implant dentar fast and fixed



Login

Cursuri de balneofizioterapie | Kinetoterapie | Masaj terapeutic

Cursuri gratuite

Sfatul terapeutului

Susținem

vegani romania

Implant dentar pret

Arhiva lunara pentru ianuarie, 2019

  39 vizite


Am venit in Germania sa ma fac independenta. Acum 1 an mama a fost diagnosticata cu cancer la san. Tata a avut grija de mama in acea perioada. Mama a inceput sa se enerveze foarte repede, ia totul la suflet, plange repede, ii este frica repede de orice si pune mereu raul in fata. Tata a reinceput sa bea. Sunt foarte suparata ca nu se gandeste ca ma va lasa singura daca se va intampla ceva cu vreunul dintre ei.

Mesaj anonim de pe “Intreaba terapeutul online”: www.facebook.com/groups/intreabaterapeutul:

Buna,
Sunt singura la parinti,am 31 de ani si am venit in Germania sa ma fac independenta. Am afacerea mea si mai lucrez 4 ore part-time la un cabinet de avocatura. Am avut o copilarie normala, fara lipsuri, stam cat de cat bine financiar. Acum 1 an mama a fost diagnosticata cu cancer la san. Chiar daca e un cancer agresiv, a fost operata, taiata ambele sani si s-au vindecat ranile de pe corp. Eu ii am doar pe ai mei.Tata a avut grija de mama in acea perioada, deoarece eu sunt in Germania.Mama nu a dorit sa afle nimeni despre situatie, nici rude, nici prieteni, deci a trebuit sa ne ascundem. Ea a devenit foarte constiincioasa cu mancarea, si are un lifestyle sanatos, vegan si se simte bine ca si la sanatate. Insa in interiorul ei totul sta altfel. Si mi-a zis ca se enerveaza foarte repede, ia totul la suflet,plange repede,ii este frica repede de orice si pune mereu raul in fata, incat ca ne afecteaza foarte rau si pe mine si pe tata, care saracul incearca sa fie puternic, insa si el mi-a zis ce are pe suflet, ca ii este greu cu temperamentele acestea schimbatoare. Ma doare mult ca nu ii pot ajuta cumva mai mult.Eu stau cu frica mereu ca poate voi avea si eu cancer, avand in vedere ca ambele surori din partea lui mama au avut cancer, una a supravietuit si alta a murit. Vreau neaparat sa o ajut pe mama sa isi revina psihic,probabil si citostaticele au jucat un rol in schimbarea starii psihice.Parintii mei au 65 de ani.Sunt deschisi la schimbare, mama mai mult decat tata.Ma simt foarte vinovata ca sunt aici,chiar daca aici imi este bine, parintii mei raman singuri, si simt o mare responsabilitate pentru ei.Nu imi doresc sa ma intorc in tara, si ma macina vinovatia din cauza ca poate daca as fi acolo i-as ridica moralul mai mult.Ma gandeam sa ii caut la mama un psiholog online cu cine sa vorbeasca prin skype, sa o ajute sa se intareasca, insa o astfel de terapie probabil e foarte scumpa sau poate nici nu ar ajuta.Mi-e frica si pentru tata care din cand in cand mai bea (inainte bause mult, acum s-a lasat pentru ca medicul i-a zis ca daca mai bea mult rinichii lui nu vor mai rezista). Insa acum a inceput usor usor sa inceapa din nou,nu mult dar se observa putin. Sunt foarte suparata ca nu se gandeste ca ma va lasa singura daca se va intampla ceva indiferent cu care dintre ei sau Doamne fereste cu amandoi. Ce pot sa fac?

Botezat-Antonescu Radu
Botezat-Antonescu Radu ar fi de inteles ca mama ta sa sufere de depresie in urma suferintelor ei, caz in care ar fi bine sa discute (amandoi) cu un medic psihiatru, este gratuit, nu au nevoie decat de trimitere de la medicul de familie si cardul de sanatate. Pana la consilierea psihologica ar fi bine de aflat daca nu trebuie intervenit mai intai psihiatric. Curaj si succes!
Cosmina Brascauceanu
Cosmina Brascauceanu Mama ta a trecut printr-o perioada foarte grea, in care si-a simtit amenintata viata, lucru greu de dus si pentru ea si pentru tatal tau care probabil are nevoie si el sa se regleze dupa aceasta perioada, si o face cu ajutorul alcoolului, probabil ca amandoi ar avea nevoie de ajutor. Si cumva este normal ca aceasta situatie sa se reflecte si asupra ta. Inteleg ca simti frica in ceea ce priveste sanatatea ta si frica, ca i-ai putea pierde pe amandoi plus sentimentul de neputinta si vinovatie ca nu esti aproape de ei. Pare ca nici pentru tine nu este foarte simplu, mai ales ca esti asa departe. Intrarea intr-un proces terapeutic este posibil sa te ajute si pe tine sa treci prin perioada asta si sa-ti clarifici o parte din nevoile si sentimentele tale. Va tin pumnii sa va gasiti parghii sa va ajute.

Locuiesc in Italia cu iubitul meu. Sunt singura toată ziua, de dimineața pana seara, când vine el de la munca.Trebuie sa fiu închisă, sa fiu izolata cât mai mult. Nu am cu cine sa vorbesc, daca incep sa vorbesc cu el se enerveaza.

Mesaj anonim de pe “Intreaba terapeutul online”: www.facebook.com/groups/intreabaterapeutul/:

Buna! Ma numesc madalina , am 20 de ani și locuiesc in Italia cam de 2 luni alături de iubitul meu. Nu știu cum sa ma pronunț , nici nu știu dacă asta e o problema atât de importantă încât da fiu ascultata …. doar ca vreau pur și simplu sa ma eliberez . Aparent eu nu fac nimic , stau toată ziua in casa , fără ocupație , îs singura toată ziua , de dimineața pana seara târziu când vine iubitul meu de la munca . Nu ca nu Mi-ar plăcea sa stau singura , am mai stat , îs o persoana foarte retrasa , îmi cunosc locul și nu pot sa spun dacă ma cunosc atât de bine pe mine… încă nu mi-am răspuns la întrebarea asta . Problema mea este ca , ca parca lipsește ceva , parca nu ma regăsesc , as vrea sa fac ceva ce îmi place , as vrea sa comunic, as vrea și as vrea , dra problema este ca trebuie sa stau după el , sa fiu închisă , sa fiu izolata cât mai mult . Nu știu ce sa fac , nu am cu cine sa vorbesc , dacă încep sa vorbesc cu el se enervează , începe
sa se supere pe mine și nu as vrea chestia asta . Voi cum ati lua acesta “problema “. Mulțumesc !

Psiholog Iuliana Doroftei
Psiholog Iuliana Doroftei -”Aparent” eu nu fac/stau- ma face să cred că de fapt tu consideri că ceva faci dar altcineva desconsideră?
În a doua parte a mesajului am avut sentimentul că ești sechestrată și îți este frică să nu superi răpitorul. Îmi sună puțin a basm, nu pot să îmi formez o părere în absența detaliilor despre relația ta cu iubitul, despre inactivitatea ta etc. Poate poți reveni cu detalii. :)
Botezat-Antonescu Radu
Botezat-Antonescu Radu eu ma intreb daca esti intr-o relatie care iti face bine din toate punctele de vedere? Din ce ne-ai scris nu pare ca te simti confortabil in Italia si nici alaturi de iubitul tau. Spui ca nu te deranjeaza izolarea, ca esti o persoana retrasa, insa imediat dupa aceea spui ca nu este ok asa si ma faci sa simt si eu acest lucru: nu iti este bine in acest ritm. Faptul ca nu poti discuta cu iubitul tau despre ce se intampla nu poate fi ok pt relatie si in niciun caz pt tine. De aceea ma intreb iar: oare este ok in relatia asta? Poate este nevoie sa faci si ce este bine pt tine. Curaj si succes!
Simona Elena Bularda
Simona Elena Bularda Buna. Nu sunt psiholog, dar am fost in situatia ta. Pana la un anumit punct, respectiv am venit in in Italia după soț. La fel stăteam în casă pana seara, nu prea avem cu cine sa ies, sa vorbesc, nu munceam. Dar nu m-am lăsat copleșită. Aici probabil tine de fiecare cum isi foloseste timpul. Pt mine au fost 3 ani (pana la copil) foarte mișto. Am făcut tot ce mi.a placut in condițiile date, am umplut toata casa de flori pe care le-am îngrijit cum am putut mai bine, am mai cusut un goblen(o veche pasiune), am citit multe cărți, m-am plimbat mult cu bicicleta, am invatat sa gătesc, aveam mereu casa lună și ma îngrijeam de mine.
Trag linie și constat ca acei 3 ani au fost cei mai liniștiți din viata mea! Eu nu m-am plictisit niciodată. Trebuie să îți găsești ceva de făcut, nu te lasa doborata. Esti tânără si plina de energie!

Sunt clasa a 9-a si am aproape 2 luni de cand nu am mai fost la scoala. In clasa a 3-a am ramas repetenta din cauza absențelor. Lipseam foarte mult din cauza colegilor, pentru că isi bateau joc de mine, profesoara la fel. Si tatal meu si-a batut joc de mine. Acum, profesoara de istorie isi bate joc de numele meu de familie, abia ma pot abtine sa nu plâng.

Mesaj anonim de pe https://terapeuti.ro/sfatul-terapeutului/:

Sunt fata,am aproape 17 ani. Sunt clasa a 9-a. Am o mare problemă. In clasa a 3-a am ramas repetenta tot din cauza absențelor, lipseam foarte mult fara sa stie parintii din cauza colegilor pentru că isi bateau joc de mine si profesoara la fel. Tatal meu si-a batut joc de mine pana in prezent,imi spunea mereu ca ‘pe clasa 1 o sa mergi pana iti creste mustața’,m-a facut sa sufar mult.
Iar acum,in clasa a 9-a, am un coleg cu mine in clasa din generala care isi batea joc de mine in primul an dupa ce am ramas repetenta impreuna cu fosta mea clasa.
Daca lipsesc o zi sau 2 din diferite motive,cand ma duc la scoala se ia de mine,profesoara de Istorie isi batea joc de numele meu de familie,abia ma puteam abtine sa nu plâng.
Am deja apeoape 2 luni de cand nu am mai fost la scoala. Cu o zi inainte zic mereu ca ‘lasa ca merg maine,promit ca merg maine,maine o sa fie mai bine’si ajung sa nu mai merg. Iar de mica,mama mea imi spunea mereu ‘ai grija ce faci la scoala,sa nu dea mama dracu sa ma faci de ras sau sa ma sune vreun profesor sa se planga de tine’,poate si asta este un motiv pentru care sunt asa,sau poate doar m-a afectat trecutul de mai sus. In prezent ma inteleg destul de bine cu mama,cu tatal azi da,maine nu,dar nu imi mai striga de trecutul meu.Vreau sa-mi inving aceasta frica. Vreau sa fac față lucrurilor. Nu vreau sa cer ajutorul parintilor sau prietenului meu. Cum as putea trece peste asta,si ce sa-mi spun mie ca sa imi scot din minte ca isi bat joc de mine pt ca am lipsit de la scoala. Va rog ajutati-ma

Soare Fericire
Soare Fericire Ai reusit sa punctezi foarte bine, in o relatare scurta, piedicile emotionale intampinate de-a lungul anilor, referitor la prezenta ta la scoala. Normal era o responsabilitate a parintilor sa te incurajeze, sa tina legatura cu scoala, cu invatatorul, profeserii, etc, prin care sa ii determine sa schimbe atitudinea fata de tine. Nu te invinovatii, scola nu o faci pentru parinti, colegi, etc, o faci pentru tine. Si , da, cu cat lipsesti mai mult , cu atat frica de a infrunta situatia este mai mare, gandidu-te ca reactia celorlalti este pe masura perioadei tale de absente. Profesorii sunt si ei oameni, ca si tine, ca si noi. Nu ii privi ca pe ceva superior. O parere a mea, ar fi , ca inainte de a merge la cursuri, sa cauti pe diriginte/a, de clasa sau un profesor / profesoara cu care simti ca ai putea rezona, sa ii spui ceea ce ai relatat aici, si sa ii ceri sa te sustina sau sa te indrume pentru inceput, pentru ca atat timp cat intentia ta este de a merge la cursuri, dar renunti din frica, cu siguranta ca vei fi ajutata. Iti las aici cateva linkuri spre folos: https://www.youtube.com/watch?v=JUEq5Uwy3vs… , https://www.youtube.com/watch?v=xVlZQtw7FtQ… https://www.youtube.com/watch?v=lWuaWrsxurw
Carmen Sorici
Carmen Sorici In mod normal ar trebui sa iei legatura cu psihologul scolii sau un consilier scolar daca exista. Poti schimba liceul. un an scolar se poate intrerupe din motive familiale,din motive medicale si nu este nimic rusinos, problema este ca odata cu absentele vin si multe cunostinte lipsa care te pun in situatii proaste, dar colegii in general nu te judeca pentru ca ai ramas repetenta neaparat, in primul rand nu te cunosc si nu faci parte din grupul lor, pentru ei esti o straina, chiar daca erai un elev obisnuit nu ar fi fost usor sa te integrezi, dar daca ai reusit sa treci peste reprosurile parintilor atatea ani, de ce ti-ar pasa de atitudinea colegilor? Posibil cu profesorii sa fie mai greu, in ochii lor poti fi un elev problema, pentru ca ai pierdut ceva mai mult din materie, s-ar putea sa fi acumulat atat de multe absente incat sa nu mai poti fi trecuta clasa. in mod normal ar fi trebuit sa primesti un preaviz de exmatriculare dupa 60 de absente, din ce cunosc eu si parintii ar fi trebuit sa fie informati. Este important sa sti ce-ti doresti tu. Vrei sa-ti continui scoala si sa termini un liceu? Daca iti doresti acest lucru va trebui sa te duci la scoala sa discuti cu dirigintele, cu un profesori si vezi ce se poate face, poate te vei muta la seral sau la un liceu fara frecventa. Ce gandesc cadrele didactice este treaba lor si nu ar trebui sa te afecteze, in fond nu-ti ia nimeni capul, nu a murit nimeni pentru ca o alta persoana s-a uitat urat sau a fost jignit, curaj pentru ca situatia ta nu a depins doar de tine, daca si-ar fi facut bine treaba si cadrele didactice poate nu ai fi ajuns aici, ar fi trebuit sa se intereseze de tine dupa doua zile de absente sa ia legatura cu parintii si sa discute cu tine. Peste un an devi majora si atunci toata raspunderea pentru viata ta iti va apartine, nu parintilor, nu profesorilor, nici prietenului ci tie, tu decizi ce vrei sa faci, Ce vei face daca de cate ori apare un obstacol, o dezaprobare? vei fugi la nesarfasit? Infrunta situatia, asumati-o si rezolv-o. Gandeste-te ca sunt persoane cu dizabilitati care merg la scoala si nici lor nu le este usor. esti destul de puternica sa rezolvi situatia si se pare destul de matura ca sa nu mai iti faci probleme de tachinarile tatalui sau de amenintarile mamei, fac si ei ce pot si se vede ca nu pot mai mult. Vorbe, impresii vei auzi multe, important este ca cineva sa faca ceva concret in situatia ta si cel mai in masura nu esti decat tu. Curaj, viata nu se termina aici, gandeste-te la viitorul tau!
Cristian Don
Cristian Don Mergi la un psihiatru! Exista posibilitatea sa ai anxietate socială și de aceea sa ai un comportament evitant. Poti merge si la consiliere ,la scoala,daca aveti psiholog.

Am luat decizia de a pleca de la casa sotului si a mamei lui, pentru ca am muncit ca o sclava ani, fara sa am dreptul sa tin nici 10 lei in buzunar, desi faceam sute de milioane. Cand incercam sa discutam si sa ne rezolvam problemele, imi intorcea spatele, zicand ca sunt stresanta. Acum am aflat ca detine filme cu pornografie infantila. Asta m-a facut sa intentez divort ca sa-mi pot lua copilul de numai 3 ani de acolo, el nefiind de acord pana atunci sa mi-l dea.

Mesaj anonim de pe https://terapeuti.ro/sfatul-terapeutului/:

buna ziua,am 27 de ani si anul trecut am luat decizia de a pleca de la casa sotului meu nefiind multumita de situatia in care ma aflam,munceam ca o sclava de ani de zile fara sa am dreptul sa tin nici 10 lei in buzunar desi faceam sute de milioane,banii ii tinea mama lui si nici cand am avut probleme de sanatate am primit raspunsul ca nu sunt bani pentru mine si daca tot mai vreau bani zicand ca am dreptul la un dotor pentru ca muncesc “nu sunt obligata sa le muncesc ca sa nu mai am pretentii”.Pretentiile mele au venit dupa ce am nascut si mi au trebuit bani pentru copil si pentru medicamente ca pana atunci nu ceream nici macar un pachet de biscuiti desi munceam de dimineata pana seara fara a primi minimul de respect si comunicare din partea lor si mai ales a sotului.Mereu cand incercam sa i spun ceva sa discutam si sa ne revolvam problemele si nemultumirile imi intorcea spatele si pleca zicand ca sunt stresanta. in ultima instanta dupa 10 ani cand chiar nu am mai putut rezista
psihic am plecat,iar ultima lui expresie a fost “pleaca in p… mea o data daca nu ti convine ca aici nu se va schimba nimic”.
La scurt timp dupa ce am plecat m a cautat zicand ca si a dat seama ca a gresit si ca nu credea ca o sa plec vreodata si ca vrea o a doua sansa,dar in timpul asta am aflat lucruri incredibile despre el confirmate dupa multa munca de lamurire.Am aflat ca detinea in secret filme cu pornografie infantila pe care eu cred ca se masturba,am zis sa ii cred partial ca nu face ceva anume cu acel stick,dar asta m a facut sa intentez divort ca sa mi pot lua copilul de numai 3 ani de acolo,el nefiind deacord pana atunci sa mi l dea
De cateva luni imi tot indruga ca sa ne impacam de dragul copilului ce ii avem ca sa aiba ambii parinti langa el,ca nu poate sa accepte o despartire,ca ii e farte greu,ca a scapat de toate nocivitatile din viata lui si am tendinta cateodata chiar sa l cred dar micile lui secrete ma fac sa nu imi surada o a doua sansa.ii vad,ii ascult si pana la urma nu mai stiu ce sa mai cred si ce decizie sa iau pentru ca atunci cand vine si vorbeste,imi aduce aminte ca am crezut in el candva,ca el a insemnat ceva in viata mea si ca ii cunosc suficient incat sa l cred ca nu e un pericol pentru mine si copilul nostru indiferent cat de opac a fost el in aceasta relatie.
As dori un sfat din exteriorul acestui cerc pentru ca sunt foarte bulversata si nu mai stiu ce sa zic si ce sa fac,ce sa cred si ce sa nu mai cred. multumesc anticipat

Irina Ciovarnache
Irina Ciovarnache Pare f dificila situația în care va găsiți și probabil ca nevoia de sprijin, protecție și afecțiune va face sa va gândiți ca o a doua șansă ar fi justificata. Pe de alta parte însă, pare ca v-a fost foarte greu sa luați decizia de a pleca dintr-o relație abuziva psihic și ca nu ați putut sa impuneți niște limite în perioada în care ați fost împreună, ca practic i-ați lăsat tot controlul soțului și ca ati putut sa opuneți rezistenta doar în momentul în care a fost evident pericolul pentru copilul dvs. caci pt el v-ați mobilizat sa îl protejați dar pe dvs. înșivă nu. Ma gândesc ca știind cât de mult pierdeți din putere în fata soțului și reamintindu-va perioada traumatica prin care ați trecut cât ati stat lângă el, adăugând și acele indicii legat de faptul ca ar fi consumator de pornografie infantila, riscurile unei reveniri atât pt dvs. cât și pentru copil, par sa fie f mari. Cred ca v-ar ajuta o psihoterapie de susținere în momentul de fata și bineînțeles este necesara recăpătarea încrederii în sine după o relație de acest tip care sa va ajute sa vedeți ca exista noi orizonturi și ca va puteți construi propria viata apreciindu-va pe dvs înșivă și în preajma unor persoane care sa va valorizeze constant, nu doar atunci când va pierd. Mult succes!
Cristina Tacaciu
Cristina Tacaciu Personal, mi-a stat inima in loc cand ati pomenit de pornografie infantila. Asa ceva este ilegal, penal, absolut dezgustator si nu ceva ce ar trebui ascuns sau dat uitarii. La cum ati descris dvoastra situatia, nu e ceva se se poate ameliora peste noapte, din vorbe. Aveti dovezi clare ca aceste shcimbari pozitive se intampla? Pana la urma este in joc sanatatea si buna starea copilului dar si dvoastra. Alegeti cu capul, nu cu inima, ce e mai bine
Miky Salas
Miky Salas Daca in decursul a 10 ani langa sotul dvs ati ajuns in situatia de a pleca si a va dori sa va despartiti, de ce credeti ca niste promisiuni si cateva amintiri de la inceput sunt suficiente pentru a va lega din nou de o persoana care din cate spuneti v-a adus in pragul epuizarii psihice si nu ati reusit sa va mai intelegeti cu el? Sunteti tanara, va descurcati din punct de vedere financiar, la ce ati dori sa ramaneti langa o persoana pe care aparent nici o cunoasteti suficient de bine (ex faza cu site-uri pornografice ). Eu zic mai bine sa va luati copilul din mediul toxic pe care dvs ati avut curajul sa-l parasiti si vedeti-va de viata mai departe. Mult succes!

Dupa ce a locuit cateva luni cu o fata, fiul meu a venit acasa atat de batut, incat nu avea nici un centimetru intreg pe corp. Batut la ea in casa, de 3 baieti care umbla cu clanuri, cred. De 5 luni sta numai de frica si are halucinatii: pe mine ma vede acea fata, iar pe sotul acei indivizi. Intreg la minte nu mai este, cred ca a consumat si droguri acolo, in casa ei.

Mesaj anonim de pe https://terapeuti.ro/sfatul-terapeutului/:

Buna ziua.
Dan, fiul meu, pe data de 15.02.2018 a plecat de acasa cu bagajul spunandu ne noua parintilor ca si a gasit o prietena foarte buna cu care o sa locuiasca. Seara era plecat cand am venit de la serviciu. Ca mama este dezastru sa nu ti mai gasesti baiatul acasa. din februarie si pana in august, a venit pe acasa de cateva ori, doar cu taxiul si cerandu ne mancare sau bani. Am cunoscut o pe fata in iunie si mi s a parut ceva in neregula cu ea. Fiul meu de cate ori il intrebam de ea, imi spunea ca este studenta la stmatologie , e foarte desteapta, linistita si este ok. In seara de 4 august 2018, a venit acasa zicand: mami m ama certat cu Oana si o sa stau acasa, zis si facut, dar duminica seara l a sunat fata aceea si l+a chemat la ea, a venti acasa in acea seara la 2 dimineta, cu un taxiu adus si nu am stiut nimic pana a diua seara cand am venit de la munca, a stat in dormitor multe ore fara sa stim ca este batut, era atta de batut incat nu avea nici un centimetru pe corp, fta , cap fara rani, m am speriat si am chemat salvarea, au venit 2 masini de politie si am plecat la spital. I s au facut toate investigatiile si medicii au spus ca nu sunt traume, am plecat acasa, a doua zi acea fata a venit la el si l a ingrijit 2 spatamni cu creme pentru a se vindeca foarte repede. Batut la ea in casa de 3 baieti si la urma l a vinedacta si urmarit sa nu mergem la politie pentru plangere, de 5 luni baiatul meu se chinuie groaznic, sta numai in casa de frica ei si a celor tipi, care umbla cu clanuri cred, si are simptome foarte urate, halucinatii si pe mine ma vede acea fata, ar pe sotul acei indivizi, vrea sa plece de acasa, sa fie singur , ne jigneste numai seara il apuca nu stiu ce???? L medic nu vrea si nici la psiholog, am fost la biserici si am chemat preotul acasa, nu stiu ce sa fac???????? SUNT O MAMA DISPERATA, SERVICI NU ARE SI NICI INTREG LA MINTE NU MAI ESTE, CRED CA A CONSUMAT SI DROGURI ACOLO IN CASA EI, ACOLO UNDE A STAT 6 LUNI.
CE POT FACE????????? EU SI TATAL LUI NU BEM, NU FUMAM, SUNTEM O FAMILIE MODESTA, OAMENI SERIOSI SI FAMILISTI.
CE SFAT IMI DATI???????
DE O LUNA NE JIGNESTE PE NOI SI NE AMENINTA CA VA PLECA DE ACASA?????????????? MA SPERII TARE MULT SI INCERC SA NU L SUPAR, NU SUPORTA ZGOMOTUL DELOC SI NICI OAMENII IN JURUL LUI DELOC?

Vika Victoria
Vika Victoria Internati-l la psihiatrie! Noi am trecut cam prin aceleasi momente cu un membru al familiei, desi pare o situatie disperata, sunt solutii!
Chemati salvarea si politia si povestitile ceea ce ati scris aici. La noi a functionat si viata i-a mai dat o sansa.
Marilena Popa
Marilena Popa Buna ziua, ma bucur ca pentru familia dumneavoastră a funcționat aceasta solutie, insa pana a recurge la ea trebuie avute in vedere o serie de circumstanțe. Internarea involuntară este foarte traumatica, iar politia si lucratorii de pe ambulanță nu au pregatire psihiatrica.
Vika Victoria
Vika Victoria sigur, sunt deaccord cu Dvs. Dar in situatia cand se epuizeaza celelate soluti, internarea involuntara este chiar buna alegere, deoarece timpul se scurge in defavoarea lui. Mama trebuie sa aleaga pana la urma ce e mai bine pentru copil.
Cristina Tacaciu
Cristina Tacaciu Vorbiti cu medicul de familie sa va dea trimitere la psihiatrie
Marilena Popa
Marilena Popa Buna ziua, situatia este foarte delicata, si inteleg ca sunteti intr-un impas si aveti nevoie de solutii urgente si practice. Nu spuneti ce varsta are fiul dumneavoastră, daca are antecedente medicale, psihiatrice in special, istoria medicala a familiei, etc. Cu siguranta medicatia i-ar ajuta da iasa din episodul psihotic in care se afla, insa in acelasi timp o internare involuntară cred ar fi traumatica pentru el. Ar fi indicat sa mergeti dumneavoastră sa discutati cu un psihiatru despre situatie si sa va poate contura un plan de actiune. Daca lucrurile continua in acelasi fel nu vad vreo sansa de îmbunătățire. Imi puteti scrie in privat detalii pentru a va putea da si sfaturi mai practice. Numai bine!
Botezat-Antonescu Radu
Botezat-Antonescu Radu si eu cred ca este vorba despre un episod psihotic post traumatic si ar fi de inteles avand in vedere ce a patit. Ca parinti aveti tot dreptul sa solicitati o internare. Recomandarea mea este sa sunati la un spital de psihiatrie (nu ati mentionat din ce oras sunteti) si sa ii intrebati ce este de facut in aceasta situatie; tot asa va recomand sa le spuneti ce ne-ati spus si noua. Trebuie intervenit sub o forma sau alta in acest moment si daca nu poate fi convins… nu ramane decat internarea involuntara. Nu amanati! Curaj si succes!
Psihoterapeut Plesu Diana
Psihoterapeut Plesu Diana Bună seara, îmi pare rău pentru situația prin care treceți. Din ceea ce descrieți pare a fi un episod psihotic care poate avea mai multe cauze. Sunt de aceași părere cu colegii mei că ar fi necesar să luați legătura cu un medic psihiatru pentru că fiul Dumneavoastră pare că are nevoie de tratament.
Psihiatrul vă poate ajuta cu cea mai bună abordare în situația data, este posibil din păcate să fie nevoie chiar să vă sugereze internarea involuntară.
Cu cât mai repede acționați cu atât revenirea lui Dan va fi mai rapidă.
Vă doresc mult succes și putere !

Totul sa zic ca a inceput cand am ramas insarcinata, abia implinisem 18 ani. Sora mea, stabilita in Anglia, m-a luat la ea. Apoi problema a fost la partenerul meu, care se droga… Copilul nostru are acum doi ani si un comportament agresiv, iar eu nu mai suport sa il aud plangand, tipand, imi vine sa il lovesc, sa tip la el.

Mesaj anonim de pe https://www.facebook.com/groups/intreabaterapeutul/:

Buna. Vreau sa va scriu o parte din povestea vietii mele, vreau sa aflu daca am nevoie de ajutorul unui psiholog sau nu, daca e doar un moment sau daca e normal.
Totul sa zic ca a inceput cand am ramas insarcinata, abia implinisem 18 ani eram la liceu inca. Cu partenerul am in prezent o relatie de 6 ani, el fiind mai mare ca mine cu 5 ani.
Afland ca sunt insarcinata, mama nu a fost de acord, am avut noroc de sora mea, stabilita in Anglia, care m-a ajutat si m-a luat la ea, ea sperand sa raman acolo, sa ne facem un viitor. La scoala sincer nu m-as fi dus insarcinata, aveam un anturaj de fete “rele” si mi se parea ciudat.
Apoi problema a fost la partenerul meu, inca de la inceputul relatiei el se droga, eram copii, nu aveam resposabiliati, nu lucra, eu inca eram la scoala.
Ajunsi in Anglia, cred ca i-a fost cam greu sa se adapteze, fiindca nu se ducea la munca, sau daca se ducea venea devreme si inca continua cu drogurile. Am lucrat si eu o perioada, dar din cauza sarcinii nu am mai putut.
Neavand suficienti bani, ne-am certat si cu sora mea, apoi m-am certat si cu partenerul meu. Oricum toata sarcina am fost foarte pesimista si plangeam mereu, ba aveam datorii, ori ma intrebam daca chiar a fost decizia cea mai buna sa vin in Anglia si sa pastrez copilul. Mentionez si ca am ramas insarcinata luand anticonceptionale, deci sarcina a fost o foarte mare surpriza, dar credeam ca ma voi adapta.
In cele din urma, dupa o cearta uriasa, am sfarsit sa ajung in Romania, locuind cu baiatul meu si mama cu care nu ma intelegeam deloc.
Baiatul fiind bebelus mai plangea, colici, eruptii dentare, mama avea nevoie de odihna si liniste. Am inteles si atunci ca sunt diferentele de varsta, timpuri…mama traia cu conceptia ca un copil te leaga, nu mai ai voie sa faci nimic din ceea ce faceai inainte de el, si oarecum imi ingradea libertatea, daca stateam mai mult la baie, sau daca mai stateam pe telefon se tipa la mine iar eu totusi as fi vrut sa mai am timp si pentru mine.
M-am considerat o mama destul de buna, m-am informat cu privire la etapele cresterii unui bebelus, noile recomandari OMS, chiar si despre activitati si jucarii Montessori. Voiam sa creasca altfel decat am crescut eu.
Si aici am sa fac o mica paranteza, mama si tata s-au despartit cand aveam un an, tata fiind un alcoolist, am trait in batai, injuraturi, intr-un bloc/cartier cu oameni nu tocmai ok, probabil aceste lucruri mi-au influentat intr-un fel viata si modul de a fi.
In tot acest timp, am facut botezul baiatul, partenerul venind din Anglia, am stat primul Craciun impreuna. Nici la ai lui nu puteam locui, au un apartament dar sunt multi in casa, si se fumeaza oriunde (chiar daca si eu fumez, niciodata nu am facut-o in preajma copilui) Ei ziceau trebuie sa se invete, sa ii dau ceai in biberon, sa incep diversificarea foarte devreme, si eu m-as fi simtit stresata cu astfel de lucruri. Oricum nu am foarte multa incredere in mine si ma indoiesc repede, sigur as fi ajuns sa fac ca ei.
Dupa primul Craciun, el a plecat la fratelui lui in Irlanda, si acolo a inceput sa se drogheze din nou.
Mai mentionez ca toata relatia noastra a fost bazata pe compromisuri, mereu imi promitea ca nu mai face, ca nu mai drege si nu stiu de ce l-am iertat de atatea ori.
Eu stand acasa cu mama, simtindu-ma ca la puscarie cu ea si certandu-ma aproape in fiecare zi, avand un bebelus in eruptie dentara, care nu dormea noaptea, se trezea plangand, cred ca am prins un fel de oftica pe el, gen, eu sufar si tu stai acolo sa te distrezi, din prisma faptului ca se droga, adica se simtea bine, si ca mereu posta pe facebook poze din plimbari si nici nu a reusit sa stranga vreun ban. Oftica peste care nu am putut trece nici pana in prezent, pentru ca mereu am asteptari de la el, sa fie mereu acolo, si ma gandesc totusi ca poate cer prea mult si am eu o problema, sau poate totusi relatia s-a transformat intr-una toxica pentru mine.
La ziua baiatului de 1 an, a venit acasa, fara nici un ban, si din nou compromisuri si scuze. Am trecut si peste asta pe moment, dar mi-a ramas intiparit in minte, cat de cat i-am facut ziua de nastere frumos.
Apoi a plecat iarasi in Anglia in locul unui prieten la munca. Si acolo s-a repetat faza ca in Irlanda, droguri, prieteni…eu simtindu-ma la fel ca atunci, dar de data asta certurile cu mama se agravasera, isi pierduse rabdarea, ne certam mult mai des, baiatul fiind mai mare cred ca l-a afectat mai mult, si asta i-a provocat un comportament impulsiv, tipa, tranteste…
Sora mea fiind tot in Anglia, a venit cu ideea sa venim din nou acolo. Eu nu aveam foarte multa incredere in partenerul meu, stiind ce face, dar totusi am fost de acord, vrand sa scap de certurile cu mama.
Partenerul meu are putine clase, nu cred ca il angaja nicaieri in Romania, si de fel nu e nici ambitios…
Ajunsi aici, in prezent am 21 de ani, un baiat de 2 ani si partenerul meu in varsta de 26 ani.
De aici au cam inceput problemele, nu se mai drogheaza, lucreaza acum chiar foarte mult, petrece timp cu baiatul dar mai rar.
Insa, eu cred ca in tot acest timp, am adunat frustrari, nu stiu exact ce, cum sa le numesc, dar ii reprosez mereu trecutul, faptul ca s-a drogat, am mereu asteptari de la el sa faca primul, dupa aceasta perioada in care nu a stat cu baiatul, parca as vrea sa il ia de langa mine, parca as vrea sa treaca si el prin ce am trecut eu ca sa vada cum e, fiindca el considera ca ma plang prea mult, si i se pare ca ma cred perfecta. Problema este ca baiatul are comportamentul asta agresiv, plange mult, poate o fi si “teribilii 2 ani” despre care am citit, ori tantrumuri dar ideea este ca nu il mai suport sa il aud plangand, tipand…imi vine sa il lovesc, si ma tip si eu la el, stiu ca nu e ok, si mai tare ar plange daca l-as lovi, nu stiu de ce simt chestia asta, dupa atata timp si de ce reactionez asa. El in general e un copil cuminte, curios, dar numai in bula lui acolo, nu e genul de copil care sa intoarca casa pe dos, nu trage si nu baga chestii peste tot, a si trecut de etapa
exploratului, cand scotea din dulapuri. Cand se joaca si vede ca nu ii reuseste ceva, atunci tipa, tranteste sau cand nu ii dau ceva. Mereu i-am explicat despre despre bine si rau, cred ca puterea exemplui e mare, si ca asa il voi putea educa, educandu-ma pe mine, dar vad ca undeva, ceva am gresit.
In ultimele zile, plang incontinuu numai l gandul ca imi vine sa il lovesc, ca tip la el…
Partenerul doar ma arata cu degetul, vorba vine, simt ca nu ma intelege, si parca cand are ocazia mai mult rau imi face, ma face sa ma simt ca acasa, cand stateam cu mama. Ma face sa ma simt ca eu nu am voie nimic, ca nu merit. Am impresia ca e excroc sentimental, are unele gesturi si vorbe care pur si simplu imi pun capac. Si in unele zile ma mai cert si cu el..
Nu pot fi mereu buna si calma asa cum ar vrea el, el inafara de faptul ca se duce la munca si mai gateste in zilele libere nu face nimic. Mie imi raman toate pe cap, copil, casa, cheltuieli…inafara de sustinerea financiara am impresia ca sunt singura.
Nu stiu exact, daca am ceva, cum am mai zis, nu stiu daca din acest text reiese ceva clar, dar am scris sa ma descarc, sa primesc un sfat.
Multumesc mult pentru timpul alocat.

  • Cristina Butnaru
    Cristina Butnaru Din felul în care ai scris am dedus că ești o fată deșteaptă, cu un potențial intelectual foarte bun. Povestea ta, expusă aici, e un pas important pentru tine: conștientizezi că ceva nu e în regulă și că ar trebui să faci niște schimbări în viața ta. În privința relației cu tatăl copilașului, răspunde-ți, cu sinceritate, la întrebarea: de ce stau cu el? Pentru că micuțul ,,are nevoie de un tată”? Sau există și alte motive pe care chiar ai putea să le explorezi într-o psihoterapie. Problema drogurilor e foarte serioasă și nu se rezolvă cu promisiuni din partea lui, chiar dacă se mai lasă de ele în unele perioade. Ce cred eu? Că ar trebui să îți reiei studiile, să te dezvolți și să-ți pui în valoare potențialul. Școala deschide mintea foarte mult și îți diversifică șansele la o viață împlinită. :)
  • Botezat-Antonescu Radu
    Botezat-Antonescu Radu eu am inteles ca treci printr-o perioada foarte grea intr-un context existential foarte complex: relatia cu parintii, cu tatal copilului, cu copilul… foarte multe elemente care nu imi pot imagina ca nu te apasa. Clarifica-ti intr-o psihoterapie momentul prezent pt a putea gasi solutiile adecvate… altfel este ca si cum ai incerca sa prinzi aerul din jurul tau. Daca investesti in tine vei investi automat si in copilul tau. Curaj si succes!
  • Rares Ignat
    Rares Ignat Depinde cam de cand dureaza “in ultimele zile”. Poate fi vorba si de o depresie, asa ca nu strica sa consulti initial un medic. Poti si sa vezi initial un psihoterapeut – ce ar trebui sa te indrume la medic daca e cazul.
  • Cristina Tacaciu
    Cristina Tacaciu Din felul in care ai scris, reiese ca esti o tipa inteligenta, ma bucur sa vad ca te-ai documentat pt sanatatea copilasului tau. Acum e randul sa te documentezi despre sanatatea ta mentala si fizica; si eu cred ca ar fi bine sa consulti un medic si neaparat sa incepi o terapie psihologica care sa te ajute sa iti pui ordine in ganduri si sa gasesti niste solutii pt problemele tale. Situatia cu drogurile este ft periculoasa si aici trebuie sa fii atenta
  • Cosmina Brascauceanu
    Cosmina Brascauceanu Buna si de la mine si felicitari ca ai putut sa pui atat de clar in cuvinte ceea ce traiesti. Pare ca in ultimii doi ani ai trecut prin multe experiente de viata, unele dintre ele destul de greu de dus. In mod normal prima perioada de dupa aparitia unui copil este o perioada destul de grea pentru parinti, in special pentru mame. Vine cu multe schimbari si conflicte interioare, descoperi parti din tine pe care nu stiai ca le ai. Iar atunci cand nu simti ca mediul este sigur si suportiv pentru tine si pentru copilul tau, aceste conflicte pot deveni destul de puternice si greu de dus, iar cumva la tine pare ca aceasta perioada a venit cu multe provocari si atunci nu e de mirare ca simti ceea ce simti si iti vine sa plangi des si sa tipi sau sa iti lovesti copilul. Cred ca te-ar ajuta sa vorbesti cu cineva despre ce traiesti, despre conflictele interioare si frustrarile pe care le simti ca sa poti intelege mai bine ce ti se intampla si de ce ti se intampla. Este foarte greu sa faci asta singura, cumva in relatie s-au schimbat lucrurile pentru tine (tinad cont de contextul tau familiar, tata alcoolic si abuziv) tot intr-o relatie s-ar putea schimba ceva. Tin pumnii! Esti un om curajos, lucrurile se vor aranja intr-un fel. Iar daca te hotaresti sa intri intr-un proces terapeutic, ia cateva recomandari si citeste cate putin despre persoanele recomandate si vezi cu cine rezonezi mai bine si cu cine crezi ca ai putea comunica mai usor!

Caut terapeut ABA la domiciliu – Ciorogarla, jud. ilfov

Caut terapeut ABA cu experiență, pentru o fetiță de 3 ani, disponibil pentru terapie la domiciliu in zona Ciorogarla, aflata la 10 minute de București. Telefon de contact: 0762.118.138

CARTE | Personalitatile depresive: angoasa de a deveni tu insuti

CARTE | Personalitatile depresive: angoasa de a deveni tu insuti

Continuam prezentarea cartii „Formele fundamentale ale angoasei” (Fritz Riemann), inceputa in articolul precedent, cu o analiza asupra primeia dintre cele patru structuri de personalitate, personalitatea depresiva, si asupra felului in care aceasta se raporteaza la relatii, iubire, manifestarea agresivitatii. Va reamintim ca cele patru structuri de personalitate identificate de psihoterapeutul german Fritz Riemann, pornind de la angoasele care le definesc, sunt:

1. personalitate depresiva (cu angoasa de a deveni tu insuti);

2. personalitate schizoida (cu angoasa de autodaruire);

3. personalitate obsesionala (cu angoasa de schimbare);

4. personalitate isterica (cu angoasa de necesitate).

Tot ca o scurta reluare a ceea ce am prezentat deja in articolul precedent, revenim la cerinta de a deveni un individ inconfundabil, astfel incat sa ne delimitam de ceilalti, cerinta careia i se opune insa angoasa de a deveni tu insuti, angoasa devenirii de sine, de individualizare, angoasa de a nu ne pierde apartenenta la o comunitate, deci angoasa de singuratate si izolare data de diferentele care ne pot face sa ne izolam sau sa fim respinsi de ceilalti. Este angoasa definitorie pentru personalitatea depresiva.

***

Poate ca orice iubire a vietii adulte incearca sa o restabileasca pe cea initiala: iubirea mama-copil, in care ne-am simtit iubiti neconditionat, asa cum suntem. In acelasi timp, ne nastem cu capacitatea de a iubi, dar aceasta capacitate nu se manifesta de la sine, ci trebuie stimulata. Atunci cand suntem iubiti, avem sentimentul propriei valori, iar aceasta iubire primita ne face disponibili si pentru a iubi (Riemann, 70).

Ce se intampla insa cu personalitatile care dezvolta angoasa fata de devenirea de sine, care evita sa-si descopere adevaratul Eu?

In primul rand, partenerul va fi intotdeauna supraevaluat, idealizat, aparand tendinta de dependenta fata de el (dar, in acelasi timp, si tendinta de a-l face pe celalalt dependent, la randul lui), deoarece personalitatile depresive considera ca fara partener nu au cum sa-si exprime iubirea si nici nu au cum sa fie iubiti (deci trebuinte pe care acestia cred ca nu si le pot indeplini singuri). Adica ceea ce psihologul german Erich Fromm spunea in: „Am nevoie de tine pentru ca te iubesc” si „Te iubesc pentru ca am nevoie de tine”. Tendinta personalitatilor depresive este de a ramane cat mai aproape de celalalt (dezvoltand angoasa de pierdere), iar depresia despartirii poate atinge limitele disperarii. Practic, o personalitate depresiva se dedica, se livreaza complet partenerului, considerand ca aceasta este cea mai buna metoda de a-l tine pe celalalt aproape. Solutia pentru astfel de personalitati o reprezinta dezvoltarea autonomiei, a unei cat mai mari independente, dar acest lucru presupune constientizarea propriului Eu, o anumita desprindere de celalalt, deci infruntarea angoasei de pierdere. Astfel incat depresivul renunta la devenirea sa ca persoana, dar aceasta problema ramane deseori inconstienta. Realitatea este ca, pana la urma, devenirea de sine si dezvoltarea autonomiei implica deosebirea fata de ceilalti si o mai mica nevoie de ei, deci, inevitabil, o oarecare izolare. Cu cat avem un Eu mai slab, cu atat suntem mai dependenti (si mai apropiati) de ceilalti (idem, 72-73).

Cum am mentionat mai sus, specific personalitatilor depresive este acea tendinta de idealizare, de supraevaluare a celorlalti si de devalorizare a propriei persoane, pentru ca necrezandu-i cat mai buni pe acestia, relatia cu ei nu poate oferi incredere si, implicit, o dependenta cat mai mare. La randul lui, individul cu personalitate depresiva, in ideea de a nu supara si genera conflicte care sa-i indeparteze pe ceilalti de el, manifesta deseori modestie exagerata, culpabilitate, chiar diverse forme de masochism, fortandu-si limitele tolerantei, invidie fata de cei care iau de la viata ceea ce ar lua si el daca nu i-ar fi frica (idem, 74).

Personalitatea depresiva are ca specific si o foarte neconvingatoare sau neclara exprimare a dorintelor, astfel incat, inevitabil, acestea ajung sa nu se mai indeplineasca, iar persoanele in cauza sa fie dezamagite si sa se autocompatimeasca, dand vina insa pe factori externi precum ghinionul, „doar mie mi se putea intampla asa ceva” sau un anumit context si neintelegand ca neimplinirile acestor asteptari au fost generate chiar de ei. Uneori, autocompatimirea, mila de sine, determina o anumita satisfactie care poate fi suficienta astfel incat sa nu isi mai doreasca altceva (idem, 77).

Depresivul si iubirea

In ceea ce priveste relatiile de iubire, persoanele cu doar cateva accente de personalitate depresiva, au caracteristici dintre cele mai favorabile unei relatii autentice: o mare capacitate de iubire, de empatie, de sacrificiu, ramanand alaturi de celalalt indiferent de greutati si oferindu-i asadar partenerului sentimentul de protectie si afectiune neconditionata. Cind angoasa de pierdere atinge apogeul, persoanele cu puternice accente depresive, pot merge, in cazul separarii, chiar pana la incercarea de suicid, deoarece aceste persoane ajung sa nu traiasca decat prin partener, ientificandu-se intru totul cu ceea ce simte, gandeste sau doreste acesta. In aceasta simbioza, granita dintre cele doua Eu-ri este foarte difuza, deci devenirea de sine aproape o utopie (idem, 78-81).

A fi partener intr-o relatie presupune a mentine o distanta creatoare, care da ambilor parteneri posibilitatea de a fi ei insisi, de a se dezvolta in sine, ca entitati separate. Adevaratul parteneriat este posibil numai intre indivizi de sine statatori, si nu intr-o relatie de dependenta a unuia fata de celalalt”.

De subliniat ca in cazul acestui tip de personalitate, primeaza nu sexualitatea, ci afectiunea, tandretea, iubirea. Ele sunt fundamentul care permite mai apoi manifestarea sexualitatii (idem, 82).

Depresivul si agresivitatea

Este de la sine inteles ca o personalitate marcata de angoasa de pierdere, de despartire, deci care se teme sa-i piarda pe cei din jurul sau, nu are cum sa-si manifeste direct agresivitatea, acest lucru putand duce la indepartarea celorlalti. Depresivul va construi asadar o ideologie pacifista, negand atat agresivitatea din interiorul lui, cat si pe cea din exterior. Atunci cand cineva manifesta agresivitatea asupra lui, o minimizeaza, o transforma in ceva inofensiv fata de care nu are rost sa reactioneze, justificandu-si astfel reactia pacifista, de aparenta superioritate morala, in realitate, o forma mascata de agresivitate. Practic, isi refuza propriile trairi, afecte. De multe ori se situeaza in rol de martir si de victima, neavand insa nicio problema cu a-l face pe celalalt sa se simta vinovat, desi agresivitatea celuilalt este starnita, practic, tocmai de umilinta lui rabdatoare. Si astfel, intr-o perfecta relatie sadomasochista, rolurile se inverseaza, iar „sfantul” devine „calaul” si „pacatosul”, „chinuitul”. Grija excesiva fata de partener, devenind sufocanta, este si ea o forma de agresivitate, un fel de „viol cu blandete” (idem, 83-85). La fel de agresive fata de celalalt, prin efectul de istovire pe care il declanseaza, sunt lamentarile, victimizarile, plangerile frecvente.

Cele doua reactii principale ale celui implicat intr-o relatie cu o persoana depresiva sunt: a) se simte din ce in ce mai vinovat si mai constrans sa se implice in relatia respectiva, b) realizeaza nefirescul sentimentului de culpabilitate sau doar i se pare prea greu de suportat acest sentiment si iese din relatie (idem, 85).

Dar agresivitatea depresivului poate lua si forma autoagresivitatii, atunci cand nu gaseste caile de a se manifesta in exterior. Este acea situatie in care reprosurile, acuzele pe care voia sa le adreseze celuilalt se intorc asupra siesi, ajungandu-se uneori pana la autodistrugere sau ura de sine (fie ea constienta sau nu). Uneori, ura de sine se declanseaza in primii ani de viata, cand copilul, considerand ca ar putea fi perceput ca rau (deci respins), intoarce asupra lui ceea ce ar vrea sa arate celor din jur, neinvatand asadar cum sa-si manifeste agresivitatea intr-un mod adecvat, cum ar fi de exemplu, la varsta adulta, o anumita atitudine sau o privire mai ferma. „Mania neputincioasa, agresivitatea frustrata, sentimentele de ura si de invidie pe care trebuie sa le reprimam in copilarie ne fac depresivi, ne lovesc, ne pun la podea, cu atat mai mult in copilarie, cand, din cauza dependentei si neajutorarii noastre, nu le putem admite. Numai atunci cand copilului ii este permis sa isi manifeste afectele si agresivitatea el poate invata cum sa procedeze cu ele. (…) Forma matura a elaborarii agresivitatii se poate obtine numai facand experiente cu propria agresivitate. Agresivitatea sanatoasa si constienta de sine este o componenta esentiala a sentimentului propriei valori, al sentimentului valabilitatii personalitatii naostre si mandriei noastre sanatoase” (idem, 87).

Agresivitatea intoarsa asupra propriei persoane nu se manifesta insa doar prin autoreprosuri, autopedepsire, ura de sine, autodistrugere, ci si prin somatizare, aceasta ajungand sa se manifeste inclusiv prin boli grave.

Somatic, exprimarea conflictelor psihice ale structurilor depresive poate consta in:

  • afectiuni ale cailor respiratorii (simbol al caii prin care se obtine ceva, se ia);
  • afectiuni ale intestinelor si stomacului (simbol al neputintei de a cere);
  • dureri de cap (mania reprimata)
  • tulburari alimentare precum anorexia sau bulimia (cand pierderea este compensata prin mancare);
  • adictii;
  • memorie deficitara (uita ceea ce si-au propus, un simbol al resemnarii ca oricum nu vor reusi sa realizeze ceva, deci mai bine sa renunte de la inceput, devalorizand, transformand acea situatie intr-o situatie care oricum nu merita osteneala);
  • oboseala generala, activitate scazuta (pentru ca prefera sa fie in cat mai putine situatii care pot genera emotii puternice: emotiile puternice pot duce la conflictul de a dori ceva ce nu pot avea, la dezamagire) (idem, 77-78).

Factorii ereditari si relatia cu mama

Aspectele depresive ale personalitatii se leaga de factorii ereditari pozitivi ai personalitatii si anume: o mare disponibilitate afectiva, capacitatea de a iubi, empatie ridicata. Pentru ca este greu sa te desprinzi de ceva in care investesti atat de mult, nu este deci de mirare ca aceasta prespune calitati precum fidelitatea, statornicia.

In ceea ce priveste factorii familiali, aici este fundamentala relatia cu mama, care poate genera doua situatii gresite: rasfatul si frustrarea. Din cauza dependentei de mama din prima perioada de viata, imaginea ei ajunge sa fie interiorizata de catre copil, devenind o parte a psihicului lui, iar felul in care acesta isi percepe mama se va manifesta apoi chiar in atitudinea pe care o va avea fata de el insusi, mai tarziu, mai ales ca adult.

In primul caz, al rasfatului, mamele care isi rasfata copiii sunt deseori ele insele personalitati depresive, caracterizate de angoasa de pierdere a iubirii copilului, astfel incat grija fata de acesta se manifesta excesiv, iar copilul nu are prilejul de a intelege ca renuntarile pot fi uneori atat necesare, cat si sanatoase. Aceste mame, in multe situatii mame singure sau dezamagite de partener, mame care isi concentreaza intreaga atentie asupra copilului, sunt mamele care isi doresc, la nivel subconstient, dependenta permanenta a acestuia fata de ele, astfel incat copilul sa ramana, cel putin la nivel emotional, „bebelus”. Sunt mamele care isi iau in brate copilul la primul tipat, care acopera cea mai mica suparare cu afectiune si tandrete, care se interpun intre copil si mediul exterior ca un scut menit sa-l protejeze pe acesta de orice neplacere, astfel incat copilul nici nu mai are prilejul sa-si exprime afectele si sa invete cum sa gaseasca singur solutii pentru disconfortul sau. Copilul ajunge deseori sa nu mai faca nimic fara aprobarea mamei, sa perceapa de multe ori mediul exterior ca fiind unul plin de pericole sau chiar sa nici nu mai aiba dorinte proprii, dezvoltand comoditate si asteptare pasiva. „Renuntarea masiva la dorinte, vointa si impulsuri aduce cu ea o lipsa generalizata de experienta in ceea ce priveste raporturile cu lumea, prin care individul este din ce in ce mai mult impins spre dependenta de altii. (…) Din cauza slabiciunii Eului sau, stapanirea vietii i se pare o sarcina monstruoasa de care se teme si in fata careia se resemneaza.” (idem, 90-92).

Cea de-a doua situatie este cea a frustrarii, in care apare tiparul mamei incapabile de prea multa iubire (de multe ori cu un istoric familial lipsit de afectiune, deci mama care a suferit, la randul ei, in propria copilarie) si care, din lipsa de empatie, nu intelege foarte bine trebuintele copilului. Acesta devine resemnat, ajungand sa perceapa lumea ca pe un loc de la care nu are nimic de asteptat (ulterioara lipsa de speranta a personalitatilor depresive, care invata sa fie puternice doar pentru a suporta situatia, nu si pentru a o schimba). Sunt pesimistii fara perspectiva unui viitor mai bun si care oricum nu se pot bucura de nimic din ceea ce au, anticipand totodata doar dezamagire in cazul in care ar incerca ceva. Pe langa resemnarea invatata de timpuriu, individul invata si ca nu merita sa fie iubit, capatand sentimente de inferioritate fata de ceilalti (idem, 95-98).

Astfel, imaginea interiorizata a mamei ajunge o parte importanta a psihicului copilului, determinand o parte a structurii sale de personalitate. Atunci cand aceasta imagine este reprezentata de o mama ostila sau una suprasolicitanta, respingerea fata de aceasta componenta interioara poate fi atat de mare, incat se poate ajunge chiar pana la sinucidere.

Ca un rezumat, structurile depresive pot prezenta aspecte diferite, in functie de cat de accentuat este tiparul personalitatii lor. Indivizii cu accente minime de personalitate depresiva sunt, asa cum am mai spus, persoanele cu capacitate foarte mare de empatizare (prin tendinta de identificare cu celalalt, data fiind slabiciunea si trecerea pe planul II a propriului Eu). De multe ori insa, aceasta persoana ajunge sa fie folosita de ceilalti si, identificand egoismul acestora si manifestand invidie fata de capacitatea lor de a obtine ceea ce isi doresc, depresivul ajunge sa-si ridice comportamentul la nivel de virtute si ideologie, pe baza unei asa-zise superioritati morale (idem, 113).

Specifice personalitatilor depresive sunt profesiile in domenii pedagogice sau caritabile, precum asistenta sociala (pentru ca depresivul se poate simti responsabil pentru tot, traind mai mult prin altii decat prin el insusi), religiozitatea (pentru ca presupune sacrificiu, smerenie, resemnare).

Exista diverse trepte ale personalitatii depresive, care pot corespunde cu contemplativii tihniti – introvertitii pasnici – modestii si timizii – cei care sunt inhhibati in exprimarea propriilor cereri si in autoafirmare – comozii si pasivii – cei caracterizati de asteptare pasiva si care se asteapta la o viata de trandavie – lipsitii de speranta – depresivii – melancolicii. Dupa aceasta limita pot urma adictiile (care intaresc doar temporar Eul) sau chiar sinuciderea (idem, 117).

 Celelalte trei structuri de personalitate vor fi prezentate in urmatoarele articole.

Bibliografie:

Riemann, Fritz, Formele fundamentale ale angoasei, Editura Trei, Bucuresti, 2005

Imagine: Vincent van Gogh, Sorrowing Old Man (At Eternity’s Gate), 1890

Insotitor gradinita pentru baietel – Pipera

Cautam o persoana (studenta sau absolventa a Facultății de Psihologie sau Psihopedagogie ar constitui un avantaj) care sa il insoteasca la gradinita pe baietelul nostru, zilnic intre orele 8:00 si 17:30. Scopul este de a-l ajuta sa socializeze cat mai mult cu copiii si de a comunica mai bine. Baietelul are o intarziere a vorbirii. Respecta rutinele la gradinita si este integrat. Gradinita este o gradinita Montessori, Pipera, in spate la Jolie Ville. Cautam o persoana vesela, responsabila, serioasa, punctuala si comunicativa. Se va asigura suport din partea parintilor si a educatoarei.

Contact: Roxana Stan, 0727349337

Am 27 de ani si sunt indragostita de prietena mea cea mai buna. A fost una dintre cele mai grele decizii ale mele de a-i spune ce simt. Mi-a zis ca avem atat de multe in comun incat a crezut ca asta ar face-o sa simta si mai mult fata de mine, dar nu a ajuns sa simta mai mult.

Mesaj anonim de pe https://www.facebook.com/groups/intreabaterapeutul/:

Am 27 de ani si sunt indragostita de prietena mea cea mai buna. Nu am avut niciodata vreo relatie cu o fata.
Am simtit atractie fizica inca de la prima vedere. In timp ne-am apropiat foarte mult, dar doar emotional. Timp de 3 luni si jumatate vorbeam in fiecare zi si ne vedeam de vreo 4 ori pe saptamana.
Eu foarte mult timp (5 luni) nu eram hotarata sa ii spun ce simt pentru ea pentru ca mi-a fost frica sa o pierd, chiar daca ea imi spusese ca este pro gay people, dar nu spusese daca ar dispusa sa aiba o astfel de relatie de cuplu.
A fost una dintre cele mai grele decizii ale mele de a ii spune ce simt. Pana sa ii zic, eu nu am vrut ca ea sa afle cumva ca imi place de ea si ii vorbeam despre baieti de care oarecum mi-ar placea.
Dupa ce i-am zis ca sunt indragostita de ea, mi-a cerut un timp de gandire si i l-am dat. A durat 1 luna si jumatate pana mi-a dat raspunsul negativ. Mi-a zis ca nu se vede intr-o relatie cu o fata. Ea a avut o relatie cu o fata la 18 ani si a pus-o pe seama varstei si nu ca i-ar placea si femeile.
Mi-a mai zis ca avem atat de multe in comun incat se simtea dependenta de mine si ca a crezut ca asta ar face-o sa simta si mai mult fata de mine si ca s-a fortat, dar nu a ajuns sa simta mai mult.
Am acceptat acel nu si i-am zis ca m-ar ajuta sa nu mai vorbim si sa nu ne mai vedem, ca sa pot trece mai repede peste. Nu am 10 zile, dupa care i-am scris urari de Craciun si atat. Mi-s scris si ea la randul ei, pe langa urari mi-a mai zis ca s-a tot gandit la mine dar nu mi-a scris pentru ca sa nu imi faca mai rau.
Mi-a mai zis ca ii este foarte greu sa nu mai stie nimic de mine. Iar eu am decis sa ii scriu tot ce am pe suflet, cat de mult vreau sa fiu cu ea, cat de mult imi place de ea si ca consider ca nu faptul ca nu se vede cu o fata intr-o relatie este o problema ci faptul ca ii e frica sa fie parasita (mi-a zis la un moment dat ca este un om dificil si s-ar putea sa o parasesc chiar eu daca am fi impreuna)
Problema de fapt era ca ea m-a considerat superficiala in sentimente petnru ca ii vorbeam de acei tipi de care imi place, si asta a fost pentru ea un turn off, ea vrea pe cineva care este capabil de sentimente profunde si de relatie de lunga durata.
Dupa ce am lamurit aceste lucruri si i-am zis ca nu sunt superficiala si sunt capabila de o relatie de lunga durata, mi-a mai cerut timp de gandire.
A trecut deja 1 saptamana de cand astept, nu vreau sub nici o forma sa o fortez sa imi dea raspuns. Nu ne-am vazut de 1 luna si am incercat sa o invit in oras la care ea mi-a zis ca nu mi-ar face bine sa ne vedem “(sau nu inca)”.
Eu acum nu stiu ce sa fac si cum sa interpretez toate aceste lucruri. Ma puteti ajuta va rog? Multumesc

Botezat-Antonescu Radu
Botezat-Antonescu Radu mie nu prea imi este clara aceasta situatie, poate pt ca nici voua nu va este clar ce se intampla? Vorbiti de atractie gay dar si de sentimente profunde, pare sa fie un fel de ‘pare interesanta ideea aceasta de relatie gay dar ma intereseaza si partea emotionala foarte mult (care aparent nu este legata de sexul partenerului)’. Eu cred ca lucrurile trebuiesc lamurite sincer, ca in orice relatie, indifierent natura ei. Daca ea nu vrea o relatie cu tine (nu conteaza din ce motiv) atunci sa o recunoasca si mergeti mai departe; daca vrea sa ramaneti prietene si esti de acord ca relatia sa ramana la acest nivel, atunci go for it; daca sunteti ‘bicurious’ este iarasi ok… numai sa stiti si sa va recunoasteti poziitia. De multe ori ne ascundem, de frica, inclusiv de propria persoana… ‘centrala atomica’ de suferinta. Curaj si succes!
Cristina Tacaciu
Cristina Tacaciu Cred ca trebuie sa te concentrezi si pe tine si pe propria persoana. In incercarea de a cuceri, de a convinge pe celalat, de multe ori ne pierdem propria identitate si propriile dorinte pe drum. Inceputul relatiei voastre este clar unul tumultos si e posibil ca daca nu lamuriti acum aspectele importante, acestea sa va afecteze in viitor.
Loading

Cauta un terapeut sau adreseaza o intrebare

19362 raspunsuri primite pentru 4123 intrebari | Vezi toate intrebarile