Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:

Buna ziua!
Sunt barbat si in aceasta vara implinesc 28 ani. Sunt din Constanta. Am terminat studii de licenta "Autovehicule rutiere" si studii de masterat "Legislatie privind siguranta transporturilor". Sunt angajat ca inspector de inspectie tehnica periodica la o statie de inspectie tehnica periodica si am inceput munca din vara trecuta. Am mai lucrat ca lucrator comercial la magazinele Profi si Cora. Contract de lucrator comercial era pe o luna si aveam contract cu 2 agentii de recrutare, nu cu magazinele respective. La actualul loc de munca sunt majoritatea barbati. Firma la care lucrez acum se afla intr-o curte in care se afle alte firme in domeniul auto. Am facut practica la reprezentante auto.
Problema mea este singuratate, adica fara prieteni apropiati de varsta mea si iubita. M-am nascut cu defect de vorbire si unii oameni bat joc de mine de acest defect. Cand eram la scoala generala, m-am imprietenit cu copii din cartierul meu. Intr-o zi am auzit ca nu mai vor sa fie prieteni cu mine. In timpul liceului m-am imprietenit cu 2 colegi de liceu. Unul dintre ei nu am tinut legatura cu el si celalalt am tinut legatura, dar ne intalnim rar. Majoritatea colegilor mei de scoala generala si liceu fac misto de mine ca sunt balbait. La facultatea m-am imprietenit cu colegii de specializarea mea. Am facut revelioane, am iesit de 1 mai si alte iesiri cu ei. La sfarsitul facultatii am aflat ca ei consumau etnobotanice si parintii mei nu sunt acord cu relatia mea cu ei. M-au scos din gasca lor. A doua oara am fost prieten cu un coleg din alta specializare si ma intelegeam bine si cu el si cu iubita lui. El se intelegea bine si cu un coleg din specializarea lui. Dupa un timp, nu
mai tineau legatura. Din cate am vazut eu, el si iubita lui nu aveau pe nimeni. Am facut o greseala, adica m-am dat la iubita lui si dupa ce a aflat, el n-a vorbit cu mine o luna si imi pare rau. Dupa ce a trecut acesta luna, m-au iertat. Parintii mei nu au fost de acord cu prietenia mea cu ei pentru ca au zis ca sunt pe interes. Eu aveam masina si ne plimbam de fiecare data cu masina mea. Si parintii iubitei lui au fost cu masina mea la plimbare si la cumparaturi. Am fost si la Adamclisi cu masina mea. Parintii mei sunt suparati deoarece nu au platit pentru combustibil cand am iesit in oras si cand am fost la Adamclisi. Ei n-au avut masina. Parintii mei mi-au zis sa nu mai ies cu ei.
In privinta fetelor, am avut 2 relatii. Prima iubita mea am cunoscut-o printr-un coleg de facultate. Am stat o luna si ne-am despartit. M-am intalnit din nou cu ea la Cora, unde am lucrat noi ca lucrator comercial. Am fost din nou impreuna si tot o luna am stat impreuna. A doua iubta am cunoscut-o pe internet si am fost impreuna aproape un an. Cu ea am inceput viata sexuala si am facut dragoste numai o data.
Cand eram copil am fost logoped ca sa vorbesc mai bine. In timpul facultatii m-an dus o data la un cabinet psihologic si nu stiu de ce am renuntat sa mai merg. In timpul masterului, am mers la alt cabinet psihologic si am facut cateva sedinte. Mi-a spus sa gasesc un loc de munca in alt domeniu. Am aplicat si m-am angajat si nu am continuat sedintele. In timpul masterului a venit o doamna la mine acasa sa ma ajute cu vorbirea si dansa a vrut sa faca 1 an cu mine. Acum ma duc la un psiholog si mi-a zis ca e un proces de lunga durata si mi-a zis la inceput sa fac un test IQ si rezultatul este 84. Mi-a recomandat sa fac hipnoza si sa fac terapie de grup de preferinta cu fete de varsta mea. Dansa mi-a zis ca viata sexuala este o necesitate. M-a intrebat unde cunosc fetele si am raspuns ca pe site-urile Badoo , Twoo . M-a intrebat cum abordez fete si am zis "Buna! Ce faci?" si am zis ca nu e frumos sa zic "Ce faci, papusa?". Mi-a zis sa incerc cu "Ce faci, papusa?" Am fost la alt p
siholog si mi-a zis sa sa abordez femei in locurile publice (ex: pe strada, in parc, pe plaja, in mall-uri etc.) si pe site-ul Facebook ca sa imi fac o prietena. Mi-a recomandat sa incerc sa ma inscriu la centre de voluntariat din Constanta si am trimis e-mail-uri cu programul meu de munca. Crucea Rosie Constanta si Mare Nostrum Constanta m-au invitat la sediul lor in timpul programul de munca si nu pot sa vin.
Am fost la un local care trebuia sa organizeze speed dating si cand am venit erau numai 2 baieti. Unul dintre 2 baieti ne-a chemat la o terasa ca sa vorbim. Cand am plecat de la terasa, am facut schimb nr de telefoane. Ne-am intalnit de cateva ori si in ultima vreme cand am sunat si am trimis mesaje si nu-mi raspundea. Nu stiu de ce motiv nu vor sa vorbeasca cu mine si nu ne-am certat niciodata.
Cred ca parintii mei vor de la mine sa am viata normala, adica sa am familie, un loc de munca si prieteni apropiati, sa fac treaba acasa. Eu nu am incredere in fortele mele si ma gandesc sa raman singur toata viata mea. Ma gandesc sa am o activitate in afara locului de munca si as dori sa ma inscriu la un partid politic si/sau la voluntariat. Nu sunt mare fan politicii. Alta problema a mea este ca sunt timid si emotiv.
Imi place relatie serioasa, stabila si de lunga durata. Parere mea ca sunt un nimeni si un ratat deoarece cunostiintele mele (fosti colegi, rude, prieteni de familie, parintii) au noroc in viata. Ma uit pe profile lor de pe Facebook si vad ca au un loc de munca, au prieteni si un partener de viata si ma intristez. Am fost acum cateva zile cu colegul din liceu si varul lui la un biliard si erau cupluri tineri care se sarutau frantuzeste si iar m-am intristat. Am avut gandul sa ma sinucid deoarece cei din jurul cred despre mine ca sunt un ratat care n-are prieteni, n-are gasca si n-are iubita. Asta e parerea mea despre ce gandesc altii despre mine. De Revelion 2013-2014 ma duc cu parintii mei la un prieteni de familie, in loc sa fiu cu cei din varsta mea. Daca afla alti oamenii ca ma duc cu parintii de Revelion, rad de mine. Daca nu am prieteni, ce sa fac? Asta e. La petrecerea mamei mele, un prieten de familie imi zice ca ma duc la prostituate. Sa inteleg ca dansul are o parer
e proasta despre mine. Cred ca oamenii (angajatorii, cei de varsta mea etc.) cand afla ca am probleme de vorbire, o sa ma respinga. Asa cred eu.
Cum pot sa am si eu o viata normala? Cum imi fac prieteni si iubita? Unde pot sa cunosc fete? Unde ma inscriu la voluntariat sisau partid politic in Constanta? Cum abordez fete? Cum pot sa am o activitate in Constanta? Cum sa fiu activ?
Am observat ca voluntariatul este numai pentru elevi si studenti. E adevarat sau ma insel? Exista centrele de voluntariat pentru adulti in Constanta?
Cum pot sa cunosc oameni noi in afara de voluntariat? Ce trebuie sa fac ca sa imi fac prieteni si iubita? Cum sa am o viata sociala activa?
Eu nu cred sa abordez femei in locurile publice (ex: pe strada, in parc, pe plaja, in mall-uri etc.) si pe site-ul Facebook ca sa imi fac o prietena. La fel si in cazul in care vreau sa imi fac prieteni. Eu stiu sa ne intalnim de cateva ori intr-un loc si dupa aceea se leaga sau nu relatii de prietenie si de dragoste. E bine ce am zis?
Nu cred pe internet sa imi gasesc prieteni si iubita. Am dreptate sau nu?
As vrea seriozitate si ajutor din partea dumneavoastra. Va multumesc!

Cu cea mai mare caldura iti recomand psihoterapie cognitiv-comportamentala neaparat! Te vei axa si pe atitudine si pe sistemul tau cognitiv dominat de irationalitate. Vei invata cum sa te comporti prin exercitii personalizate; vei invata cum sa gandesti corect (nu pozitiv, nu negativ). Insa pentru asta e nevoie de ceva timp, dupa parerea mea, minim un an cu frecventa de intalnire de minim o data pe saptamana. Daca incepi si apoi abandonezi sedintele de psihoterapie, nu inregistrezi progrese. In functie de progresele pe care le faci se adapteaza si demersul psihoterapeutic. Aceasta psihoterapie (CBT) se poate face si prin video-conferinta. Cauta un astfel de psihoterapeut cu care sa rezonezi si porneste la drum cu el, dar nu renunta. E vorba despre calitatea vietii tale care are de suferit, dupa cum prezinti situatia. Timiditatea ta, asa cum ii spui tu, este invatata; nu te-ai nascut cu ea. Increderea de sine se poate invata si ea, dar e nevoie sa te ghideze un specialist. E nevoie si de efortul tau sustinut nu intrerupt.

Clau Anki – CBT merge la IQ peste 100… I-as recomanda pick-up artistry, coaching pentru a invata sa relationeze.

<Psihologul Va Raspunde> Daca gaseste un terapeut care se poate mula pe 84 IQ… poate are o sansa; e vorba si de cognitiile lui de (auto)depreciere, de respingere, de persoana defectuasa, etc si astea pe langa interrelationarea deficienta… si sunt doar cateva de pe lista de probleme (nici cordonul ombilical nu e taiat inca… poate ca stiu ei, parintii de ce).

Sindrom Asperger?

Scuză-mă,dar nu ești tu prea "băiatul lu’ mami și tati "? Fără supărare, știu ca ești singur și ca nu prea ai pe nimeni,dar nu ar trebui sa le zici părinților tai ce faci, unde mergi, cu cine mergi și ce fac prietenii tai. Înțeleg ca prietenii tai consuma etnobotanice și ca sunt o influenta proasta asupra ta, dar bănuiesc ca tu cum ai aflat, le-ai spus părinților și ei ți-au interzis. Legat de combustibil repede au avut ceva de spus. Tu ar trebui sa gândești pentru tine, nu parintii tai. Poate nu a ras lumea de tine din cauza faptului ca vorbești mai diferit, ci pentru ca nu ai personalitate. Trebuie sa te dezvolți singur, sa fii mai impunător și sa ai niște principii și standarde. Tu ești disperat după atenție. Vrei prieteni și o iubita, dar cum îți faci un prieten cum ești gata sa sari pe iubita lui? Mi se pare anormal. Dacă o sa iti schimbi comportamentul și gândirea, o sa iti schimbi și viata. Scuză-mă dacă am fost prea directa, nu îmi place sa o lungesc degeaba.

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:

Sunt o fata simpla de aproape 15 ani. Unele lucruri din trecut m-au impiedicat sa fac anumite actiuni asa ca m-am impacat cu idea ca intr-o zi voi fi independenta. De la varsta de 2 ani stau cu matusa mea (femeie casatorita, cu 4 copii si putin mai invarsta). Tatal biologic a rugat-o sa ma ia la ea pentru ca isi doreste sa am parte de un viitor mai bun si de conditiile necesare pe care el nu mi le putea oferi. Mama avea obiceiul sa bea dar nici tatal nu era mai presus. La varsta de 4 ani am inceput sa mai inteleg cate putin cum stau lucrurile si tatal mi-a facut o vizita. Nu il cunosteam, pentru mine era un strain cu toate ca mi se spunea ca e tatal meu. Pentru mine, parintii biologici au fost niste rude foarte indepartate. Adevarata mea familie a fost cea care m-a primit cu bratele deschise si mi-a oferit o educatie cat de buna a putut. Matusa imi era mama, unchiul tata si copiii lor fratii mei. Asa ii consider de cand ma stiu. Pentru parintii biologici am prins o anumita indiferenta si ura. Efectiv cand ma suna mama preferam sa nu-i vorbesc. De tata nu am mai stiut nimic de el de la ultima intalnire. Anii au trecut, eu mi-am inteles situatia, am incercat sa dovedesc ca sunt un copil bun cu toate ca mai aveam unele trasaturi morale de la parintii biologici (bune si rele) care au cauzat uneori neplaceri. Am intampinat momente grele de-a lungul anilor dar am trecut peste ele. In decembrie 2014 am aflat ca tatal biologic murise. Era mai rece de situatie, la inceput nu imi pasa prea mult, dar dupa ce am vazut-o pe matusa mea plangand dupa fratele ei nu mi-a cazut prea bine. Eram stresata cu simularile, scoala, evaluarea nationala si nu credeam ca pot face fata asa ca am inceput sa iau niste pastile pentru stres si care imi dadeau o senzatie ciudata. Pana la urma rezultatul de la simulari a fost acceptabil dar inca ma gandeam la examen.Si cum nu era de ajuns, in luna mai (fix inainte de examen) a murit si unchiul meu. Una dintre persoanele cele mai dragi. Ma simteam vinovata pentru ca ii tot tineam predici ca e beat si ca alcoolul nu va rezolva nimic. El spunea doar ca ii este rau si nu voia sa se duca la spital, la un control. Dupa o saptamana de chin, a murit. A stat 2 zile in spital, eu nu am putut sa ma duc sa-l vad din cauza programului de vizite. In ziua cand a decedat, eu am plecat de la scoala ca sa ma duc sa-l vizitez. Aveam senzatia aia ciudata ca s-a intamplat ceva asa ca am inceput sa grabesc pasul spre casa si sa ma gandesc la lucruri mai bune.Ajung acasa, mai toata familia era prezenta si era liniste. M-am dus in bucatarie unde am vazut-o pe matusa mea plangand si am spus:" hai… ce facem? nu mai mergem la spital?" si ea a inceput sa planga si mia tare. Una dintre surori m-a luat deoparte si mi-a spus ca tata a murit. Am ramas socata si am fugit in baie si am inceput sa plang. Am stat in jur de o ora plangand in continuu si dupa am iesit din casa fara sa spun nimic. In capul meu erau toate amintirile cu
el, toate vorbele pe care mi le spunea, era numai el. Am inceput din nou sa plang. Am intrat intr-o mica depresie iar o saptamana nu m-am dus la scoala. NImeni nu stia nimic de mine, colegii erau ingrijorati, nu mai dadeam un semn de viata. Cea mai buna prietena ma suunase ede nenumarate ori si intr-un final i-am raspuns. M-a intrebat ce am, ce e cu mine si eu i-am raspuns sec ca n-am nimicc, am inceput sa plang si i-am inchis. A sunat din nou si mi-a spus ce am patit. I-am spus adevarul si a venit la inmormantarea tatalui meu impreuna cu diriginta. Am fost toata luna depresiva, nu aveam pofta de mancare, incepusem sa ma tai pe abdomen ca sa nu vada careva taieturile si am luat pastile de orice fel care nu au adus urmari bune. La examen ma abtineam sa nu plang, aveam si emotii si ma gandea la viitorul meu. Trebuia sa iau nota mare sa pot sa-l fac mandru pe unchiul meu dar efectiv nu am reusit. Am ajuns la un liceu destul de bun dar tot gandul ca nu sunt unde isi dorea el sa
fiu ma macina. Am reusit sa ies din aceasta depresie dar tot pe interior sunt moarta. Prea vulnerabila, cu prea multe fete. De cativa ani m-a captivat partea umana, psihologia si as dori sa fac ceva in acest domeniu. E un vis pentru mine.
Acum, imi puteti da niste sfaturi cum sa ma refac totusi? Multumesc. Orice raspuns conteaza foarte mult.

ai putea sa intri in contact cu un psiholog (cel scolar de exempl)? Mai ales ca ai o inclinatie spre aceasta lume. Ar fi de dorit ca in timp sa poti discuta despre traumele tale pt ca ele sa nu iti mai cauzeze suferinta mai mult decat este necesar. Se poate, succes!

Este normal sa te simti asa pentru ca nu ai avut timpul sa-l cunosti pe tatal tau biologic. Pana la urma el cunoscandu-si slabiciunile a ales sa faca ce e mai bine pt tine.
Poate ar fi bine sa vorbesti cu matusa ta si sa-ti povesteasca copilaria lor( a ei si a tatalui tau) si poate chiar sa o inregistrezi ca sa o ai ca amintire sau sa o notezi. Documenteaza-te si, pe viitor , cand vei avea mai multe cunostinte in psihologie si de la o varsta la alta, vei putea analiza totul.

Te-ai confruntat cu abandon si pierderi de la o varsta foarte frageda… nu e usor… cel mai sanatos ar fi sa faci psihoterapie; poti incepe cu consilierul scolar (mai ales ca e gratis). Vei invata sa accepti realitatea, dar mai cu seama sa o integrezi sanatos. Vei invata si cum sa-ti vezi de viata ta fara anumite tipare disfunctionale, invatate. E mult de munca si de aceea aici nu e locul potrivit pentru vindecarea ta. Vindecarea nu survine in urma unor sfaturi. E necesar muuult mai mult. Iti doresc multa putere si intelepciune. Alege psihoterapia; e cea mai sanatoasa cale.

Citeste, studiaza pe internet, invata… si priveste inainte, catre viitor.

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:

Am 41 de ani lucrez la un spital si am un copil de 12 ani.In copilărie am fost abandonată si am fost crescută de părinți adoptivi.Mama mea a fost destul de exigenta cu mine si nici acum nu pot sa o refuz sau sa fac ceva ce nu i-ar plăcea.Sunt căsătorită de 20 de ani iar in urma cu câteva luni am aflat ca are o alta relatie cu o fata mult mai tânără decat mine.Eu am dezv in timp un fel de dependenta fata de el iar de cand stiu despre cealalta relatie am facut o depresie.Acum iau tratament de o lună de zile dar nu pot sa ma desprind de gândul ca el este cu altcineva.Am avut numeroase discutii dar situatia nu s-a schimbat.Imi spune ca el va renunța doar in momentul cand eu ma voi schimba.Acum ma simt mai bine fizic dar nu pot dormi fara medicamente si nu pot scapa de gândul acela si nici nu ma simt in stare sa renunț la el.In momentul in care nu vine acasa câteva zile starea mea se accentuează pe zi ce trece.Nu stiu ce ar trebui sa fac dar nu pot nici sa renunț si nici sa accept aceasta situatie.Nu sunt dependență financiar de el dar nu ma pot redresa nicicum tot ce imi doresc este sa am familie si el sa renunte la cealalta dar nu pot sa stiu ce as putea face eu in ac situatie.Singurul meu antidot ptr starea in care sunt este el îmi este bine doar cand il vad iar starea mea depinde aproape total de ceea ce imi spune.Cum as putea sa ies din aceasta situatie?

sunt sigur ca veti reusi sa intelegeti mai bine ce se intampla cu aceasta dependenta emotionala in relatia cu un psihoterapeut. Nu este foarte usor de abordat genul asta de relatie. Luati-va timpul nevesar si explorati. Se poate, succes!

Dependenta de sotul dumneavoastra este probabil rezultatul unei rani nerezolvate din copilarie. Este teama de a fi singura, de a fi "abandonata". "Intamplator" aceasta teama se manifesta acum in relatia cu sotul, mai tarziu, lasata nevindecata se va manifesta probabil si in relatia cu copilul (pentru ca va creste si va fi firesc sa plece). De aceea va incurajez sa lucrati cu dumneavoastra si sa reincepeti sa va iubiti si sa va respectati. Puteti face la inceput pasi mici – placeri pe care le-ati neglijat si sunt doar ale dumneavoastra (de ex mers la coafor, iesit cu prietenele, etc). Daca simtiti, puteti merge la un terapeut, care sa va ghideze. Va trimit ganduri bune!

Si dependenta emotionala este ca orice alta adictie (dependenta de alcool, tutun, etc). Se poate trata cu medicatie combinat cu psihoterapie. Tratamentul este anevoios si e greu de gasit un psihoterapeut specializat in adictii. Dar chiar daca e dificil, nu e imposibil. Trebuie sa stii faptul ca el nu se va schimba niciodata, dar niciodata de dragul tau sau al copiilor, ci doar de dragul lui. deocamdata realitatea iti arata ca este indisponibil. De aceea tu trebuie sa te adaptezi realitatii; este absurd sa pretinzi ca realitatea sa sa adapteze dupa subiectivitatea si dorintele tale. Realitatea curge indiferent de ceea ce simtim sau gandim noi. Deci, problema este la tine. Sigur ca nu e placut ceea ce ti se intampla, dar gandeste-te daca este un dezastru; daca da, atunci neparat fa psihoterapie, mai ales cognitiv-comportamentala.

Abandonul din copilarie te-a transformat intr-o persoana dependenta emotional… Ai de rezolvat aceasta dependenta. Nu e normal sa depinzi de cineva. Sau de ceva.

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:

Buna ziua,am 38 de ani cu o familie reusita ,cu un sot extraordinar ce nu m-a jignit niciodata ,nu m-a inselat si ma trateaza ca pe o regina …..eu cand m-am casatorit cu el ,il iubeam dar totusi in inima mea era acel iubit din adolescenta pe care nici acum nu l-am uitat.Si el e casatorit .Ne-am mai vazut in toti acesti ani ,ne-am salutat si cam atat.Acum de ceva timp lucreaza in zona mea si am inceput sa ne salutam mai des si chiar sa vorbim la telefon .El imi spune ca nu m-a uitat si ma alinta mereu si ar vrea sa ne intilnim undeva sa putem sta de vorba dar eu i-am spus ca sunt de acord dar numai sa vorbim .Atunci el s-a cam deranjat ca de eu ii cer imposibilul…..Vreau sa va intreb daca am ajuns s-o iau razna ,e posibil sa iubesc 2 barbati?eu as vrea sa ma duc cu el dar in acelasi timp ma gandesc si la sotul meu care chiar daca e pleacat in afara ,mereu imi spune sa fiu tare si ca ii este foarte dor de mine si ca ma doreste foarte mult ceea ce si eu simt la fel.Cu celalalt vorbesc doar la telefon si m-am intilnit intamplator si m-a imbratisat si m-a sarutat pe gura,doar atat.nu mi-am inselat sotul niciodata si sint a siguraca m-as simti prost daca as face-o.Dar ma gandesc mereu la celalalt si chiar si atunci cand ii vad masina imi tremura stomacul si imi bate inima.Parca acum la aproape 40 de ani vad iubirea altfel?oare eu in viata asta l-am iubit doar pe el?cum sa fac sa scap de acest gand?sa-mi vad linistita de viata mea .Acum daca fac un balant el nu a luptat pt mine,m-a lasat pt o vorba spusa de altcineva eu fiind tanara pe atunci aveam 19 ani si m-a lasat si s-a insurat intr-o luna si acum cand ma vede imi spune ca sunt frumoasa si ca nu m-am schimbat si ca nu m-a uitat.Ce sa fac?va multumesc pentru sfaturi

lucrurile par sa fie mai complicate/profunde si greu accesibile pt Dvs. in acest moment. Cautati un psihoterapeut si explorati ce se intampla inainte de a lua o decizie. Succes!

Ar fi pacat sa strici echilibrul pe care il ai pentru niste vorbe frumoase ca apoi sa traiesti cu vinovatie.
Ai iubit o iluzie. Ce ar fi fost daca….
Ar fi bine sa stii ca esti frumoasa si fara sa iti spuna el.
Iti spun doar sa nu musti mana care te hraneste. El face parte din trecut si pt a ramane un trecut si un viitor frumos, lasa-l acolo

Ceea ce simiti este ceea ce va doriti! In ecuatie intra faptul ca sotul dvs. este plecat si pe acest fond, simtiti nevoia apropierii fiziece (memoria carnii) "sedusa" de aparitia pe ecran a acestei foste iubiri (da-mi voie sa fiu rezervata ca nu intelegi cum s-au termintat lucrurile intre voi!). Casatoria este o optiune, nu te-a obligat nimeni sa o faci si in plus ai un copil. Suntem fiinte rationale si chiar daca ne bantuie instinctele, intervine ratiunea, responsabilitatea si intelepciunea. Luati-va un ragaz si da-ti o fuga la sotul tau ca sa va mai ostoiti sau mergeti la un psiholog sa vedeti ce lururi nu s-au incheiat la momentul respectiv si de ce. Prin intelegerea unor comportamente, emotii din trecut, va veti da seama ce va determina sa faceti aceste lucruri acum.

De ce sa sticati doamna o casnicie si un sot cu care aveti o relatie frumoasa pentru ceva ce nu a mers ?? Credeti ca puteti avea 2 relatii ,,,eu nu..Parerea mea si doar a mea este ca daca va respectati sotul si tineti la casnicia dv indiferent cit il iubiti pe fostul …mai important este sotul actual cu care aveti in prezent FAMILIA..Ginditi va daca sotul s ar intilni cu fosta cum ar fi??? Succes si luati decizia corecta!!

Chiar ma doare inima citind astfel de situatii. Nici nu ar trebui sa existe asa ganduri si sentimente pentru o femeie de 38 de ani casatorita fericita si cu COPIL . Daca erai necajita /nefericita si sotul un idiot/jeg/gunoi, atunci DA< te si incurajam sa te uiti spre orizont dar asa NU. Ce simti tu nu e iubire, e PACATUL STRAMOSESC in actiune. Acel sentiment INEXPLICABIL la femeii de a se lasa dominata de acel impuls DORITOR , ORICAT DE MIC AR FI ACEL MOTIV care a starnit impulsul in primu rand , fix ce sa intamplat si cu "MARUL" din gradina EDENULUI.. Schimba cursul acestei situatie altfel vei cobori la statia "INFIDELITATI" daca nu incetezi sa te mai vezi cu acel OM din trecut. Nici tu buna ziua macar sa nu ii mai dai!!!!!SCHIMBA TRASEUL caci in gandul meu e si posibilitate cum ca EL a invartit lucrurile in asa fel incat sa fie pe traseul tau la orele tale . Mai da-o in puii mei de "concidenta" Eu unul NU CRED in coincidente.

Stați în banca dumneavoastră doamnă. Dacă vreți sa dezlănțuiti ura, minciuna și neîncrederea nu aveți decât, dar toate au un cost. Bumerangul se reîntoarce și știți ce se întâmplă atunci!? Rămâneți fără niciunul . Aveți grija mare la ceea ce va doriți fiindcă va ardeți și ce faceți dumneavoastră este iremediabil. Dacă aveți un soț ce va respectă nu-l înșelați. În primul rând pe dumneavoastră trebuie sa va respectați și nu înșelați.

Cred ca e timpul sa te cam maturizezi si sa nu lasi pe unul care vrea si el niste sex constant in afara casatoriei sa-ti strice casatoria. Las-o incolo de treaba, inteleg si asta cu iubirea, cu amintirile dar parca ai 15 ani, ai 38 de ani femeie, poarta-te ca atare. Oricum, nu inteleg ce naiba ai cautat sa discuti cu el la telefon de prima data., e ca si cum ai juca ruleta ruseasca cu inima ta.

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:

Problema de vorbire.

1. Ce parere aveti despre oameni care au problema de vorbire (balbaiti)?

2. Ce sfaturi dati pentru cei care au aceasta problema?

3. Ce parere au oamenii despre cei care au aceasta problema?

4. Ce trebuie sa faca cand sunt batjocoriti de oameni?

5. Cei care au problema de vorbire poate sa aiba o viata normala? Poate sa aiba prieteni si iubit(a)?

6. Exista o operatie, aparat etc. ca sa rezolva aceasta problema?

In primul rand invinge tema de a te balbaii,fa exercitii de respiratie si prelungeste consoanele,vocalele.Fi relaxat,nu esti singura pers.care se balbaie,chiar si mie mi s_a intamplat cand eram stresata…..Sanatatea,viata ta este mai importanta decat parerea altor pers….

1- sunt deosebite,

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:Buna,de ceva timp ma macina gandul ca as putea avea o problema.
Nu stiu daca are legatura,dar tin sa precizez ca nu am avut o copilarie prea fericita si am mancat bataie de mi-au sarit capacele cum se zice…in fine am trecut peste asta,in urma cu 3 aproape 4 ani am inceput o relatie in care mi-am pus toate sperantele din care a rezultat o minunatie de baietel,dar din lipsa fidelitatii partenerului a trebuit sa punem punct relatiei in urma cu aproximativ 4 luni,dupa aceasta intamplare fostul partener si tipa cu care m-a inselat au incercat in repetate randuri sa ma atace verbal si sa imi faca rau prin toate modalitatile posibile chiar daca a fost vina lor nu a mea.
De atunci am inceput sa ma agit din orice,pur si simplu tremur toata in special cand vorbesc cu ei sau despre ei,tresar noaptea si am cosmaruri,sa fie o stare de moment sau e ceva mai grav?

Incearca sa vorbesti cu el strict despre copil si nimic mai mult. Nu are rost sa ai discutii interminabile cu “ei” mai ales cu ea.
Linisteste-te si fa din casa ta un mediu placut pentru tine si copilul tau

daca este nevoie apelati si la politie/avocat

Este o anxietate serioasa, si un sfat scris e complet insuficient. Cum spunea Clau Anki intr-un alt comentariu, e ca si cum ti-ai rupe piciorul, si ne-ai intreba aici cum sa te operezi singura. Iar aceasta anxietate netratata se poate agrava, noptile nedormite duc la epuizare, deci problema nu se rezolva, ci se poate agrava. Psihoterapie, urgent.

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:Buna dimineata! Am 32 de ani sunt căsătorită si am un băiețel de 3 ai si 4 luni, sunt o fire un pic emotivă dar in general sunt destul de puternica am trecut prin multe in viața dar am fost puternica in ultimul an am avut foarte mult stres am muncit foarte mult a murit socrul meu iar in urma cu o lună am facut un atac de panica si nu reusesc sa il fac sa treacă vreau sa treacă vreau sa fiu iarăsi eu. Pe mine m au crescut bunici mama m a părăsit. Dar cu toate acestea am fost un copil bun am terminat facultatea de matematica informatica si una de contabilitate vreau sa fiu iar puternica am nevoie de niste sfaturi sau încurajați cum sa fac sa dispară aceste atacuri de panica..

atacurile de panica se pot vindeca prin tratament medicamentos dublat de psihoterapie. Incepeti cu un consult psihiatric. Succes!

De una singura este foarte dificil, aproape de imposibil. Totusi este vorba despre o afectiune. S-au inventat profesionisti care trateaza elegant afectiunile, iar ele chiar se vindeca, mai ales atacurile de panica si mai ales in secolul nostru. In concluzie, e nevoie de tratament personalizat si sustinut. Pe internet nu-l veti primi; sau il veti primi, va intreb: aveti curajul sa il urmati???

E un semnal de la organism ca nu faceti ceea ce trebuie. E modul prin care organismul va atrage atentia ca undeva, ceva este necorespunzator. Fie munca prea multa, fie lipsa afectiunii, fie alte neajunsuri. Raspunsurile sunt in interiorul tau, si le poti scoate la suprafata sub indrumarea unui specialist. Tratarea simptomelor nu are efect, daca raman active cauzele…

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:Buna ziua! Sunt elev in clasa a-9 la Colegiul Economic Buzau. Am avut pe primul semetru la matematica media 5, iar pe al doilea semestru am avut media 4, acum sunt in stare de corigenta si pe 2 septembrie dau corigenta. Ce sa fac? Credeti ca o sa trec? Apropo, parintii mei nu stiu deoarece imi este frica sa le spun…si acum ma gandesc:”Daca raman repetent, cum o sa le spun, ce o sa fac?” Imi puteti da niste sfaturi cu ce sa fac? Ajutati-ma!

ce crezi ca te-ar ajuta mai mult? Sa tii in tine acest stres, sau sa le spui si sa beneficiezi de suportul lor?

Important este ce crezi tu,cum gandesti tu…crede_n tine,invata si sigur ai sa treci.Sunt de acord cu Radu,suportul parintilor este important,nu este sfarsitul cand se ramane corigent…sfarsitul este cand nu mai incerci….Succes!

Stim cu totii ca e greu cand faci o nazbatie, dar decat sa se ajunga la lucruri mai grave, gen repetentie, mai bine vorbesti cu parintii. Daca nu ai curaj sa le spui in fata, lasa un biletel si spunele si cat de frica iti este sa le spui prin ce treci. Sunt sigur ca o sa te inteleaga si o sa te ajute!

Dragul meu… cat de bine te inteleg… am trecut si eu prin aceasta problema, exact la fel, cu aceleasi medii la matematica, cu aceeasi frica de reactia parintilor, cu presiunea secretului in suflet… Au trecut 25 de ani de atunci si am facut inca 15 ani de scoala, Examenul de corigenta l-am luat pentru ca am mers la profesor inainte cu 2 saptamani si i-am spus ca imi este frica de acest examen, pentru ca nu stiu matematica, dar am vointa si i-am solicitat sa ma invete in aceste doua saptamani orice crede ca imi va fi de folos. Eu eram un mic psiholog inca de atunci. Profu’ a muscat momeala, l-am impresionat cu asta si m-a invatat lucrurile pe care le-am primit la examen. Dar, fiind chiar cu mucul la deget, am fost extrem de interesata si de atenta si am exersat si singura. Am dat examenul, l-am luat si mi-am informat apoi si parintii prin ce am trecut. Faptul a fost implinit. Dar tu nu ai aceasta garantie. Insa cel mai important este sa ai o atitudine smerita, politicoasa si de buna-vointa in fata profesorului. Pe langa ne/stiinta, aceste ingrediente te pot salva. La mine asa a functrionat, dar circumstantele tale de viata si de interrelationare cu scoala nu stiu daca se suprapun cu ale mele. Iti doresc o tona de curaj! Bafta la examen!

Azi, profesorii te lasa corigent doar daca esti rau intentionat sau indisciplinat. Politica in scoli este sa treaca toti, sa nu ramana fara elevi, ca se desfiinteaza clase si se pierd posturi. Si atunci raman repetenti doar elevii extrem de incomozi si indisciplinati.

Spune părinților și încearcă să înduioșezi profesorul

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:Buna ziua. Sunt o studenta de peste 20 de ani si am nevoie de un sfat deoarece imi este teama ca o sa fiu mereu singura.

In copilarie am crescut cu bunicii, deoarece parintii mei abia se casatorisera si nu aveau casa asa ca in acea perioada isi construiau una. Ei spun ca veneau mereu in weekend-uri la bunici si stateau cu mine dar eu nu imi amintesc. Nu constat ca minte, pentru ca, sa fiu sincera, nu imi amintesc mai nimic din copilarie. Singurul lucru care mi-l amintesc sigur e cat de atasata eram de bunicii mei, erau oameni extraordinari. Si cum pleca tatal meu de fiecare data, fara sa ma ia si pe mine, si ramaneam plangand la poarta.

M-au adus si pe mine sa stau cu ei in casa la 4 ani, cand s-a nascut sora mea. Tin minte ca eram foarte geloasa pe ea pe atunci deoarece simteam ca ei ii dau toata atentia si o iubesc mai mult pe ea. Cu timpul insa am devenit foarte apropiate.

Ai mei m-au inscris la gradinita cu un an mai tarziu, cand deja ceilalti copilasi se cunosteau intre ei. Nu m-am putut adapta si mereu eram fetita care se juca singura si nu vorbea, sunt spusele unei colege cu care m-am intalnit mult mai in colo. Spun asta pentru ca din nou e o perioada din care nu imi amintesc prea multe.

In scoala primara nu am avut nici o problema, vorbeam normal cu toata lumea, am avut multi prieteni si asa mai departe.

In generala ai mei m-au mutat la alta scoala mai buna unde nu cunosteam pe nimeni. Acum ca ma uit in urma cred ca am avut anxietate sociala. Imi era foarte greu sa ma integrez printre ceilalti, nu puteam incepe nici macar o conversatie banala. Nimeni nu vorbea cu mine. In perioada aceea mi-au murit bunicii si ai mei au vandut casa. Am inceput sa am ganduri sinucigase atunci si plangeam mereu cand nu ma vedea nimeni. Din fericire am avut familia alaturi. Mi-am dat seama ca lor le pasa de mine si i-as fi intristat daca mi-as fi pus capat zilelor.

O data cu trecerea timpului am reusit sa ma deschid mai mult fata de persoanele din jur. M-a ajutat mult faptul ca m-am dus la un liceu unde nu stiam pe nimeni. Mi-am zis ca acela avea sa fie un nou inceput, in care o sa.mi fac in sfarsit si eu niste prieteni. Mi-a fost foarte greu la inceput dar am reusit sa fiu mai deschisa.

Din pacate am dat din rau in si mai rau deoarece a inceput sa.mi fie frica ca o sa raman din nou singura, cum eram in generala, daca ii suparam pe ceilalti. Am devenit una din acele persoane care face mereu pe placul celorlati. Cautam mereu aprecierea celorlalti si munceam din greu ca sa o obtin. Daca ma critica cineva ma simteam oribil si incercam sa muncesc si mai mult ca sa fac persoana respectiva sa ma placa. Imi era foarte frica sa nu fiu considerata nefolositoare. Multa lume a inceput sa profite de mine. Uneori era frustrant dar nu ziceam nimic.

A venit si ultimul an de liceu. Familia si profesorii puneau multa presiune pe mine ca sa iau bac-ul. In acel an m-am inbolnavit foarte grav si a trebui sa stau la pat o luna, timp in care nu am facut nimic altceva decat sa ma uit pe pereti, literalmente. Nici macar la televizor nu m-am putut uita. Cand am revenit la scoala trecuse deja primul semestru. Atunci am avut primul atac de panica, dupa ce mi.am dat seama ca uitasem absolut tot ce invatasem, nu mai putea tine pasul cu ceilalti la dictare, retineam foarte greu informatii, iar boala, care nu trecuse complet si inca mai luam tratament, nu-mi usura deloc situatia.

Apoi am intrat in depresie, dupa ce am constatat ca in starea in care eram nu numai ca nu mai puteam ajuta pe nimeni, deci eram nefolositoare, dar nu ma puteam ajuta nici macar pe mine. Am inceput sa nu imi mai pese de absolut nimic, sa nu mai simt nimic. Intr-un fel sunt recunoscatoare pentru perioada aceea deoarece asa am invatat ca e bine sa mai spui cateodata si nu, si ca opiniile celorlalti nu ar trebui sa ma afecteze asa mult din moment ce ele spun mai multe despre cum gandesc ei decat despre mine. Am fost placut surprinsa sa constat ca mai erau persoane care inca stateau langa mine chiar si daca nu le mai faceam pe plac, asa am invatat ce inseamna cu adevarat prietenia.

Frica constanta pe care o aveam inainte nu disparuse totusi, doar ca de data aceasta era indreptata spre examenul ce aveam sa-l dau in vara, mai mult decat spre singuratate. Mama a fost aceea care a observat ca duceam o lupta cu mine insami si a incercat sa vorbeasca cu mine, desi eu nu eram foarte receptiva pe atunci. Mi-a dat niste articole despre anxietate. Am inceput sa fac sport, sa mananc mai sanatos si sa urmez cateva sfaturi pentru dobandirea increderii in sine. Am constatat ca inca mai aveam cateodata tendinta sa fac din nou ceea ce credeau ceilalti ca e bine, deoarece eu nu stiam ce e bine si ce nu. Asa ca mi-am facut o lista cu proriile mele principii si valori peste care, daca ma cuprindea vreodata din nou frica, ma uitam si imi ziceam ca nu conteaza ce cred ceilalti deoarece eu stiu ca fac ceea ce e bine.

Aproape un an mai tarziu, dupa ce am reusit sa iau bac-ul si sa intru la facultate, devenisem mult mai deschisa, mai sincera cu ceilalti si cu propriile sale sentimente si opinii.

Inca imi mai este frica cateodata sa pornesc conversatii, chiar si la telefon, si nu pot vorbi in public. Diferenta este ca acum cand simt ca ma apuca teama, incerc sa incep conversatia cat mai repede ca sa termin o data si sa nu ma gandesc prea mult. Spre deosebire de trecut cand ma lasam cuprinsa de ganduri negative si pana la urma nu mai spuneam nimic.

In prezent am 8 prietene foarte bune cu care vorbesc mereu. 5 dintre ele urmeaza facultati in orase diferite de al meu dar am pastrat legatura si mereu ne intalnim in vacante.

Nu am avut niciodata probleme cu politia, drogurile, fumatul sau bautura.

Acum adevarata mea problema este cu relatiile de cuplu. Inainte nu ma prea gandeam la asta deoarece imi spuneam ca vreau sa fiu intr-o relatie doar daca ma indragostesc de persoana respectiva. Problema este ca, acum ca m-am indragostit de cineva, resping acea persoana, exact cum fac cu toti baietii care au un interes pentru mine de altfel. Eu singura ii indepartez pe toti de fiecare data cand se apropie prea mult. Imediat ce simt ca ii place vre unuia de mine, mai mult decat ca de o prietena, ma inchid in mine, devin rece, distanta.

Ma sperie gandul ca as putea sa fiu ranita sau sa ranesc pe cineva. Mai este si faptul ca sunt constienta ca nimic nu rezista pentru totdeauna, imi e frica de clipa in care va trebui sa ne despartim chiar daca nici nu suntem impreuna inca. Dar cel mai mult imi este frica de sex. Inainte nu ma gandeam prea mult la asta, dar acum ca am peste 20 de ani observ ca sex-ul e o activitate ce nu lipseste dintr-un cuplu. Nu imi este frica de actul in sine ci de ce ar crede persoana respectiva daca m-ar vedea goala.

Ma gandesc la parul meu care, desi arata prezentabil cand sunt in oras deoarece folosesc tone de fixativ inainte de a iesi, mereu a fost foarte aspru, des si electrizat, ma gandesc ca, daca voi dormi vreodata la el, cand ma voi trezi dimineata o sa creada ca sunt o salbatica. Ma gandesc la cearcanele uriase de care nu am putut scapa niciodata, de obicei port ochelar asa ca nu se observa foarte tare dar in timpul actului presupun ca va trebui sa ii dau jos si nu arat prea bine fara ei. Ma mai gandesc la faptul ca nu imi place sa ma epilez complet in acea zona. Dar cel mai rau este faptul ca am vergeturi pe picioare si fese, lucru foarte inestetic. Le am de mult timp, am incercat tot felul de tratamente si creme dar nimic nu a mers deoarece deja s-au cicatrizat.

Cred ca toate fixurile mele sunt provcate de filmele porno, de care sunt dependenta de ceva timp. In generala, cand mi-a venit ciclul mama a avut o discutie cu mine despre sex dar totul a fost mult prea vag si mi-a fost rusine sa intreb mai multe. Nici la scoala profesoara nu a dezvoltat subiectul. Din dorinta de a sti mai multe am cautat pe internet si asa am dat de filmele porno. Acolo toate femeile nu par sa aibe nici un defect fizic.

Imi pare rau daca am scris prea mult si va multumesc anticipat pentru raspunsuri.

ma gandesc ca trebuie sa iti fi fost foarte greu pana acum… cu pierderea bunicilor… distanta atat fizica, cat si emotionala a parintilor… lucruri care ti-au dezvoltat aceasta teama de apropiere (o ‘concluzie’ fireasca a psihicului), inclusiv relatiile sexuale. Ce iti pot recomanda eu este sa incepi o dezvoltare personala/psihoterapie… chiar daca poate fi un efort semnificativ, pe termen lung iti poate schimba viata asa cum iti doresti. Se poate, succes!

1- Cauta pe internet poze cu actritele porno nemachiate , vei vedea ca nici ele nu sunt perfecte
2- Daca nu-ti place sa te epilezi total incearca o ” freza” in forma de inimioara <3
3-Te asigur ca ultimul lucru la care se gandesc barbatii, sunt vergeturile noastre. Am scris noastre ca sa iti dai seama ca ”problema” vergeturilor este una foarte comuna , majoritatea femeilor o au .

Pentru a intra intr-o relatie de cuplu, e nevoie de stima de sine, de autoapreciere. Altfel, partenerul de cuplu va deveni un fel de salvator de care te vei agata cu disperare, fapt care il va indeparta. Incepe prin a rezolva problemele tale acum, inainte de a intra intr-o relatie.

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:Buna ziua. Problema mea este urmatoarea:
Sunt in clasa a 10-a, iar familia mea o duce cam greu cu banii… Tata mi-a “recomandat” sa renunt la scoala, mama spune mai tot timpul minciuni, si cu totii dau vina pe bunicii din partea tatalui (ce e drept nu prea ne-au ajutat). Personal cred ca este vina tuturor, nu doar a lor, inclusiv vina mea. Ce credeti ca ar trebuii sa fac? M-am gandit deja ca vara sa imi iau o “slujba de vara”, dar aceasta idee ramane pe anul viitor, deoarece acum am 15 ani; nu as vrea sa renunt la scoala, deoarece am intrat la un liceu destul de bun.
Ce imi recomandati sa fac?

Vorbeste cu diriginta si cu directoarea scolii, expune-le problemele tale si daca exista camin apartinand liceului solicita-le sa locuiesti acolo. Sunt sigura ca avand in vedere problemele tale iti vor asigura si o bursa. Apoi, exista locuri de munca cu program de 4 ore, pentru elevi si studenti, ai putea lucra in felul asta. Usor nu-ti va fi, dar, vei face ceea ce-ti doresti, vei scapa de situatia de acasa si-ti vei realiza un viitor. In niciun caz nu lasa scoala. Succes mult in tot ce-ti propui sa faci.

Nu renunta la scoala in nici un chip ! Paine goala sa mananci si nu renunta. Nu exista viitor fara scoala.
Referitor la “ajutorul bunicilor”: nimeni nu e obligat sa ajute sau sa dea mai mult decat o faci tu insuti.

Dupa cum povestesti despre tine esti un om organizat care cunosti valoarea actiunilor personale. Scoala este locul in care adaugam invataturi celor obtinute acasa.Ea ne creste si ne da posibilitatea sa aflam mai multe rezolvari la nevoile noastre. Discuta cu parintii in felul lor si ajuta-i sa inteleaga nevoia ta de a merge la scoala. De asemeni inconjoara-te de colegi, prieteni cu aceleasi preocupari scolare. Diriginta si psihologul scolar te pot insoti in nevoia ta de a creste cum iti doresti. Succes!

Daca vrei mai mult de la viata, inveti. Altfel, vei fi toata viata o muncitoare necalificata, prost platita, si sclava parintilor tai… Gandeste pe termen lung, imagineaza-ti viitorul tau. Familia ta, jobul tau, copiii tai.