Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:Buna ziua! Problemele mele sunt legate de depresie si anxietate. Mai exact mi-e foarte teama sa merg la servici, am terminat facultatea de 2 ani si nu am reusit sa-mi gasesc de munca. In domeniul meu (finante-banci) se cere experienta, sau “pile” si mi-e si foarte teama ca nu o sa-mi placa pentru ca am mai auzit povesti de-ale oamenilor care au lucrat de obicei in banca si nu au fost multumiti deloc. Facultatea si liceul de altfel le-am urmat la sfatul parintilor care ma vor la birou si tot timpul au avut asteptari mari de la mine, si eu incercand din rasputeri sa-i multumesc… Anxioasa sunt de cand ma stiu, dar acum cu presiunea aceasta de a merge la servici toate s-au accentuat, ba chiar am inceput sa am probleme cu stomacul. Eu tot timpul cand am emotii ma doare burta si in functie de intensitate am diaree si/sau imi e greata si lipsa poftei de mancare.
Tocmai de asta imi e teama oriunde merg, ca e vorba de un loc de munca sau de a pleca undeva cateva zile, m-am ferit tot timpul de toate doar ca sa nu mai resimt aceste simptome fizice.. Simt ca nu mai am control deloc asupra gandurilor negative si sunt obosita si suparata tot timpul. Vreau sa ies din starea asta si nu reusesc, iar ai mei nu inteleg. Ei se supara si o iau ca un moft cand le spun ca nu pot sa merg la servici, iar asta ma face sa ma simt tot mai derpimata si fara pic de incredere in mine. Ce pot sa fac? As vrea sa merg la psiholog, dar nu am posibilitatea materiala ca sa fac asta, si de parintii mei mi-e jena sa le cer bani pt asta, mai ales ca nu avem o situatie materiala care sa ne permita, ca sa nu mai zic ca ei considera ca eu trebuie sa fac asta singura… Dati-mi un sfat va rog, nu stiu ce sa fac… Multumesc!

inteleg ca te simti obosita si suparata, ca ai pierdut controlul gandurilor negative, ca cei din jurul tau nu iti inteleg nevoile si starile pe care le ai. Eu iti sugerez mai intai un consult psihiatric… pt a vedea ce este cu acele simptome anxioase… intensitatea lor organica, etc. In ceea ce priveste psihologul, daca parintii tai pot face un efort initial pt tine este suficient. Le poti spune ca ai nevoie de aceasta sustinere pt a explora acest impas impreuna cu un specialist (ceea ce este foarte adevarat) care sa te si indrepte catre un loc de munca adecvat capacitatilor si dorintelor tale. Curaj, discuta cu parintii tai despre asta si cauta in continuare un loc de munca asa cum simti tu ca ar fi ok… vezi dupa aia ce si cum. Daca mai stai mult… chiar ca nu o sa ai experienta. Exista suficiente locuri entry-level. Succes!

Sfatul meu ar fi unul singur, incearca sa faci ceva ce iti place nu ceea ce le place altora pentru tine! Nu vei trai o viata facand ce vor altii! Nu iti trebuie neaparat psiholog ca sa scapi de aceste stari ci credinta! Cand ai credinta totul se rezolva! tu ai?

Puteti ruga parintii sa va ajute initial din punct de vedere material pentru a merge la un psiholog cu care sa discutati despre problemele dvs. Pe masura ce le veti rezolva, veti gasi un loc de munca si veti putea (daca va mai fi cazul) sa sustineti dvs. material acest demers. Ar fi indicat sa nu stati prea mult in aceasta stare de anxietate care pare ca va impiedica sa descoperiti solutiile. Succes!

Incapacitatea familiei de a-mi intelege trairile emotionale ma lasa rece ,cauta sa vorbesti cu oameni care sunt suficient de pregatiti sa te inteleaga si sa te ajute

Prin autosugestie poți trece de aceste stări, prin gânduri pozitive și optimiste. Vorbește cu părinții tai, e datoria lor să te susțină, ei sunt familia ta.

Exact asa eram eu inainte sa lucrez. Odata ce-ti gasesti ceva se pare insa ca devii mult mai relaxat (dupa un timp, nu imediat, dar iti dai seama ca puteai fi de la inceput). Am lucrat in doar doua locuri pana acum si asa introvertit si timid cum sunt mi-am facut prieteni la locul de munca la fel cum imi facusem si in scoala sau facultate; adica, a fost mai mult meritul lor, dar totul e ok odata ce ai prieteni “oameni normali” care te plac si asa “speriat de bombe” – zic de mine . Stand acasa amani acest moment. Eu imediat dupa facultate am avut o perioada foarte “neagra”, cu o depresie de nu-mi venea sa ma ridic din pat. Altcineva m-a “impins de la spate” gasindu-mi un loc de munca vrand-nevrand (domeniu IT). M-am dus cu frica si de rusine sa nu dezamagesc, apoi am vazut ca puteam foarte bine sa fac si eu asta. Si apropo, unde m-am angajat nu stiam decat notiuni de baza, la orice intrebare specifica eram tentat sa spun ca ‘nu stiu’, dar am dat proba practica si desi nu mai facusem niciodata ce-am avut de facut acolo, cumva am improvizat si m-am descurcat; iar acum, fara sa-mi dau seama si fara sa ma stradui, am invatat tot ce trebuie facut …si invat in continuare, dat fiind domeniul, dar ideea e ca experienta si siguranta de sine o capeti la fata locului

Ionut Lupusoru comentariul tău mă încurajează ,am o mică problemă cu my boyfriend ,care îmi spune ca:sunt damblagită,sunt tralala ,nebuna,sunt,gândi ,deși el declara ca-mi adresează toate aceste cuvinte în glumă ,pe mine mă demoralizează îngrozitor ,deși am temeri îngrozitoare încerc sa mă rup de zonă mea de confort și sa-mi recapăt încrederea în mine

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:In jurul varstei de 7-8 ani,sora mea mai mica mi-a taiat cu unghia sanul,din joaca. De atunci,am inceput sa cred ca nu sunt normalasi ca nu stiu cat as putea trai. Eram o fire introvertita si nu am spus nimanui,ascunzandu-ma de cei care ar fi putut observa. Ma culcam cu gandul sa se intample o minune ca sa ma fac bine.Voiam ca nimic sa nu se schimbe (aranjamente in casa,oameni,situatii),sa raman copil(ma jucam cu papusile,interpretam roluri din desene). Cu cat cresteam,cu atat ma ingrijoram mai tare pt ca asteptarile tuturor erau mai mari,responsabilitatile mai multe,iar cadourile parintilor imi provocau frustrare,mahnire pt ca stiam ca nu ii voi putea rasplati vreodata. Trecerea din generala la liceu,alaturi de o tulburare interioara care m-a macinat,m-au facut sa masimt fara nicio speranta,sa vreau sa mor,singura scapare fiind somnul,simteam o mare arsura in piept pe care incercam sa o sting detasandu-ma,ceea ce imi provocase un gol interior,eram insensibila,nu mai simteam nimic nici pt familie,incercam sa ma conving ca ce traiesc nu e realitatea pt ca era un cosmar,ajunsesem sa fiu izolata in liceu,sa fiu luata la misto de colegi,simteam cum nu mai am deloc forta fizica si psihica sa mai lupt,prabusindu-ma in deznadejde,nu imi pasa de igiena,de ce mancam. Nu mai vorbeam cu nimeni,ma inchideam in mine cu scenariile care ar fi putut fi daca nu s-ar fi intamplat ceea ce am considerat a fi cauza.Parca imi provocam singura suferinte(imi spuneam ca nu pot dormi). Mama a observat ca nu eram bine si i am spus ce mi s a intamplat,dar parca nimic nu ma putea ajuta.Orice schimbare pe care o observam la infatisarea mea ma speria groaznic.aveam impresia ca ratez momente unice din viata. Asa am trait ultimii ani,cu o frica permanenta de viitor,blazare,nu stiu ce vreau de la viata,acum am 21 ani ,ma ia groaza cand ma gandesc la ce amintiri am,parca sunt neschimbata interior,am irosit 2 ani fara sa merg la facultate pt ca am fost inconstienta sa cred ca voi putea face cariera intr un domeniu in care eu nu aveam nicio pregatire,am facut odatorie mare familiei pe care promisesem ca o returnez.Acum sunt in aceeasi stare,mai sus mentionata,de 2 luni,de cand nu mai am activitati,in care mi e rusine sa mai vad oamenii pt ca mi am stricat relatiile,ma simt ca un parazit,sunt iresponsabila,nu sunt capabila sa iau propriile decizii si sa fiu independenta pt ca aman sa iau decizii oricat de nesemnificative pana ajung sa le iau obligata de frica pe moment,vreau sa ma ascund ca lumea sa uite de mine,nu am personaliate,ma simt ca o umbra care face doar ce vor ceilalti,imi creez scuze pe care ajung sa le cred si eu. Parca viata e un joc,nu iau nimic in serios,singura bucurie o gasesc in consumul de dulciuri,aveam ganduri ca o sa innebunesc sau ca sunt posedata pt ca ma simt ca un robot,ca un om anormal,n am vointa sa fac ceva,sunt influentabila,imi provoc singura stari neplacute prin lipsa actiunii,nu inteleg care e sensul vietii mele,n am mai trait un moment de bucurie de foarte mult timp,incat nu stiu cum se simtenu sunt capabila de nimic si nu mai vreau sa fac alte pagube.

ma gandesc ca, avand in vedere acest haos pe care il traiesti, te-ar ajuta macar o discutie cu un psihiatru. Incearca sa nu o iei ca pe o judecata ci ca pe un control medical precum oricare altul, plus ca este vorba doar de un consult. Ar fi de dorit sa discuti si cu un psiholog care sa te ajute sa te redirectionezi pe o cale mai buna si care tine cont de capacitatile si nevoile tale. Se poate, succes!

Un psiholog ar fii de ajutor dar si o prietenă cu care sa vorbesti, care sa iti fie aproape. Dacă vrei să vorbim, contactează -ma in privat. Mi-ar face mare plăcere să încerc să te ajut. Nu sunt psiholog încă, dar am terminat Psihologia acum 2 ani

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:Buna ziua,
Va scriu pentru ca sunt foarte dezamagita de mine, stiu ca nu e bine cum gandesc, stiu ca fac prea mare valva dar nu ma pot stapani. Sunt foarte rusinoasa, nu pot sa fiu eu insumi, imi doresc sa experimentez o multime de lucruri dar nu am curaj, imi doresc sa simt ca viata nu trece degeaba pe langa mine, dar pur si simplu nu pot.Am o relatie de 7 ani de zile cu iubitul meu, ne-am luat si un apartament, avem o afacere impreuna dar nu ma simt ok, parca nimic nu ma poate multumi . Stiu ca e total aiurea ce am scris pana acum, situatiile se contrazic pt ca normal ar trebui sa fiu o persoana multumita si intr-adevar toata lumea ne invidieaza dar pt mine nu e niciodata de ajuns.
El ma acceptat oarecum asa cum sunt dar simt ca ar vrea mai mult, simt ca eu nu sunt genul lui de fata pt ca vad cum apreciaza , de exemplu, tatuajele altor fete de pe corp, eu nu am, simt ca si-ar dori o fata cu sani mult mai mari, eu nu am, simt ca si-ar dori sa experimentam mai mult in timpul unui act sexual, eu nu pot, nu am curaj, ma inrosesc de fiecare data in cele mai bizare si absurde momente, si da sunt frustrata ca nu sunt cum si-ar dori el desi nu-mi spune eu simt, ma iubeste dar mie ciuda ca sa conformat in aceasta situatie pe care nu si-o doreste neaparat cum nici eu nu mi-o doresc.Poate ca l-am speriat, nici nu stiu , si nu are curaj sa-mi ceara direct ceva.
Despre mine pot sa spun ca am avut o copilarie foarte grea dpdv psihic, cu amenintari, scandaluri si multe neintelegeri intre parinti, cu multe restrictii din partea mamei vizavi de mine si sora mea, si vorbe grele care m-au ranit si m-au descurajat, de asemenea mama tot timpul a ras de mine cand ma inroseam.Sper ca veti intelege ce am vrut sa spun in acest mesaj , putin haotic dar disperat.
De cateva sfaturi a-si avea nevoie din tot sufletul, nu stiu cum sa procedez mai departe.
Am 27 de ani, scoli facute, sunt draguta, dar imi lipseste curajul si increderea pe care nu stiu de unde sa-l iau.

din ce ne-ai scris eu am inteles ca in cuplu exista o problema de comunicare iar pe plan personal exista o problema de incredere in sine. Am putea discuta foarte mult in jurul acestor subiecte, care sunt si comune oamenilor, insa as dori sa iti prezinta solutiile directe: atunci cand apare dificultati de comunicare/interactiune in cuplu ne putem gandi la consiliere de cuplu; pt stima de sine, o terapie individuala/dezvoltare personala te poate scoate din acest impas si te poate ajuta sa te eliberezi de ce simti ca nu iti mai este adecvat existentei. Curaj si succes!

Din cele scrise de dvs. inteleg ca exista o problema legata de increderea in sine care se rasfrange si asupra vietii profesionale si relatiei de cuplu. In final este vorba despre relatia omului cu sine insusi si acest aspect se poate imbunatati cu ajutorul unui demers terapeutic. Va sugerez sa apelati la un terapeut cu care sa discutati aceste probleme.Succes!

Nu te mai compara cu alte femei ,fiecare femeie este frumoasa in felul ei vorbeste cu prietenul tau despre ce isi doreste si despre ce iti doresti tu ,si vedeti. daca puteti continua am si eu un suflet drag pe caruia vreau sa-i ofer libertate ,ptr ca nu vreau sa asiste la razboiul meu cu anxietatea ,ma doare sufletul dar vreau sa-i fie bine

Pe lînga tot ce sa spus mái sus as adauga sa nu te schimbi pentru nimeni , schimbate pentru tine daca vrei sa o fáci cu adevarat. ..

Ca sfat principal și pentru creșterea stimei de sine, spune-ti mereu ca ești frumoasă, deșteaptă, zâmbește des, trecutul încearcă să îl uiți, comunica deschis cu prietenul, spune-i tot ce simți și cere-i să facă la fel.

Ai de lucru asupra personalitatii tale, asupra blocajelor ascunse adanc in mintea ta subconstienta. Si vei avea nevoie de un expert, ghid, terapeut, care sa-ti ofere posibilitatea sa te regasesti pe tine insuti. Sa te ajute sa treci peste temeri, peste limitele autoimpuse, peste sentimentul de frica. Sa te incurajeze.

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:Bună ziua! Am cunoscut pe cineva, m-am interesat de el.. Ştiu ce persoană este şi că se va merita să am o relaţie cu el.. Partea mai proastă este că nu ştiu de ce, dar îmi este oarecum teamă să mă văd cu el. Teamă nu este cuvântul potrivit, dar altul nu mi-a venit în cap.. Când este vorba de el parcă îmi pierd din puterea emoţională, nu ştiu.. E ciudat, ştiu! Îmi este teamă că nu mă va plăcea, că nu sunt destul de bună pentru el.. Cu toate că mi-a spus deja că nu vrea să mă piardă şi altele. Sunt nesigură, parcă nu mai sunt eu..

inteleg ca v-ati ‘transformat’ intr-o ‘alta persoana’, tematoare, cu ‘puterea emotionala’ scazuta, insuficient de buna pentru ‘el’, nesigura, poate si altele. Ma intreb ce ar face o persoana sa fie in acest fel?

Daca va duceti catre persoana respectiva aveti sanse 50-50. Daca nu va duceti nu aveti nici o sansa. Noroc!

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:Buna sunt casatorit de aproape 2 ani si am ajuns sa ma cert cu sotia si sa ne injuram de la injuraturi pana la blesteme..dar eu ma cam simt sufocat..cand e o fire mai familista si posesiva..cand e la lucru imi tot trimite mesaje cf iubi ? Mie imi place sa ma joc p telefon sau laptop..si vreau sa am si eu o juma d zi macar a mea sa ma pot juca linistit..e un viciu deal meu de care ma despart cam greu
Daca ma suna un prieten sa iesim la un suc ies dar nu prea des pt k ei nu ii de acord sa ies numai eu..si nu vreau sa provic cearta..
ea ar vrea sa ii dau tot raportu unde merg si ce fac..mi se pare ca is la politie la interogatoriu..
am ajuns sa uit lucruri marunte..
Ma intelege gresit cand vorbim o treaba sau nu ma exprim eu pe intelesul ei..
A fost odata cand neam certat ca a baut vreo 5 medicamente ma pupat de noapte buna si imi spune sa fiu fericit
O iubesc si mie foarte draga nu as vrea sa o pierd dar simt cateodata ca mai bn o las..dar cu toate astea nu am plecat si lupt pt noi
in casa face de toate nu am ce sa ii reprosez
cei drept si eu am piticii mei..am fost obisnuit cu alta viata si mie mai greu sa ma acomodez cum ar vrea ea..niste sfaturi sau indrumari as aprecia
Multumesc

eu inteleg ca aveti o mare problema de comunicare: in general unul vorbeste ‘engleza’ si celalalt ‘germana’, noroc ca mai sunt cuvinte comune si atunci va intelegeti. Se intampla asemenea lucruri in viata si sunt rezolvabile. Mereti la o consiliere de cuplu… sunt sigur ca va poate fi de folos. Succes!

N-are incredere in ea si cred ca aveti amandoi probleme care trebuiesc tratate la terapie. Ea, pentru modul in care reactioneaza si tu, pentru modul in care te comporti cand ea face asa.

Din cele scrise de dvs. eu inteleg ca nu comunicati eficient. Discutati cu sotia despre aceste lucruri si daca nu reusiti sa comunicati apelati la terapie de cuplu. Cu ajutorul unui terapeut puteti invata cum sa comunicati eficient si sa rezolvati problemele care apar in cuplu. Este important ca doriti sa ramaneti in relatie pentru ca in acest fel va exprimati disponibilitatea de a face demersurile necesare sa va intelegeti.Succes!

Comunicarea nu rezolva nimic.. terapie, direct. Un om care are nevoie de comunicare nu face gesturi din astea.

este o problema de comunicare pe care din punctul meu de vedere o puteti rezolva doar impreuna .Este necesar sa va stabiliti obiectivele comune si sa incercati sa mentineti armonia in relatia pe care o aveti.Din punctul meu de vedere nu ii acordati suficienta atentie sau nu va implicati suficient in viata comuna pe care o aveti

Cred ca in acest moment o terapie de cuplu ar fi potrivita. Aveti nevoie sa invatati sa va comunicati unul altuia sentimentele si nevoile si sa vi le acceptati reciproc si sa invatati sa gestionati aceste situatii conflictuale.

Ca sa repari o astfel de relatie, e nevoie de un specialist care sa te consilieze. Macar pe tine, dar preferabil pe amandoi. Altfel, lucrurile se pot agrava. Insa totul se invata. Mai ales comunicarea. Care e ceva complet diferit de ceea ce ai invatat la scoala sau in familie.

Asa este !

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:Buna ziua.Am gasit din intamplare acest site, care mi se pare destul de interesant, mai ales ca poti afla gratuity unele raspunsuri la intrebarile si problemele de suflet. Va multumesc pentru initiative dvs si sper sa aflu si eu raspuns la ceea ce ma framanta. Am 30 de ani, sunt casatorita si avem o fetita de 5 ani, sunt salariat. Ma confront insa cu unele probleme , in sensul ca sunt foarte nervoasa, iritata de orice lucru mi se intampla si reactinez urat in cadrul familiei mele, prin limbaj necorespunzator, necontrolat, furie necintrolata. Cei apropiati, ma refer la sot,iin special, s-au obisnuit cu mine dar, gandesc ca nu e ok sa reactionez asa.Copilaria a fost presarata cu momente urate, am trait intr un mediu in care violenta, agresivitatea erau lucruri obisnuite. Am fost de nenumarate ori umilita, batuta, mi s-a vorbit pe un ton agresiv, nu mi s-a dat dreptul la replica, eram intotdeuna considerate de tata , in special un om bun de nimic, incapabil sa faca ceva, care tine umbra pamantului degeaba. Bineinteles ca la scoala am avut rezultate bunicele care insa nu l-au multumit, pt ca nu eram de premiul1 ci de premuiul 2 si pot continua sirul rleleor pe care le faceam ……
Nu spun ca eu sunt sau am fost vreo sfanta, am si eu o multime de defecte pe care mi le recunosc. Astea sunt trairile mele, pe cer incerc sa le accept dar mi-e greu si acum, mi-e greu sa ma accept asa cum sunt, sa traiesc in present, sa mi traiesc viata actual de adult. Simt ca ceva nu este in regula si pt toiate relele de azi dau vina pe trecutul meu.Nu am incredere in mine, sunt complexata de felul in care arat si actionez, deseori am crize de plans in momemtyele in care simt ca NU MAI POT. aSA MA DESCARC EU. sUNT UM OM CARE NU STIE IN CE DIRECTIE SA O IA, AM NEMULTUMIRI PE TOATE PLANURILE , NIMIC NU MI MAI PLACE, NU MA MAI BUCURA NIMIC SI AM STARI DE TRISTETE DIN CARE CU GREU REUSESC SA IES. pROBLEMA ESTE CA AM UN SERVICIU, am un copil, am responsabilitati care nu mi permit sa ma plang…. Problemele sunt prezente si in relatia cu sotul, care uneori n u ma intelege, care este indoctrinate de mama lui, care nu este capabil sa si croiasca si sa si traiasc propria viata, cautand intotdeuna solutii la mama. Eu nu am pe nimeni apropiat, sau am prea putine personae de suflet carora sa le impartasesc ce ma doare, fiecare are problemele lui, la un moment dat devii irritant s pt cei din jur si trebuie sa TYE BAZEZI PE TINE, SA IES SINGUR DIN IMPAS. iNCER SA INTELEG DACA MA VREO PROBLEMA DE SANTATE MINTALA SAU CEEA CE MI INTAMPLA ESTE REZULTATUL PROBLEMELOR CU CARE M AM CONFRUNTAT SI MA CONFRUNT SI IN PREZENT. Daca problema nu e medicala, cum pot sa ma regasesc , sa fac pace cu mine si cu trecutul meu si sa fiu linistita? Asta imi doresc , liniste, armonie, ce nu am avut niciodata….. Nu ma gandesc sa mi fac rau, nu am avut astfel de ganduri, doar sunt deprimata si incapabila sa gasesc o cale de a fi eu insumi si de a ma simti ok cu mine si cu ceilalti. Va multumesc anticipat pt raspuns si ma scuzati, am scris mult sper sa maa fi facut inteleasa. O vara frumoasa si racoroasa! Multumesc frumos pt tot!

din ce ai scris eu inteleg ca ai atins o limita emotionala, cum ai spus foarte bine isi are originea in propria evolutie, simptomele fiind in acest caz foarte justificate. Ai ajuns la prea plin si asta te face sa te simti trista, sa plangi, debusolata, nemultumita, fara ceva care sa te mai bucure, etc.. Este genul de situatie in care majoritatea clacam si atunci avem nevoie de sprijinul altora, al familiei, al unor specialisti, etc.. Eu iti sugereze sa ‘ataci’ ambele planuri: cel fizic (daca vb despre depresie si anxietate inseamna ca este nevoie sa tratam medicamentos) si cel emotional/psihic… pe scurt cauzele. Sunt sigur ca situatia ta are scapare si leac! Se poate! Succes!

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:Buna , sunt in clasa a 11 intr-un liceu nu asa bun … In liceul meu nu prea se fac ore , am avut parte numai de diriginți care nu isi dădeau interesul si ne trăgeau si pe noi in jos . Ultimul diriginte ne invata cum sa ,,chiulim” adica era mult prea plictisit sa isi faca orele asa ca ne spunea sa stam acasa asa am pierdut noi toata clasa a X ….pana cand directoarea a aflat si ne a schimbat un nou diriginte . Toata clasa a X nu am invatat mai nimic , stand majoritatea timpului acasa sau mergând pana la liceu si întorcându-ne înapoi fiind sfatuiti de anumiti profesori sa mergem acasa . Eu nu imi doream sa intru in liceul asta dar m am împrietenit cu colectivul si m am gandit ca e mai bine sa nu ma mut . Dar acum sunt cam îngrijorată pentru ca aproape bate bac-ul la usa , mai am ceva timp dar ma gandesc sa aleg alt liceu ? Sa ma mut in clasa a XI sem 2? Ma gandesc la viitor , ma gandesc ca aici nu cred ca pot sa ies pe usa liceului cu diploma de bac …nu cred ca am cum ..

incearca sa iei cea mai buna decizie pt tine. Gandesti foarte ok, ai incredere in tine! Succes!

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:Am 17 ani si simt ca tot ce am facut se duce pe apa sambetei. Mai bine de un an,nu ma mai suport siam ganduri suicidale. Simt un gol,ma simt goala ,iar voiata mea a devenit un chin. Sunt cuprinsa numai de tristete,pur si simplu plang uneori din orice. Alteori,oricat de mult mi-as dori sa plang nu pot. Nu ma pot descarca. Simt ca oamenii din jur imi fac numai rau. Intr-o zi ,pe strada eram intr-un loc aglomerat si am inceput sa aud ca oamenii vorbesc in lta limba necunoscuta,iar lumea s-a oprin in loc iar eu ma simteam moarta. Simteam ca nimeni nu ma vede si ca toti erau colorati iar eu gri si intunecata. Ma simteam ca o fantoma. Am cosmaruri si insomnii,nu am mai dormit de o saptamana jumatate si nu stiu ce pot face. Vreau sa fiu fericita si sa ies din cosmarul in care am intrat. Vreau sa pot zambi si eu cu adevarat. Vreau sa nu mai fiu iritata tot timpul. Vreau o viata normala,nu noaptea cand inchid ochii sa imi vina in cap numai ganduri rele si o voce care imi spune mereu ca “o sa primestii ce ai sa meriti.nu scapi de mine”. Vreau sa vad voata in culori.

din ce ne spui pare ca ai ajuns la un dezechilibru care iti depaseste capacitatea de adaptare si te-as ruga foarte mult sa discuti cu parintii tai si sa mergeti la un psihiatru pt un tratament medical adecvat situtatiei tale, astfel, in timp simptomele tale se pot ameliora, o sa poti sa dormi (ceea ce este foarte important!). De asemenea iti recomand, dupa ce te linistesti, sa te gandesti la cauza… la ‘cu ce a inceput totul’… preferabil cu ajutorul unui psiholog. Se poate, succes!

Vad ca esti un copil inteligent si profund. Sper sa fii motivata sa iesi din marasma asta care se datoreaza undor dezechilibre chimice in primul rand, asa ca aduna-ti fortele, ia-ti unul din parinti si mergi urgent la un psihiatru sa-ti prescrie un tratament medicamentos (sa echilibreze partea chimica) si apoi, cand simti ca ti-ai mai revenit (urmeaza tratamentul!) vino intr-o terapie la inceput cu cineva din familie.

Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:Ma numesc R, am 29 de ani, sunt din Cluj-Napoca….. caut un ajutor la problema mea si anume VIOLENTA…. Sunt un Monstru,Animal ..sunt raul intruchipat pe lumea asta,pot sa distrug orice prietenie sau relatie cu oricine indiferent de gradul de prietenie dintre noi intr-o secunda. Am sa va povestesc pe scurt viata mea…..
Sunt crescut intr-o familie dezorganizata,mama mea m-a dat la un spital de neuropsihiatrie acum multi ani …era cu circuit inchis…acolo practic era casa ta mancat,dormit,scoala…absolut tot, desi am fost internat pentru ca faceam nazbatii la scoala….. au spus ca acolo este un centru de corectie,..mama mea…din lipsa de informatii si fiind habarnista a crezut si m-a internat. Evident acolo erau oameni cu mult mai mari probleme la cap decat mine. Aici a inceput declinul meu..primeam de 3 ori pe zi in functie de cum erai evoluat levopromazin,romparkin,plegomazin…si multe altele la care nu le mai stiu numele. Cei care nu intelegeti ce sunt astea sunt niste calmante/sedative care iti termina capul . Ajungi sa te obisnuiesti cu ele,le mai ascunzi sub limba ..dar daca esti prins…si am fost prins esti pedepsit la pat 7 zile . Ce inseamn asta? ca nu mergi la scoala,vei primi zilnic plegomazin si vei dormi la pat..nu inainte sa ti se faca apa distilata in burta,gat,spate,maini, picioare…dupa caz cum aveau ei chef ..plus portie de bataie ..pentru ca refuzi sa-ti iei tratamentul. Apropo in caz ca nu’ti convine regimul ia-ti adio de la drepturi nu ai. Esti un om bolnav mintal. Ce fac ei e bine…. Intre timp te trimit ei la scoala la sedinte de ergoterapie..fotbal …munca in folosul comunitatii pentru spital… .etc. Bun trec 4 ani. Scap se da o lege ca trebuie sa plecam care nu apartinem judetului. Ne scoate pe poarta ..baieti valea ca nu mai avem cum sa va tinem . Bucuros ca am scapat vin acasa….incep o noua viata…….dar nu mai puteam sa ma reintegrez… viata mea era haos… ma bateam,refulam din orice…faceam tot ce am pierdut in anii astia cat am fost inchis. Mama mea pica in patima alcolului ….cumva o redresez..sunt exmatriculat din scoala,ma bag la alta scoala….ma apuc si muncesc….cresc….. apare varsta maturitatii ,devin barbat!!! Dar viata mea…….nu era una frumoasa….. ma aprind din orice repede,sunt violent,injur..
.distrug tot ce-i in raza mea. Nu pot avea o prietena……..fiindca ori o lovesc ori o injur,prieteni am dar si aia putini din cauza ca-s coleric…. Daca ma intrebi de un sfat care sa ti-l dau tie cititorule…tot ce voi spune va fi perfect si chiar o sa ma crezi pe cuvant ca-s foarte bun . Dar pe mine de ce nu ma vad? De ce nu pot sa ma opresc sa jignesc,sa lovesc,sa distrug tot ce-i in jurul meu? De ce am momente de luciditate …si cand imi vin piticii cu o furie pe care nu v-o pot descrie rad tot ce-i in fata mea si-n jurul meu. Tot temperamentul asta al meu nu ma duce la nimic,imi distrug viata. Acum fac 30 de ani luna viitoare si mi-am propus sa ma sinucid pentru ca nu sunt bun de nimic. Am sa repet asta …sunt bun doar la injurat,violenta,jigniri in toate felurile posibile. De femei n’am dus lipsa ca nu’s prost nici urat.. dar viata mea e un calvar ma macina tot de ce am ajuns asa? de ce am ajuns sa nu am prieteni….de incredere…daca mor maine nimanui nu-i va pasa.. nici macar mie. Oricine incepe sa ma cunoasca isi da seama ca-s un nemernic,un nimeni…un impostor …desi nu fac chestii urate gen furat,talharit..n’am fost la puscarie.. Sunt un distrus…..pe zi ce trece va in jurul meu oameni care-si intemeiaza o familie…au un copil . Eu de ce nu pot? din cauza temperamentului meu…asa-i? Imi veti spune ca trebuie sa ma schimb… ca sa urmez sedinte la un psiholog…am fost dar m-am plictisit plus de alta era prea scump sa-mi permit . Am avut viciul pacanelelor apropo …tot ce inseamna jocuri de noroc…m-am refugiat in ele crezand ca o sa-mi fac prieteni..ca viata mea o sa mi se schimbe…. teapa.. am ajuns si mai rau. Dar mi-am revenit m-am plictisit si de alea nici macar nu vreau sa mai aud de ele. Am fost la sala de fitness…. am crezut ca daca fac sport si mananc sanatos o sa fiu alt om …zero tot ala-s…iar asta o fac si la ora actuala. CE sa fac? Unde sa mai caut raspunsuri sa numai fiu un monstru. Ce ma enerveaza cel mai repede..e ca ma enervez si aprind foarte repede din orice..si ma simt ca un om de nimic care nu poate sa faca ceva. Am incercat sa fiu un om mai bun..am fost la biserica,am fost mai calm… am incercat sa inteleg tot. Dar am momente cand nu realizez ce fac…si incep sa ma apuc de ce stiu eu sa fac mai bine…sa distrug tot. Hai ca daca vorbesti urat……mai scapi ..dar cand esti violent cine te mai iarta? nimeni!!! iar eu am stricat tot ,tot ,tot! Prietenii pe care-i mai am,fostele mele “prietene” , cunoscutii ma stiu de un tip violent….rau si coleric. Pe 15 august am sa ma sinucid,atunci e ziua mea! Voi fi singur cu siguranta……pentru ca nu ma va cauta nimeni si acei prieteni putini pe care ii am nu le pasa de mine. Fac 30 de ani si ma gandesc ca-s un nimeni am ajuns la varsta asta…sa fiu detestat,urat si un nimeni. D-zeu a fost mare mi-a dat fffmulte oportunitati ..as putea sa spun ca sunt un om norocos…am intalnit oameni de calitate,dar nu am stiut sa p
rofit si dupa cum va ziceam si mai sus am dat cu picioru.Intr-un timp imi spuneam ” bine mai R… tu te plangi? ai un job bun,o stare materiala bunicica…,destept……..am trecut prin atatea singur… si cedezi de la atata? ” Ei da….cedez…m-am saturat…mi s-au adunat…..m-am saturat sa traiesc si sa fiu nefolositor pentru nimeni. Sa vad cum altii au o familie,fac copii,au iubite ..se intrunesc cu familiile,cu prietenii merg la fotbal,la strand…la cluburi,la nunti…..la facultati…. Ii ajuta parintii,familiile…..se unesc…….Am o viata si nu am ce face cu ea… m-am saturat sa supar,jignesc si sa fiu dat la o parte. Chiar nu pot sa mai invinovatesc pe nimeni fiindca tot ce fac e sa supar……..stau si ma gandesc si vad ca eu sunt cel vinovat…. eu incep,eu urlu,eu provoc…si tot eu. Nu stiu sa mai ma comport ..acea scoala…si impreuna cu copilaria mea m-au facut o bruta de om . Vreau sa traiesc ca un om normal…sa pot sa raspund ca un om normal la frustrarea cuiva…..indiferent de cine e…sau la nemultumiri …sau orice altceva….sa raspund ca un om normal,nu sa injur….sau sa fiu badaran si sa dau cu pumnul. Vreau sa iubesc ..sa ating…sa fiu luat si eu ca un om…..normal…..cu bune si cu rele…. dar intai de toate nu vreau sa mai distrug tot ce e frumos intre mine si restu. Cred v-am plictisit..ma retrag. O viata frumoasa va doresc,lipsita de griji si de necazuri..multa fericire si sanatate alaturi de cei dragi.

Eu cred ca, devreme ce constientizezi ca ai o problema cu violenta, esti pe drumul cel bun! Gandeste- te ca sunt oameni pentru care violenta este o placere, aceia pot fi considerati monstrii.Cred ca ai nevoie doar de rabdare si de un pic mai multa vointa.Uite, asa cum ai avut rabdare sa scrii un mesaj lung, cred ca trebuie sa folosesti aceeasi rabdare atunci cand simti ca “te aprinzi”.Un om care a reusit sa treaca printr-o trauma, asa cum ai trecut tu, nu poate fi considerat un om de nimic, ci un om cu vointa de fier, pe care o poate folosi ca sa isi rezolve si problema cu violenta, trebuie doar sa creada in el.Schimbarea se face cu pasi marunti, trebuie doar, inca o data, sa ai rabdare.Priveste o clipa in jurul tau, fara sa astepti prea mult de la tine si de la cei din jurul tau si cu siguranta vei gasi lucruri de care sa te bucuri!
P.S.: Nu sunt psiholog si sunt cu 10 ani mai mica decat tine, dar iti spun ca Se poate sa mergi mai departe(probat!)! Viata merita traita!!!

Unoeri cand terminam tot de distrus in jurul nostru dar suntem inca prea plini de prea multa furie de descarcat, nu ne mai ramane decat sa ne distrugem pe noi insine. Trauma, ura, neputinta, abandonul, durerea, rusinea, frica, toate se tes impreuna in felul de a fi a unei persoane, dar indulcite de tandretea, bunatatea, iubirea, intelegerea, satisfactia pe care ti- o dau cei din jur, atunci cand sunt capabili sa o faca. E clar ca ati vazut si ati trait prea mult din primele si prea putin din ultimele. Ati castigat poate taria supravietuitorului, o anumita capacitate de introspectie, o ascutime a mintii, dar ceea ce a fost trait brutal,fara mediere, fara intelegere, copleseste pe oricine. Nu stiu despre sport, rugaciuni, meditatii, stiu ca sunt oameni pe care ii ajuta. Stiu despre psihoterapie, si despre asta am sa vorbesc. Psihoterapia inseamna sa parcurgi ceea ce s- a intamplat, sau ceea ce simti alaturi de o alta persoana, prin a carei privire poti ajunge sa dai un sens nou sau sa capeti o altfel de intelegere. Munca, efortul, trairea va apartin si trebuie asumate, dar demersul in sine reprezinta totusi o speranta, un instrument, un nou mediu, mai continator in care sa gasiti in dvs noi resurse, nou modalitati de relationare astfel incat sa puteti trai viata mai functional, fara sentimentul ca va autosabotati orice relatie sau viitoare potentiala implinire.

Spui ca problema ta este injuratul si violenta care survin necontrolat.Se poate ca tu sa ascunzi undeva in strafundurile constintei tale, niste lucruri care te fac foarte fragil emotional, si de-acolo sa izvorasca aceste caracteristici nefaste.Sinuciderea nu este un raspuns, pentru ca ar fi si mai in zadar decat lucrurile ce te deranjeaza la tine.Ar fi defectul tau suprem, si nu ar ajuta pe nimeni.De ce nu te gandesti la a ajuta .La a fi util celor din jurul tau, macar asa sa compensezi voit lucrurile prin care ‘distrugi’. Cand ai acele stari , gaseste oameni de ajutat, atat fizic cat si psihic.Ai putea oarecum ‘profita’ de conditia ta, daca ti-ai focaliza atentia spre studiul problemelor tale, iar apoi, sa intreprinzi ceva prin care sa-i ajuti pe altii asemeni tie, deoarece intrezaresc un potential semnificativ in ‘discursul’ tau.Esti un om inteligent, dar care se stigmatizeaza, si care vrea oarecum sa faca ceva important in viata lui, si pentru ca nu-ti gasesti acel ‘ceva’ exteriorizezi latura slaba.Ai putea deasemenea sa te inscrii la niste sporturi prin care sa-ti canalizezi armonios furia, de exemplu judo, sau discipline de acest fel.Raspunsuri sunt, dar cateodata este necesar sa le mai cauti, iar tu, pentru ca ai potential, tocmai ai facut acest lucru ‘deschizandu-te’ aici.

• 
• Liviu LIv Salut ! Hai să-ți zic ceva ! Am 29 ani , de 2 ani sunt Nevazator complet si iremediabil ! Pana la 26 am fost un tip normal . Am facut scoala , am muncit o perioada scurta , am fost bine fizic . Dar ghinionul sau soarta , mia dat o boala care ma pus la pat si ma chinuit un an , disteugandu-mi ochii ! In final mi-am revenit cu mobilitatea , dar cu ochii , NU ! Tata a decedat acum 9 luni , datorită stresului si suferinței mele , a facut accident cerebral , iubita mea cu care eram de 5 ani , a plecat , pentru ca mia zis ca nu se mai simte bine cu mine si nu e fericita lângă mine !! Si sa nu vreau sa mor . Imi dor sa vad un film , sa vad apa , soarele , cerul , pe mama si tata , dar nu va mai fi asta niciodată . Daca ai citit mesajul si te-am pus pe gânduri si vrei sa mai vorbim , dă-mi un telefon 0740405560 . Si pe 14 August e ziua mea , dau un suc , asa ca mai amâna planul tau ! Scuze pentru greșeli , sunt la început cu învățarea aplicațiilor pentru Nevazatori !!
• 
• Elena Tudor Din punctul meu de vedere sinuciderea este un act de lasitate. Un adevarat curaj este sa traiesti, sa-ti asumi toate faptele si sa incerci sa schimbi ceea ce nu e bine. Ajutor, dupa cum vezi, primesti de la multi, depinde doar de tine sa-l accepti. Cu atat mai mult sinuciderea este un act condamnabil cu cat spui ca frecventezi biserica. Incearca la Catedrala sa stai de vorba cu un preot, sunt foarte buni cei de acolo, spune-le despre durerea sufletului tau si sigur vei fi indrumat si ajutat. Pe privat iti pot da amanunte nu doar in aceasta privinta
•