În februarie soțul meu avea atacuri de panică și anxietate. Slăbise mult, dormea mult și era foarte trist. Și îmi tot repeta că ar vrea sa ne mutăm din localitate. Acum are impresia că cineva îi vrea răul, se simte în pericol, are stări de paranoia, îl deranjează sunetele de orice fel, nu este atent când vorbesc cu el, îl lasă memoria și nici nu reușește să fie focusat la muncă.
Mesaj anonim, prin secțiunea Psihoterapie online
Răspunsuri prin intermediul grupului Întreabă un psiholog sau psihoterapeut online
Bună ziua! Am aproape 29 de ani, într-o relație de aproape 10 ani, căsătoriți de 5 ani și avem 2 copii. Eu sunt in concediu de creștere copil.
Problema e că sunt foarte îngrijorată pentru soțul meu.
Prin februarie a apărut o stare pe care am catalogat-o drept depresie. Avea atacuri de panică și anxietate. Slăbise mult, dormea mult și era foarte trist. Și îmi tot repeta că ar vrea sa ne mutăm din localitate (locuim in Iași). I-am explicat că nu se poate, deoarece eu atunci eram însărcinată în ultimele săptămâni și urma să îl nasc pe cel de-al doilea copilaș. In plus ne-am apucat și de construcție unei căsuțe, pentru care deja am dat un avans la contructor destul de mare, deci nu am fi putut pleca și să lăsăm totul balta.
A început un tratament cu antidepresive timp de o luna și a început să meargă și la ședințe de terapie. Dar a mers doar la 3 ședințe, apoi a încetat pe motiv de carantină. La fel și cu pastilele, după o lună nu le-a mai luat și nici nu a vrut să mai revină la doctor.
Problema nu s-a rezolvat, ci din potrivă, am ajuns la concluzia că de fapt s-ar putea sa fie mai serioasă de atât, deoarece el are impresia că cineva îi vrea răul, că tot timpul se simte în pericol, are stări de paranoia, îl deranjează sunetele de orice fel, nu este atent când vorbesc cu el, îl lasă memoria și nici nu reușește să fie focusat la muncă. El acum lucrează de acasă, de când cu izolarea.
Am fost și sunată de la locul lui de muncă de către o colegă, deoarece ei își fac griji pentru el, că nu este ok, că se enervează repede, ia totul mult prea personal și nici nu reușește să își mai îndeplinească atribuțiile cum ar trebui.
El nu vrea sa mai meargă la doctor și nici la terapie și e foarte încăpățânat in privința asta.
Acum mă simt epuizată psihic și nu știu cum să mai procedez. Am plâns în ultimele 2-3 luni cat nu am mai plâns niciodată în viața mea. Nu îl mai recunosc pe omul de la început și sincer simt că avem o prăpastie între noi. Daca nu era vorba sa avem și doi copii împreună, cred că aș fi luat de mult decizia să îl las pe cont propriu să facă ce vrea cu viața lui. Dar așa aș vrea să lupt, pentru că e un tata bun și mi-aș dori sa salvez totuși și relația noastră. Știu că e posibil să aibă un diagnostic destul de serios, măcar de aș ști care e sa știu în ce mă bag.
Acum câteva zile m-a pus sa aleg intre căsnicie și mutatul in alt oraș. Eu nu îmi doresc să plec in alt oraș. Aici mi-am făcut un plan, aici am o sora, prieteni. Părinții noștrii sunt departe de noi și nu ne pot ajuta in aceste momente, pentru că sunt ocupați cu ale lor. Deci suntem cam pe cont propriu.
Va mulțumesc mult!
Problema e că sunt foarte îngrijorată pentru soțul meu.
Prin februarie a apărut o stare pe care am catalogat-o drept depresie. Avea atacuri de panică și anxietate. Slăbise mult, dormea mult și era foarte trist. Și îmi tot repeta că ar vrea sa ne mutăm din localitate (locuim in Iași). I-am explicat că nu se poate, deoarece eu atunci eram însărcinată în ultimele săptămâni și urma să îl nasc pe cel de-al doilea copilaș. In plus ne-am apucat și de construcție unei căsuțe, pentru care deja am dat un avans la contructor destul de mare, deci nu am fi putut pleca și să lăsăm totul balta.
A început un tratament cu antidepresive timp de o luna și a început să meargă și la ședințe de terapie. Dar a mers doar la 3 ședințe, apoi a încetat pe motiv de carantină. La fel și cu pastilele, după o lună nu le-a mai luat și nici nu a vrut să mai revină la doctor.
Problema nu s-a rezolvat, ci din potrivă, am ajuns la concluzia că de fapt s-ar putea sa fie mai serioasă de atât, deoarece el are impresia că cineva îi vrea răul, că tot timpul se simte în pericol, are stări de paranoia, îl deranjează sunetele de orice fel, nu este atent când vorbesc cu el, îl lasă memoria și nici nu reușește să fie focusat la muncă. El acum lucrează de acasă, de când cu izolarea.
Am fost și sunată de la locul lui de muncă de către o colegă, deoarece ei își fac griji pentru el, că nu este ok, că se enervează repede, ia totul mult prea personal și nici nu reușește să își mai îndeplinească atribuțiile cum ar trebui.
El nu vrea sa mai meargă la doctor și nici la terapie și e foarte încăpățânat in privința asta.
Acum mă simt epuizată psihic și nu știu cum să mai procedez. Am plâns în ultimele 2-3 luni cat nu am mai plâns niciodată în viața mea. Nu îl mai recunosc pe omul de la început și sincer simt că avem o prăpastie între noi. Daca nu era vorba sa avem și doi copii împreună, cred că aș fi luat de mult decizia să îl las pe cont propriu să facă ce vrea cu viața lui. Dar așa aș vrea să lupt, pentru că e un tata bun și mi-aș dori sa salvez totuși și relația noastră. Știu că e posibil să aibă un diagnostic destul de serios, măcar de aș ști care e sa știu în ce mă bag.
Acum câteva zile m-a pus sa aleg intre căsnicie și mutatul in alt oraș. Eu nu îmi doresc să plec in alt oraș. Aici mi-am făcut un plan, aici am o sora, prieteni. Părinții noștrii sunt departe de noi și nu ne pot ajuta in aceste momente, pentru că sunt ocupați cu ale lor. Deci suntem cam pe cont propriu.
Va mulțumesc mult!
Lasa un comentariu
Copyright © 2011 - 2024 Terapeuti.ro | Toate drepturile rezervate.