Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:Sper sa nu plictisesc pe nimeni cu povestea mea,dar nu mai pot sa tin totul in mine. Am 17 ani,am un frate de 7 ani,iar familia mea e pe cale sa se distruga. Tatal meu rareori era pe acasa,mai mult era plecat in strainatate,la munca,iar eu eram mereu cu mama sau pe la bunici. Nu aveam cine stie ce bani pentru ca construiam o casa,asa ca inca de mica nu prea ceream nimic. Mereu imi dorisem sa am un fratior,iar minunea s-a intamplat abia cand am implinit eu 10 ani,cand a venit tatal meu acasa. Doar ca venirea lui a adus mai multe ghinioane. Aflasem ca defapt el avea pe altcineva acolo,iar eu si mama,ca proastele ii trimeteam scrisori si plangeam de fiecare data. Atunci chiar il iubeam si il asteptam de fiecare data. Eram foarte fericita cand s-a intors,insa totul s-a schimbat. Era 29 octombrie 2008,ziua lui,iar mama era la maternitate. Acasa la noi erau niste vecini si fratele lui mai mare,el statea la noi si il ajuta pe tata cu habar n-am ce. Seara aia a schimbat totul pentru mine. Aveam 10 ani,a doua zi trebuia sa merg la scoala asa ca m-am culcat si m-am trezit noaptea cand cineva isi baga mainile pe sub plapuma mea. Eram somnoroasa si cand am auzit usa de la camera am crezut ca e tata,insa n-a fost el…eram un copil,care nu a inteles de la inceput ce se intampla. Mainile lui jegoase erau peste tot,nu se rusina sa ma atinga,iar cand mi-am dat seama ce se intampla,am sarit din pat ca arsa si am fugit in dormitorul parintilor in speranta ca tata era acolo,insa nu era. El plecase la bar sa-si sarbatoreasca ziua,fara ca sa-mi zica ca pleaca. Stiu,stiu sigur ca era fratisu,ii cunosteam respiratia,mainile alea aspre si urate,insa ce folos? El nu ma crede si pana in ziua de azi zice ca am visat si tine legatura cu el,ba chiar ii trimite si bani. Am sunat-o atunci pe mama si nu-mi raspundea,eram gata sa sun la politie de ce frica imi era,pana la urma eram in camera vecina,insa pana la urma am dat si de mama si am fugit la o vecina. A doua zi l-am gasit tot acolo,lucra cu tata,iar eu pur si simplu m-am inchis in mine. Tata imi spunea ca daca zic cuiva o sa ma loveasca. Nu am zis nimanui. Stie doar mama,el si bunica. De atunci m-am inchis in sine,am doar o prietena,mi-e frica de oameni noi,sunt paranoica,iar cand vad un barbat de vreo 40 de ani,imi vin in minte acele momente. Nici pana acum nu am uitat cum ma atingea,iar cosmarul ala imi vine in minte pana si acum. Visez mereu ca se intoarce si termina ce are de facut. Cand s-a intors mama ea nu a mai vorbit cu mine despre ceea ce s-a intamplat. Pur si simplu…iar venirea pe lume a fratelui meu a fost singurul lucru care poate m-a ajutat cat de cat. L-am crescut inca de mic,ramaneam cu el in weekend-uri,vacante si in fiecare seara cate 2 ore pt ca pleca bona mai devreme. E mare acum,si tin la el mai mult ca la orice. Cu mama nu prea am o legatura stransa,insa o iubesc. Munceste mult pentru noi si eu niciodata nu mi-am permis sa cer ceva de la ea sau sa-i zic prin ce trec.
Are probleme ei pana la urma. Tin totul pentru mine.Ba chiar am ajuns pana la a ma taia pe maini/picioare cu lama. Mda,visam cosmarurile alea si ma trezeam plangand,luam lama si durerea sufleteasca era inlocuita de cea fizica. De 7 ani ma trezesc si plang noaptea,nu ma asez niciodata langa un barbat. Mi-e frica de intuneric,de schimbari majore. Sunt mai plinuta si am sanii mari,asta m-a complexat mereu. La scoala toti tineau sa rada de mine,sa-si bata joc pentru ca na,eram mai grasuta,nu ma machiam,purtam mereu blugi ca sa ascund cat de cat picioarele mele urate si stateam mereu singura in banca,nu vorbeam cu nimeni. Anul trecut am schimbat clasa si acum pare mai ok,si totusi eu am ramas la fel. Uneori ma duc in fata oglinzii si incep a plange. Aud in cap tot felul de critici auzite. Eu nu sunt ca ceilalti de 17 ani,nu fumez,nu ma distrez,nu ma machiez,nu am o groaza de prieteni.Ma simt in plus de fiecare data si prefer sa nu am in jurul meu mai mult de 3 persoane,altfel in
tru in panica. Parintii meu vor sa dea la divort,tata mananca aparte cu mancarea lui,iar mama e nevoita sa ne tina pe noi doar din banii ei. Nu am cerut niciodata nimic de la ea,desi toti au telefoane performante,haine scumpe si asa mai departe. Nu,eu refuz de fiecare data,cu toate ca stiu ca am nevoie. Ma simt inferioara celorlalti si mereu iau vina asupra mea,orice nu s-ar intampla. Mereu o sa fiu fata care o sa priveasca cu frica la lume. Am fost descurajata de toti. Mama,bunica spuneau ca sunt prostii gandurile mele. Iar eu imi doream sa fiu actrita,si acum imi doresc,dar nu o sa reusesc. Nu am facut niciodata cursuri pentru ca dupa cum am mai zis,nu cer nimic de la mama si pana la urma era sa ma simt aiurea printre atatia oameni noi. Si actrita…nu o sa ajung. Ma gandesc sa nu mai dau la facultate. O sa merg la munca,sa o ajut pe mama,sa crestem fratele impreuna. Ar fi multe de zis,dar pe scurt,asta a fost povestea mea.

Încetează sa-i mai ajuți pe ceilalți sacrificându-ti viață ,fă ceva pentru tine,nu este responsabilitatea ta sa-ti crești fratele ,problemele lor nu sunt ale tale ,căuta soluții să fii tu fericită cel mai important om pentru tine ești chiar tu însuți ,în primul rând ai grijă de tine

eu unul iti accept suferinta pe care o ai si nu pot decat sa te incurajez sa faci ce simti tu ca ai nevoie… sa iti satisfaci dorintele… sa faci lucruri pt tine. Inteleg si ca iti iubesti mama si fratele si ca vrei sa ii ajuti insa dezvolta-te pe tine… cu cat esti mai puternica, cu atat mai mult bine poti face. Ai 17 ani, inca ai tot timpul din lume. Cand o sa ai ocazia iti recomand sa discuti cu psihologul scolar despre ce ai trait la varsta de 10 ani… este o trauma foarte puternica si te consuma din interior… nu o lasa inchisa in tine! Curaj, se poate!

Imi pare rau ca ai fost nevoita sa treci prin asa ceva! Si mai ales ca nu ai avut un suport adecvat dupa toata intamplarea. Asa ceva lasa urme dureroase si e normal sa ai toate starile si sentimentele acestea. Ma gandesc ca ai avea nevoie de cineva cu care sa discuti, caruia sa ii impartasesti ce simti si ce petreci. Poate psihologul scolar daca crezi ca nu ar fi posibil sa vezi un psihoterapeut. O astfel de povara este greu de dus de una singura si nu meriti asta!

Draga mea, ai nevoie de psihoterapie.Apeleaza la un psihoterapeut .Imi pare tare rau ca a trebuit sa treci prin asa ceva.Un psihoterapeut te poate ajuta.Imi imaginez o terapie de durata.

Traumele tale sunt reale, si necesita cateva sedinte de psihoterapie. Altfel, poti suferi toata viata, si sa te izolezi de oameni… O discutie cu un specialist se impune.

Desi nu te cunosc, faptul ca am aflat despre viata ta ma face sa reactionez.Ma gandesc ca vrei sfaturi, daca ai scris aici.Parerea mea este ca ar trebui sa incepi sa citesti, intra in librarii si cauta cartile Niculinei Gheorghita, cartile lui Eckhart Tole, ale maestrului Aivanhov, ale lui Lazarev.Nu sunt scumpe si vei invata cum sa iesi la liman, de una singura, vei invata sa te regasesti, sa te iubesti, si, cei mai important, sa nu mai traiesti in trecut.Toti, sau aproape toti, am avut un trecut mai mult sau mai putin dificil.Ceea ce conteaza este prezentul.Si viitorul.Ziua de maine este rodul gandurilor noastre de azi.Daca vrei sa TRAIESTI , incepe azi, in acest moment.Si tu esti SPECIALA, la fel ca noi toti.Succes,Cu drag.