Olga Gâdea:

Buna, ma numesc Iulia am 41 de ani, sunt maritata am o cariera asa cum mi-am dorit, din cauza unor probleme de sanatate nu am putut face copii, ideea de a adopta sau o alta soluție nu am vrut sa aud. Sotul m-a inteles si m-a sustinut in decizia ce am luat-o. De cand aflasem ca nu pot avea copii am acceptat si nu am mai simtit dorinta sa fiu mama. In urma cu aproape 3 ani la rugamintea unei prietene ce este profesor universitar am acceptat ca două stundente de la ea sa vina la practica.
La prima intalnire cu ele, una mi-a cazut tare draga era in anul 2 de facultate, o domnișoara cu o privire angelica.
Am stabilit un program cu ele, am fost multumita de modul in care au tratat orele se practica.
Le-am eliberat adeverintele doveditoare am stiut ca acea colaborare a luat sfarsit.
Pentru prima data am simtit un atasament strain pentru mine, dorinta de a cunoaste-o mai bine pe F ( are 21 de ani )era mare, i-am povestit sotului si celei mai bune prietene la indemnul lor am contactato i-am propus sa vina pe timpul vacantei la practica, am simtit o ezitare dar in cele din urma a venit… Ma facea fericita de fiecare data cand o vedeam, un client ma intrebase daca este fiica mea zicandu-mi că imi sclipesc ochii de cate ori o privesc, auzisem de la cei din jurul meu carora le povestisem de ea ca privirea mea se schimba, imi stralucesc ochii si zambesc cu atata caldura cand vorbesc despre ea.
Eu o vad ca pe copilasul ce nu l-am putut avea, a continuat sa vina la practica si in timpul facultatii, imi doream enorm sa o imbratisez dar de teama de a nu face gresit ceva ma opream.
In urma cu 1 luna, a finalizat examenul de licenta, a venit cu o atentie la mine, venise si in trecut deseori cu un buchet de flori un gest ce l-am aprecia enorm de mult si ce imi aducea o enorma bucurie. De data asta pe langa buchetul de flori se afla si un mic cadou insotit de o mica scrisorica. Mi-a marturisit ca este fericita ca a avut parte o experinta asa frumoasa si ca a invatat foarte multe de la mine si imi multumescte pentru timpul acordat si pentru tot ce am invatato ca isi va aminti cu drag de mine. Dupa ce am citit acele randuri am ramas trista cu gandul ca nu o voi mai revedea si totusi ma intrebam nu vrea sa faca o cariera in domeniu, au trecut cateva zile parca nu eram eu la indemnul sotului am sunat-o si i-am propus sa iesim la o cafea, mi-a spus ca urmeaza sa plece din tara in urmatoarele zile si daca e bine sa ne vedem in acea zi.
Ne-am vazut in acea seara, eram curioasa de ce pleaca unde pleaca mi-a povestit ca parintii ei au divortat acum un an si ceva, tatal ei isi refacuse imediat viata alaturi de o alta femeie iar mama ei la fel in urma cu cateva luni s-a maritat si a plecat cu noul sot iar pe ea au ajutato financiar pana la finalizarea facultatii, i-au spus sa se descurce singura, nu stiam ce sa fac sa plang, sa condamn, ea avea aceeasi privire angelica nu isi acuza parintii si chiar a spus ca ii intelege. I-am cerut sa se mai gandeasca si sa nu plece sa ramana ca o voi sustine eu cu tot ce are nevoie de la oferirea unei locuiente la orice alte cheltuieli, mi-a spus ca nu poate accepta si deja simte ca a profitat prea mult de ajutorul meu. Cred ca din dorinta prea mare de a nu o pierde, in ochii mei si in inima mea ea era copilul meu ce nu l-am putut avea, i-am spus ca pentru mine ea este pretioasa copilul ce nu l-am avut niciodata, ca sunt dispusa sa ii ofer eu acel camin care cu ceva timp in urma l-a
pierdut, s-a uitat socata la mine, si-a cerut scuze si a plecat. Am incercat sa dau de ea dar nu am reusit prin intermediul prietenei mele am reusit sa aflu ca a plecat din tara si ca nu doreste sa isi faca nici un viitor aici.
Nu stiu dacs e bine sa insist, tinand cont ca la ultimul meu mesaj mi-a spus ca imi multumeste pentru tot dar nu poate fi o povara pentru nimeni. Pentru mine este un copilaș, cu toate ca este un adult dar in ochii mei ea este copilul ce l-am dorit mereu, vreau sa o ajut sa ii fiu alături din toate punctele de vedere să isi construiasca un viitor bun, e un copil sclipitor. Imi vine sa ma urc in avion sa merg si sa duc o lupta de convingere cu ea, nu vreau sa fuga mai tare. A suferit mult si nu a spus nimanui, nu isi acuza parintii dar in adancul sufletului ei s-a simtit abandonata atunci cand parintii si-au ales propriul drum fără ca ea sa mai faca parte din viata lor.
Din punctul vostru de vedere, gresesc daca merg să o conving sa revina in tara alaturi de mine? ( a făcut 4 ani grei de facultate ce i-a trecut cu brio, dar din cauza nesustinerii din partea familiei sa mearga sa lucreze in strainatate).

Olga Gâdea:

Stau si ma gandesc, am zile in care “lumea e a mea”, zile in care orice gand negativ isi face loc prin fiecare celula. In mod normal, oamenii au zile bune si zile rele, specific noua.. Eu nu stiu cum as putea sa mi explic un singur fapt, ma straduiesc de ceva vreme sa inteleg ce se intampla cu mine.. ce se intampla atunci cand esti imprevizibila pentru ca nu stii ce momnet, om sau situatie iti intoarce toate planurile. Eu pur si simplu trec dintr-o stare in alta. Sa fiu mai specifica, acum aproape doi ani am inceput sa plang zile in sir fara sa stiu de ce.. apoi au urmat motivele care mi au dat acea stare, pentru ca orice lucru facea legam acel lucru de faptul ca nu sunt competenta de nimic altceva, imi repetam zile in sir ca sunt o persoana proasta, ca lumea are o parere proasta despre mine, ma deranja orice lucru spus inconstient de familie, si mai mult decat atat, imi doream sa precum oricine altcineva in afara de mine. Un an, timp in care aprope m am doborat singura la pamant.
Apoi au urmat perioadele, periode normale, si perioade in care ma denigram si ajungeam sa plang din nou. Mereu mi am dorit sa fiuprivita ca sora mea, si deseori gandeam ca poate daca fac lucrurile in felul ei , lumea va vedea ce fel de peroana sunt. Insa m am trezit la realitate si am vazut ca persoana mea era complet izolata de sufletul meu. Deseori mise spunea ca sunt o persoana rea, poate e asa, am incercat sa ma schimb, inca sunt in proces. Acum sunt la fel de nesigura, am momente cand mi as dori sa plang doar ca sa iasa din mintea mea toate gandurile astea negative , am momente cand inca ma mai cert cu mine prin simplul fapt ca as fi putut proceda mai bine in situatia x sau y..

Olga Gâdea:

Buna ziua,
Sunt o mamica divortata si am o fetita de 8 ani din casatoria anterioara. In prezent sunt intr-o relatie cu un domn de aproape 1 an (fetita si cu el se inteleg foarte bine cu mentiunea ca nu locuim impreuna, decat ocazional vine pe la noi sau când mergem in minivacante). Acum cateva zile prietenul meu mi-a povestit o conversatie telefonica intre fetita si el in care ea i-a spus ca ar vrea sa-l vada fara chiloti pe el. Am incercat sa vorbesc cu ea si mi-a spus ca a fost o gluma, dar totusi ma speriat o astfel de gandire la varsata ei. Va rog ma putei ajuta cu un sfat?

Multumesc

Olga Gâdea:

Buna ziua,ma numesc Virginia si am mare nevoie de ajutor am 28 de ani miam pierdut parintii mama cand eram la varsta de 10 ani si tatal la varsta de 26 de ani,nu am avut o copilarie frumoasa mereu am fost un copil ingrijorat lipsit de atentie si fara chef de viata ,nemotivata ,sentimente de vinovatie lipsa de incredere ,stres ,depresie etc.
Sunt casatorita si momentan ma simt ca am probleme sa ma exprim cand sunt inconjurata de oameni colegi,obosesc foarte repede ,ma gandesc si imi imaginez lucruri cu cei din jur,uneori mie teama sa ma exprim,mi se zice ca nu am incredere in mine,ma simt oribil,dureri de cap,lipsa de concentrare, victimizare,critici ,teama,timiditate,frica,imi vine sa plang ,gandire negativa,numi place nimic,lipsa de motivare,ura,atasamente,emotii,transpir,nu lucrez fac o scoala momentan,locurile de munca pe care leam avut mau distrus psihic,ma simt inconstiienta uneori sau plina de ura si frustrari ,ma plang fara sa gandesc ma simt nemultumita uneori .Raspunsul dumneavoastra ma va ajuta enorm cu siguranta. Cu sinceritate,Virginia

Olga Gâdea:

Buna !

Printre multele probleme de sanatate pe care le am, port si aparate auditive de aproape 10 ani, acum am 25 ani. Eu nu am prea avut o viata sociala, nu socializam, eram mai mereu retras, inhibat. Am mers recent la doi psihologi, si mi-am rezolvat problemele de viata sociala, de timiditate si inhibare, intr-o oarecare masura. Doar ca stiti cum se zice ,,Ceea ce nu e facut la timp, este mult prea tarziu!”. Regret si-mi pare rau, sincer nici nu stiu pe cine sa trag la raspundere prima data, cine e raspunzator de ceea ce mi s-a intamplat, de greseala de a nu fi dus atunci la psiholog, sa fac sedinte de psihoterapie : parintii, medicii sau pur si simplu viata ? Sincer nu stiu, dar sunt din ce in ce mai hotarat sa intreb, sa stiu, chiar daca timpul trecut nu va putea fi niciodata reintors, iar ce e pierdut, e pierdut pentru totdeauna. Din pacate viata sociala normala oricum nu voi avea, dar macar sa stiu, asa ca va intreb, va povestesc si voua. Ziceam ca am inceput sa port aparate auditive prin clasa a VII-a. Mi-au fost puse la urechi si atat tot. Nu zic ca nu ma ajuta, ma ajuta chiar foarte mult.
Totusi, dupa parerea voastra nu trebuia sa fiu dus, parintii sau macar orl-ist-ul sau audiologul sa zica ,,Duceti-l la cateva sedinte de psihoterapie, sa-l ajute sa se integreze in societate, sa aiba viata sociala.” Citind si informandu-ma, asa se face, ar trebui sa se faca, dar traim in Romania plina de incompetenta si nestiinta. Cred ca atat parintii mei cat si medicul/audiologul au gresit foarte mult, afectandu-mi pentru multi ani viata sociala. N-am avut niciodata prieteni, prietena. Cand am fost in facultate, am inceput sa merg la psiholog, mi-am rezolvat problemele dar… ce e prea tarziu, nu se mai poate schimba, asa ca am ramas cu o durere in suflet, cu sechele cum s-ar zice. Sunt mai mereu singur, doar cu parintii, pe care nu-i intereseaza viata mea sociala. Am mai discutat si cu ei despre acest subiect, dar mereu se ajunge la mici certuri, discutii fara final si doar atat zic ridicand din umeri ,,Asta e ! Ce sa fac ?” . Orice au facut pentru mine, doar viata sociala nu.
Doar atat i-au interesat sanatatea si sa invat. Asta faceam non-stop invatat, invatat, invatat, invatat. Sa nu va zic ca la scoala nu ieseam niciodata in pauze, practic stateam in banca, nu socializam, nimic. Singurul scop pentru care mergeam era INVATATUL si atat. Nu s-a interesat nimeni de viata mea sociala. Totul li se parea bine si frumos : doctorilor, parintilor si profesorilor (sa nu mai zic ca am invatat la scoala unde era mama invatatoare iar 2 ani am fost la ea in clasa : clasele III-IV).
Intrebarile sunt : Cine credeti ca a gresit si unde si trebuia din momentul in care cineva se confrunta cu asemenea probleme gen purtatul aparatelor auditive, trebuie sa aiba suport psihologic, sa faca sedinte de psihoterapie ? Eu cred ca da, deoarece e necesar si obligatoriu.
Anii pierduti nu se mai pot recupera, doar plange, dar macar sa stiu niste raspunsuri. M-am saturat sincer de atatia ani sa am aceasta intrebare in minte ,,De ce ?”fara vreun raspuns. Voi merge sa intreb si pe multi, macar sa stiu.
Multumesc !

Olga Gâdea:

Buna ziua! Daca cineva isi imagineaza cateodata pe cineva in scene erotice, tip sado-maso in care este umilit sexual si se auto-excita inseamna ca are o problema psihica sau nu? Daca da, ce este ?