Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna, o sa incerc sa descriu deilema in care ma aflu la etapa actuala,poate astfel primesc un raspuns sau macar o idee de cum sa procedez mai departe.
Am inceput sa ma intilnesc cu un baiat pe la 17 ani,dupa 3 ani ne-am casatorit. Va da-ti seama unicul barbat din viata mea. La 22 de ani am nascut un baiat, pe la 25 de ani ne-am mutat toti impreuna peste hotare. Relatia mea cu sotul a fost asa cum a fost,nu pot sa zic buna sau rea,pentru ca nu pot sa fac comparatie. Obisnuia sa bea mult,dar asta era un lucru normal,acolo in sat. Sexual nu a fost intotdeauna o atractie,si deseori ma invinuiam pe mine de asta. Iesea des cu prieteni,cistiga mai putin decit mine,respectiv eram si mama la copil,si stilpul familiei,financiar. Odata ajunsi peste hotare a inceput viata de la zero. Trebuia sa ne gasim de munca,sa dam copilu la gradinita, sa inchiriem o casa,ect. Din prima saptamina el si-a gasit prieteni de pahar si a inceput sa dispara in fiecare seara,sau nu venea acasa decit dimineata. Am avut norocul sa imi gasesc un job bun,doar ca orarul de munca cam vreo 2 ani era pin la 9-10 seara. Au inceput scandalurile de la faptul ca nu il interesa nimik in familie,ca cheltuia banii in stinga si in dreapta cu prieteni pe bautura, ca nu aveam nici o atentie si de fapt cu greu reuseam sa am vreo relatie sexuala cu el treaz. Am intrat pe un site de socializare si am inceput sa vb cu alti barbati,aveam nevoie sa vorbesc cu cineva,eram total singura intr-o tara straina. Acolo l-am intilnit pe el,am inceput sa vorbim,sa ne vedem,sa iesim. Treptat atractia sexuala dintre noi s-a transformat intr-un fel de dependenta unu fata de altu. M-a invatat sa am incredere in mine. Datorita lui merg la universitate dupa munca,mi-am luat permis,masina,am inceput sa am grija de aspectul fizic,etc. Diferenta de virsta intre noi e de 14 ani , el este divortat. Sintem in rol de *amant/amanta* de 2 ani si jumatate. Am hotarit ca vreau sa-l parasesc pe sotul meu si sa imi caut un apartament sa locuiesc cu copilul. El nu vrea sa se implice pentru ca nu vrea sa fie vinovat daca intre noi nu merge,ca a distrus o familie,si ii dau dreptate. Problema mea e ca desi stiu ca la un moment dat tot o sa plec,am ajuns sa vad diferenta de a fi tratata ca femeie si am inceput sa inteleg multe lucruri de care ma invinovateam pe mine pe nedreptate. Dar oare plecarea e ceea ce caut eu? Si cum sa fac diferenta in sufletul meu de a pleca pentru ca asa e corect,si a pleca pentru ca poate intre mine si el poate fi ceva mai mult decit rolul de amanti? Ce sa fac????

crezi ca a pleca este in primul rand bine pt tine si copilul tau? Daca da… atunci restul este ‘bonus’ . ‘Corect’ este un termen extrem de relativ, la fel ca ‘frumos’ si ‘urat’, ‘bine’ sau ‘rau’, etc., universul tau este primul si cel mai important (si cel al copilului).. restul ne adaptam. Succes!

Depinde de situatia din casa ,daca aveti certuri si tensiuni ..daca ttul merge cit de cit ..ai putea sa imbini utilul cu placutul casa sa fie casa iar viata ta privata ….asa sa ramana nu poti sti daca un strain ti ar accepta cu totul copilul aici e problema ..daca crezi ca tie bine in aceasta situatie si nu ai dicutii cu sotul ..parerea mea ( doar a mea ) este sa stai asa ..PE SITUATIA ACTULALA@!!!!!

indiferent de decizia pe care o vei lua , ia aceasta decizie ca si cum nu ar exista un “alt barbat” ! Ce decizie ai lua in cazul in care ai presupune ca nu ai un “iubit” ? Ai pleca sa locuiesti singura doar tu cu baiatul tau si ai face acest divort intre timp? Daca raspunsul tau va fi DA , atunci vei face acest pas cu constiinta impacata ! Parerea mea este ca daca vei alege sa pleci cu copilul, ar fi bine sa ai perioada ta de independenta, in care sa locuiesti doar tu si copilul tau . Relatia cu “iubitul ” sa fie ca si pana acum , fiecare la casa lui, iar dupa o perioada care poate fi de un an sau cat vei considera tu, dar nu mai repede de 6 luni , vei sti cu adevarat daca “iubitul” este si omul langa care vrei sa ramai si sa faci o familie cu el! Ai nevoie de timp in care sa te simti libera si sa te cunoasti mai bine !

Sa stai cu alcoolicul, sa faci pe salvatorul, sa te sacrifici de dragul unor norme sociale antice, nescrise… nu e solutie! Alcoolismul e o boala, si tu nu ai nici o vina. Traieste-ti viata, si paraseste-l pe “sotul” de carton (adica doar juridic, nu si faptic). Indiferent daca te recasatoresti sau nu, ai datoria si fata de copilul tau sa ii oferi o viata normala, intr-un mediu normal.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua! Am o fata de 16 ani si e foarte sensibila. Se streseaza inainte sa plece ,sa faca ceva si ii se face rau,uneori vomita si uneori ameteste ! Ce sfat imi dati? Am mers cu ea de mica la multi medici si mi s-a spus ca nu are nimic

mergeti cu ea la un psihoterapeut specializat pe lucrul cu adolescenti. Daca nu exista o cauza fiziologica… atunci ramane cea psihologica. Succes!

Dacă ați eliminat cauzele medicale, este indicat să le explorați pe cele psihologice. Subscriu recomandării colegului.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Am in bebelus de 1 an si 11 luni pe care il suspected de autism. Din ce am citit pe toate site-urile despre aceasta team sunt multe aspecte care coincide, principala problems fiind deficitul de atentie. Pana in present nu spune nici in cuvant,nu imita,nu executa comenzi,nu raspunde la nume,nu face pa,nu vrea la olita. Are momente cand ma intelege,me jucam bau-bau say cip-cirip, mananca singur diverse(pufuleti,fructe),stie sa bea din pahar singur. Sunt foarte ingrijorata si m-ar interest daca se poate un diagnostic sau e prea mic, macar pentru a putea incepe a face terapiile necesare. Va mentionez ca am mai fost la neurologi,psihologi dar toti imi spun can este prea mic pentru a diagnostica.

puteti incerca un centru specializat pe autism. Sau inainte un logoped? Succes!

Dezvoltarea copiilor nu e liniară, unele achiziții apar mai repede decât altele, însă va pot înțelege îngrijorarea. Diagnosticarea tulburărilor din spectrul autist se face într-adevăr pe la 3 anișori cel mai repede, din câte știu eu, dar exista factori pe care sa îi luați în considerare și înainte de aceasta vârstă. Puteti încerca la un centru specializat în aceasta problemă, pentru o evaluare, așa cum a sugerat colegul. În privința logopediei, din cunoștințele mele, e nevoie sa așteptați pana mai creste (4 ani).

Consultati mai intai un logoped si apoi daca este cazul apelati la un centru specializat in autism. Cat de curand.

Poate ar trebui sa mergeti si la ORL cu el, pentru un consult, ca sa evitati si probleme de auz. De cele mai multe ori, in cazurile de copii suspectati cu autism, se intampla urmatoarea situatie: copilul pana la 2 anisori-3 anisori achizitioneaza aspecte legate de comunicare, socializare etc si pare ca se dezvolta normal, dupa care apar brusc comportamente care denota regresia (numai utilizeaza cuvintele pe care le invatase, nu mai poate achizitiona altele noi, nu mai interactioneaza asa de bine cu ingrijitorii- mama, tata etc, si se mai pot adauga si tulburari in rutina pe care o avea pana atunci). Dupa ORL ar fi indicat sa mergeti si la un psihiatru de copii (ar fi de preferat ca acest psihiatru sa colaboreze si cu un psiholog pentru o evaluare cat mai completa) pentru un raspuns mai clarificator. Nu stiu din ce oras sunteti, dar cel putin aici, in Bucuresti, va pot recomanda doua dne psihiatru destul de experimentate pe tulburari din spectrul autismului. Numai bine!

Copilul meu a fost diagnosticat la 1 an si 8 luni.Mergeti la o evaluare.Nu pierdeti nimic.Daca se confirma,va apucati rapid de treaba.Timpul este cel mai mare dusman.Doamne ajuta sa fie bine !

Sunt copii diagnosticati pana in doi ani. Cu cat mai repede, cu atat recuperarea este mai buna pt ca neuroplasticitatea creierului este mult mai buna. Imi scrieti pe privat daca vreti sa va recomand un centru bun. Mai bn ii faceti o evaluare si va infirma diagnosticul decat sa pierdeti timp pretios in recuperare in cazul in care s-ar fi confirmat.

Și fetita mea tot la 1 an și 8 luni a primit diagnosticul ,nu pierde timpul,cu cât pui mai repede un diagnostic corect cresc și șansele de recuperare..

Nu este mic , Mergeti la o evaluare nu la logoped . Si fiul meu a fost diagnosticat la 1 an si 7 luni

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua!
Ma numesc Anca, am 33 de ani si un baietel absolut minunat, in varsta de 3 ani. Am incheiat acum cateva zile relatia cu tatal lui, cu care nu am fost casatorita, desi eu mi-am dorit foarte mult, mai ales dupa nasterea copilului. Relatia dintre noi dureaza de 10 ani si a fost dintotdeauna una tumultoasa si foarte pasionala, prima data fiind impreuna pentru aproximatix 3 ani, apoi despartindu-ne si impacandu-ne mereu, chiar daca am avut amandoi si alte relatii intre timp. Pana cand eu am ramas insarcinata si apoi, invocand un motiv absurd, ne-am despartit iar cand sarcina avea 3 luni…Nu mi-a mai dat niciun semn de viata pana cand tot eu am insistat sa vina sa vada copilul care avea deja doua luni de viata…Apoi, predictibil poate, ne-am impacat si s-a mutat cu noi, in casa mea.
Problema majora e ca nu m-a cerut de nevasta desi i-am spus cat de mult imi doream sa fim o adevarata familie si dpdv oficial. In plus, a plecat de acasa dar l-am primit inapoi in repetate randuri. Trebuie sa specific faptul ca am ales sa stau acasa cu copilul si sa ma ocup de cresterea si educatia lui pana in acest moment, desi inainte de asta aveam o mica afacere infloritoare, iar in trecut am si predat cativa ani, inclusiv la universitate.
Tatal copilul meu a incercat mereu sa ma faca sa par o scorpie si s-a victimizat constant. Mama lui nu m-a acceptat decat pe patul de moarte, invocand etnia din care fac parte. ( sunt tiganca, asumata si chiar mandra de asta). Parintii mei l-au acceptat si tolerat de dragul nepotelului lor.
Stiu ca tocmai am descris o relatie toxica si dupa care nu ar trebui sa plang, dar de fiecare data il iert, desi are iesiri nervoase si nu se abtine nici macar in fata baietelului, care e foarte istet…
Cum si ce trebuie sa fac sa reusesc sa ma despart DEFINITIV de aceasta persoana care m-a amagit si ranit atata timp? Mi-e teama ca voi fi iar tentata sa ma impac cu el…desi m-a epuizat psihic si mi-am pierdut stralucirea pe care o aveam inainte de toate problemele aparute odata cu aparitia copilului.
Va multumesc anticipat!

Depinde doar de tine. Nimeni nu poate să ia decizii în locul tău! Dar poți clarifica situația și cu ajutorul unui psihoterapeut. …succes!

genul asta de situatie merita un demers terapeutic… sa afli exact care este motivul (profund) pt care te tot reimpaci cu el… pare sa fie un fel de dependenta/obisnuinta? Este de explorat… si nu cred ca etnia ta este un impediment. Succes!

Subscriu. Începe un demers terapeutic pentru a vedea ce anume te determina sa îl accepți înapoi de fiecare data. Poate chiar și ce-l face pe el sa fuga mai mereu. Poate stiluri de atasament diferite și, așadar, nevoi diferite. Merita investigat și găsite soluții.

Credintele dispunctionale cu care ai fost crescuta si care ti-au fost probabil intarite si de propriile tale experiente, sunt la baza alegerilor pe care le-ai facut pana acum, de genul: “daca esti cu un barbat, atunci ramai cu el, nu ii schimbi ca pe…, altfel esti o femeie usoara!; barbatul nu e statornic, el poate sa se duca si la altele, uite ca tot la tine s-a intors!; daca ai copil cu el, chiar daca face ce face, trebuie sa ramai cu tatal copilului, altfel o sa te judece mai tarziu!…etc.). Pana una alta, pune pe hartie avantajele si dezavantajele pentru tine si pentru copil de a mai ramane in relatia asta, apoi, fa o lista cu fricile pe care le ai daca te desparti definitv de el si incearca sa le contrabalansezi pe rand, oferindu-ti alternative cu care sa poti trai. Mai poti face o lista si cu valorile tale despre tine si despre viata ta de mama. Daca nu poti singura sa faci asta, incearca sa apelezi la un psiholog, lucrurile sunt mult mai adanci si ai nevoie de ajutor calificat.

Cauza poate fi in cele spuse mai sus sau chiar “primita” inconstien pe cale transgenerationala, Un fel de model familial de genul “si mama si tata sau chiar si bunicul sau bunica vedeau familia ca pe ceva ce trebuie asumat chiar daca relatia nu merge bine”. Multitudinea cauzelor descrise mai sus trebuieste lucrata in terapie. Sanse de a reusi schimbarea exista prin insasi faptul ca esti constienta de toxicitatea relatiei si mai ales deoarece iti doresti schimbarea. Mult succes.

Ca el nu te vrea, ca partenera de viata, e clar. De ce ai facut tu copilul stiind totusi asta, si il tot primesti inapoi, nu e clar. Tu vrei oficializare, el nici nu a mai vrut sa fiti impreuna…Cred ca nici nu ati discutat vreodata sincer, despre voi. Si, am impresia ca etnia diferita, genereaza probleme mai mult decat va ganditi. Tu, dupa cum spui, esti mandra ca esti tiganca, esti un pic evidenta si mai spui si ca parintii tai l-au tolerat pt copil..iar ai lui nici nu voiau sa te vada. Pe undeva, mandria ta si jena lui va pun in extreme. Ti-au fost facute recomandari f bune si subscriu. In plus, reflecteaza la diferentele dintre voi si ce beneficii poti avea dintr-o relatie cu un om care nu-si asuma rolul de tata si sot..Probabil ca nu sunt.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Hei, am venit aici pentru ca am nevoie de ajutor. Sunt in primul an de liceu si inca nu am putut sa ma acomodez. Am reusit sa imi fac doar doi prieteni si cand ma uit la ceilalti colegi ca se inteleg asa bine ma intristez ca nu am putut sa ma integrez si eu. Sunt o fire timida cu necunoscutii si de cand sunt la liceu nu mai am deloc incredere in mine, tot ce faceam inainte fara probleme acum fac cu ezitari sau nu mai fac deloc. Mi-e rusine sa ridic mana la ore cand stiu, iar cand profesorii ma pun sa raspund ma blochez si nu pot sa vorbesc coerent, ma fac de ras. Cand vreun coleg vrea sa vorbeasca cu mine am senzatia ca o sa o dau in bara si ca o sa ma creada o ciudata. Ma inchid in mine tot mai mult si stiu ca nu e bine. Mai am o profesoara care ma ironizeaza si ma face de ras fiindca dansa crede ca nu stiu lectia, mie doar imi este rusine, iar asta ma supara. Efectiv nu pot fi eu. Ce sfaturi ma pot ajuta? Multumesc…

Ajustarea la liceu (și la alte schimbări, în general), poate fi grea, copleșitoare. Din ceea ce ai descris, ai anxietate în situațiile sociale și de performanță, evitând situațiile în care ai putea fi evaluata sau judecata fie de colegi, fie de profesori. Probabil te gândești ca trebuie sa faci fata situației cu brio, ca toți vor rade și te vor judeca în caz contrar. Și ca poate ca tu nu ești îndeajuns de buna ca restul, care uite ce bine se descurca și ca dacă ai încerca, sigur ai da-o în bară. O astfel de situație nu e una tocmai plăcută, ci poate fi percepută ca sfârșitul lumii. Hai sa vedem împreună dacă chiar așa e. Chiar dacă tu Îți dorești ca ceilalți sa te placa și sa răspunzi bine la ore întotdeauna, te pregătești în acest sens și Îți dai interesul sa ai relații de prietenie cu colegii, s-ar putea ca unii sa nu te placa și ca uneori sa mai gresesti răspunsul. S-ar putea ca unii profesori sa te ridiculizeze. Dar oare acest lucru te face mai puțin valoroasă? Sau un om care greșește, în anumite situații, dar a cărei valoare intrinsecă rămâne aceeași? Rasul și judecata celorlalți sunt în afara controlului tău – ei pot alege cum sa se comporte, iar tu poți alege cum sa reacționezi la comportamentul lor – te lași copleșită sau, deși te întristezi, găsești puterea sa mergi mai departe? Astea fiind spuse, poți găsi soluții.
1. Poți reduce anxietatea schimbandu-ti perspectiva într-o maniera similara celei de mai sus. 2. Poți învața tehnici de comunicare asertiva, prin care sa Îți exprimi nemulțumirea vis-a-vis de comportamentele celorlalți, înțelegând ca ei tot pot alege sa continue.
3. Poți depăși anxietatea prin expunerea la situațiile de care îți este teama. De obicei, scenariile pe care ni le facem sunt mult mai negre decât realitatea.
4. Poți dezvolta o rețea sociala în clasă, ca tampon pentru situațiile neplăcute și distractor etc.
Dacă poți, vorbește cu psihologul liceului, sau cu părinții pentru a vedea un terapeut care sa te susțină în aceasta perioada.

Daca exista in scoala psiholog/consilier scolar mergi si discuta problema cu el. Pot sa-ti spun ca exact ca tine eram si eu in liceu, in primii doi ani, doar ca eu aveam o prietena nu doua (norocoaso tu). Chestia e ca tine si de varsta (adolescenta-i viata grea), apoi cine spune ca trebuie sa fii prietena cu toata clasa? Accepta-te asa cum esti, fii mandra de tine, fii mai zambitoare, esti unica si asta e minunat ! Cu timpul vei intelege. Daca nu e liceul cum te asteptai sa fie inseamna ca e o noua provocare de care ai nevoie ca sa devii cine esti . Ar fi plictisitor sa fie totul cum vrem.

Ce situatie mai exacta a declanșat neincrederea in tine? Te compari cu ceilalti colegi si te simti inferior lor? Poți sa iti pui mai multe întrebări si asa vei gasi răspunsuri , răspunsuri pe baza carora poți lucra cu tine in a schimba modul de perceptie a situației actuale. Lucrul cu tine ar putea consta in a dărâma fiecare temere de ridicol sau de neincredere cu afirmații opuse, gen: eu sunt dintodeauna încredere în sine, eu sunt dintodeauna stapanirea emoțiilor , eu sunt dintodeauna in armonie cu mine si cei cu care interactionez, etc. Cauta afirmatia de care ai cel mai multa nevoie acum si lucreaza cu ea zilnic de mai multe ori pe zi . Este un exercițiu simplu si nu ai ce pierde – verifica! nu uita ca suntem unici ca indivizi si ca fiecare avem cava bun si frumos in noi , ceva unic, ceea ce face sa nu ne comparam cu alte persoane , ci sa fim in o continua cunoastere, descoperire si dezvoltare a ceea ce noi înșine avem special. SUCCES!

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua.Nu imi vine sa cred ca am gasit intr-adevar un psiholog care sa imi dea un sfat!
Situatia mea este urmatoarea:am 23 de ani,un baietel de 1 an si 6 luni si sunt in a 4a luna de sarcina.Nu sunt casatorita,nu locuiesc in Romania,nu am un job pentru ca eu personal cred ca este mai important sa imi cresc eu copiii,macar pana la varsta de 3 ani cand se vor duce la gradinita.Anul asta termin seralul in Romania,chiar daca ar fi trebuit sa termin facultatea anul asta(asa ar fi facut o fata responsabila).Am 3 surori si un frate,toti casatoriti cu copii.Tatal meu a murit de cancer cand eu aveam 16 ani si mama mea a murit de cancer cand aveam aproape 20;nu am reusit sa trec peste,o visez pe maicamea mereu si nu reusesc sa ma impac cu ideea ca am ramas singura,dar nu e asta problema mea cea mai mare acum.Problema mea este urmatoarea:tatal copiilor mei.Urmeaza sa fie judecat si inchis in puscarie pentru ceva timp pentru detinerea abuziva de arme,a mai fost inchis pentru trafic de droguri si i-am fost alaturi chiar daca nu am fost niciodata de acord cu ceea ce facea.Acum de cand a iesit din puscarie(anul trecut in august),se drogheaza mereu,in fiecare zi,cand nu se drogheaza e tot timpul nervos,da in mine,ma critica tot timpul,orice as face nu e bine,ma insulta mereu,ma face sa ma simt de parca nu am altceva ce sa fac decat sa il accept si sa tac.Inainte il iubeam si imi era mila de el,mi-a promis mereu ca atunci cand vom avea copii el se va schimba si vom avea o viata normala si va fi un tata responsabil,dar nu s-a tinut de cuvant.Copilul spune ca il iubeste,dar nu are niciodata timp sa ii fie tata,decat ii da palme cand greseste dar nu ii explica,nu se joaca cu el,nu se comporta ca un parinte,nu are nici macar instinctul.Spune mereu ca si-a nenorocit viata de cand il avem pe primul baietel.
Cum am spus si mai sus,eu inainte il iubeam,dar acum ca baiatul meu incepe sa inteleaga si imita tot ce facem noi,imi este frica ca nu cumva sa il ia de exemplu pe taicasu si sa devina ca el.El de cand a iesit din inchisoare vrea sa ma dea afara din casa cu tot cu copiii mei,dar mie imi e frica din cauza banilor,ca nu o sa pot avea atati bani cat sa satisfac necesitatile ambilor mei copii.Am vorbit cu surorile mele care locuiesc in Romania despre situatia mea si mi-au spus ca nu am ce cauta in Romania cu 2 copii dupa mine…le-am cerut ajutorul si nu vor sa ma ajute(nu ii judec,au si ei copiii lor).Am cautat de munca si se gaseste,pe bani putini dar s-ar gasi si in Romania de munca,si as sta in casuta pe care o am de la parintii mei…numai ca imi este foarte greu sa vad ce as putea sa fac ca sa imi cresc copiii bine.Ce sa fac?Ce decizie sa iau?Ce e mai bine pentru copiii mei?Ce ar fi mai bine pentru mine?

Situația ta e complicata și tristă, dar e bine ca reușești sa îi găsești rezolvări. A trai si a creste copiii în mediul periculos în care se învârte tatăl lor ai intuit bine ca nu e cea mai buna soluție. Din punct de vedere financiar, chiar dacă ți-ar fi ai greu, ai reuși sa ai o anumita independență alegând sa pleci din acel mediu. De asemenea, spui ca o fata responsabilă ar fi făcut anumite lucruri (de exemplu, ar fi terminat facultatea). Timpul nu e pierdut – poți alege sa iei o decizie responsabila acum. Nu o putem face noi însă în locul tău, ci te putem doar sprijini în procesul de luare de decizii.

Trebuie sa scoti copiii din acel mediu toxic. Relatia ta cu tatal lor este una extrem de nociva pentru ei si pentru tine. La fel, omul tau are probleme serioase si fara optiunea de-a urma un progam de dezintoxicare, terapie si hotararea actionata sa-si schimbe viata nu aveti nici o sansa sa va fie bine. Te sfatuiesc sa cauti un centru maternal in zona ta si sa pleci acolo cu copiii. Specialistii din centru stiu cum sa te ajute in a gasi solutii. Si asta urgent !!!

Dupa cum ai observat si tu copilul incepe sa copieze comportamentul parintilor. Din practica terpeutica a reiesit ca in familiile traumatice sceneriul inconstient de viata al viitorului adult se formeaza pana in varsta de 4 ani, iar principala sa caracteristica este aceia ca tinde sa se realizeze pe parcursul vietii. Asta se intapla deoarece omul alege in mod automat din tot ce-i ofera viata la un moment dat, doar ceea ce filtrele creatae de prorpia experienta de viata lasa sa treaca, Asa dar exista mari sanse sa devina un abuzator la fel ca tatal daca este un temperament puternic sau sa faca alegeri care sa-l posteze in situatia de victma dependenta de un abozator daca este mai sensibil, mirandu-se de nenorocul lui in viata. Pe scurt, asa cum spune si Ana-Maria nu prea exista sanse de rezolvare a situatiei decat daca el ar actiona cu hotarare in aceasta directie ceeace nu se intrevede si daca dpriti puteti cauta pe net statistici referitor la sansele de recuperare ale unui dependent de droguri care sunt destul de mici, ca sa nu mai vorbim de costuri. Dataorita comportamentului sau violent, ar trebui sa dispareti pur si simpu din viata lui pentru a nu mai fi gasita, deoarece dependenta de droguri duce la reactii imprevizibile mai ales la aparitia sevrajului. Daca copilul dumneavoastra are cetenie straina, cred ca veti putea gasi institutii asemnanatoare cu cele de aici in a va proteja pe dumneavoastra si copilul, poate mai bine organizate si administrate. Cu siguranta copilul inca nenascut sufera, sistemul dumeavoastra hormonal ii influenteaza in multe puncte de vedere, iar in regresiile terapeutice se ajunge uneori ca sa se deceleze o cauza aflata din timpul cand clientul se afla in perioada intrauterina, verificabila apoi prin ceeace acesta cunoaste deja sau afla daca isi intreaba mama despre acea perioada din viata ei. OPe scurt, orice intarziere mi se plare clar in defavoarea dumneavoastra si a viitorului copiilor.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua! Inca din copilarie port cu mine sentimentul de inferioritate, lipsa increderii in propria persoana ma impiedica sa evoluez, sa fac anumite schimbari in viata mea. Probabil acest sentiment a aparut din primul an de scoala, cand cateva colege mai mari deseori ma ironizau si impingeau pe unde ma intalneau. Motivul pentru care faceau asta, nu il cunosc. Am avut intotdeauna o situatie scolara buna, la facultate rezultatele sunt foarte bune, ceea ce imi confera un confort psihic si o multumire cu sine din acest punct de vedere- intelectual. De ceva timp incoace insa, ma confrunt cu o oarecare problema de atitudine pe care o constientizez.Mai multe persoane, apropiate si nu numai, ma caracterizeaza ca pe o fata dura, pesimista, cu energie negativa si cu un ton al vocii la fel de dur, insa acestea reprezinta doar aparentele, nu si esenta,interiorul.( Nu este vorba de ce spun cei din jur, ci de ceea ce consider si eu remarcand asta in majoritatea timpului, cand ma simt st
resata, incordata.) Ce anume m-ar putea ajuta sa ma relaxez, sa imi schimb atitudinea fata de cei din jur si sa scap de anumite blocaje psihice care ma impiedica uneori sa imi exprim ideile? Exceptand psihoterapia, exista alte tipuri de terapii sau carti bune de dezvoltare personala ce m-ar putea ajuta in acest sens? Va multumesc anticipat pentru raspunsurile acordate !

eu te-am perceput ca pe o persoana sensibila si foarte constienta de sine. Este foarte posibil sa iti depasesti singura impasurile… noi (psihoterapeutii) aparem in asemenea situatii mai mult ca niste parteneri de drum… o perioada scurta. Eu personal sunt un adept al filosofiei budiste… asa ca iti recomand (daca nu ai citit deja) acest material, dupa care te poti orienta si singura . Succes! http://www.buddhanet.net/pdf_file/fundbud1.pdf

Cărțile sunt bune întotdeauna dar psihoterapia se face față în față cu un specialist care te ajută acolo unde există un blocaj, psihoterapia are un rol important în procesul dezvoltării personale și recomand specialistul psihoterapeut(indiferent de formarea acestuia)

Cand te doare capul foarte tare nu excluzi medicul. Cand te doare sufletul de ce excluzi psihoterapia?

Cred ca, în ciuda lipsei motivației pentru terapie, ai putea beneficia de pe urma ei, având în vedere sentimentul de inadecvare de care ești conștientă și comportamentele dezadaptative pe care nu ai reușit pana acum sa le depășești. Îți pot trimite în limba engleză cărți care sa te ajute, însă de preferat ar fi ca ele sa fie utilizate ca parte a demersului terapeutic.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Bună ziua! Numele meu este Amalia și sunt despărțită de un an de zile de singurul bărbat pe care l-am iubit cu adevărat și cu care am avut o relație ce a durat un an. De curând am cunoscut un alt bărbat, pe 24 decembrie, într-un grup de prieteni. Din prima clipa m-a atras ceva la el. La vreo două zile m-a căutat și am ieșit în oraș. A fost sincer de la început și a spus cum stă treaba cu relațiile la el. Lucrează în domeniul informaticii, din Germania și călătorește foarte mult. O dată la 6 săptămâni vine o săptămână acasă. Acest lucru a spus că îl împiedică să aibă o relație, lucru de înțeles. A dat dovadă de sinceritate din toate punctele de vedere, o sinceritate dezarmantă, iar acest lucru cred că m-a atras și mai tare la el. Am continuat să ieșim și să ne petrecem cam tot timpul împreună. În puținul timp pe care îl petreceam acasă, ne dădeam mesaje. Era exact ca un adolescent îndrăgostit. Dimineață când se
trezea îmi dădea mesaj. Când ne vedem era foarte atent și drăgăstos. Nu ma scăpa din brate, mă sărută non stop(era ușor enervant la un moment dat), era atent la detalii, îmi făcea toate mofturile, etc.
Am avut și relații sexuale și mai tare părea că se apropie de mine. Apoi a plecat și nu a mai dat nici un semn. După o săptămână mi-a scris și mi-a spus că toate momentele petrecute împreună au fost foarte frumoase și nu meritau un “pa”, că nu a știut cum să spună pa și că i-a lipsit curajul să facă acest lucru. Eu am fost f supărată, el a pozat în vinovatul care își asumă și căruia îi pare rău și vrea să dovedească asta când vine acasă. Mie îmi place foarte mult de el, cred că m-am îndrăgostit și nu știu ce este de făcut. Nu știu cum trebuie să abordez problema, nu știu dacă este indicat să deschid subiectul ăsta, nu știu ce simte el, sau ce vrea el…
Care este recomandarea dumneavoastră?
Vă mulțumesc! O zi bună!

recomandarea mea este sa aveti o relatie cat mai sincer de la inceput. Daca tu simti nevoia sa comunici deschis cu el… just do it! Succes!

Subscriu recomandării făcute, însă Îți sugerez sa Îți clarifici ceea ce îți dorești și sa vezi în ce măsură termenii propuși de el pot fi acceptați de tine. Pare ca pentru tine o săptămână din când în când nu e indeajuns, din ceea ce ai descris, și ca ti-ai dori sa fie mai mult contact (comunicare), intre vizite.

El poate sa simta ce vrea, important este sa-ti dai seama ce simti tu, ce vrei tu de la tine, de la viata si de la relatia cu el. Mai gandeste-te ce anume te-a atras la el, ce nevoi ti-a acoperit si ce nevoi au ramas pe dinafara, ce din vechea relatie repeti tu si ce ai regasit in noua, adica daca constientizezi ce nu a mers “cu singurul barbat pe care l-ai iubit cu adevarat”?!? Poate ca nu ar strica sa te consulti cu altcineva (de preferinta persoana neutra) pentru ca acum esti “indragostita” si nu gandesti clar. Daca dupa atata euforie (care a durat f. putin!) nu a stiut cum sa spuna “pa”, cum crezi ca va merge relatia mai departe? Fiecare femeie care iese dintr-o relatie si intra in alta, isi doreste sa fie ultima, adica sa fie cel putin cu bataie lunga, deci are premize aceasta relatie sa fie de lunga durata sau te risipesti?

Cand cineva este îndrăgostit, nu poate sa stea fara sa existe comunicare. ” Sinceritatea” lui nu prea pare sinceră.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ma numesc Carolina am 19 ani si sunt insarcinata adoua luna deja.problema mea este ca mam inchis in mine si cu nimeni nu doresc ca sa vorbesc, nu doresc sa vad pe nimeni.Acest lucru a inceput de o luna de zile de cind tatal copilului ma parasit si nu stiu cum sa ma mai lupt cu aceasta problema. Ajutatima ma vor mult.

discuta macar cu medicul tau… te poate indruma catre un consilier specializat pe mame tinere. Ma gandesc ca poate te-ar ajuta si familia cu o sustinere macar morala. Incearca totusi sa lupti cu aceasta stare care este amplificata fiind gravida. Cere ajutor chiar daca iti vine foarte greu! Succes!

Imi pare rau pentru situatia ta, Carolina! Trebuie sa actionezi repede (sa discuti cu cineva) pana nu e prea tarziu. De ce ai hotarat sa ramai gravida? A fost o sarcina neplanificata? Iti doresti copilul? Ai cum sa-l intretii? Are cine sa te ajute? Tatal copilului (imi pare rau sa-ti spun) nu pare suficient de implicat sau de matur, incat sa te poti baza pe el. Poti avea singura grija de bebe? Parintii tai ce parere au despre asta? O usoara anxietate si depresie in perioada sarcinii sunt normale, dar o stare de izolare completa nu prea. Iti tin pumnii, sper sa o scoti la liman. Un copil poate fi cel mai minunat lucru care ti se intampla, dar este si o mare responsabilitate (si nu ma refer la bani) ci la afectiunea si grija pe care i le poti oferi. Daca mai ai intrebari, te rog adreseaza-le aici.

Maternitatea este minunata, ea iti va da multa forta. Ai grija ca primele 3 luni de sarcina sunt foarte importante pentru dezvoltarea fatului, pentru ca este faza in care au loc cele mai multe transformari in devenirea lui. Daca tu esti stresata, asta va afecta copilul si tu nu iti doresti asta chiar daca acum treci printr-o perioada mai grea. Asa cum ti s-a sugerat si mai sus, apeleaza la toate resursele tale mentale si materiale (parinti, prieteni, rude) ca sa te ajute si sa te sprijine. Copilul nu a cerut sa vina, dar daca tot s-a produs minunea, vezi ce poti sa faci ca sa-i fie tie si lui bine si sa-l aduci pe lume in conditii normale.

19 ani…Sa aduci pe lume un copil este cel mai extraordinar lucru. Daca e dorit, asteptat. Sa cresti si sa educi un copil inseamna responsabilitate, stabilitate, daruire..Copilul urmeaza sa fie destui ani de acum incolo, elementul central, in jurul caruia iti vei organiza viata. Este f. important sa discuti cu cineva apropiat in care ai incredere, parintii, o ruda despre ce inseamna acest copil, ce implicatii apar. Sa aflii ce simti, ce-ti doresti , analizand corect, obiectiv ce este intelept sa faci.

Buna Carolina ! Este bine ca ai avut curaj macar sa scri aici! Doar ca nu ne spui nimic despre familia ta, parinti, ei te sustin ? sau inca nu le-ai spus nimic ? in functie de aceste "detalii" pe care ni le-ai putea da, cu siguranta ce vei primi pareri mai la obiect. In legatura cu faptul ca te-ai inchis in tine , asa cum ne-ai spus, poate fi o etapa prin care ar putea trece o persoana dupa ce a fost parasita de iubita/ iubitul sau , totodata o persoana care se simte judecata de cei din jur, neinteleasa etc. Daca problema ta nu este legata de sarcina ta , ci doar de faptul ca te-ai inchis in tine si nu mai vrei sa comunici cu nimeni priveste situatia ca pe ceva de moment, cu siguranta ca vei iesi curand din aceasta stare , poti asculta si acest video, pe care ti-l recomand https://www.youtube.com/watch?v=Y0JfcU9vsIQ

Ce anume te supara? Ca te-a parasit iubitul? Iti faci griji despre cresterea copilului? Scrie-mi in privat. Te pot ajuta sa-ti faci ordine in ganduri si emotii.

Îmi imaginez că te simți pierdută odată ce aveai așteptarea ca tatăl copilului să-ți fie alături și nu e, dar asta nu înseamnă că lucrurile nu au rezolvare. Pentru început, fă-ți ordine în gânduri și emoții, pentru ca mai apoi să poți lua o decizie, genera un plan de acțiune pe care să-l implementezi ulterior. Nu-ți va fi ușor, însă, dar poți apela la sprijunul unui specialist. Colegii au oferit deja variante în acest sens.

Va mutumesc mult tuturor pentru faturi

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua !

As dori sa va cer ajutorul , nu imi mai pot stăpânii sentimentele . Pentru inceput as dori sa va spun ca ma numesc Andreea si am 13 ani , poate o luați in nume de " copilării" dar credeți-ma ca nu mai pot asa . De cand m-am născut nu am avut o viata prea lejera . Prin asta ma refer ca părinții mei s-au despărțit pe vremea cand aveam in jur de 4 ani. Din cauza violentei fizice,verbale si indiferenta tatălui meu față de mama . Si aici am fost implicată eu si sora mea , Luiza. Dupa divorț pana la urma s-a decis ca sora mea sa rămână la tatăl meu , fiind copii noi nu realizam, dar acum am inceput sa vad cam tot exact asa cum a fost . Tin sa mentionez ca pana la 4 ani eu am fost mai mult crescută de bunicii mei , pentru ca mama nu avea timp sa aive grija de mine si de sora mea fiindcă se ocupa cu magazine si trebuia sa se ducă la marfa majoritatea timpului .Dupa ce părinții mei s-au despărțit de finitiv eu si mama ne-am mutat intr-un apartament cu chirie cu o femeie divorțată care avea si ea la rândul ei o fetița . Am stat acolo câțiva ani , pana cand mama l-a gasit pe acest bărbat , Liviu . Dupa un timp au decis sa se mute împreuna , si eu împreuna cu ei . Dar in localitatea din care venea el , si am fost nevoită sa schimb mediul, atat casa cat si persoanele , din nou . De atunci am mai schimbat locuința încă odată , mutându-ne intr-o casa intr-un "cartier" . De acolo am inceput sa ma duc la scoala . La inceput totul era bine si frumos pana cand el s-a apucat de băutura , asta începând la 4-5 ani de căsnicie . De aici au inceput sa apăra discuțiile violente, acțiuni violente între ei . La care fără ca nimeni sa vrea am asistat si eu . De obicei se fereau sa nu vad eu , dar mereu am vazut si inteles mai mult decat ar fi normal la vârsta mea . Iar de aici pana la urma de la o cearta mare mama m-a trimis înapoi la bunici . Fiind nevoită sa schimb scoala pentru a 3 -a oară si mediul de a trai . Dupa in jur de un an mama si-a gasit un job in Spania . Iar apoi a plecat , eu efectiv fiind distrusă . Cat timp a fost plecată eram mereu suparata..si abea așteptam sa vina. Imi era enorm de dor de ea . Dupa 1-2 ani de stat in Spania , s-a hotărât sa plece in Anglia . Si asa a si facut , si-a gasit un job in Londra si a rămas acolo. Eu ma obișnuisem cu lipsa ei , începusem sa imi fac prieteni , chiar adoram locul ala , plus ca bunicii mei erau si mai buni si înțelegători . Dupa un timp i-a venit ideea mamei " Sa vin si eu in Anglia " sa locuim împreuna acolo. Eu nu am fost de acord sub nicio forma . Dar nimeni nu a ascultat si ceea ce vreau eu . Pana la urma am ajuns aici , in Londra . Si de aici incepe asa zisa "depresie" . De cand am ajuns aici am simțit un gol imens in interiorul meu . Eram foarte trista si efectiv nu mai știam nimic eram pierdută . Mama lucra pe timp de noapte , iar eu stăteam singura in apartamentul nostru , ea venea in jur de 1-2 noaptea iar eu neavând scoala deocamdată preferam sa o astept pentru ca altfel nu puteam dormi . Ajunsesem sa urăsc ceea ce am ajuns , nu mai mâncam, ma închisesem in mine total , la un momentdat am crezut ca am înnebunit..plângeam in oglinda si imi întrebam reflecția " De ce?! De ce mi se intampla numai mie atâtea?!" Asta de intampla numai cand eram singura , cand aparea mama ma fortam sa para ca sunt bine Si nu am nimic, desi sunt sigura ca vedea oricum . De atunci am avut multe certuri cu mama pe subiectul asta . Mereu ii spuneam ca eu nu mai vreau as Stau aici , ca vreau acasa dar niciodata nu m-a ascultat Si mai rau ma facea sa ma simt . Mereu am avut ceea ce mi-am dorit cat a fost de ajuns pe plan material , dar stiti cum este vorba aceea " Banii nu aduc fericirea" . Am încercat sa stau de voarba cu ea si sa ii explic cum ma simt dar efectiv nu ma înțelegea si ținea tot ideea ei . Dupa ceva timp am inceput scoala aici, iar eu nu stiam sa vorbesc Engleza Si toti ceilalti elevi ma injurau Si faceau glume urate pe seama mea , Eu intelegeam chiar daca nu puteam vorbi . La inceput am incercat sa ignor , dar asta continua in fiecare zi , de anul trecut pana in prezent . Vreau sa va spun ca de multe ori simteam Si simt ca nu am niciun rost pe lumea asta , ca doar încurc lumea , am avut si gânduri sinucidale de nenumărate ori . In prezent fumez , pentru ca este unul din lucrurile care ma ajuta sa ma mai calmez dar in același lucru ma urăsc pentru ca fac asta . Am o stare de gol pe dinăuntru, plâng necontrolat câteodată din nimicuri, par foarte vesela si rad NON-stop de-obicei . Dar nimeni nu știe ce este in sufletul meu de fapt . De cand am venit aici viata mea s-a transformat intr-un infern . Mulți ar vrea sa aive o șansa sa vina , in Londra . Dar eu nu sunt printre ei . Imi iubeam țara , prietenii,Si familia enorm Si nu I-as fi lasat .

Va rog din sufletul sa ma ajutati cu un sfat/părere ! Multumesc frumos ! Imi cer scuze pentru deranj !

Buna Andreea! Esti o fata extrem de puternica si cu o gandire foarte matura. Cred ca trebuie sa iti faci un plan pe doua fronturi. Unu: sa faci tot ceea ce iti sta tie in putere pentru a-ti merge bine (pt ca deocamdata mama ta nu vede/nu poate vedea si intelege ce ti se intampla, deoarece ea nu este in contact cu ceea ce i se intampla ei, de aceea nu poate empatiza nici cu tine si nu realizeaza ce-ti face). Sarcina ta nr. 1 este sa te pui pe picioare. Vorbeste in engleza pana nu iti mai este rusine. Asculta radio, televizor, citeste cu voce tare. Daca intelegi, este clar ca iti poti da drumul si la vorbit. 2. Fa-ti prieteni/prietene. Asa cum ai reusit sa iti faci prieteni in scolile in care ai fost pana acum, asa vei reusi si aici. Oameni gasesti peste tot. Nu te da batuta, doar pentru ca nu ti s-a respectat vointa. 3. Daca poti, tine legatura cu sora ta.

S-ar putea ca ea sa te inteleaga si sa te sprijine, asa cum ai tu nevoie acum. 4. Mergi la scoala, incearca sa gasesti acolo un psiholog care sa te ajute, cu care sa vorbesti. Partea a doua a planului este sa ii pvestesti mamei tale ce simti. Nu te mai preface ca esti fericita. Spune-i ca plangi, ca suferi, ca iti este dor de prieteni, de bunici. Spune-i tot ce simti. Poate pe loc nu va reactiona cum te astepti, dar va face ceva. Mama ta te iubeste (in felul ei), dar nu stie sa ti-o arate asa cum ar trebui. Iti tin pumnii, si cred cu tarie ca vei depasi aceste momente!

Citind ceea ce ai scris, pot înțelege că schimbările repetate prin care ai trecut, lipsa unei constante în viața ta, înstrăinarea, etc. te gândești că sunt nedrepte, te simți neputincioasă. Faptul că ai avut curajul să vorbești totuși cu cineva arată că ești motivată să treci peste și acest lucru e îmbucurător. Subscriu recomandărilor colegei. În primul rând, încearcă să găsești soluții pentru situația actuală (s-ar putea să nu o poți schimba) – împrietenește-te cu colegii, cu vecinii, realizează lucruri care îți plac, focalizează-te (chiar dacă ți se pare artificial), asupra lucrurilor pozitive din viața ta (de exemplu, faptul că ești alături de mama ta, faptul că ești într-un oraș mare, plin de oportunități, faptul că îți poți vizita bunicii din când în când, faptul că faci progrese în limba engleză etc – orice lucru mic poate reprezenta un motiv de recunoștință). Vorbește cu psihologul din instituția în care înveți. Vorbește cu mama ta, evitând s-o acuzi (pentru că va deveni defensivă și discuția nu va duce în direcția dorită), explică-i cum te simți. Poți sugera să mergeți împreună la un terapeut..

Buna Andreea , nu sunt psiholog, insa avem povesti de viata foarte asemanatoare (si nu m-am putut abtine- scuze): si eu am mutat multe scoli, mi-am facut multi prieteni peste tot (am avut ce pierde), nici familia mea nu e extraordinara, si eu am fost in Anglia la scoala, si eu obisnuiam sa plang destul de des, tot pe ascuns, insa acum sunt tot aici si sunt fericita. In primul rand: take a moment for yourself and tap your shoulder cause you deserve it! Esti mai puternica decat crezi si cu siguranta mult mai puternica decat multi de varsta ta! Cu siguranta esti o persoana inteligenta – deci prin definitie – te poti adapta la orice mediu, iar Londra e mult prea mica pentru ambitiile tale pe care stiu ca le tii undeva ascunse So thumbs up, maybe you`ll move again soon :> In al doilea rand, Londra nu e primitiva deloc! Deci nu esti tu de vina. Vremea, mancarea, oamenii reci…e chiar urata! Dar hai sa ne uitam si la avantaje, caci sunt foarte multe, fii atenta: 1) spui ca nu ai curaj sa vorbesti engleza? sunt multe centre de limba engleza gratuite unde gasesti persoane exact ca tine, iti poti face prieteni noi; Apropo de ce ti se intampla la scoala – se numeste bulling si e o problema mare in Anglia, indiferent de unde vii sau cum arati – cauta ajutor – sunt oameni platiti pentru asta si tu ai toate drepturile! 2) te-ai gandit sa faci voluntariat? school volunteering days – get involved and meet new people! 3) ti se face dor de pufarine? – cu siguranta ai un magazin romanesc foarte aproape unde i gasesti 4) vrei sa incerci ceva nou? – sa dansezi ca Beyonce? sa canti la vreun instrument? sa calatoresti? tenis? catarat? cantat? – sunt atatea cluburi care abia asteapta sa dai join – da da sunt – si pentru cei de varsta ta posibil sa gasesti unul chiar langa casa – in Londra totul e atat de aproape! Secretul este sa cauti si sa te implici, have fun googling! In ceea ce o priveste pe mama ta – te iubeste mult, te vrea fericita si s-a gandit la viitorul tau – ea e cea mai buna prietena a ta si esti o norocoasa sa o ai aproape – cu siguranta multi dintre copilasii romani rataciti prin Londra imi vor sustine parerea. Am spus ca sunt multe motive si m-am oprit la 4 …hai sa-ti mai spun cateva: 5) e cel mai divers oras din lume – te obisnuiesti aici, te vei putea obisnui oriunde; China, Italia, Norvegia, Spania, India (sunt sigura ca stii la ce ma refer ) 6) pot sa-ti vorbesc de fashion events sau nu esti interesata? o sa devii foarte curand! aici gasesti toate brandurile – de la Miss Sixty fabricat in Romania, Marni, Fendi, pana la Hermes <3O sa le descoperi curand 7) filme? concerte? piese de teatru? – in Londra apar primele, si sunt mult artisti romani care vin destul de des aici, Institutul Cultural Roman in Londra – ar trebui sa devina un loc destul de frecventat de tine si mama ta 8) Gandindu-ne la viitor – aici sunt cele mai bune universitati care-ti ofera atat de multe avantaje pentru ca se pune accent pe invatatul individual, deci – poti fi independenta financiar, poti face voluntariat, poti calatori..ai timp de toate in timp ce iti iei si o diploma de care o sa te mandresti. Tu esti deja o persoana independenta si sunt sigura ca vei gasi o cale buna sa iesi din impas – ne dai o lectie de viata tuturor si iti multumesc din suflet.

pe bune, ce iti lipseste din Romania? fa-ti viata frumoas acolo, ai atatea sanse! ce a scris Paula mai sus este fff adevarat! citeste de 100 de ori sfatul ei, apoi mergi in oglinda si zAmbeste! esti o norocoasa! mi-as dori sa pot oferi copiilor mei sansa pe care ti-a oferit-o tie mama ta. la 20 de ani, te asigur ca ii vei multumi mamei tale! ai grija de tine, zambeste, vezi totul ca pe o noua provocare , careia din cate "te-am citit", ii vei face fata cu siguranta!! esti f matura si puternica!