Login

Cursuri de balneofizioterapie | Kinetoterapie | Masaj terapeutic

Cursuri gratuite

Sfatul terapeutului

Susținem

vegani romania

Implant dentar pret

Totul sa zic ca a inceput cand am ramas insarcinata, abia implinisem 18 ani. Sora mea, stabilita in Anglia, m-a luat la ea. Apoi problema a fost la partenerul meu, care se droga… Copilul nostru are acum doi ani si un comportament agresiv, iar eu nu mai suport sa il aud plangand, tipand, imi vine sa il lovesc, sa tip la el.

Mesaj anonim de pe https://www.facebook.com/groups/intreabaterapeutul/:

Buna. Vreau sa va scriu o parte din povestea vietii mele, vreau sa aflu daca am nevoie de ajutorul unui psiholog sau nu, daca e doar un moment sau daca e normal.
Totul sa zic ca a inceput cand am ramas insarcinata, abia implinisem 18 ani eram la liceu inca. Cu partenerul am in prezent o relatie de 6 ani, el fiind mai mare ca mine cu 5 ani.
Afland ca sunt insarcinata, mama nu a fost de acord, am avut noroc de sora mea, stabilita in Anglia, care m-a ajutat si m-a luat la ea, ea sperand sa raman acolo, sa ne facem un viitor. La scoala sincer nu m-as fi dus insarcinata, aveam un anturaj de fete “rele” si mi se parea ciudat.
Apoi problema a fost la partenerul meu, inca de la inceputul relatiei el se droga, eram copii, nu aveam resposabiliati, nu lucra, eu inca eram la scoala.
Ajunsi in Anglia, cred ca i-a fost cam greu sa se adapteze, fiindca nu se ducea la munca, sau daca se ducea venea devreme si inca continua cu drogurile. Am lucrat si eu o perioada, dar din cauza sarcinii nu am mai putut.
Neavand suficienti bani, ne-am certat si cu sora mea, apoi m-am certat si cu partenerul meu. Oricum toata sarcina am fost foarte pesimista si plangeam mereu, ba aveam datorii, ori ma intrebam daca chiar a fost decizia cea mai buna sa vin in Anglia si sa pastrez copilul. Mentionez si ca am ramas insarcinata luand anticonceptionale, deci sarcina a fost o foarte mare surpriza, dar credeam ca ma voi adapta.
In cele din urma, dupa o cearta uriasa, am sfarsit sa ajung in Romania, locuind cu baiatul meu si mama cu care nu ma intelegeam deloc.
Baiatul fiind bebelus mai plangea, colici, eruptii dentare, mama avea nevoie de odihna si liniste. Am inteles si atunci ca sunt diferentele de varsta, timpuri…mama traia cu conceptia ca un copil te leaga, nu mai ai voie sa faci nimic din ceea ce faceai inainte de el, si oarecum imi ingradea libertatea, daca stateam mai mult la baie, sau daca mai stateam pe telefon se tipa la mine iar eu totusi as fi vrut sa mai am timp si pentru mine.
M-am considerat o mama destul de buna, m-am informat cu privire la etapele cresterii unui bebelus, noile recomandari OMS, chiar si despre activitati si jucarii Montessori. Voiam sa creasca altfel decat am crescut eu.
Si aici am sa fac o mica paranteza, mama si tata s-au despartit cand aveam un an, tata fiind un alcoolist, am trait in batai, injuraturi, intr-un bloc/cartier cu oameni nu tocmai ok, probabil aceste lucruri mi-au influentat intr-un fel viata si modul de a fi.
In tot acest timp, am facut botezul baiatul, partenerul venind din Anglia, am stat primul Craciun impreuna. Nici la ai lui nu puteam locui, au un apartament dar sunt multi in casa, si se fumeaza oriunde (chiar daca si eu fumez, niciodata nu am facut-o in preajma copilui) Ei ziceau trebuie sa se invete, sa ii dau ceai in biberon, sa incep diversificarea foarte devreme, si eu m-as fi simtit stresata cu astfel de lucruri. Oricum nu am foarte multa incredere in mine si ma indoiesc repede, sigur as fi ajuns sa fac ca ei.
Dupa primul Craciun, el a plecat la fratelui lui in Irlanda, si acolo a inceput sa se drogheze din nou.
Mai mentionez ca toata relatia noastra a fost bazata pe compromisuri, mereu imi promitea ca nu mai face, ca nu mai drege si nu stiu de ce l-am iertat de atatea ori.
Eu stand acasa cu mama, simtindu-ma ca la puscarie cu ea si certandu-ma aproape in fiecare zi, avand un bebelus in eruptie dentara, care nu dormea noaptea, se trezea plangand, cred ca am prins un fel de oftica pe el, gen, eu sufar si tu stai acolo sa te distrezi, din prisma faptului ca se droga, adica se simtea bine, si ca mereu posta pe facebook poze din plimbari si nici nu a reusit sa stranga vreun ban. Oftica peste care nu am putut trece nici pana in prezent, pentru ca mereu am asteptari de la el, sa fie mereu acolo, si ma gandesc totusi ca poate cer prea mult si am eu o problema, sau poate totusi relatia s-a transformat intr-una toxica pentru mine.
La ziua baiatului de 1 an, a venit acasa, fara nici un ban, si din nou compromisuri si scuze. Am trecut si peste asta pe moment, dar mi-a ramas intiparit in minte, cat de cat i-am facut ziua de nastere frumos.
Apoi a plecat iarasi in Anglia in locul unui prieten la munca. Si acolo s-a repetat faza ca in Irlanda, droguri, prieteni…eu simtindu-ma la fel ca atunci, dar de data asta certurile cu mama se agravasera, isi pierduse rabdarea, ne certam mult mai des, baiatul fiind mai mare cred ca l-a afectat mai mult, si asta i-a provocat un comportament impulsiv, tipa, tranteste…
Sora mea fiind tot in Anglia, a venit cu ideea sa venim din nou acolo. Eu nu aveam foarte multa incredere in partenerul meu, stiind ce face, dar totusi am fost de acord, vrand sa scap de certurile cu mama.
Partenerul meu are putine clase, nu cred ca il angaja nicaieri in Romania, si de fel nu e nici ambitios…
Ajunsi aici, in prezent am 21 de ani, un baiat de 2 ani si partenerul meu in varsta de 26 ani.
De aici au cam inceput problemele, nu se mai drogheaza, lucreaza acum chiar foarte mult, petrece timp cu baiatul dar mai rar.
Insa, eu cred ca in tot acest timp, am adunat frustrari, nu stiu exact ce, cum sa le numesc, dar ii reprosez mereu trecutul, faptul ca s-a drogat, am mereu asteptari de la el sa faca primul, dupa aceasta perioada in care nu a stat cu baiatul, parca as vrea sa il ia de langa mine, parca as vrea sa treaca si el prin ce am trecut eu ca sa vada cum e, fiindca el considera ca ma plang prea mult, si i se pare ca ma cred perfecta. Problema este ca baiatul are comportamentul asta agresiv, plange mult, poate o fi si “teribilii 2 ani” despre care am citit, ori tantrumuri dar ideea este ca nu il mai suport sa il aud plangand, tipand…imi vine sa il lovesc, si ma tip si eu la el, stiu ca nu e ok, si mai tare ar plange daca l-as lovi, nu stiu de ce simt chestia asta, dupa atata timp si de ce reactionez asa. El in general e un copil cuminte, curios, dar numai in bula lui acolo, nu e genul de copil care sa intoarca casa pe dos, nu trage si nu baga chestii peste tot, a si trecut de etapa
exploratului, cand scotea din dulapuri. Cand se joaca si vede ca nu ii reuseste ceva, atunci tipa, tranteste sau cand nu ii dau ceva. Mereu i-am explicat despre despre bine si rau, cred ca puterea exemplui e mare, si ca asa il voi putea educa, educandu-ma pe mine, dar vad ca undeva, ceva am gresit.
In ultimele zile, plang incontinuu numai l gandul ca imi vine sa il lovesc, ca tip la el…
Partenerul doar ma arata cu degetul, vorba vine, simt ca nu ma intelege, si parca cand are ocazia mai mult rau imi face, ma face sa ma simt ca acasa, cand stateam cu mama. Ma face sa ma simt ca eu nu am voie nimic, ca nu merit. Am impresia ca e excroc sentimental, are unele gesturi si vorbe care pur si simplu imi pun capac. Si in unele zile ma mai cert si cu el..
Nu pot fi mereu buna si calma asa cum ar vrea el, el inafara de faptul ca se duce la munca si mai gateste in zilele libere nu face nimic. Mie imi raman toate pe cap, copil, casa, cheltuieli…inafara de sustinerea financiara am impresia ca sunt singura.
Nu stiu exact, daca am ceva, cum am mai zis, nu stiu daca din acest text reiese ceva clar, dar am scris sa ma descarc, sa primesc un sfat.
Multumesc mult pentru timpul alocat.

  • Cristina Butnaru
    Cristina Butnaru Din felul în care ai scris am dedus că ești o fată deșteaptă, cu un potențial intelectual foarte bun. Povestea ta, expusă aici, e un pas important pentru tine: conștientizezi că ceva nu e în regulă și că ar trebui să faci niște schimbări în viața ta. În privința relației cu tatăl copilașului, răspunde-ți, cu sinceritate, la întrebarea: de ce stau cu el? Pentru că micuțul ,,are nevoie de un tată”? Sau există și alte motive pe care chiar ai putea să le explorezi într-o psihoterapie. Problema drogurilor e foarte serioasă și nu se rezolvă cu promisiuni din partea lui, chiar dacă se mai lasă de ele în unele perioade. Ce cred eu? Că ar trebui să îți reiei studiile, să te dezvolți și să-ți pui în valoare potențialul. Școala deschide mintea foarte mult și îți diversifică șansele la o viață împlinită. :)
  • Botezat-Antonescu Radu
    Botezat-Antonescu Radu eu am inteles ca treci printr-o perioada foarte grea intr-un context existential foarte complex: relatia cu parintii, cu tatal copilului, cu copilul… foarte multe elemente care nu imi pot imagina ca nu te apasa. Clarifica-ti intr-o psihoterapie momentul prezent pt a putea gasi solutiile adecvate… altfel este ca si cum ai incerca sa prinzi aerul din jurul tau. Daca investesti in tine vei investi automat si in copilul tau. Curaj si succes!
  • Rares Ignat
    Rares Ignat Depinde cam de cand dureaza “in ultimele zile”. Poate fi vorba si de o depresie, asa ca nu strica sa consulti initial un medic. Poti si sa vezi initial un psihoterapeut – ce ar trebui sa te indrume la medic daca e cazul.
  • Cristina Tacaciu
    Cristina Tacaciu Din felul in care ai scris, reiese ca esti o tipa inteligenta, ma bucur sa vad ca te-ai documentat pt sanatatea copilasului tau. Acum e randul sa te documentezi despre sanatatea ta mentala si fizica; si eu cred ca ar fi bine sa consulti un medic si neaparat sa incepi o terapie psihologica care sa te ajute sa iti pui ordine in ganduri si sa gasesti niste solutii pt problemele tale. Situatia cu drogurile este ft periculoasa si aici trebuie sa fii atenta
  • Cosmina Brascauceanu
    Cosmina Brascauceanu Buna si de la mine si felicitari ca ai putut sa pui atat de clar in cuvinte ceea ce traiesti. Pare ca in ultimii doi ani ai trecut prin multe experiente de viata, unele dintre ele destul de greu de dus. In mod normal prima perioada de dupa aparitia unui copil este o perioada destul de grea pentru parinti, in special pentru mame. Vine cu multe schimbari si conflicte interioare, descoperi parti din tine pe care nu stiai ca le ai. Iar atunci cand nu simti ca mediul este sigur si suportiv pentru tine si pentru copilul tau, aceste conflicte pot deveni destul de puternice si greu de dus, iar cumva la tine pare ca aceasta perioada a venit cu multe provocari si atunci nu e de mirare ca simti ceea ce simti si iti vine sa plangi des si sa tipi sau sa iti lovesti copilul. Cred ca te-ar ajuta sa vorbesti cu cineva despre ce traiesti, despre conflictele interioare si frustrarile pe care le simti ca sa poti intelege mai bine ce ti se intampla si de ce ti se intampla. Este foarte greu sa faci asta singura, cumva in relatie s-au schimbat lucrurile pentru tine (tinad cont de contextul tau familiar, tata alcoolic si abuziv) tot intr-o relatie s-ar putea schimba ceva. Tin pumnii! Esti un om curajos, lucrurile se vor aranja intr-un fel. Iar daca te hotaresti sa intri intr-un proces terapeutic, ia cateva recomandari si citeste cate putin despre persoanele recomandate si vezi cu cine rezonezi mai bine si cu cine crezi ca ai putea comunica mai usor!


Lasa un comentariu

Loading

Cauta un terapeut sau adreseaza o intrebare

19362 raspunsuri primite pentru 4122 intrebari
Vezi toate intrebarile

implant dentar fast and fixed