nu pentru ca ar fi ceva serios in neregula cu tine, ci pur si simplu pentru ca inca nu stii sa-ti pui la lucru calitatile exceptionale pe care le ai si ai nevoie de timp sa inveti asta. Din experienta proprie, pot sa-ti spun ca sunt multi adolescenti care se afla in aceeasi situatie cu tine si cam de aceeasi varsta. Din pacate, la majoritatea, problema pleaca de la ce urmaresc la tv sau pe net. Vorbeste cu parintii, ai incredere ca vor gasi solutia cea mai buna pentru tine, si alege un terapeut pentru sedinte saptamanale. Pentru urgente, mai scrie-ne. Suntem aici pentru tine, draga Daniela. Numai bine!

Sesiunile de psihoterapie pot sa-ti fie de folos, dar inainte de a vedea cum poate sa te sprijine un psihoterapeut este bine sa discuti initial cu un medic psihiatru sau un psiholog clinician. Ei sunt cei ce pot sa puna un diagnostic in situatia ta. E perfect adevarat: "nu lasa lucrurile asa in speranta ca se vor rezolva de la sine" Dr Rares Ignat – psihoterapie pentru depasirea obstacolelor din viata de cuplu si familie

Mesaj:
Buna ziua, numele meu este Cristi si sunt din Bucuresti. Am 19 ani si am o problema cu penisul: este foarte mic, doar 11 cm. si imi este foarte frica ca atunci cand imi voi incepe viata sexuala partenera respectiva sa nu simta nicio placere sau din contra sa ma respinga direct. Numai suport sa vad cat este de mic. Am inceput sa fac diferite exercitii de pe Internet pentru marit penisul si vreau ca peste 1, 2 ani sa achizitionez si pastile sau ceva ce imi poate marii penisul macar cu 2-3 cm. Stiu ca toate spuneti ca tehnica e mai importanta dar tot cred ca in marime consta placerea. Nu vreau sa ajung ca pe viitor iubita/sotia sa se desparta de mine sau mai rau, sa ma insele pentru simplul fapt ca nu o pot satisface. Sunt dispus sa fac si sex oral doar sa vad respectiva partenera satisfacuta dar totusi vreau sa o vad satisfacuta complet, adica si normal si nu cred ca voi putea cu miniatura asta de penis. Numai pot suporta, aproape ca plang cand il vad cat e de mic. Am sa incerc cu pastile chiar daca majoritatea spun ca nu prea folosesc dar totusi. Inainte de asta as vrea sa consult si un endocrinolog deoarece eu nu par de 19 ani ( am doar 1.69 m si doar 57 kg). Toti care ma vad imi spun ca am 16-17 ani nici decum 19, poate ca pe viitor va reprezenta un avantaj dar acum clar nu. Din cauza asta nu pot sa imi fac nicio prietena, nici sa sarut cu limba nu stiu cum e, din cauza fizicului. Daca inaltimea sa zicem ca am mostenit-o restul nu e ok. Mananc destul de mult si sanatos dar nu se vede. Inca mai am cosuri, sunt slab, penisul e foarte mic, bratele, picioarele aproape ca sunt lipsite de muschi, mai sunt si miop, am si strabism si altele.Crezi ca daca o sa imi dea un tratament pe baza de hormoni penisul se mai poate dezvolta macar cu cativa cm? E foarte trist, simt ca numai suport deoarece nici prieteni nu am, sau daca am sunt doar atunci cand au nevoie de ceva. Cand incerc sa vorbesc cu persoane noi spun numai prostii pe care efectiv nu le pot gandii, nu stiu care e problema. As dori sa vorbesc cu un psiholog, sa imi dea un sfat sau chiar pastile pentru ca simt ca sunt la capatul puterilor, ma simt ca un om batran care asteapta sa moara. Chiar imi doresc sa am o viata normala, o prietena pe care sa o iubesc si respect din adancul sufletului si ea pe mine, prieteni cu care sa ma distrez, oameni care sa ma aprecieze pentru ceea ce sunt si pentru felul in care gandesc. In final as dori sa te intreb ce pozitii crezi ca sunt bune pentru peisuri exagerat de mici, in afara de cea pe la spate? Crezi ca se poate mari penisul cu vreo meotoda in afara de injectii cu grasime si operatii? Ar fii ok daca as incerca sa o fac prima oara cu o prostituata ca sa prind ceva curaj, imi e teama ca daca o voi face cu vreo prietena va rade de mine ca pana acum nu am facut sex, am avut discutia asta cu niste prieteni dar doar in gluma si au avut o reactie de uimire. Cat ar trebui sa dureze preludiul si actul sexual ca totul sa iasa perfect pentru partenera? Cum as putea cucerii o fata pe care nu o cunosc si care mai mult ca sigur nu m-ar placea datorita fizicului si fetei, eu pur si simplu nu stiu si nu pot sa agat asa cum o fac baietii din ziua de azi, sunt Pesti, sunt romantic nu pot fii mitocan chiar daca majoritatea fetelor prefera genul asta de baieti. Si cum as putea sa am incredere in mine daca sunt atat de complexat de corpul meu? Vreau sa fac sala dar nu pot acum din lipsa de fonduri si pentru ca sunt destul de ocupat cu Bacul. Cum sau unde sa gasesc prieteni de varsta mea care sa ma inteleaga si sa ma respecte pentru ceea ce sunt si gandesc? Efectiv, m-am saturat sa vad oamenii care se iubesc, care se saruta si care dupa se cearta din motive tampite si care nu stiu sa ierte. Stiu ca eu pot iubii cu adevarat dar nu am pe cine. Am ajuns sa urasc acest seintiment, iubirea, sa nu-l pot intelege daca nu am iubit si mai ales nu am fost iubit pana acum. Nu vreau sa ajung vreun criminal, traficant de droguri sau mai stiu eu ce pentru faptul ca am avut o adolescenta atat de urata.. Daca imi ve-ti raspunde la acest e-mail as fii tare feiricit si v-as fii recunoscator din suflet.

draga Cristi, ca barbat si psiholog iti pot spune cu siguranta ca indiferent de marimea penisului sau tehnica stapanita, nu putem satisface orice femeie/fata si, poate o sa te surprinda, pt ele este la fel de dificil. La 19 ani esti plin de dorinte si nevoie, de toate felurile, asa cum este si normal. Solutia cea mai eficienta (cel putin din experienta mea) este sa gasesti o partenera pe masura amandoura, dar pt asta este nevoie de experimentare. Iti recomand de asemenea, poate cu ajutor din partea familiei, sa mergeti cateva sedinte la un psiholog/sexolog cu care sa discuti toate aspectele astea legate de sexualitate. Acum agitatia si ‘hormoneala’ este foarte mare, de aceea poate duce la disperare, dar iti garantez ca nu esti nici pe departe singurul baiat care are aceste sentimente. Ca ultim sfat: nu te mai uita la altii, fii tu cat de bun poti sa fii pt ca noi ne traim propria viata si ar fi bine sa o traim cum putem noi, nu cum isi doresc altii. Se poate, succes!

Dragul meu, ma rog la Doamne-Doamne ca acest comentariu al meu sa nu fie vazut de vreo cunostinta comuna mie si baiatului despre care vreau sa-ti povestesc. Pentru ca vreau sa-ti povestesc doua-trei lucruri despre un baiat care are nanism hipofizar – deci, ca inaltime, probabil ca nu are mai mult de 90-100 de cm, iar la dimensiune a penisului … Putem doar sa ne imaginam… . Una peste alta, acest baiat a terminat una dintre cele mai grele facultati posibile si are un titlu foarte "sonor". Isi face treaba cu pasiune si este foarte respectat. Nu terminase inca facultatea, cind s-a casatorit. Cu o fata de inaltime normala. (!!) Au deja vreo 6-7 ani de casnicie. Ei bine – oare iti spune si tie acelasi lucru pe care mi-l spune mie, istoria de fata?! N-o sa ne ascundem dupa deget: multi dintre noi isi doresc sa fi fost construiti altfel, de la natura. Sint chiar si situatii in care, cu siguranta, aceasta n-ar fi stricat sa fie macar un strop mai generoasa. Dar tot natura (sa o scriu oare cu "N" mare?!), in infinita sa intelepciune, are grija sa-i creeze fiecarui sac – petecul potrivit Exact asa cum esti tu – este creat perfect, ca sa te potrivesti perfect – nu doar unei femei, ci chiar unei intregi (anumite) categorii de femei. Si unei anumite categorii de prieteni. Singurul care face ca lucrurile sa fie dificile – esti doar tu. (Te rog sa ma ierti ca sint atit de directa!) Daca tu te uiti inspre tine si vezi mai mult defecte – cum te poti astepta ca ceilalti sa faca acelasi lucru, si sa vada altceva? Nici unul dintre noi nu ar trebui sa spere ca va fi iubit si apreciat cu adevarat, pina nu se iubeste si nu se apreciaza intii el – pe el insusi. Iti vine sau nu sa crezi, oricit de perfecti am fi, toti gasim la noi cite-un "penis" prea mic, de raul caruia ne sabotam singuri accesul la darurile vietii – altiminteri, create sa fie din abundenta pentru toti! … In concluzie: Daca va fi sa investesti vreodata in ceva, recomandarea mea este sa lasi ideea privind pastilele etc deoparte. Nu vor rezolva nimic. Investeste intr-un program care sa te ajute sa-ti eliberezi fricile si restul emotiilor nedorite cu privire la sine; care sa-ti consolideze increderea in sine – si restul va veni de la sine!

Buna Cristi. Am vrut sa postez aici doua fotografii ale lui Arnold Schwarzenegger (una din adolescenta si una din tinerete), dar m-am gandit ca e mai folositor pentru tine sa cauti singur pe net, deoarece sunt atatea alte exemple de tineri care si-au schimbat viata, exemple peste care, inevitabil, vei da. Totul se poate schimba in viata noastra. De la conceptii limitative pana la felul in care aratam. E suficient sa ai o dorinta arzatoare, care sa te duca in viteza prin toate aceste transformari. Terapia ti-ar ajuta la fel de mult ca si sala. Relaxeaza-te, esti absolut normal. Dar ai putea sa fii extraordinar, la ce vointa zace in tine,. Ce alegi? Numai bine!

draga cristi, eu, ca femeie, iti pot zice ca nu cred ca 11 cm e chiar asa o tragedie cum o vezi tu in momentul de fata; sunt o groaza de alte lucruri care conteaza in pat si-ti mai pot zice ca si fetele sunt mult mai pline de complexe decat vor sa para; eu cred ca tu ai nevoie de o crestere a increderii de sine, nu a penisului :p restul o sa vina de la sine… poate te-ar ajuta o consiliere cu o persoana de specialitate in sensul asta, putina relaxare si, de ce nu, putina "incercare a marii cu degetul…" in final, nu putem sa ne depasim cu adevarat temerile decat prin actiune. mult succes si ai sustinerea noastra!

Mutarea intr-o tara asiatica ar putea fi una dintre variantele care ti-ar diminua obsesia care te va urmari o lunga perioada de timp.

Cauta dragul meu doamne si domnisoare si experimenteaza, majoritatea barbatilor au complexe. Multi spun ca au penisul normal….dar exista normalitate spre mic si normalitate spre mare.Psihoterapia cu un sexolog experimentat…te va ajuta mult..In rest e ca un buretel.Continua cu exercitiile, chiar sunt rezultate …dar cu rabdare….

Mesaj:
Buna ziua. Sunt intr-o situatie din care nu stiu cum sa ies. Sunt fata, am 22 de ani si o relatie de un an jumatate pe care vreau sa o inchei. De-a lungul relatiei au aparut neintelegeri dar nimic atat de grav incat sa ma faca sa pun punct. Am obosit, simt ca merit ceva mai bun, ca am nevoie de cineva care sa ma motiveze, sustina, incuraja. Nu simt ca evoluez langa persoana cu care sunt acum. Problema este ca cu cat ma indepartez mai tare de el, cu arat el este mai implicat in relatie si pare ca isi da silinta sa fie bine. Se poarte frumos, doar ca… nu il mai vreau. Ma simt cumva vinovata pentru atitudinea mea. Nu vreau sa l fac sa sufere dar nici eu nu vreau sa sufar. Cum sa procedez? Se dau batalii in mintea si inima mea pentru ca desi nu vreau ca el sa sufere, imi doresc si ca eu sa fiu fericita. Multumesc.

Relatia ta nu este intamplatoare, ai de invatat de acolo, iar daca o inchei ti se va intampla la fel si cu urmatoarea si tot asa…Uneste mintea cu inima intr-o meditatie , cere ajutor de Sus, asculta cu atentie ce ti se raspunde…,te vei linisti si vei vedea clar si limpede solutiile. Ele sunt in sufletul tau. Avem adevarate comori in interior, de aceea se spune ca in inima noastra e Imparatia… Lazarev spune ca nu trebuie sa ucidem iubirea; citeste cartea lui ," KARMA sau armonia dintre fizic, psihic si destin. " El spune ca "la nivelul spiritual fin , fiecare om intra in contact cu Divinul, asa cum orice celula a organismului este in contact cu organismul ei.Contactul nu poate fi intrerupt nici in cazul celei mai grele Karme sau al oricarui comportament al omului. Structurile campului fiecariu om nu contin informatia privind incalcarea legilor supreme… "pentru ca unitatea a tot ce ne inconjoara uneori se confirma in modul cel mai neasteptat. Cu drag, Marilena Cercel, sociopsiholog.

Esti tanara, si este normal sa nu-ti fi gasit din prima ceea ce ti se potriveste, sau sa incerci sa descoperi de faptceea ce vrei cu adevarat. In relatii nu ramai doar ca sa nu-l faci pe celalat sa sufere. Incearca mai inainte de toate sa scrii pe o hartie tot ceea ce nemultumeste si ce astepeptari ai de la o relatie, astfel incat sa-ti ordonezi gandurile. Dupa care nu poti face altfel decat sa-ti iei inima in dinti sa-i spui si partenerului. Nu exista vreo varianta magica in care sa scapi de momentul neplacut. Nu ai de ce sa te simti vinovata, pentru ca oricum, si daca ai ramane in relatie, tot il vei face sa nu se simta bine, in conditiile in care tu nu ti-o mai doresti. Succes!

din cate inteleg eu, pare sa fie foarte importante pt tine ca acum sa ai un partener care sa te ajute sa evoluezi, sa te motiveze, sustina, incurajeze. Este dreptul si datoria ta fata de tine sa te ingrijesti, asa cum consideri tu ca este cel mai bine. Toti facem greseli, toti avem unele regrete, dar putem invata din ele si sa crestem prin ele. Suferinta este un sentiment care de multe ori insufla frica, frica omoara ratiunea, fara ratiune apare haosul. Respira, ia-ti niste timp suplimentar sa te gandesti la ce nevoi ai si ia o hotarare. Succes!

Draga mea, daca este sa ne gindim strict la suferinta prietenului tau – ei bine, de suferit, prietenul tau oricum va suferi. Daca, ipotetic vorbind, ati ramine impreuna si v-ati casatori, nemultumirile si frustrarile tale nu vor putea decit sa se accentueze. Drept consecinta fireasca, nu te vei putea manifesta nici in exterior altminteri – decit dizarmonic, iar viata pe care el ar trai-o alaturi de un partener nefericit ii va aduce suferinta. Un (tot ipotetic) sfirsit al relatiei voatre atunci – dupa ce a investit increderea, sperantele, asteptarile… la care-l indreptatea casatoria – ar fi de multe ori mai dureros. …Ti se pare logic ceea ce spun?! Pentru ca, daca da, poti constientiza la care dintre suferinte esti mai… dispusa (nepotrivit cuvint, dar nu gasesc altul acum) sa-l supui…

Daca ai avea mereu in gand ce lasi in urma, nu ai mai face niciun progres niciodata. Daca esti, cu adevarat hotarata, da-i o sansa sa ajunga omul pe care ti-l doresti, spune-i ce anume ii lipseste, si lasa-l sa aleaga. Vei trece probabil si tu printr-o situatie asemanatoare in viata. Trateaza-l asa cum iti doresti sa fii tu tratata la momentul acela. Numai bine!

faptul ca tu ramai in relatie doar pentru a nu-l rani pe el inseamna ca ai o atitudine de salvatoare fata de el, punandu-l pe el intr-o pozitie de victima, lucru ce nu poate duce decat la conflicte nesfarsite… daca il vezi ca pe un barbat, cu adevarat si nu ca pe un copil, ai incredere ca se poate descurca singur cu o asemenea dezamagire; de ce nu vorbesti cu el despre ceea ce simti si ce-ti doresti? ce inseamna pentru tine a evolua si a fi sustinuta si motivata de partener – la modul concret – ce ar trebui el sa faca pentru a-ti dovedi aceste lucruri? incearca sa iti raspunzi singura mai intai si apoi discuta cu el, poate ca el nici nu stie cum ar trebui sa arate aceste "dovezi" pentru tine si poate ca daca ar sti le-ar face; daca nu ne comunicam nevoile intr-o relatie nu avem cum sa ni le implinim…