Ne-am obișnuit atât de mult cu ideea că timpul ne lipsește și că trebuie să găsim mereu modalități de a face lucrurile cât mai repede și astfel, mai eficient, încât nu părem a vrea să stăm în loc nici măcar pentru a înțelege de unde ne vin problemele. Nu este așadar surprinzător ca psihanaliza, acea practică psihoterapeutică în care ajungem să ne analizăm pe noi de-a lungul întregii noastre vieți, începând cu primii ani, cei ai copilăriei, pare astăzi multora un demers excesiv de îndelungat (poate dura trei, patru ani, uneori chiar mai mult). Au apărut astfel o multitudine de tehnici de psihoterapie care garantează soluționarea problemelor în 3, 6 luni, fără incursiuni prea îndepărtate în trecutul pacientului și focalizându-se pe situația prezentă. Imaginați-vă însă un balon umplut partial cu aer, pe care îl strângi într-o parte și se umflă în alta. Problema cea repede și eficient soluționată dispare, dar de multe ori apare o alta, aparent fără nicio legatură cu prima și uneori într-un alt aspect al vieții respectivei persoane, astfel încât nu facem nicio legătură între ele. Iar explicația este simplă: problemele soluționate rapid sunt cele vizibile, dar doar niște efecte ale unei cauze aflată mult mai adânc, mult mai în profunzime. Reparând doar un efect nu se poate garanta ca acea cauză care l-a produs nu va mai produce un altul. Acesta este, de fapt, rolul psihanalizei. O întoarcere înapoi, de multe ori dureroasă sau cel puțin incomodă, dar în care aflăm ceea ce, într-adevăr, nu mai putem schimba, dar știind, putem schimba ceea ce urmează: prezentul și viitorul nostru.
Viața lui Sigmund Freud
Practica psihoterapeutică ar fi fost alta astăzi fără Sigmund Freud, evreul născut în 1856, într-un orăşel aparţinând atunci Austriei, astăzi pe teritoriul Cehiei. Cu un intelect superior şi cu o capacitate deosebită de a-şi însuşi limbile străine, Freud a ales să urmeze cursurile Facultăţii de Medicină a Universităţii din Viena, unde a fost atras de funcționarea sistemului nervos central. S-a dedicat aproape exclusiv acestui studiu, astfel încât, ignorând celelalte discipline, a terminat facultatea cu trei ani mai târziu. La Paris, îl cunoaşte apoi pe doctorul Jean Martin Charcot, care trata anumite tulburări nervoase prin hipnoză şi începe să studieze isteria, fapt care îi trezeşte interesul pentru psihopatologie. Apropierea de doctorul Charcot, ale cărui metode nu erau aprobate de medicii veinezi, îi aduce însă şi reticenţa colegilor. Ca urmare a unei experienţe alături de doctorii Liebault şi Bernheim, îşi pierde convingerea asupra metodei hipnotice, înlocuind-o cu sugestia extrahipnotică, cea care îl va conduce către una dintre principalele lui metode de lucru, cea a asocierilor libere. Termenul de psihanaliză este folosit prima oară în 1896, iar până în 1906, Freud este singurul reprezentant al noii orientări psihoterapeutice. Îl urmează apoi unii dintre cei mai importanţi adepţi: Alfred Adler, Gustav Jung şi W. Reich, dar psihanaliza va stârni încă mult timp numeroase polemici, considerată a fi mistică şi speculativă. În 1938, ca urmare a ocupării trupelor naziste, Freud părăseşte Viena şi se refugiază în Londra, unde şi moare, de altfel, după un an şi câteva luni de exil.
Specificul psihanalizei
Despre psihanaliză, Freud spunea că “dă psihiatriei baza psihologică care îi lipseşte și descoperă terenul comun care va face inteligibilă întâlnirea unei tulburări somatice (ale corpului) cu o tulburare psihică. Spre a-şi atinge scopul, trebuie să se ţină la distanţă de orice presupoziţie de ordin anatomic, chimic sau fiziologic, să nu se sprijine decât pe noţiunile pur psihologice, ceea ce o va face să apară cam ciudată la prima vedere” (Freud, 1995, 20).
Aspectul esenţial pentru psihanaliză îl reprezintă explorarea inconştientului, aducerea acestuia la suprafaţă, în scopul înţelegerii semnificației faptelor și reprezentărilor petrecute în conștient, iar calea recomandată de Freud pentru a accesa înconștientul o reprezintă în special visele şi actele ratate. Aflat la începuturile cercetărilor sale asupra isteriei, Freud mărturisea: “Există dovada că amintirile uitate nu sunt pierdute, că ele rămân în posesia bolnavului, gata să izbucnească, asociate cu ceea ce el ştia deja. Dar există o forţă care le împiedică să devină conştiente (…). Această forţă, care menţine starea morbidă, se simte ca o rezistenţă opusă de către bolnav. Chiar pe această idee a rezistenţei mi-am bazat eu concepţia proceselor psihice în isterie.” (Freud, 1995, 34).
Unul dintre cei mai cunoscuți psihanaliști români, Vasile Dem. Zamfirescu, consideră că „psihanaliza are, fără îndoială, o semnificaţie spirituală, în sensul că te ajută să te eliberezi de balastul trecutului, te scoate din repetiţia unor scheme care se formează fără voia ta în prima parte a vieţii. Te ajută să devii tu însuţi, să devii creator, să fii deschis la experienţe si să nu ai spiritul încărcat cu tot felul de vestigii ale primei copilării. Mulţi îşi închipuie (…) că mintea omului se reduce la conştiinţă şi că această conştiinţă poate să controleze tot comportamentul şi toate activitaţile într-un mod perfect. Ceea ce este fals. Psihanaliza, analizând iraţionalul, te ajută să-l înţelegi şi să-l controlezi. Încearcă să dea un sens pentru ceea ce pare lipsit de orice sens (…) ajutându-te să-ţi construieşti o identitate mai apropiată de posibilităţile reale.” (Zamfirescu apud Cârstea, 2001).
Psihanaliza este considerată de către mulți psihoterapeuți drept prima şi cea mai importantă formă de terapie din cultura europeană, subliniind caracterul permanent al modificărilor de comportament realizate astfel, deoarece „un comportament poate fi modificat durabil doar prin accesul la motivaţia sa profundă (inconştinentă), prin conştientizarea sa” (Zamfirescu, 2007, 23).
În general, tehnica psihanalizei apelează la aducerea la suprafaţă, la nivelul conştientului, a experienţelor refulate (refulat = ținut înăuntru, defulat = scos la iveală, manifestat), în special cele ale copilăriei, presupunându-se că momentele traumatizante ale acesteia sunt refulate deoarece personalitatea incompletă a copilului nu ar rezista unui conflict. În accepţiunea lui Freud, unul dintre cele mai puternice conflicte ale copilăriei este cel care recunoscut drept complexul lui Oedip. Astfel, legătura emoţională dintre copil şi părintele de sex opus devine asemănătoare atracției sexuale la vârsta adultă, iar copilul reacționează ca rival față de părintele de același sex (Freud, 1995, 80).
Refularea determină disimulare: „Sentimentele sau dorinţele refulate, pentru a se elibera, înşală cenzura care le-a refulat, disimulându-se, în aşa fel încât să fie de nerecunoscut pentru aceasta.”(Freud, 1995, 114). O formă de realizare disimulată a unor dorinţe refulate o reprezintă chiar visele, care reprezintă, așadar, o forma de scoatere la iveală a ceea ce ținem ascuns în noi.
Un alt aport esenţial al psihanalizei freudiene îl reprezintă afirmaţia care avea să stârnească atâtea controverse: Instinctul sexual este mobilul fundamental al tuturor manifestărilor activităţii psihice. (Freud, 1995, 130), dar şi acea clasificare numită fazele sexualităţii, Freud considerând că modul lor de desfăşurare influenţează impulsul sexual de la vârsta adultă:
- faza orală (0-1 an);
- faza anală (1-3 ani);
- faza falică/oedipală (3-6 ani);
- faza latentă (6-12 ani);
- faza genitală (pubertate).
Imaturitatea psihică este cea care conduce la anxietate față de propriile fantezii, iar modalitatea prin care copilul poate domina aceste fantezii sau, dimpotrivă, este dominat de ele sub formă de teamă sau frustrări, determină dezvoltarea ulterioară, cea de la vârsta adultă.
Primele două faze (cea orală, manifestată prin plăcerea suptului, și cea anală, manifestată prin dobândirea controlului sfincterian) dispar treptat sau se transferă parțial în sexualitatea adulților. Faza a treia, cea falică, este foarte importantă. Ea se mai numește și „oedipală”, pornind de la sintagma care îi aparține tot lui Freud, „complexul lui Oedip”. Este faza în care copilul dezvoltă o legătură emoțională cu părintele de sex opus, asemănătoare celei de la vârsta adultă, părintele de același sex fiind considerat un rival. Este o situație de neînțeles la vârsta copilăriei, din cauza incompletei dezvoltări psihice, ceea ce conduce la anxietate față cu propriile fantezii. Modalitatea în care copilul se raportează la aceste fantezii, dominându-le sau fiind dominat de ele, sub formă de teamă sau frustrări, este determinantă pentru dezvoltarea relațiilor la vârsta adultă. Faza latentă este cea fără prea mari schimbări, în care principala activitate devine școala, iar faza genitală începe în perioada pubertății.
Tot Freud stabileşte şi modelul celor trei instanțe: Sine, Eu și Supraeu:
Sinele reprezintă impulsurile.
Eul se desprinde din Sine şi îl reprezintă pe acesta în viaţa reală. Pentru a se apăra de impulsurile inacceptabile, apelează la diverse mecanismele de apărare.
Supraeul este cenzura Eu-lui, instanța superioară, domeniul conștiinței, valorilor, idealurilor, preceptelor și interdicțiilor, al reprezentărilor morale.
Mecanismele de apărare pot fi:
- refulările: mutarea impulsurilor din percepţia conştientă în nivelul inconştient;
- proiecţiile: atribuirea propriilor dorinţe (inconştiente) altor persoane;
- manifestarea în contradicţie cu impulsul inconştient cenzurat, care, dacă s-ar manifesta, ar da naştere sentimentului de ruşine, vinovăţie.
- refugiul în boală, ca formă de apărare a individului în faţa unor obstacolel pe care nu le poate depaşi (Freud, [1995], 120).
Metode de analizare a inconştientului psihic:
- Anamneza constă în rememorarea împrejurărilor sociale şi psihice. În anamneza clasică, clientul este aşezat în poziţie culcată, iar psihanalistul este situat în afara câmpului lui vizual. În general, interpretarea datelor anamnestice amănunțite și de biografie este adesea suficientă pentru a schița cadrul tulburărilor nevrotice și formei psihopatologice a personalității.
- Interpretarea actelor ratate şi simptomatice a pornit de la ideea că toate manifestările psihice ale unui individ (considerate în general, rezultate ale neatenţiei, oboselii, nervozităţii ori simple erori de vorbire, memorie sau acțiune), au o anumită semnificație. Freud considera că prin ele ne trădăm, de cel mai multe ori, gândurile cele mai intime. De exemplu, dacă după despărțirea de un partener pierdem un obiect făcut cadou de acesta, gestul nostru arată că vrem să rupem orice legătură cu respectiva persoană.
- Transferul constă în trecerea unor experiențe și relații importante din trecutul clientului asupra terapeutului şi este esenţial în psihanaliza terapeutică, indiferent dacă este unul pozitiv sau negativ. Reprezintă, de fapt, o retrăire a respectivelor experiențe și relații din trecut și este un fenomen care se produce în toate situaţiile de viaţă, atunci când proiectăm (inconștient) asupra unor persoane sentimente care au fost îndreptate inițial asupra altcuiva (în terapie, terapeutului îi putem atribui, de exemplu, rolul unuia dintre părinți). Diferența dintre situațiile obișnuite de viață și cadrul terapeutic constă în faptul că în relația terapeut-client, transferul poate fi conștientizat și corectat.
- Asocierile libere apar în povestirile libere, aparent întamplătoare ori chiar fără importanţă, dar ele conduc către trăirile psihice şi conflictele intime ale pacientului. Este vorba, aşadar, de un material cât mai neprelucrat, o vorbire liberă, fără intervenţii critice conştiente.
- Semnificația viselor
Pentru Freud visele reprezentau „calea regală spre inconştient” și realizarea imaginară a dorințelor refulate, deci mecanisme de protecție împotriva impulsurilor care tind să se exteriorizeze. În felul acesta, conţinutul psihic inacceptabil al individului se transformă într-o trăire conștientă, un vis. „Interpretarea viselor” este, de altfel, principala lucrare a lui Freud, în care acesta îşi analizează propriile vise, prezentînd etapele elaborării visului şi încearcând să explice structura aparatului psihic. Visul devine, începând cu Freud, împlinirea deghizată a unei dorinţe refulat. „Datorită visului, copilul e acela care continuă să trăiască în omul matur, cu particularităţile şi cu dorinţele sale, chiar și cu acelea care au devenit inutile.” (Freud, [1995], 58).
Critici şi concluzii
Îniţial, în ciuda studiilor cat se poate de aprofundate ştiinţific ale lui Freud, psihanaliza nu a fost acceptată ca ştiinţă, reproşându-i-se mai ales un soi de misticism şi o interpretare hazardată a faptelor. Criticile actuale se referă la perioada prea mare de desfăşurare, nepotrivirea cu situaţiile de criză şi o prea mare atenţie acordată trecutului. Fără a încerca să-i minimizeze aportul, cel care a fundamentat teoria alegerilor şi care a inspirat tehnica NLP-ului, William Glasser, crede că nu mai putem face nimic pentru a schimba trecutul, deci trebuie să ne concentrăm exclusiv asupra a ceea ce putem face în prezent (Glasser, 2008).
Richard Nelson-Jones, un cunoscut expert al tehnicilor de consiliere, consideră însă că se poate efectua o extragere din diferitele şcoli de consiliere, „a elementelor necesare pentru formularea problemelor clientului şi implementarea intervenţiilor de tratament” sau „o încercare de a îmbina conceptele teoretice şi/sau intervenţiile practice din diferitele abordari tepretice, în întreguri coerente.” (Nelson-Jones, 2009, 38).
Bibliografie:
Freud, Sigmund, 5 lecţii de psihanaliză, f.l., Editura Mediarex, [c. 1995]
Freud, Sigmund, Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieţii cotidiene, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1992
Glasser, William, Cum să alegi fericirea, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2008
Nelson-Jones, Richard, Manual de consiliere. Învaţă ce să spui ca să ajuţi!, Bucureşti, Editura Trei, 2009
Zamfirescu, Vasile Dem., Introducere în psihanaliza freudiană şi postfreudiană. Curs universitar, Ed. a II-a, rev. şi adăug., Bucureşti, Editura Trei, 2007
www.observatorulcultural.ro ‒ Cârstea, Svetlana, Psihanaliza e oglinda în care îţi vezi spatele
