Sunt bărbat și după divorț mi-am făcut o altă relație. Dar simțeam că îmi abandonez copilul din prima relație. Simțeam că mă preocupă mai mult să-mi organizez viața și să pot fi fericit decât să-i fiu alături, așa cum obișnuiam să fac. M-am mutat înapoi cu fosta soție și încerc să mă dumiresc dacă am procedat bine. Vinovăția și regretul că nu sunt lângă copilul meu au umbrit orice fel de perfecțiune într-o relație ideală.
Mesaj anonim, prin secțiunea Psihoterapeut online
Răspunsuri prin intermediul grupului Întreabă un psiholog sau psihoterapeut online
Vârsta și sex: 36 ani, bărbat.
Ocupație: operator cnc
Familie: divorțat
Localitatea: București
Descrierea problemei:
Bună ziua. Îmi este greu să vorbesc despre asta, numa’ că nu mai știu cum să abordez acest aspect. În 2014 m am căsătorit, în 2016 s a născut băiețelul. Ca o sinteză la ce a dus la divorț: ascunzișuri din partea fostei soții ex: credit de 40.000 ron făcut pentru fratele ei fără ca eu sa știu, aflând ulterior dintr un plic în cutia postala unde specifica ca e restanță la bancă, confuzia și prioritizarea greșită între familia ei (părinți, frați și surori) și familia în care trăia. Copilul a fost diagnosticat cu tsa (tulburare din spectrul autist) la 1 an si 10 luni și am făcut terapie ABA până ne a ieșit pe urechi. De curând (acum 1 an) i s a schimbat diagnosticul în adhd și facem terapie și logopedie, dar mai puține ore, căci mama lui e datoare la bancă în loc să se ocupe cot la cot cu mine sa avansam cu terapia. Avem custodie comună, copilul stă cu mama lui și eu îl vad în weekend când stă la mine. Înainte cu 3 luni de
divorț, știam clar ca nu mai simt nimic pentru ea, că m am depărtat suficient și e total irelevantă pentru mine. Ma durea foarte tare de copil deoarece nu așa mi am imaginat căsătoria și viata în 3. Oricum, în august, 2019 aveam actele de la notar semnate. În noiembrie am cunoscut pe cineva pe un site de matrimoniale. M am mutat la ea după 2 luni. Aici începe nebunia.. I am spus din start cine sunt și ca vin la pachet cu un băiețel + ceva sechele. La început eram în frenezia specifică oricărui început. Am devenit cei mai buni prieteni. Pasiuni comune cât cuprinde!! Toate pasiunile comune erau descoperite prin spontaneitate. Ce să mai, best friends + momentele de cuplu = tot ce ți ai putea dori, nu?
Pe zi ce trecea alături de cea pe care o consideram calea mea spre împlinire, simțeam cum îmi abandonez copilul (știind prin câte mizerii a trebuit să trec pe la cele 2 grădinițe particulare de la care a fost dat afară + lipsa lui de atenție & stuff). Simțeam că mă preocup mai mult să mi organizez viața și să pot fi fericit decât să i fiu alături, așa cum obișnuiam să fac. Ok, am înțeles, nu suntem singurii care trăiesc așa, mi e clar asta, doar că nu am trecut peste neputința de a mi ajuta și susține copilul de câte ori are nevoie. I am explicat fetei ce se întâmplă cu mine, ce mă apasă (dacă nici cu cel mai bun prieten nu poți vorbi deschis și franc..) a înțeles, m a susținut și eu am încercat să mă implic în această nouă relație cât am putut. Până acum 3 zile (7 iunie) când I am spus că nu mai putem continua. M am mutat înapoi acasă și încerc să mă dumiresc dacă am procedat bine. Vinovăția și regretul că nu sunt lângă copilul meu au umbrit orice fel de perfecțiune într o relație ideală.
Sper să mă fi făcut înțeles…
Ocupație: operator cnc
Familie: divorțat
Localitatea: București
Descrierea problemei:
Bună ziua. Îmi este greu să vorbesc despre asta, numa’ că nu mai știu cum să abordez acest aspect. În 2014 m am căsătorit, în 2016 s a născut băiețelul. Ca o sinteză la ce a dus la divorț: ascunzișuri din partea fostei soții ex: credit de 40.000 ron făcut pentru fratele ei fără ca eu sa știu, aflând ulterior dintr un plic în cutia postala unde specifica ca e restanță la bancă, confuzia și prioritizarea greșită între familia ei (părinți, frați și surori) și familia în care trăia. Copilul a fost diagnosticat cu tsa (tulburare din spectrul autist) la 1 an si 10 luni și am făcut terapie ABA până ne a ieșit pe urechi. De curând (acum 1 an) i s a schimbat diagnosticul în adhd și facem terapie și logopedie, dar mai puține ore, căci mama lui e datoare la bancă în loc să se ocupe cot la cot cu mine sa avansam cu terapia. Avem custodie comună, copilul stă cu mama lui și eu îl vad în weekend când stă la mine. Înainte cu 3 luni de
divorț, știam clar ca nu mai simt nimic pentru ea, că m am depărtat suficient și e total irelevantă pentru mine. Ma durea foarte tare de copil deoarece nu așa mi am imaginat căsătoria și viata în 3. Oricum, în august, 2019 aveam actele de la notar semnate. În noiembrie am cunoscut pe cineva pe un site de matrimoniale. M am mutat la ea după 2 luni. Aici începe nebunia.. I am spus din start cine sunt și ca vin la pachet cu un băiețel + ceva sechele. La început eram în frenezia specifică oricărui început. Am devenit cei mai buni prieteni. Pasiuni comune cât cuprinde!! Toate pasiunile comune erau descoperite prin spontaneitate. Ce să mai, best friends + momentele de cuplu = tot ce ți ai putea dori, nu?
Pe zi ce trecea alături de cea pe care o consideram calea mea spre împlinire, simțeam cum îmi abandonez copilul (știind prin câte mizerii a trebuit să trec pe la cele 2 grădinițe particulare de la care a fost dat afară + lipsa lui de atenție & stuff). Simțeam că mă preocup mai mult să mi organizez viața și să pot fi fericit decât să i fiu alături, așa cum obișnuiam să fac. Ok, am înțeles, nu suntem singurii care trăiesc așa, mi e clar asta, doar că nu am trecut peste neputința de a mi ajuta și susține copilul de câte ori are nevoie. I am explicat fetei ce se întâmplă cu mine, ce mă apasă (dacă nici cu cel mai bun prieten nu poți vorbi deschis și franc..) a înțeles, m a susținut și eu am încercat să mă implic în această nouă relație cât am putut. Până acum 3 zile (7 iunie) când I am spus că nu mai putem continua. M am mutat înapoi acasă și încerc să mă dumiresc dacă am procedat bine. Vinovăția și regretul că nu sunt lângă copilul meu au umbrit orice fel de perfecțiune într o relație ideală.
Sper să mă fi făcut înțeles…
Voi ce credeți? Am luat o pe arătură și merită să consult un psiholog? Sau doar am nevoie de timp să mă obișnuiesc cu ideea?
Vă mulțumesc pentru înțelegere și pentru răspunsurile constructive!
Vă mulțumesc pentru înțelegere și pentru răspunsurile constructive!
Lasa un comentariu
Un Mesaj la “Sunt bărbat și după divorț mi-am făcut o altă relație. Dar simțeam că îmi abandonez copilul din prima relație. Simțeam că mă preocupă mai mult să-mi organizez viața și să pot fi fericit decât să-i fiu alături, așa cum obișnuiam să fac. M-am mutat înapoi cu fosta soție și încerc să mă dumiresc dacă am procedat bine. Vinovăția și regretul că nu sunt lângă copilul meu au umbrit orice fel de perfecțiune într-o relație ideală.”
Copyright © 2011 - 2024 Terapeuti.ro | Toate drepturile rezervate.
Bună Am o fetiță de 4 ani de un an si jumatate plange zi de zi 2 3 episoade pe zi o apucă dintr-o dată o intreb de ce plângi imi raspunde nimic mami incerc sa o liniștesc sa imi spună dar nici un rezultat ce aș putea face imi este mila de ea pal odată cu ea nu stiu ce sa fac va rog sa ma ajutați mulțumesc