Olga Gâdea:

Am 23 de ani, am terminat recent Facultatea de Drept. Părinții mei nu s-au înțeles bine chiar de când s-au căsătorit. Au locuit cu părinții tatălui, tot timpul au existat tensiuni între mama și familia tatălui. Tatăl nu nu s-a implicat foarte mult în viața de familie. Pe fondul acestor probleme (așa mi s-a spus) eu am fost lăsată la bunicii din partea mamei pentru a fi crescută de ei de când aveam mai puțin de un an (bunicii din partea mamei locuiesc la 10 minute de mers pe jos de locul unde locuiesc părinții). Mama s-a implicat în creșterea și educația mea, tatăl foarte puțin. Menționez că el manifesta accese de agresivitate pe fondul consumului de alcool, cu timpul devenind din ce în ce mai dese. Prin adolescență mama a început în discuțiile cu mine să îl critice pe tata și să îmi povestească tot ce o deranja pe ea la relație iar dacă mă opuneam și nu voiam să ma implic, invoca faptul ca fata este prietena mamei și trebuie să o
susțin, astfel simțindu-mă constrânsă să mă implic.De multe ori îmi zicea ca vrea sa se despartă, dar rămâne pentru mine, chiar dacă eu ziceam ca prefer sa fie despărțiți decât sa fie tensiunea continua între ei, agresivitatea și injuriile. Atunci când se înțelegeau bine ma simțeam dată deoparte, ca și cum atunci nu mai avea nevoie de mine.

În timpul facultății, după o cearta agresivă am ajutat-o pe mama sa se mute singură. O lunga perioada după a ținut legătura cu tatăl agresiv (vizite, convorbiri etc.)eu am fost prinsa la mijloc, tatăl îmi trimitea ocazional bani și în același timp îmi tot amintea să îl ajut, să o conving pe mama să se mute înapoi (în condițiile în care noi nu eram apropiați și nici nu depindeam de el financiar). După terminarea facultății, după încă o cearta agresiva (pe timpul facultății situația a fost extrem de tensionată între ei), mama a obținut un ordin de protecție și momentan e oarecum liniște.

Problema este că performantele mele academice au scăzut dramatic. Am fost elevă de nota 10 în toți anii de scoala, în primul an de facultate am luat bursa, după episodul cu mutarea mamei notele mele, cu toate ca îmi dădeam silința, au scăzut simțitor, am avut restante și abia am luat licența. M-am întors acasă pentru a învăța pentru examenul de admitere în profesie, dar am încontinuu o stare de nervi, de agitație, simt că nu mai contez, nu mă mai înțeleg nici cu bunicii la fel de bine, simt o furie împotriva mamei și ori de câte ori încerc sa discut ceva cu ea pe tema asta, orice zic îmi găsește vină pentru ca ma simt într-un anume fel. Relațiile cu tatăl nu există, doar câteva amenințări. Sunt în general nemulțumită, tristă, de multe ori nimic nu îmi convine din ce se întâmpla în jur. Încerc sa ma echilibrez o perioada, dar e îndeajuns o discuție în contradictoriu cu mama pentru a reveni în aceeași stare.

As dori sa fac ceva sa scap de furia pe care o am față de orice din jurul meu, de nesiguranța continuă și să mă echilibrez din nou, dar nu știu de unde sa încep. O altă problemă ce o am e ca întotdeauna mi se pare că, indiferent de cât de rău ma simt, de tristă, de confuză, nu e nimic important sau grav și nu ar trebui sa ma plâng (de multe ori mama îmi nega sentimentele mele fata de relația ei cu tata și îmi zicea ca ea ar trebui sa fie supărată, nu eu). Îmi este frica tot timpul ca exagerez.
Vă mulțumesc pentru răbdarea de a citi tot mesajul!

Olga Gâdea:

Sunt Vlad si am 24 de ani. Voi expune la final framantarile si intrebarile mele, la care voi ajunge povestind intamplarea mea, cauza si efect. E cam lunga dar cred ca utila pentru a intelege cum am ajuns la aceasta situatie. Totul a inceput acum 2 ani si jumatate. In 2015 stateam inca in Italia dar ca in fiecare vara ma intorceam acasa in Romania impreuna cu mama. Uitandu-ne la tv la un serial romanesc am remarcat o actrita despre care nu stiam nimic. Pe zi ce trece admiratia mea fata de ea crestea din ce in ce mai mult si cautasem informatii despre ea pe Web. Mi-am dat seama ca e din Bucuresti unde lucreaza la teatru. Este cu 18 ani mai mare decat mine, dar m-au impresionat atunci frumusetea si talentul ei. Totusi nu este faimoasa si nici nu dadea impresia de ”diva” inaccesibila, fapt pentru care cand m-am intors in Italia, la Roma, am reusit sa o gasesc pe Facebook si sa-i cer amicitia. Eram tare incantat, pentru a consolida amicitia luasem decizia sa fac un gest frumos. I-am
propus sa-i scriu pe Wikipedia biografia si datele despre cariera (dupa 20 de ani de activitate datele cam lipseau) in 3 limbi diverse. Nu ca i-ar fi folosit la ceva, dar ma cam deranja sa vad ca altii aveau iar ea nu. A acceptat cu entuziasm, ajutandu-ma sa completez datele, colaborand impreuna, si reusisem sa ma tin de cuvant, fara sa pretind nimic in schimb. Dupa care timp de cateva luni am continuat sa vorbim frecvent despre ea si activitatea ei, marindu-mi simpatia fata de ea.

Dupa aproape 1 an in vara anului 2016 m-am intors definitiv in Romania pentru probleme de familie si de serivici, dupa 8 ani de stat in Italia. Nu sunt din Bucuresti dar voiam sa fac tot posibilul sa o intalnesc pentru prima data fata in fata. In toamna am reusit de 2 ori sa ne intalnim datorita spectacolelor ei teatrale. Primul a fost in Constanta, orasul meu, al 2-lea la Bucuresti cu ocazia unei premiere la care eu exprimasem intentia de a fi prezent. Ea ma invitase, iar dupa spectacol (cel din capitala) ne-am oprit cu cativa din amicii ei la o terasa alaturi pentru a sarbatori premiera. Ea mi-a zis sa ma asez langa ea… dupa care in aceiasi seara tarziu luasem autocarul inapoi catre orasul meu. Facusem 250 km la dus si la intors pentru a fi prezent la o premiera a actritei mele preferate!

Dar…dupa a 2-a intalnire (pastrand un raport amical fan-actrita) mi-am dat seama ca ma indragostisem de ea. Nu conta ca avea 18 ani in plus fata de mine, divortata si cu 2 copii, eu o adoram. Desi nu prea pare, sunt totusi un tip timid dar am vrut sa imi inving timiditatea si sa-i declar sentimentele mele. Incet incet prin mesaje i-am dat de inteles unde voiam sa ajung. Amicitia nu mai era de ajuns pentru mine. Speram la mai mult. I-am declarat totul pe Facebook, desi as fi vrut sa o pot face fata-n fata, dar am fost nevoit de imprejurari sa o fac inainte, in scris. Ea nu mi-a raspuns nimic concret referitor la acest lucru dar, stiind ca eu aveam de gand sa revin curand in Bucuresti ca sa o vad cu ocazia unui nou spectacol, m-a invitat di nou la teatru. Asadar eu credeam ca si ea simtea ceva special pentru mine. Imi faceam iluzii. Am considerat invitatia ca un ”da” indirect, nu ca un refuz. M-am dus (ianuarie 2017) dar dupa spectacol insotind-o catre casa, mergand pe strada ea
imi confirma ca are un iubit. Imi cerea sfaturi pentru a face o vacanta la Roma alaturi de el (ciudat dar tocmai in orasul unde eu am locuit timp de 8 ani…era adevarat sau bataie de joc?), intrebandu-ma care sunt locurile de vizitat si chestii de genul asta. In timp ce eu eram acolo pentru a-i vorbi despre mine si despre sentimentele mele, ea ma intreba despre cum sa aibe o vacanta de neuitat alaturi de prietenul ei. Dar chiar si asa, eu nu credeam nimic. Ea pe Facebook avea fotografii singura (si el?), plus ca la prima intalnire mi-a marturisit ca isi crestea singura copiii. Iar eu, aveam impresia ca nu ar fi cuplata cu cineva. Din vorba in vorba pe strada mi-a zis ca i-ar fi pofta de pizza…si fara sa stau pe ganduri bineinteles ca am invitat-o la pizza. Pentru mine era o ocazie perfecta gandindu-ma ca ar fi in favoarea mea. Dupa cateva ezitari, a acceptat ! Intreband totusi cum de imi accepta invitatia daca iubitul o asteapta acasa…imi raspunde ca doar nu vom sta mult, toata
noaptea. Un raspuns oricum…putin convingator. Eu inca imi faceam sperante ca ma v-a accepta pe mine ca iubit.

Nimic de facut. De fiecare data cand incercam sa-i amintesc motivul pentru care eram acolo ea schimba rapid argumentul spunandu-mi ca pentru ea iubirea e ”superficiala”. Cina nu a durat mai mult de aproximativ o ora (pana la inchiderea pizzeriei) cand in final am plecat nervos si jignit catre aeroport ca sa iau un autocar catre Constanta. In urmatoarele doua luni am continuat sa-i trimit cateva mesaje care au dus la ruina raportul nostru de amicitie. Care nu s-a transformat in dragoste asa cum speram dar reprosuri din partea mea si jigniri din partea la amandoi. Fara vulgaritati dar, din punctul meu de vedere vorbe grele, dureroase. Eu eram atat de iluzionat ca mai devreme sau mai tarziu mi-ar fi acceptat avansurile…erau unele ciudatenii din comportamentul ei care imi dadeau de gandit acest lucru. Cand am luat cina impreuna imi punea totusi intrebari despre mine, despre parinti mei (mama mea), serviciul meu. De ce a acceptat invitatia mea, cunoscand intentiile, daca intr-adevar
avea deja un iubit? La prima intalnire (septembrie 2016) in Constanta mi-a zis ca daca in viitor as fi vrut sa ma duc la Bucuresti ca sa vad alt spectacol de al ei sau al altor artisti, m-ar fi gazduit la ea acasa. Nu s-a intamplat niciodata, nici eu nu am vrut sa profit de propunere (repet, desi nu pare, am un caracter mai timid, rezervat)…dar totusi, ce ciudat sa propui un astfel de lucru unui fan-amic cunoscut pe Facebook la prima intalnire fata-n fata. Poate inspiram simpatie, incredere, nu stiu. In februarie i-am trimis in privat o melodie ca dedicatie cu ocazia Valentine’s Day…la care imi raspunde ceva de genul ”Multumesc, foarte frumoasa!”…plus zambetul emoticon. Un comportament mereu contradictoriu, ca si cum intr-un fel ma respingea dar intr-alt fel ii facea placere. Un ”da” mai mult ”nu”…dar eu ca indragostit preferam sa cred ca era un ”da”. Tocmai de aceea am continuat sa insist.

In final mi-a zis sa apelez la un psiholog ca apoi intr-o convorbire (aprilie 2017) sa-mi urle ca eu as fi un obraznic, imatur si iresponsabil iar toata acea dragoste eu mi-am inventato-o (de ce as fi facut asa ceva nu stiu). Ca ar fi hartuita de insistentele mele si ca nu-i pasa de mine si de sentimentele mele. Mai mult de atat, ca as fi si un masochist (!?) si ca i-a parut rau ca a avut incredere in mine…Din acea zi am lasat-o balta, nu mai stiu absolut nimic de ea, fara mesaje, nici macar pe Facebook, refuz sa mai vad vesti, poze sau noutati legate de ea ca persoana si de activitatea ei ca actrita.

Am suferit mult. Nu a fost usor sa trec prin asta. Doua persoane, mama si o colega de servici mi-au fost alaturi. Nu am avut curaj sa vorbesc cu altii de teama ca nu ma vor intelege si ca ma vor critica. Dar dupa atata timp, atatea luni…ma simt vinovat. Imi dau seama ca nu am stiut sa ma opresc la timp. Nu am stiut sa ma multumesc doar cu o simpla amicitie. Am cerut prea mult. Ea era mai mare decat mine…dar care era problema? Daca o fata are un iubit cu multi ani mai mare, societatea nu o condamna, suntem obisnuiti cu astfel de cazuri. In schimb ar fi inca un tabu daca invers, un baiat foarte tanar s-ar simti foarte atras de o femeie mult mai mare. Scandal. Si totusi exista si cupluri de genul asta. Daca exista iubire adevarata se pot depasi obstacole de orice fel. Cred ca si pentru modul meu de a gandi m-a trimis la psiholog, idee care mereu am refuzat-o. Pentru mine ideea asta era ca o infrangere si mai mare, ca si cum i-as fi dat ei o satisfactie. Stiu doar ca ea a frecventat
psihologii si pe deasupra este si atrasa de domeniul asta. Eu va scriu aici, dar mi se pare divers modul de a va aborda, in scris. Dar in acel context eu am luat-o ca pe o jignire la adresa mea si a sentimentelor mele. Eu nu oblig pe nimeni sa ma iubeasca, dar as fi vrut ca macar ea sa inteleaga ceea ce mi se intampla, fara sa subestimeze (si sa nege evidenta) ceea ce simteam pentru ea.

Din suparare i-am zis si cateva lucruri de care, reflectand, imi pare rau. Am gresit, la nervi se spun multe lucruri…

Dar ceea ce ma preocupa dupa atata timp este…de ce nu reusesc sa trec peste si sa o uit? De ce ma simt vinovat? Am distrus o amicitie si eram perfect constient. Dar chiar si daca nu as fi procedat asa, unde m-ar fi dus continuarea unui astfel de raport? Dupa atata timp imi dau seama ca as vrea sa imi repar unele greseli, ea imi lipseste, chiar si doar ca amica. As vrea tare mult sa mai aud ceva bun din partea ei la adresa mea. Nu ca ultima data cand din ceea ce imi zicea la telefon parea ca eu as fi un stalker. Dar eu nu sunt asa ceva. Nu avut niciodata intentii rele. Nu i-am facut nici un rau! Sunt poate prea emotiv, dar cuvintele ei mi-au facut rau si inca mi le amintesc deloc cu nepasare. Am incercat sa nu ma mai gandesc deloc, sunt activ, lucrez, am hobby-uri (pasionat de muzica, colectionar de Cd-uri, discuri de vinil…), dar am inevitabil de multe ori unele momente cand din nimicuri imi amintesc de ea. Ar trebui deja sa fiu indiferent, ce a fost a fost, dar nu reusesc
niciodata pe deplin. As vrea tare mult sa o mai revad dar nu indraznesc nici macar sa-i mai scriu doua cuvinte. Oricum, ce rost ar avea? Ea mi-a cerut explicit sa nu o mai deranjez niciodata. Si asa am facut. Doar ca sunt eu care nu ma impac cu idea ca am ramas intr-un rau raport cu o persoana care a insemnat foarte mult pentru mine, chiar daca am fost eu cel care cu aroganta nu s-am multumit doar cu amicitia ei. Dupa tot ce s-a intamplat, indragostit nu mai sunt, s-a terminat sentimentul ala puternic. Dar ea imi lipseste oricum ca persoana. Eu voiam totul sau nimic, credeam ca a renunta la o amicitie e ca si cum ai renunta la un obiect, care azi il ai, maine poate nu, si nu afecteaza cu nimic. Relatiile dintre oameni, indiferent de nivelul la care se afla, sunt fragile. Trebuie intretinute. Eu am ales altceva. Decat sa ma multumesc cu putin, am ales nimic. Ma intristeaza faptul ca in teorie nu as mai putea sa o vad si sa-i vorbesc niciodata. Daca as face-o nu stiu cum ar lua-o,
decat o reactie negativa prefer sa ma feresc. Poate peste cativa ani, cine stie…Idea ca tot acest regret mi l-as tine pe timp indelungat, poate toata viata (asta e impresia) nu prea imi da pace. As putea sa cer scuze, dar sunt totusi cateva lucruri care le-am povestit si peste care totusi nu reusesc sa trec peste si care in sinea mea nu accept. Nu as mai fi coerent cu mine insumi. Nu stiu daca o amicitie distrusa pentru acest tip de probleme s-ar putea repara, cum, in ce fel si peste cat timp. Sau daca e mai bine, asa cum deja am facut, sa pastrez distanta pentru totdeauna.

Ce e de facut? Va intreb pe voi.

Multumesc pentru rabdare si intelegere.
Vlad

Olga Gâdea:

Bună ziua.De ceva timp nu mă mai simt bine în pielea mea.Uneori am si scăpări maniace.Am 12 ani si deja îmi doresc moartea. Simt că nu însemn nimic .Simt că nimănui nui pasă de mine.Aș vrea să fiu singură pentru totdeauna .Fara nimeni.Uneori m-am tăiat .Simt că dacă aș murii lumea ar fii fericită. M-am deschis fațā de colegii mei iar aceștia și-au bătut joc de mine.Nu știu ce să mai fac.Nu mai pot dormii nopțiile.Îmi e tot mai greu să mă ascund după un zâmbet. Îmi e frică că dacă voi spune cuiva .Ma va crede nebună .

Olga Gâdea:

Sunt eleva in clasa a 12-a. Vreau sa reusesc sa ma debarasez de toate lucrurile pentru a putea invata pentru bacalaureat si admiterea la medicina. Sunt la cel mai bun liceu din oras. De cand eram mica si pana acum am avut parte de diverse scandaluri,batai,parintii mei divortand. Mama mea e bolnava psihic si nu i.a pasat niciodata de mine si fratele meu mult mai mare care sta impreuna cu toata familia noastra are handicap,bea si face scandaluri des. Mentionez ca locuim inca impreuna la un loc toti,cu tatal si mama mea,jignirile si scandalurile fiind la ordinea zilei si apartamentul urmand a fi vandut abia la vara,deci pana atunci tot impreuna vom sta toti.Tata munceste mult si imi ofera tot ce am nevoie,problema fiind mama si fratele meu.Traiesc intr.o tristete continua ca sa zic asa si inca tin la baiatul cu care am fost acum mult timp,dar cu care nu mai am legatura. Vreau doar sa ma pot concentra sa invat in aceasta perioada ca sa.mi pot face un viitor. Help me!!!

Olga Gâdea

:

Olga Gâdea:

Buna ziua!Sunt fata si am 14 ani!Am o intrebare!Cum sa ii zic mamei mele ca vreau sa ma duc la mătușa mea de pe tata sa stau cateva zile la ea fiind in ultima saptamana de vacanta???!Parintii mei sunt divortati si cu matusa mea abia acum am o legătură mai stransa deoarece ea a fost plecata in străinătate si nu am tinut legătură cu ea,nefiind in relații bune cu tatal meu!Am fost de in noaptea de Crăciun cu ea la Iasi si doar cat am mai stat acum 2 luni 3 zile la ea!Si imi doresc mult sa ma duc si sa petrec timp cu ea si sa o cunosc mai bine!M a invitat la ea dar nu stiu cum sa ii zic mamei fara sa se supere ca peste 2 zile vreau sa ma duc la ea!Se supara ptr ca spune ca stau prea mult(4 zile) si ca o las singura ceea ce nu e adevarat(deoarece ea e toata ziua la servici).Si nu vreau sa se supere pe mine de faptul ca vreau sa ma duc la ea!Ea e suparacioasa destul de fel!Cum sa ii zic??Din cauza asta ma agit..