Terapeuti.ro

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:Am aproape 19 ani, de când mă ştiu am fost o persoană foarte superficială când ajungeam la capitolul ”iubire”, impuneam criterii, făceam selecţii, aveam rezerve, nu reuşeam să mă ataşez niciodată în adevăratul sens al cuvântului, mă plictisesc îngrozitor de repede de o persoană dacă nu aduce ceva nou. Acum un an am întâlnit un bărbat, are 23 de ani în prezent, era genul de mascul alfa, dur, tatuat, spontan, mă stimula intelectual, exact cum mă atrăgea pe mine. A plecat din ţară, ne-am distanţat, a revenit şi ne-am întâlnit, nimic special, acelaşi om pe care îl ştiam, care a făcut greşeala să încerce să mă simt inferioară, nu am avansat. Apoi am avut o relaţie de 6 luni cu un băiat mai mic ca mine, lucru pe care îl detestam zilnic, fapt pentru care continuam să vorbesc ocazional cu cel de 23, erau total diferiţi. În mintea mea cel de 23 era bărbatul vieţii mele, ne atrăgeam ca doi magneţi, ar fi făcut absolut orice pentru mine iar eu mă simţeam atât de mândră şi importantă. Acum eu o să plec la facultate, un impuls de moment m-a făcut să merg să mă întâlnesc cu el pe post de prieteni, după 6 luni în care nu ne-am văzut, a fost ca şi când m-am întors cu un an în urmă, acelaşi loc, aceiaşi ochi. Am povestit multe, lua substanţe aiurea, intrase în probleme. Într-o dimineaţă pe la 5, sub influenţa substanţelor m-a sunat şi mă implora să ne împăcăm, că sunt tot ce îşi doreşte, că renunţă la absolut tot şi vine cu mine la Iaşi doar să i-o cer, am rămas mască, nu realizam cum cineva poate iubi cu atâta intensitate, cum mă poate iubi pe mine după atât timp în care eu am fost cu altcineva.. am refuzat. Îmi e groază de ideea de a locui împreună, vreau libertate, vreau adrenalină, şi totuşi simţeam că e bărbatul vieţii mele şi o groază la gândul că îl pierd. A doua zi ne-am împăcat, a vorbit cu toţi din anturajul lui că se lasă de substanţele alea pentru mine, şi aşa a făcut, a trecut peste dependenţa lui, şi-a rezolvat problemele, a schimbat numărul de telefon să nu poată fi găsit, a schimbat tot, şi-a dorit să înceapă o viaţă nouă cu mine. Astăzi ne-am întâlnit.. şi paradox total.. nu am simţit absolut nimic. Cum îţi poate crea mintea un aşa joc masochist? Să crezi că e absolut tot ce contează când ai impresia că îl pierzi iar când îl ai în faţa ta şi e sigur al tău să nu însemne nimic? Încerc că mă înţeleg dar nu reuşesc.. nu pot înţelege cum funcţionez, nu pot înţelege cum pot să am în faţa ochilor bărbatul care m-a atras constant timp de un an, care mă stimula psihic, care ar fi renunţat la mama lui pentru aş face o familie cu mine iar pe mine să mă lase rece. Sunt îngrozită de mine, de faptul că am o inimă care nu simte, ci doar o minte care creează ideea de afecţiune, o minte masochistă. Cum să-mi fi jucat mintea aşa festă?
Cum să întâlnesc un om care a făcut tot timpul sacrificii pentru mine iar eu să nu simt nimic? Mă simt vinovată şi nu reuşesc să mă înţeleg..

(1 day ago)