Buna ziua !

Atat as vrea sa gasesc aici un sfat si un ajutor , deja simt ca mi se duce si ultima farama de putere.

Sotul meu … Probleme cu jocurile de noroc , mai exact cu pacanelele . Nu pariuri sportive, nu ruleta. “Doar” pacanelele . Nu stiu ce sa mai fac. Sunt la un pas de depresie ca sa nu spun si ceva mult mai grav. Cum sa il ajut ? Ce sa fac ? Unde sa merg cu el ?

Lucrurile intre noi s.au deteriorat enorm de cand avem problema asta .

Am 15 ani

Și sunt eleva

Părinții îmi pun pe cap grija fraților mai mici scăpați de mult de sub control. Fac tot felul de prostii, înjura ca la ușa cortului si, au ajuns chiar sa arunce cu obiecte în mine doar pt amuzament deoarece știu ca nu pot riposta, dacă as face-o as primii inzecit înapoi. La fiecare boacana noua eu sunt trasa la răspundere, bătută și înjurata. Vacanta aceasta a fost insuportabila, nici nu o pot numi vacanta… Nu am avut o zi fericita, în fiecare a trebuit sa plâng, sa ma întreb cu ce am greșit și de ce pica vina pe mine. Am ajuns sa îmi doresc moartea, de fiecare data când am încercat sa ma sinucid nu am avut puterea necesara. Am tot sperat ca poate cu timpul tata va înceta sa dea vina pe mine, sa ma disprețuiască. Am fost eleva excepțională, sperând ca poate va înceta sa ma numeasca javra, copil fără viitor, împuțită, cățea, chiar și curva deși eu stau retrasa în coltul meu, nu am prieteni de frica ca și ei ma vor răni. Îmi e extrem de greu mai ales ca am probleme cu kilogramele,imi e frica sa ies din casa deoarece aud in jur cum susotesc și rad de mine. Nu mănânc mult, tot de frica tatălui… Și oricât m as retine când e ora mesei îmi spune :”la masa prima, javra.. Baga, crapă în tine!”. Pe lângă kilogramele în plus la vârsta de 11 ani am leșinat în camera, când m am trezit aveam 2 dinți din fata retezati, nici în momentul de fata nu m au dus la un dentist deoarece considera ca eu pot aștepta, dar reparațiile în curte nu. Imaginați va cât de rușinata sunt să îmi deschid gura, sa vorbesc în fata clasei, sa prezint un proiect sau sa vorbesc cu cineva când ei se holbează doar la dinții retezati… Am rămas fără de speranța iar familia nu ma ajuta, din vina lor am ajuns sa fiu o antisociala, nu mai am încredere in mine, iar la școală am plecat de la orele de biologie o luna de zile doar sa nu prezint un proiect în fata clasei de frica ca poate vor râde de mine, ca proiectul nu e ce trebuie (proiectul era făcut dar n am ajuns vreodată sa l prezint). Îmi urăsc frații, părinții, îmi urăsc existenta… Vreau doar sa fiu lăsată singura. Seara, când toți sunt în casa, merg în curte sa ma dau în leagăn… Ma liniștește și ajuta sa uit de tot preț de câteva minute. Uneori cant în curte, dar încet.. Sa nu auda nimeni, căci de ar auzi ar râde și de aspectul asta. Muzica și datul în leagan ma liniștesc, ma eliberez de toate prin muzica, parca speranța că va fi bine renaște. Adesea ma refugiez în spatele unei curți, pe un pârâu, pe un pod… Acolo îmi exersez engleza și pot canta fără sa ma audă nimeni,sa plâng fără sa ma vadă nimeni, sa exist fără sa oberve nimeni… E genul de loc în care pot fi eu, fără retineri. Notele la școala au scăzut considerabil de când am întrat la liceu… Doar pt ca îmi e rușine cu mine, îmi e teama sa ma exprim la ore, nu îmi mai fac temele deoarece am ramas fara speranța, am obosit sa lupt și sa sper ca va fi bine, m am resemnat și probabil se va adeveri ce spune tata :”ai sa ajungi sa mănânci pietre, nu ești bună de nimic, javro, penalo!” Ah.. Și sa nu uitam de vânătăi, ma îmbrac în haine lungi vara sa nu observe nimeni ploaia de vânătăi de pe corp… Fiecare zi e un chin, nu mai suport… Sunt pe cale sa cedez.As vrea sa am unde pleca, dar toate rudele sunt precum tata… Niște bețivi. Și ei ma batjocoresc de fiecare data când prind ocazia. Nu mai suport, ce ar trebui sa fac??!?

Bună ziua! Mă numesc Denisa, am 17 ani, și mă frământă de ceva timp această întrebare, însă am crezut mereu că e doar o chestiune de timp ce o să se rezolve natural. Întrebarea mea pentru experții grupului este: de ce mama mea, dupa moartea tatălui meu de acum 8 ani, încă este închisă în sine și singură? Este plecată în Spania, ținem legătura la telefon, dar vine foarte rar în țară și motivează mereu că „trebuie să facă bani”, ca să nu vină, evident, la mine și la bunicii mei. Familia mea îmi spune că înainte a fost o fire deschisă, puțin dificilă, dar amuzantă și empatică. Acum nu înțeleg ce se întâmplă, de ce nu vrea să vină înapoi la mine? De ce nu vrea să vorbim? De ce se comportă cu mine de parcă nu aș fi fiica ei, ci doar o prietenă îndepărtată cu care e obligată să vorbească la telefon? Nu o prea înțeleg și deși niciodată nu am considerat-o mama mea, mă emoționează întotdeauna gândul că niciodată nu o să fim împreună sau, cel puțin, așa cum sunt cu bunica mea. Țin să menționez că nu e neapărat nevoie să muncească în străinătate, se poate angaja și în țară, ne putem descurca cât de cât normal. Bunicii mei mereu au făcut în așa fel încât să nu-mi lipsească nimic, însă mama mereu găsește nod în papură ca să iște o dispută cu ei.