Sunt fata, am 21 de ani si ma gandesc zilnic la sinucidere. Singurul lucru care inca ma tine pe pamant e durerea pe care o voi provoca familiei, dar intr-un moment de impulsivitate, o s-o fac si mi-e groaza.

Mesaj anonim de pe https://terapeuti.ro/sfatul-terapeutului/: Buna ziua! Sunt fata, am 21 de ani si ma gandesc zilnic la sinucidere. Singurul lucru care inca ma tine pe pamant e durerea pe care o voi provoca familiei, dar intr-un moment de impuslivitate, o s-o fac, si mi-e groaza. Cosmarul a inceput acum 3 ani, cand m-am indragostit pentru prima data. Povestea mea nu e tipica poveste de “inima franta”, ci e ceva mult mai diferit si complicat. Relatia a fost una minunata insa a durat doar un an…ne-am dat seama ca suntem foarte diferiti si ca nu mai exista sentimente in relatie asa ca ne-am despartit. A fost ceva de comun acord, nu ne-am certat, nu ne-am jignit, si nu am suferit aproape deloc din cauza despartirii. Problema cea mare, problema de care eu nu mi-am dat seama cat timp eram impreuna, a fost faptul ca eu, pe decursul relatiei, mi-am pierdut personalitatea. Fiind indragostita nebuneste, si incercand sa fiu pe placul lui mereu, m-am “adaptat” la preferintele si personalitatea lui in asa fel incat mi-am pierdut propria identitate. Am renuntat la vechile mele pasiuni si hobby-uri si am inceput sa fiu interesata de aceleasi lucruri ca si el, crezand ca asta va tine relatia in viata. In timpul in care am fost cu el, mi-am uitat complet cine eram, de fapt. Mi-am uitat propria identitate, si am modificat chiar si comportamente de-ale mele pentru a fi “pe aceeasi lungime de unda”. Practic, am ajuns sa fiu o copie dupa el si sa nu mai fiu eu insumi. Mi-am dat seama de asta doar cand m-au parasit “fluturasii” in stomac si nu am mai fost indragostita dar a fost prea tarziu. De acolo am inceput sa am o perioada foarte grea de singuratate, probleme financiare, probleme mari la facultate (era sa renunt in anul II dar nu am facut-o si imi pare bine ca am terminat facultatea pana la urma), certuri cu parintii, etc…si toate astea m-au facut sa cad intr-o depresie adanca. De atunci pana acum, 3 ani mai tarziu, inca nu mi-am “recapatat” vechea identitate. Practic ma simt goala pe interior si nu mai stiu cine sunt eu. Nu stiu ce vreau, nu pot sa mai iau decizii, nu stiu ce imi place si ce nu imi place. Nu mai am gandire critica, nu mai am preferinte si nu mai pot sa analizez nimic. E ca si cand mintea mea nu receptioneaza nimic din exterior, ca si cand nu primesc nicio informatie. Nu imi mai plac muzica, desenul, pictura, jocurile video, chitara, si toate celelalte pasiuni din trecut. Ba mai mult de atat, vad lucrurile parca din perspectiva altcuiva. Nu ma simt eu. Daca ascult o melodie care era printre preferatele mele acum cativa ani, imi suna necunoscuta, ca si cand nu as mai fi auzit-o niciodata. La fel si cu filme/seriale din trecut. Practic, simt ca si cum creierul meu a sters orice evidenta, orice informatie din trecutul meu personal si nu imi mai amintesc nimic. Nu mai simt niciun fel de emotie in afara de panica si tristete. Am in minte imagini care nu sunt insotite de emotie si nu au nicio valoare. Daca, de exemplu, ma gandesc la o amintire din trecut, aceasta amintire nu are nici o emotie atasata de ea. Ma simt straina fata de mine si de trecutul meu. Momentan sunt in tratament. Am incercat pana acum tratament cu Zoloft si Citalopram dar nu m-au ajutat si am intrerupt tratamentul dupa cateva luni (la indicatiile medicului psihiatru, desigur, am renuntat la ele treptat, nu brusc). Momentan reduc doza de Venlafaxina pentru ca urmeaza sa renunt si la aceasta pastila. Nu ma ajuta nimic. Medicul meu psihiatru mi-a spus ca sa mai incercam si Prozac, dar eu nu mai am nicio speranta. Simt ca nu mai pot face nimic sa imi revin. Sunt si in proces de terapie de cateva luni (terapie cognitiv-comportamentala), si merg la cel mai bun terapeut din oras. Cu toate astea, nu simt nici un progres, si cu cat trece mai mult timp, cu atat ma scufund mai tare in “vidul” interior. Terapeutul meu descrie starile prin care trec drept rezultat al tulburarii de depersonalizare, spune el, care este un simptom al depresiei. Mi-a spus ca depersonalizarea va trece de la sine cand voi scapa de depresie. Cu toate astea, am avut perioade in care m-am simtit mai bine dar starile de detasare si se vid interior tot nu au trecut. Simt ca nu mai exista nicio scapare. Nu mai pot sa traiesc fara identitate, fara “sense of self”. Sunt complet detasata de tot, nu mai simt o legatura cu nimic, cu atat mai putin cu mine insumi. Tin minte ca am vazut un documentar la TV despre dependentii de heroina, iar cineva spunea la un moment dat “acesti oameni sunt niste zombie, sunt morti pe interior iar din ei a mai ramas doar fizicul, emotional si psihic, sunt goi”. M-au pornit lacrimile cand am auzit, pentru ca acest pasaj a rezonat foarte tare cu ce simteam eu: drogata de dragoste, am devenit dependenta de o persoana si am ajuns sa ma autodistrug si sa raman goala pe interior – sunt moarta emotional, doar functiile biologice mai functioneaza. In rest, nu a mai ramas nimic din mine. Vreau sa ma sinucid pentru ca nu mai gasesc nimic bun in viata. Nu mai am pofta de viata, nu mai am motivatie. Nu mai simt placere din nicio activitate, nu mai simt bucurie, speranta. Nu mai simt nici macar ca traiesc. Pentru mine, iadul e pe pamant, nu dincolo. Nu mai am personalitate, idei, pasiuni, opinii. Functionez ca un animal: beau, mananc, dorm, iar restul zilei o pierd lenevind. Nu mai stiu ce sa fac. Sunt o povara pentru familia mea, nu muncesc pentru ca nu sunt in stare, si traiesc pe spatele lor. In plus, de ce as mai trai? Nu pot sa aduc niciun beneficiu societatii, cu atat mai putin familiei. Vreau sa ma sinucid sa scap de durere, si sa scape familia de mine pentru ca ii trag in jos, oricat de mult ar suferi daca mor. Mi-e teama sa traiesc dar mi-e teama si sa mor, si sunt blocata la mijloc. Nu stiu ce sa fac dar nu mai rezist, va rog sa ma ajutati.